Curs Literatura Romana Veche - Laura Badescu

LITERATURA ROM´Nˆ VECHE
Repere semnificative
Note de curs
6 Laura Bªdescu
Argument
Editarea cursului pentru studenþii anului al III-lea de la

Facultatea de Litere ºi Facultatea de Teologie-Limba românã –
Universitatea din Piteºti a fost impusã de necesitãþi de ordin
didactic.
Construit pe trei mari momente (literatura popularã,
literatura cultã ºi literatura religioasã), cursul pune în discuþie
modalitãþi moderne de operare pe textul vechi: s-a apelat la
noþiuni teoretice asimilate de studenþi prin cursurile efectuate în
anii anteriori (Teoria literaturii, Istoria limbii române literare,
Pragmaticã etc.).
Literaturª romnª veche. Repere semnificative 7
REPERE
Periodizare. Delimitªri. Observaii asupra literaturii

istoriografice. Text ”i imagine n cultura romnª veche
Afirmarea formelor literare poate fi pusã în legãturã

directã cu epoca veche (1532-1780) a evoluþiei limbii române
de culturã. Din perspectiva cercetãtorilor limbii literare1,
aceastã epocã a fost departajatã pe douã perioade: “Perioada
cuprinsã între 1532 ºi 1640 delimiteazã faza formãrii variantelor
teritoriale ale limbii române literare. Perioada cuprinsã între
1640 ºi 1780 se caracterizeazã prin consolidarea acestor
variante, prin influenþele reciproce dintre ele ºi prin realizarea
celei dintâi unificãri a românei literare”2.
Perioada cuprinsã între anii 1532-1640 a fost delimitatã
în alte trei. Astfel între 1532-1550 – se desfãºoarã începuturile
literaturii române. Textele apãrute aici nu au fost conservate
însã în formã nemijlocitã: Evanghelia, Apostolul, Catehismul.
Etapa urmãtoare 1551-1600 – se distinge printr-un efort
susþinut, concretizat într-un numãr relativ mare de texte: 58.
Dintre acestea, o parte apar ca versiuni unui text de bazã (vezi
cele 9 versiuni integrale sau fragmentare al Psaltirii, cele 5
versiuni ale rugãciunii Tatãl nostru3 º.a.).
1
Vezi Ion Gheþie, coordonator, Istoria limbii romne literare. Epoca
veche (1532-1780), Bucureºti, Editura Academiei Române, 1997.
2
Ion Gheþie, coordonator, Istoria limbii romne literare ..., pp. 52-53.
Pentru Epoca modernã au fost stabilite trei perioade: “1. Între 1780 ºi
1836 se constatã o perioadã de diversificare lingvisticã, la capãtul
cãreia unitatea câºtigatã în veacul precedent este în mare parte
pierdutã. 2. Între 1836 ºi 1881 se plaseazã faza de constituire a
principalelor norme ale limbii literare unice de astãzi. 3. Între 1881 ºi
1960 are loc definitivarea în amãnunt a normelor limbii române
literare.”, op. cit., p. 53.
3
Pentru variantele rugãciunii vezi Luiza Petre Pârvan, Mihaela
Gãitãnaru, Laura Bãdescu, Crestomaia limbii romne literare,
8 Laura Bªdescu
Prezentarea cãrþilor este realizatã plecând de la

distincþia extrem de productivã în epocã: laic – religios. În mod
evident numãrul textelor religioase este cu mult mai mare decât
cel al textelor laice. Literatura laicã este reprezentatã prin câteva
texte: Floarea darurilor Putna, 1592-1604, un fragment istoric
moldovenesc din 1587-1588 ºi niºte reþete medicale, aparþinând
literaturii ºtiinþifice populare ºi pãstrate în Codicele Bratul –
Braºov, 1559-1600. Mai poate fi menþionat ºi un text de magie
popularã Începãturã de nuiale. Textele religioase au fost
împãrþite în canonice ºi apocrife4. Textele canonice sunt de
lecturã bisericeascã Tetraevanghelul, Apostolul, Psaltirea; de
doctrinã creºtinã Catehismul; de drept ecleziastic Pravila
ritorului Lucaci sau de exegezã ºi edificare moralã Cazaniile,
Omilia. Textele apocrife din a doua jumãtate a secolului al
XVI-lea au fost etichetate drept texte populare: ele sunt texte
apocaliptice (Apocalipsul Sf. Pavel, Legenda lui Avram),
legende hagiografice (Legenda Sfntului Sisinie ), texte laice.
Textele aparþinând perioadei cuprinsã între anii 1601-
1640, sunt în cea mai mare parte tot religioase – canonice sau
apocrife. Literatura popularã este reprezentatã prin câteva
lucrãri (Alexandria, Floarea darurilor, Gromovnicul), cea
istoricã prin Cronograful lui Moxa. Lipsesc lucrãrile ºtiinþifice,
iar o serie de texte de mici proporþii sunt adunate în codice
miscelanee: Codicele Sturdzan, Codicele de la Ieud, Codicele
Neagoean, Codicele Todorescu. Literatura de drept ecleziastic
înregistreazã patru versiuni ale vechii traduceri a Pravilei.
Literatura omileticã este reprezentatã prin Omilia la Pa”ti
copiatã în Manuscrisul de la Ieud ºi Codicele Todorescu. În
literatura bisericeascã canonicã apar traduse trei lucrãri noi:
Leastvia lui Ioan Sinaitul, Pravila aleasª tãlmãcitã de
Eustratie Logofãtul ºi Cuvntul la nmormntare rostit în
1639 la Calafendeºti în Moldova de dascãlul Toader.
Epoca veche, vol. I, Editura Universitãþii din Piteºti, 2000, pp. 25, 44,
78, 84, 99.
4
Ion Gheþie, coordonator, Istoria limbii romne literare ..., pp. 77-79.
A doua perioadã a epocii vechi, 1640-1780 a fost

delimitatã pe trei nivele distincte: 1640-1673, 1673-1715, 1715-
17805.
Activitatea tiparniþelor este în strânsã legãturã cu
dezvoltarea culturalã manifestatã prin tipãrituri. S-a observat cã
“primele cãrþi româneºti apar aproape în acelaºi timp în Þara
Româneascã (Pravila de la Govora, 1640), Transilvania
(Evanghelia cu nvªªturª , 1641) ºi Moldova (Cazania lui
Varlaam, 1643)”6. Literatura religioasã înregistreazã acum
opere capitale: Noul Testament de la Bªlgrad , 1648, lucrãri de
doctrinã creºtinã (Catehismul calvinesc, 1642), texte omiletice
(Cazania lui Varlaam, 1643) ºi de exegezã moralã (Cazania de
la Govora, 1642; ˛nvªªturile preste toate zilele , 1642). În
aceastã perioadã apare legatã de numele mitropolitului Varlaam,
prima operã ce marcheazã începutul literaturii polemice –
Rªspuns mpotriva Catehismusului calvinesc , 1645.
Mitropolitul Varlaam fusese cel care inaugurase prin Cartea
romneascª de nvªªturª ºi naþionalizarea predicii în bisericã
prin introducerea vieþii a doi sfinþi autohtoni. Scrierile de drept
canonic (Pravila de la Govora, 1640 tradusã de Moxa) vin sã
completeze cadrul succint precizat aici.
Literatura istoricã prin Letopiseul ªrii Moldovei al
lui Grigore Ureche subsumeazã prima cronicã pãstratã în limba
românã. Literatura popularã apare reprezentatã prin romanul
ascetic Varlaam ”i Ioasaf reprodus în numeroase variante dupã
traducerea de prin 1648 a lui Udriºte Nãsturel. Încercãri de
delimitare a unei literaturi ºtiinþifice apar ilustrate în Muntenia
prin lexicoane slavo-române: Lexiconul lui Mardarie Cozianul
(1649) ºi Lexiconul lui Mihai (1671). Tot aici se încadreazã ºi o
Geografie a Ardealului redactatã între 1640-1660. În ceea ce
priveºte literatura juridicã bisericeascã, apar texte reprezentative
5
Ion Gheþie, coordonator, Istoria limbii romne literare ..., pp. 281
º.u.
6
Ion Gheþie, coordonator, Istoria limbii romne literare ..., pp. 281.
10 Laura Bªdescu
de drept civil precum Pravila lui Vasile Lupu (1646) ºi

˛ndreptarea legii (Târgoviºte, 1652).
În perioada 1673-1715, literatura religioasã
înregistreazã titluri de referinþã pentru viaþa spiritualã a
românilor din cele trei provincii istorice. Precizarea câtorva din
operele apãrute aici vorbesc de la sine despre efervescenþa
culturalã: Psaltirea n versuri (1673), Biblia de la Bucure”ti
(1688), Chiriacodromionul (Bãlgrad, 1699). Literatura istoricã
se dezvoltã prin afirmarea unor cronicari de prestigiu precum
Miron Costin, Vasile Damian, Teodosie Dubãu, Nicolae Costin,
Radu Popescu, Radu Greceanu. În cadrul literaturii de delectare
apar noi traduceri de cãrþi populare: Fiziologul (1693), Esopia
(1703), Sindipa (1703), dar ºi de cãrþi de prevestire Foletul
novel. Versificãrile acoperã teme filozofice (Viiaa lumii ),
politice, sociale sau istorice: Oda lui Mihai Halici junior
(1674), Epigramele lui Franck von Franckenstein (1679),
Domnii ªrii Moldovei de Dosoftei (dupã 1686), Poveste de
jale a lui Radu Greceanu (1696-1699). Literatura filozoficã
înregistreazã unul dintre cele mai disputate texte Despre
Raiunea Dominantª introdus în Biblia de la Bucure”ti ºi
receptat drept a IV-a Carte a Macabeilor. Divanul lui Cantemir
vine se accentueze cotitura spre profan în cadrul literaturii
didactice. Geografia este reprezentatã printr-o Cosmografie ºi o
Geografie a Asiei copiate de dascãlul Costea din Braºov între
1693-1703. În domeniul lingvisticii apar dicþionarele: latin-
român de T. Corbea (1700), român-latin Anonymus
Caransebensiensis, latin-român-maghiar Lexicon
Marsilianum.
Perioada cuprinsã între 1715-1780 este caracterizatã
printr-o deplinã înflorire a literaturii religioase, cãci patronatul
bisericii aparþine unor cãrturari strãluciþi precum Dosoftei sau
Antim Ivireanul. Literatura istoriograficã subsumeazã operele
unor cronicari de prestigiu precum Ion Neculce sau Radu
Popescu. Cãrþile populare apar ca reprezentative pentru gustul
lectorului medieval care preferã Alexandria ºi Esopia.
Rãspândirea cronicilor versificate este generalã în Muntenia ºi
Moldova unde apar Istoria lui Constantin Vodª

Brncoveanul (1750), Istoria lui Iordache Stavrache (1767)
sau Cuvinte n versuri a cetªii Hotinului (1770), Versuri
pentru moartea domnului Griogore Ghica (1778). Lucrãrile
ºtiinþifice adunã câte o Cosmografie în Muntenia (1766) ºi
Transilvania (jumãtatea secolului al XVIII-lea). Printre primele
gramatici româneºti sunt citate Gramatica rumneascª a lui
Dimitrie Eustatievici Braºoveanul (1757) ºi Gramatica
ieromonahului Macarie (1772). În cadrul literaturii juridico-
administrative se remarcã activitatea constantã a cancelariilor
domneºti în emiterea legilor sau actelor; reprezentative apar aici
˛nvªªtura Ecaterinei a II-a (1773), Micul manual de legi
sau Pravilniceasca condicª (1780).
Delimitªri
Fãrã îndoialã cã în ceea ce priveºte aria largã care
subsumeazã operele literaturii medievale româneºti sau ale
literaturii române vechi poate fi ajustatã considerabil dacã
aplicãm dintr-o perspectivã diacronicã conceptele de gen ºi
specie literarã.
Vasile Florescu în Conceptul de literaturª veche 7
afirma dubla misiune a adjectivului în componenþa sintagmei
literaturã veche. Prima era aceea de a sugera o determinare
temporalã, iar a doua de a preciza implicaþii calitative. Astfel
cercetãtorul referindu-se la determinarea cronologicã arãta cã
istoria unei literaturi începe cu primele manifestãri culturale ale
popoarelor noi ºi þine, în cazul celor apusene, pânã în preajma
Renaºterii. În cazul popoarelor rãsãritene, încheierea ei începe
cu pãtrunderea masivã a ideilor iluministe.
În ceea ce priveºte implicaþiile calitative Vasile
Florescu face trimitere la imposibilitatea restituirii unor opere
azi ilizibile sau greu accesibile marelui public date fiind
condiþiile conservãrii sau redactãrii lor. Criteriul teritorial are un
7
Vasile Florescu, Conceptul de literaturª veche , Bucureºti, Editura
ªtiinþificã, 1968, pp.259-273.
12 Laura Bªdescu
rol important încât pentru unii cercetãtorii istoria unei literaturi

naþionale ar trebui sã înceapã cu mult înainte de naºterea
poporului respectiv. La noi este pseudo acreditatã ideea de a
începe istoria literaturii române cu versurile getice pe care le-ar
fi scris Ovidiu (vezi în acest sens Mihail Diaconescu cu Istoria
literaturii dacoromne ).
Confuzã ca extensie, noþiunea de literaturã veche nu
poate fi pentru unii cercetãtori (v. V. Florescu, p. 266) punctul
de plecare pentru formarea unui concept estetic, cum ar fi cazul
celei de literaturã clasicã sau modernã.
Profesorul Mihai Moraru reafirma ambiguitatea
conceptului de literaturã veche “în ciuda unor încercãri actuale
tot mai asidue, curentele sau tendinþele umaniste, baroce ºi
clasiciste nu sunt suficient de clar ºi convingãtor delimitate faþã
cu literatura medievalã, care se pare cã rãmâne principalul
echivalent sinonimic al conceptului de literaturã veche”8.
Pentru spaþiul critic contemporan s-a impus prin uz
sintagma de literaturã românã veche.
Astãzi conceptul estetic este însã subscris spaþiului larg
al receptãrii cãci “vedem de-a lungul secolelor cum câmpul
literaritãþii condiþionale se extinde necontenit, ca urmare a unei
tendinþe aparent constante, sau poate în creºtere, de recuperare
esteticã, ce acþioneazã peste tot ºi care aduce creditului artei o
mare parte din ceea ce acþiunea timpului îi ia celui al adevãrului
sau utilitãþii: de aceea, un text intrã mai uºor decât iese din
câmpul literaturii”9.
Criteriile de evaluare se aflã într-o continuã evoluþie
însã, literaritatea10, teoretizatã iniþial de formaliºtii ruºi, va fi
cea care va îngãdui, într-o oarecare mãsurã acceptarea unor
texte drept opere subscrise literaturii
8
Mihai Moraru, De nuptiis Mercuri et Philologiae, p.82.
9
Gerard Genette, Introducere n arhitext. Ficiune ”i diciune ,
Bucureºti, Editura Univers, 1994, p. 104
10
Roman Jakobson, Poezia modernª rusª, Praga, 1921, “literaritatea,
adicã ceea ce face dintr-o operã datã o operã literarã”.
De altfel, Gerard Genette11 va folosi aceastã sugestie a

formaliºtilor mergând mai departe ºi afirmând existenþa a douã
regimuri de literaritate ce îngãduie receptarea unui text drept
operã literarã: “Trebuie sã precizãm în ce condiþii un text, oral
sau scris, poate fi perceput drept o <<operã literarã>>, sau într-
un sens mai larg, drept un obiect (verbal) cu funcþie esteticã –
gen în cadrul cãruia operele constituie o specie aparte, definitã
între altele prin caracterul intenþional (ºi perceput ca atare) al
funcþiei. Acestei deosebiri de întindere îi corespunde cu
aproximaþie opoziþia dintre cele douã regimuri de literaritate:
cel constitutiv, garantat de un complex de intenþii, de convenþii
generice, de tradiþii culturale de toate felurile, ºi cel condiþional
care provine dintr-o apreciere esteticã subiectivã ºi mereu
revocabilã. Categoria foarte teoreticã (ºi adesea neobservatã) a
regimului se întâlneºte cu încã una, aflatã mai la vedere, care îi
este oarecum perpendicularã: cea a criteriului empiric pe care
se întemeiazã, fie ºi cu întârziere, un diagnostic de literaritate.
Acest criteriu poate fi fie tematic, adicã privind conþinutul
textului (despre ce este vorba), fie formal sau, într-un sens mai
larg, rematic, adicã legat de caracterul textului însuºi ºi de tipul
de discurs pe care îl exemplificã. [...]”12.
11
Gerard Genette, Introducere n arhitext. Ficiune ”i diciune , p.
104.
12
Gerard Genette, Introducere n arhitext. Ficiune ”i diciune , p.
86. Vezi s.urm. p. 87 “Criteriul tematic invocat cel mai adesea ºi mai
cu îndreptãþire de la Aristotel încoace, ficþionalitatea funcþioneazã
întotdeauna ca regim constitutiv: o operã (verbalã) de ficþiune este
aproape inevitabil receptatã ca literarã, independent de orice judecatã
de valoare, poate pentru cã atitudinea de lecturã pe care o postuleazã
(faimoasa <<suspendare voluntarã a incredulitãþii>>) este o atitudine
esteticã în înþelesul kantian, de <<dezinteresare>> privind raportul cu
lumea realã. Cât despre criteriul rematic, el poate determina douã
moduri de literaritate prin dicþiune. Unul (poezia) are un regim
constitutiv: oricum am defini forma poeticã, un poem este totdeauna
operã literarã, pentru cã trãsãturile formale (variabile) care-l
marcheazã ca poem sunt, într-un chip nu mai puþin evident, de ordin
estetic. Celãlalt mod de dicþiune (proza neficþionalã) nu poate fi
14 Laura Bªdescu
Compartimentarea literaturii în genuri ºi specii, diverse

ca structurã ºi funcþionalitate a fost vãzutã ca “o realitate
obiectivã complexã”13 supusã unor delimitãri descriptive ºi de
diagnozã (în încercarea de a le defini ºi justifica).
O viziune de ansamblu14 a principiilor esenþiale care
opereazã diferenþiator în ceea ce priveºte genurile literare a
reliefat modalitãþi distincte de abordare a genurilor în funcþie de
modul de expunere, forma internã ºi forma externã. Aceste
delimitãri apar justificate din punct de vedere istoric “dar este
totdeauna dificil de gãsit un principiu unic anistoric, un
principiu de ordine, valabil, care sã nu dea curs nici unei
obiecþii”15.
Despre evoluþia formelor literare, Vasile Florescu în
Conceptul de literaturª veche , p. 43, afirma cã aceasta este
consecinþa specificului lor structural, dar ºi a complicãrii
progresive a regulilor pe care le impun autorii. Dincolo de
aceastã perspectivã simplistã a receptãrii formelor literare în
evoluþie, literatura românã veche s-a dezvoltat prin raportarea
constantã la spaþiul slav, prin acceptarea slavei ca limbã-
vehicol, ºi la fondul de culturã bizantinã.
Alexandru Duþu16 realiza o imagine parþialã a evoluþiei
unor specii literare distincte azi ºi cultivate cu asiduitate:
“genurile literare de duratã lungã ºi mare audienþã, precum
romanul care descinde din cartea popularã ºi care a luat avânt
pe mãsurã ce evenimenþialul a dobândit tot mai mare
importanþã. În cazul român, se poate afirma cã romanul
descinde din cartea popularã ºi din istoria practicatã la curþile
boiereºti sau princiare...”.
Ca un loc comun general acceptat în criticã o constituie
viziunea asupra poeticii clasice ºi renascentiste unde “structurile
perceput ca literar decât în chip condiþionat, adicã în virtutea unei

atitudini individuale...”
13
Luiza Petre Pârvan, Teoria literaturii, p. 176.
14
Vezi Luiza Petre Pârvan, Teoria literaturii, p. 182.
15
Luiza Petre Pârvan, Teoria literaturii, p. 183.
16
Literatura comparatª ”i istoria mentalitªilor , p. 71.
retorice de bazã sunt rãspunzãtoare de faptul cã teoriei i se

atribuie un caracter normativ: genul literar este spaþiul anumitor
posibilitãþi tematice ºi formale, al anumitor modele
exemplificate în Poetica aristotelicã ºi în poeticile italiene ale
secolului al XIV-lea, care elaboreazã principiile imitaþiei
pornind de la Aristotel, de la Ars poetica lui Horaþiu, conjugatã
cu schemele retoricii ciceroniene, sau sub influenþa retoricii
medievale; pe lângã acestea, se constituie în acest cadru o
ierarhie de valori, o ordine piramidalã a genurilor”17
Tzvetan Todorov a definit genurile drept instituþii
funcþionând ca orizonturi de aºteptare pentru lectori ºi modele
de scriiturã pentru autori.
Pentru literatura românã veche modelul de analizã a
fost în genere cel descriptiv impus de G. Cãlinescu în Istoria
literaturii de la origini pnª n prezent . Istoricitatea a fost cel
mai pregnant principiu normativ în cazul literaturii române
vechi, cronologizarea apãrând drept element investit cu statut
estetic. Miºcarea înnoitoare în literaturã a fost pusã pe seama
unor personalitãþi distincte receptate într-o relaþie de
continuitate ºi, mai rar, de simultaneitate.
În aceastã relaþie, raportul tradiþie-inovaþie a fost cel
care a recomandat opera drept reprezentativã. De cele mai multe
ori istoria literaturii vechi nu a înregistrat operele dintr-un unghi
asociativ, de vreme ce fiecare operã îºi ocupã un loc, stabilit cel
mai adesea de formaþia autorului (sau traducãtorului), ºi mai rar,
de nivelul de culturã al lectorului. Relaþia dintre literatura veche
ºi societatea care a generat-o în funcþie de varii condiþii de ordin
religios, moral, intelectual etc. a fost adusã în discuþie în
ultimele decenii de critica româneascã. Fãrã îndoialã cã aici un
rol important îl joacã genul literar “simptom al unei culturi ºi al
statusu-lui social care îl produce, îl acceptã ºi îl difuzeazã”18.
Este îndeobºte acceptatã ideea unei intercondiþionãri
între formã ºi conþinut cãci “într-un gen tematica e aºa de strâns
17
Maria Corti, Principiile comunicªrii literare , p. 157.
18
16 Laura Bªdescu
legatã de planul formal, cã numai din interdependenþã ia

naºtere codificarea”19.
În spaþiul medieval românesc aceastã relaþie este
particularizatã prin faptul cã “nu genul literar determinã uneltele
expresiei, ci obiectul discursului este factorul ce deþine aceastã
funcþie selectivã”20. Aceastã afirmaþie apare motivatã în
perspectiva actualizãrii unor formule, cel mai adesea
hagiografice, atât în vieþi cât ºi în cronici, epistole sau omilii.
Fenomenul clasat între retoricã ºi stilisticã afirmã existenþa unei
norme fixate prin uz, cãci “personajele au prestaþii ordonate de
etichetã, [...] textele se miºcã pe trasee prestabilite. Scriitorii
creeazã potrivit necesitãþilor etichetei, realitatea discursului lor
este subordonatã perceptului...”21.
Construcþia operelor se subordoneazã invariabil unui
ceremonial ce multiplicã tradiþia într-un spaþiu al acumulãrilor
ce þin de o fireascã diversificare ºi evoluþie. De aici ºi o
indistincþie a genurilor datã de uzul aceloraºi modele retorice:
“Congruenþa elementelor noi în structurile narative este
facilitatã de indistincþia genurilor. Istoriografie, cãrþi populare,
cronici versificate, literaturã de ceremonial, opere de polemicã
religioasã, hagiografii uzeazã toate de scheme ºi elemente
comune, au un sistem radicular comun”22.
Dimensiunile cãrþii în perioada veche dau indicaþii
asupra rãspândirii ºi folosirii acesteia, asupra mediului cultural
ºi spiritual care contribuie la apariþia ei. Însemnãrile marginale
contemporane sau posterioare achiziþionãrii indicã valoarea
materialã ºi spiritualã a cãrþii în perioada veche23.
19
20
Dan Horia Mazilu, Recitind literatura romnª veche, I, p. 80.
21
Dan Horia Mazilu, Recitind literatura romnª veche, I, p. 81.
22
Mihai Moraru, De nuptiis Mercuri et Philologiae, p.65.
23
Transcriem aici câteva dintre însemnãrile marginale reproduse de
Dan Buciumeanu în Comori de carte veche romneascª ”i strªinª
n Biblioteca I. G. Bibicescu din Turnu-Severin : “Aceastã sfântã
carte ce sã numeºte Mãrgãrit iaste a mea ºi s-au cumpãrat de la
dumnialui boier Enicã Brãthianul cu 15 talere [...]” – Cartea
Filologia, prin critica textelor ºi tehnica ediþiilor a

evidenþiat elementele materiale ale cãrþii, importante în datare,
localizare, autenticitate º.a.
Mircea Vasilescu în Iubite cetitoriule.... Lecturª,
public ”i comunicare n cultura romnª veche pornind de la
premisa cã formatul cãrþii vechi oferã date asupra practicilor de
lecturã demonstreazã cã acesta nu este “indiferent nici faþã de
tipul/ genul cãrþilor, nici faþã de categoria de public cãreia i se
adreseazã”24. Luând drept bazã corpusul de cãrþi ºi informaþiile
privind formatul lor oferite de Bibliografia romneascª veche ,
a realizat un studiu cantitativ pentru volumele tipãrite între
1508-1820. În distribuþia acestora pe mai multe perioade,
autorul a avut în vedere delimitãrile consacrate de istoria
literaturii ºi a tiparului românesc.
Astfel, perioadele au fost stabilite dupã cum urmeazã:
1508 – 1588 – prima vârstã a tiparului românesc, 1635 – 1716
reluarea activitãþii tipografice în Muntenia pânã dupã Antim
Ivireanul, 1717 – 1780 de la primele lucrãri post-Antim pânã
dupã publicarea Mineelor de la Râmnic, 1781 – 1820 faza de
tranziþie spre literatura modernã. Observaþiile sunt deosebit de
relevante pentru cadrul general al spaþiului nostru cultural:
“tendinþa generalã este una de micºorare a formatelor. [..] faptul
cã aproape jumãtate din cãrþile apãrute între 1781 ºi 1821 sunt
in-octavo e semnificativ, ca ºi prezenþa cu totul redusã a
formatelor mici. <<Rãmânerea>> la niºte dimensiuni de
aproximativ 21X15cm, cât era un in-octavo, sugereazã cã la noi
cartea nu devenise, în vremea aceea un obiect <<de luat cu
romneascª de nvªªturª, F. 8 fine, p. 202; “Aceastã sfântã carte, ce

sã chiamã Chiriiacodromion, o am cumpãrat eu cu tl. 7 ºi o am dãruit
sfintei lui Dumnezeu besearici de la moºiia cea pãrinteascã...” –
Cazanii, 1784, F.1, p.215; “Aceastã carte ce sã numeºte
Obrazovaniei, oblastei Basarabiei, am cumpãrat-o eu pã 25 lei, bani,
din...” º.a.
24
Mircea Vasilescu în Iubite cetitoriule.... Lecturª, public ”i
comunicare n cultura romnª veche, p.94 º.u.
18 Laura Bªdescu
sine>>, ci presupunea pãstrarea (deci ºi lectura) într-un loc

stabil”25.
Relevante, în studiul citat, apar informaþiile cu privire la
dispunerea secvenþelor în cartea veche. S-a observat cã în
secolul al XVI-lea, dupã titlu ºi stemã urmau fie textul propriu-
zis, fie mai rar, tabla de materii urmatã de text, cartea
încheindu-se cu un epilog. De la jumãtatea secolului al XVII-lea
secvenþele cãrþii imprimate dobândesc o structurã codificatã,
neschimbatã pânã la sfârºitul secolului urmãtor; astfel
secvenþele cãrþii se prezintã, cu neînsemnate variaþiuni astfel:
“- titlul (de obicei lung ºi <<explicativ>> – trãsãturã
caracteristicã medievalitãþii);
- stema celui care a patronat editarea (de obicei
principele, mai rar apar stema mitropoliei sau a unei mari
familii aristocratice);
25
Mircea Vasilescu în Iubite cetitoriule.... Lecturª, public ”i
comunicare n cultura romnª veche, p. 97. Vezi º.u. “Formatele
mari (in folio ºi in quarto) sunt destinate cãrþilor de uz bisericesc,
utilizate în timpul slujbei, preotul sprijinindu-le pe pupitru pentru a
citi, în timp ce alte tipuri de cãrþi apar din ce în ce mai des în formatul
in octavo. Mai mult decât atât, cu cât ne apropriem de sfârºitul
secolului al XVIII-lea, se observã o adevãratã <<specializare>> a
formatului maxim: nu mai sunt publicate in folio decât cãrþile
fundamentale cultului ºi rânduielii religioase: evangheliar, liturghier,
penticostar, minee etc. [...] in folio rãmâne astfel un simbol al
autoritãþii ºi al puterii, sugerând caracterul fundamental al cãrþii; [...]
cãrþile de uz practic (ºi individual), mai întâi religioase ºi apoi, din ce
în ce mai multe laice, apar ºi se impun în formatul mai accesibil in
octavo: manualele de ºcoalã, cãrþile de sfaturi practice, calendarele, tot
mai numeroase între 1780-1820, sunt în acest format, care se consacrã
astfel cu o funcþie precisã. [...] Dar ierarhizarea ºi specializarea
formatelor în funcþie de uz îºi fac loc chiar ºi în conservatorul
domeniu al cãrþilor religioase: apar între 1780-1820 în volume in
octavo tot mai multe psaltiri, catehisme, ceasloave, culegeri de
învãþãturi creºtine – adicã acel tip de texte destinate dintotdeauna mai
ales lecturii ºi formãrii individulului.”, p. 98.
- versurile la stemã (care uneori lipsesc, alteori

<<trec>> dintr-o carte în alta);
- dedicaþia cãtre patronul editãrii;
- prefaþa (predoslovia) cãtre cititori;
- textul propriu-zis;
- epilogul (nota tipografului sau a editorului, cu
formulele convenþionale prin care îºi exprimã bucuria de a
fi încheiat lucrarea ºi îºi cere scuze pentru eventualele
erori)”26.
S-a observat cã vârstele mentalitãþii româneºti sunt
profund marcate de istorie. Aceste vârste s-au dedus din
acþiunea istorizatã ºi au în centru modele umane caracteristice.
Elvira Sorohan în Introducere n Istoria literaturii
romne a stabilit câteva dimensiuni fundamentale ale
modelului eroului medieval. Astfel, imaginarul feudal din
secolul al XIV-lea ºi primele decenii ale veacului urmãtor a fost
dominat de modelul voievodului întemeietor de þarã . Figurã
legendarã, el e un fel de sacerdot al ritualului cinegetic
simbolic, de luare în stãpânire definitivã a pãmântului þãrii
strãbune. Aºa povesteºte Miron Costin, cã Dragoº, condus
miraculos de bourul sãlbatic recucereºte þara Moldovei, dupã ce
o recunoaºte ca þinut ancestral.
În secolele al XV-lea ºi al XVI-lea se reliefeazã ca
figurã dominantã eroul, apãrãtor de þarã, caracterizat prin
sapientia et fortitudo. Atunci, umanitatea acestor locuri era
antrenatã în acþiuni rãzboinice violente, care nu dãdeau rãgaz de
reflecþie culturalã. În ceea ce priveºte cartea, aceasta e vremea
cãlugãrilor. Boierii, oricât de învãþaþi ºi pregãtiþi sã scrie, erau
sechestraþi de actul eroic alãturi de domn. Primele cronici
originale rãmân într-un deplin anonimat. Cartea e excepþie ºi
obiect sacru.
Secolul al XVII-lea impunea un alt model, cel al
monarhului protector al culturii, acest model era dublat de un
altul al cãrturarului, boier sau cleric, dãtãtor de legi, de cronici,
26
Mircea Vasilescu, op. cit., p. 100.
20 Laura Bªdescu
de carte originalã despre istoria originilor. Aceasta se datora

faptului cã viaþa socialã începea sã fie normatã de legi scrise,
ceea ce aratã ieºirea din anonimat a cãrþii.
Presiunea acestor modele este evidentã cu precãdere în
literatura istoriograficã, probabil ca un reflex al raportãrii
cãrturarilor moldoveni ºi munteni la literatura europeanã.
Observaii asupra literaturii istoriografice

Cel mai adesea, literatura istoriograficã a fost în atenþia
cercetãtorilor sau a celor avizaþi în a întocmi manuale pentru
învãþãmântul preuniversitar. Aceasta pentru cã în receptarea ºi
redactarea cronicilor erau implicaþi cãrturari atenþi la
mecanismele de producere a textului medieval.
Cultura românã a asimilat modalitãþile de producere
specifice scrierilor istoriografice redactate în slavã, latinã ºi
greacã, poate ºi pentru cã acestea apãreau ca reflex al societãþii
feudale din Moldova ºi Þara Româneascã.
Existã însã o manierã ºi un material comun scrierilor
istoriografice redactate în limbile de culturã, respectiv cele
redactate în limba vernacularã. Aceastã identitate fireascã a
înlesnit procesul de asimilare în spaþiul istoriografiei româneºti
a textelor slavone, greceºti sau latineºti (trebuie spus ca ele au
fost ulterior traduse, fiind ºi/ sau surse pentrut textele redactate
în limba românã).
Se observã ca o trãsãturã generalã cã mecanismele de
producere a literaturii istoriografice sunt comune. Parcurgând
studiul lui Jean-Louis Kupper (Pouvoir et lØgitimation Haut
Moyen ´ge 27) care apare ca o încercare de a sintetiza
dominantele tematice ºi stilistice ale istoriografiei franceze,
remarcãm prezenþa acestora ºi în textele româneºti. Redactate
mai toate, în entuziasmul de a susþine o cauzã comunã cu cea a
celui care comanda textul, cronicarii fixeazã ca axã tematicã
fundamentalã: Dieu, source de tout pouvoir. Fãrã îndoialã cã
aceastã temã trebuie pusã în prelungirea unei concepþii despre
omul abstract ºi istoric subordonat unei filozofii creºtine.
În literatura istoriograficã româneascã, mai toate faptele
militare sunt puse sub protecþia divinitãþii (vezi Letopiseul de
cnd s-a nceput, cu voia lui Dumnezu ara Moldovei -
27
În Grundriss der romanischen Literaturen des Mittelalters
(GRLM), La litterature historiographique des origines a 1500,
Vol. XI, Tom I (partie historique), Heidelberg 1987, p.819-833.
22 Laura Bªdescu
ª tefan îºi aºeazã în exclusivitate faptele militare sub protecþia

divinitãþii).
Credinþa apare ca un loc comun în portretizarea
voievozilor, cu precãdere atunci când cronicile sunt scrise la
îndemnul acestora sau al urmaºilor direcþi: “La piété et charité
du maitre sont des lieux communs des biographies royales ou
princèrs, à tel point que l’historiographie se confond parfois
avec l’hagiographie“28.
Jean-Louis Kupper citeazã drept reprezentative Vita
Karoli, Vie de Louis VI le Gros, Vie de roi Roberti, insistând
pe coordonata creºtin-miraculoasã a personajelor (afirmatã nu
numai în sens biblic, ci ºi militar), coordonatã care va face
ulterior posibilã canonizarea acestora.
Spaþiul românesc medieval cunoaºte, de asemenea,
aceastã transformare implicând, aceleaºi etape: în Letopiseul
slavon ª tefan apare ca supus al lui Dumnezeu, care dãruind
biruinþe conduce astfel mersul istoriei “cu mâna robului sãu”.
Eftimie în Cronica sa, scrisã encomiastic la adresa lui
Alexandru Lãpuºneanu, îl copleºeºte pe domn cu laude, ca fiind
“alesul lui Dumnezu” ºi relateazã alegerea locului mãnãstirii
Slatina (intervine aici o dimensiune simbolicã a momentului -
cãderea de pe cal a domnului apare ca o luptã a forþelor
malefice cãci este vãzutã ca semn al diavolului care dorea astfel
sã împiedice zidirea lãcaºului sfânt).
În Þara Româneascã, Viata patriarhului Nifon aduce
în prim plan patru domnii, insistând pe cea a lui Neagoe
Basarab, ucenicul spiritual al lui Nifon, cel care aducea în þarã
moaºtele sfântului, moaºte care fãceau minuni înfricoºând.
(Dimensiunea creºtinã a voievodului Neagoe Basarab o regãsim
în ˛nvªªturile lui Neagoe Basarab cªtre fiul sªu Teodosie :
frica ºi dragostea de Dumnezeu apar ca un loc comun în
întreaga operã pareneticã, autorul accentuând ideea monarhiei
de drept divin.)
28
Op.cit., p 829.
Figura lui ª tefan cel Mare ca deplin apãrãtor al

creºtinãtãþii apare la Ureche în Letopiseul ªrii Moldovei
pnª la Aron vodª (1359-1594): cronicarul actualizeazã
modelul sfântului militar29. Relaþia domnului cu divinitatea
apare nemijlocitã30 ºi de aici recunoºtinþa pãmânteanã
manifestatã prin ctitorirea de mãnãstiri - receptatã în popor ca
semn al acestei relaþii.
L’héredité ºi le droit du sang apar ca elemente
coagulatorii în genealogiile de circulaþie romanicã: Gesta
episcoporum, Genealogia comitum Buloniensium etc. În
spaþiul medieval românesc acestea îndrituiesc alegerea ca domn
a unui individ ºi recunoaºterea lui de cãtre comunitate. În
genere, cronicarii precizeazã descendenþa noului domn ca fiu,
nepot, frate, adicã demn urmaº, al unui voievod ilustru. Cultul
pentru dinastie este reclamat de Basarabi, Muºatini, Cantacuzini
º.a.
Atunci când pretendentul la tron nu este descendent al
unei familii domnitoare el recurge, cel mai adesea la alianþe, fie
prin cãsãtorie, fie prin cumpãrarea cu bani a ascensiunii dorite.
Alexandru Lãpuºneanu depune eforturi considerabile pentru a
se proclama uns al lui Dumnezeu ºi de aceea îºi consolideazã
cea de a doua venire la tron prin cãsãtoria cu doamna Ruxandra
29
Confirmat prin portretul necrolog al domnitorului, unde Ureche
sfârºeºte prin: “Ce dupã moartea lui, pânã astãzi îi zicu sveti ªtefan
vodã, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, cã el încã au
fostu om cu pãcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeºti...”, p. 64.
30
Vezi Grigore Ureche, op. cit., p. 49, 59: “Zic sã sã fie arãtat lui
ªtefan vodã sfântul mucenicul Procopie, umblându deasupra
rãzboiului cãlare ºi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui
ªtefan-vodã ºi dându vâlhvã oºtii lui. Ci ieste de a-l ºi crederea acestu
cuvântu, cã daca s-au întorsu ªtefan vodã cu toatã oastea sa, cu mare
pohfalã, ca un biruitoriu, la scaunul sãu, la Suceava, au zidit bisericã
pre numele sfântului mucenicu Procopie, la satu Badeuþi, unde trãieºte
ºi pãnã astãzi.”; “Zic unii sã sã fie arãtat lui ªtefan vodã la acest
rãzboiu sfântul mucenicu Dimitrie, cãlare ºi într-armatu ca un viteazu,
fiindu-i întru ajutoriu ºi dând vâlhvã oºtii lui ci este de a ºi crederea,
de vreme ce au zidit bisericã.”
24 Laura Bªdescu
(v. Ureche în Letopiseul ªrii Moldovei pnª la Aron vodª

(1359-1594)) .
Claude Thiry în Historiographie et actulitØ (XIV et
XV siŁcles)31 afirma valorile formative pe care le subsumeazã
istoriografia; Ureche, Miron Costin, Stolnicul Constantin
Cantacuzino º.a. insistã asupra acestor valori care modeleazã
spiritul dupã canoanele autenticitãþii ºi ale eticii. Încercând sã
detecteze direcþiile majore ale dezvoltãrii istoriografiei, C.
Thiry insista pe alegerea unor subiecte de actualitate precum:
stabilirea identitãþii naþionale32, introspecþia33, instabilitatea
timpului, contextul redactãrii ºi acceptãrii textului de cãtre
individul medieval34, ridicarea la rang de tipologie a unui
31
Vol. XI, Tom I (partie historique), Heidelberg 1987, p.1025-1063.
32
Dorinþa de a afirma latinitatea limbii ºi romanitatea poporului animã
autori precum Nicolae Olahus (1536, Hungaria sive de originibus
gentis, regni, situ, divisione, habitu atque opportunitatibus),
Cronica moldo-rusª ; Grigore Ureche (sec. XVII - Letopiseul ªrii
Moldovei pnª la Aron vodª (1359-1594), Miron Costin (1686 cca -
1691, De neamul moldovenilor, din ce ara au ie”it stramo”ii lor ),
etc.
33
Cum “ bietul om e sub vremi” ºi “stã mai tot timpul cu grijile în
mânã” el ºtie ca “va da samã de toate câte scrie” - acestea sintetizeazã
poziþia cronicarilor moldoveni în faþa istoriei.
34
În cronicile partizane reprezentative pentru istoriografia
munteneascã, viaþa cotidianã a familiei voievodale ocupã un loc
important: se noteazã plimbãrile, naºterile, cãsãtoriile etc. la care
participã domnul însoþit de familie ºi curte (v. Radu Greceanu). Faptul
divers este notat cu precãdere în cronicile oficiale; de cele mai multe
ori cronicarul pune pe seama divinitãþii diferitele întâmplãri pe care le
vede ca semne prevestitoare. Fenomenele meteorologice apar
consemnate, de diferite persoane, cu regularitate, daca nu în text,
colateral, pe marginea acestuia sau la sfârºitul cãrþii. În Letopiseul
slavon din secolul XV se noteazã, spre exemplu, cã în 1471 a fost un
cutremur mare când ªtefan stãtea la masã. Evenimentele politico-
militare sunt cele care ordoneazã in cronicile moldoveneºti materia
individ35 etc. Toate acestea apar, fãrã ostentaþie, în cronicile

noastre moldave ºi, þinând seama de partizanat, în cele muntene.
Parcurgând tipologia36 scrierilor istoriografice realizatã
de autorul citat se observã cu uºurinþã cã aceasta are în cultura
românã medievalã texte37 care ilustreazã distinct departajãrile
impuse de studiul teoretic citat.
O manierã generalã de redactare a cronicilor franceze o
constituie intercalarea unor pasaje, uneori preluate declarat, din
alte texte de aceeaºi facturã38; intertextualitatea39 apare ca o
epica ; un domn este neînsemnat si se trece repede peste perioada lui

de domnie, dacã nu a purtat rãzboaie.
35
Vezi figura lui Constantin Brâncoveanu în cronica lui Radu
Greceanu - construitã prin analogie cu figura marelui împãrat
Constantin.
36
Op. cit., p.1028 º.u.: Les chroniques; Les chroniques annales; Les
chroniques curiales officielles; Les chroniques non-curiales; Les
mémories; Les journaux; Les chroniques versifiées; Les biographies
d’illustres contemporains.
37
Deºi lapidarã, aceastã trecere în revistã propune ilustrarea tipologiei
citate: Cronica scurtª a Moldovei (ev. 1359-1451, slavonã),
Letopiseul de la Putna 1518, 1526; Cronicile lui Macarie, Eftimie,
Azarie, etc.; Cronica Buze”tilor (1602-1610); Analale moldovene”ti
1359 (slavonã); Analele ªrii Romne”ti (cu evenimente pânã în
1359); Istoria lui Constantin vodª Brncoveanu 1714 . Historia
polskimi rytmami o Woloskiej ziemi i Multanskiej – Miron Costin,
1684; Vita Jacobi Despotae Moldovarum Regni Johannes Sommer,
1574; Vita Constantini Cantemyrii - Dimitrie Cantemir 1716-1717;
Luminata vita a neamului prealuminatului Io Nicolae Alexandru
voievod Constantin Vacarescu 1727 cca etc.
38
Cãtãlina Velculescu în ˛ntre scriere ”i oralitate, Bucureºti, Editura
Minerva, 1988, pp. 37-51, semnalase aceastã manierã de compunere a
cronicilor.
39
Fãrã sã numeascã acest concept, Cãtãlina Velculescu în op. cit., p.
37-51, îl ilustreazã strãlucit cu aplicaþie pe Letopiseul
cantacuzinesc: “Letopiseul cantacuzinesc scriere colectivã, pe care
nici un cronicar cu renume nu a modelat-o dupã chipul personalitãþii
sale, a fost simþitã în decursul vremii ca o structurã deschisã oricãrei
intervenþii, într-o lume de cãrturari mãrunþi, stând puternic sub semnul
26 Laura Bªdescu
metoda extrem de uzitatã de autorul medieval care doreºte sã-ºi

informeze lectorul asupra unei realitãþi, dar ºi asupra propriei
condiþii de cãrturar aflat în cãutarea adevãrului.
Aceastã strategie narativã este vizatã ºi atunci când
cronicarul intercaleazã scrisori40 în corpusul epic, fie din dorinþa
de a autentifica informaþia, fie din dorinþa de a mima
autentificarea ei atunci când epistolele nu au referent în spaþiul
politico-istoric.
Joseph J. Duggan în Medieval Epic as Popular
Historiography : Appropriation of Historical Knowledge in
the Vernacular Epic41 face o analizã a procesului de asimilare
a informaþiei istorice în cadrul literaturii populare medievale.
Aplicaþia se dovedeºte validã din perspectiva înregistrãrii în
mentalitãþii folclorice a anonimatului ºi a colaborãrii nestânjenite cu

autorul anterior. Acest Letopise se apropie prin modalitatea sa de
transmitere mai curând de regimul specific pentru Chansons de geste,
cu nenumãrate ºi inclasificabile ramificaþii, decât de transmiterea
exactã a unui text istoriografic sau religios.” (p. 50-51).
40
Dupã parcurgerea GRLM am constatat cã un numãr relativ mare de
opere istorice/ pseudoistorice care prezintã la aceastã strategie
narativã. Transcriem titlurile semnificative, indicând pagina
corespunzãtoare din GRLM, vol XI, tom 2, Documentations: Geffrei
Gaimar, LEstoire des Engleis, p.28; Guernes de Pont-Sainte-
Maxence, La Vie de Saint Thomas Becket p.33; Villehardouin, de,
Geoffroi, La conquŒte de Constantinople , p. 49, Guihem de Tuleda,
Canso de la croazada, p. 50; Les Grandes Chroniques de France,
p. 59; Christine de Pizan, Le livre des fais et bonnes meurs du sage
roy Charles V, p. 100; Jean de Stavelot, Chronique, p. 115; Georges
Chastellain, Chronique, p. 124; Guillaume Gruel, Chronique
dArthur de Richemont , p. 133; Jean le Fevre, Seigneur de Saint-
Remy, Chronique de Jean le Fevre, Seigneur de Saint-Remy, p.
133; Mathieu d’Escouchy, Chronique, p. 137; Jean de Haynin,
MØmoires, p. 141; Miégeville, Chronique des comtes de Foix, p.
155; Gabriel Turell, Recort; Nicolas Vignier, TraictØ de lestat et
origine des anciens Franois , p. 156 etc.
41
Vol. XI, Tom I (partie historique), Heidelberg 1987, pp. 285-312.
spaþiul cultural românesc a snoavelor, legendelor etc. alãturi de

fapte istorice; indiciu al funcþionãrii memoriei colective dupã
aceleaºi mecanisme de receptare/ transmitere a informaþiei
istorice. Din aceastã perspectivã, Cãtãlina Velculescu afirma “o
istoriografie româneascã exista încã de la sfârºitul secolului
XV, redactatã însã în slavonã (ulterior tradusã – pe fragmente,
sau integral – în limbile latinã, germanã, slavonã-rusã, greacã,
arabã). Nici unul din alcãtuitorii acelor prime cronici nu-ºi
expusese pãrerea despre istoria oralã, predominantã în epocã.
Dar putem deduce aceste pãreri din înseºi textele pãstrate, fie
dupã modalitatea de selectare a presupuselor informaþii orale,
fie dupã înfãþiºarea luatã de acelaºi fragment în variante felurite,
conforme cu deprinderile grupurilor de cititori cãrora li se
adresau. Prima cronicã a Moldovei are, de exemplu, o anumitã
înfãþiºare când este destinatã cititorilor autohtoni, o alta în
redacþia germanã ºi o cu totul altã faþã în prelucrarea târzie din
codexurile ruseºti. [...] (Cronicile lui) Macarie, Eftimie, Azarie
[...] se aflã sub presiunea exemplului istoriei lui Manasses dar ºi
sub presiunea deprinderilor altor genuri [...] ce aveau ele înseºi
o intensã circulaþie nescrisã. Aici apare un alt tip de interferenþã,
demn de reþinut pentru cã în þãrile române oralitatea a rãmas vie
pânã târziu nu numai la nivel popular (rural sau urban), ci ºi la
curþile boiereºti sau domneºti [...]”42.
Lectorul medieval a preferat personajele care ocupau un
loc important în ierarhia socialã: voievozii ºi beizadelele sunt
urmaþi de boierii credincioºi, de eroii haiduci sau îndrãgostiþi.
Linia de demarcaþie între legendã ºi istorie nu este
trasatã ferm; exemplu: prezenþa în cronica lui Ureche a versiunii
quasi populare a descãlecatului, cu iz de transhumanþã, versiune
preluatã ulterior ºi în alte cronici; Neculce aºezase înaintea
Letopiseului … sãu O samª de cuvinte , pe care “ cine le va
citi ºi le va crede bine va fi; cine le va citi ºi nu le va crede
iarãºi va fi bine, cine precum îi va fi voia aºa va face”.
42
Cãtãlina Velculescu, ˛ntre scriere ”i oralitate, pp.7-8.
28 Laura Bªdescu
Cronicarii aduc în operele lor figuri43 ale exemplaritãþii

care satisfac orizontul de lecturã al individului medieval
propagator al unor fragmente ce se vor modela în funcþie de
temã sub diferite specii precum balada, cântecul, povestirea,
legenda etc. Din suita procedeelor44 stabilite de Joseph J.
Duggan ce au dus la eroizarea folcloricã a figurilor istorice,
reþinem câteva itinerarii comune pentru cultura noastrã
medievalã45.
Evidenþiind locurile comune producerii ºi receptãrii
istoriografiei în perimetrul medieval românesc am dorit sã
facem trimiteri spre o altã posibilã cale de acces în vechile
noastre cronici.
43
În spaþiul nostru cultural eroii exemplari apar în tiparul clasic al
cavalerului rãzboinic – pentru secolele XV-XVI, vezi ªtefan cel Mare,
Mihai Viteazul, Vlad Þepeº; se observã însa o mutaþie spre finele
secolului al XVII-lea când acest tipar va fi întregit de cel al
domnitorului iubitor de culturã: Constantin Brâncoveanu.
44
Grundriss der romanischen Literaturen des Mittelalters
Vol. XI, Tom I (partie historique), Heidelberg 1987, p. 297.
45
Merging of deeds or attributes of figures who share the same name -
Cronica lui Macarie noteazã tãierea capului unui hatman, Petru
Vartic; în balada Vartici fapta e pusã pe seama lui ªtefan-vodã, celui
cãruia-i plãcea sã vâneze, deci ªtefãniþã (1517-1527); amalgation of
two figures who hold offices easly confused - Mihnea Turcitul e
confundat în balada Radu Calomfirescu cu Mircea-vodã (Ciobanul),
numit când Mihnea, când Mircea; transformation of epithet into an
office - rãzaºul care îl ajuta pe ªtefan sã se ridice pe cal punându-se
moviliþã la picioarele domnului, va purta ulterior numele de Movilã (I.
Neculce Letopiseul ªrii Moldovei ) - ascription of military
disasters to trechery or cowardice - Înfrângerea lui ªtefan cel Mare la
Pârâul Rece în 1476 este pusã pe seama alianþei fãcute de muntenii
pãgâni cu turcii ºi tãtarii (Letopiseul de cnd s-a nceput ara
Moldovei), moartea lui Mihai Viteazul este urmarea unei conspiraþii
uriaºe (v. Cronica Bªlenilor, Letopiseul Cantacuzinesc etc.) sau
înfrângerea lui Dimitrie Cantemir la Stãnileºti-Prut este cauzatã de
întârzierea ajutorului promis de Brâncoveanu, care fãcuse un dublu joc
politic (v. I. Neculce Letopiseul ªrii Moldovei ).
Text ”i imagine n cultura romnª veche

Se poate vorbi despre un transfer constant între textul
vechi ºi celelalte ramuri ale vieþii spirituale. Pictura a fost una
dintre cele mai privilegiate arte medievale cãci a beneficiat de o
mare prizã la individul medieval, mirean ori cleric. Literatura
sibilinicã se gãseºte ilustratã cu prisosinþã pe pereþii bãtrânelor
noastre mãnãstiri. Un studiu ilustrat pe aceastã problemã este
cel al profesorului Vasile Grecu, Filosofi pªgni ”i Sibile n
vechea noastrª picturª bisericeascª , Bucureºti, 1940.
Concluziile formulate evidenþiazã un stil ºi o execuþie
individualizate în funcþie de criteriul teritorial: “În Moldova
filosofii pãgâni ºi numai o singurã Sibilã – o singurã Sibilã
potrivit tradiþiei din rãsãrit – apar întotdeauna în legãturã cu
Trupina lui Iesei potrivit indicaþiilor din Cãrþile de picturã
bisericeascã bizantinã. În Muntenia însã apar mai multe Sibile,
ca ºi de obicei, în Apus, cãci în Apus a sporit numãrul lor pânã
la 12, aduse fiind în legãturã cu Sibila romanã ºi cãrþile sibiline,
în rãsãrit a rãmas însã una singurã, reprezentând pe înþeleapta
reginã biblicã din Saba [...]. Apoi chipurile filosofilor ºi
Sibilelor din bisericile muntene nu fac parte dintr-un tablou
mare unitar, precum este Rãdãcina lui Iesei, ca în Moldova, ci
sunt pictate ca figuri izolate. Toate aceste constatãri trebuie sã
ne facã sã credem cã filosofii pãgâni ºi Sibilele au intrat în
iconografia bisericeascã la noi pe douã cãi: una din rãsãrit,
pornind din Cãrþile de picturã bisericeascã ºi de la modele
bizantine, iar alta prin mijlocire literarã venind dinspre Apus, pe
cât se pare din Polonia. ”
Religia civicã ne apare, de multe ori, dominantã
exclusivã a medievalitãþii româneºti, prin anularea opoziþiei
dintre religios ºi social. Astfel, religiosul este inclus socialului,
iar socialul, în diversitatea lui compartimentalã, este impregnat
de religios. Primul raport poate fi ilustrat prin faptul cã
instituþiile religioase suferã reorganizãri impuse de evoluþia
formelor sociale sau politice. Cel de al doilea raport poate fi
30 Laura Bªdescu
reperat în cadrul amplu al spiritualitãþii medievale, reconstituibil

azi cu ajutorul literaturii, picturii º.a.
Considerãm literatura reflector constant al anulãrii, fie
uneori ºi accidentale, dihotomiei sacru-profan, anulare ce
anunþã, în cadrul mentalitãþii medievale, inexistenþa vreunei
opoziþii între picturã, filozofie, literaturã sapienþialã, istoricã,
sau epistolarã - pe de o parte - ºi literatura bisericeascã, pe de
altã parte. Pentru susþinerea acestei afirmaþii vom urmãri în ce
mãsurã existã locuri comune în literatura laicã ºi în iconografia
sau pictura muralã bisericeascã.
Ctitorirea lãcaºelor de cult este strâns legatã de
manifestarea spiritului literar al epocii. Arta figurativã a
perioadei medievale susþine existenþa unui stil creat din
necesitãþi estetice dar ºi sociale. Spaþiul sacru devine astfel un
loc al manifestãrii artistului care îºi exprimã concepþia despre
lume preluatã din cãrþile profane. Depistãm cu usurinþã motive
ºi teme ale literaturii medievale fixate în imagini pe zidurile
mãnãstirilor de pe întreg teritoriul locuit de români.
Radu Greceanu propunea în Predoslovia…Istoriei
domniei lui Constantin Brncoveanu voievod, un model
voievodal mulat pe vechiul topos al elogiului suveranului ºi
actualizat prin evidenþierea realizãrilor culturale ale lui
Brâncoveanu: tipãriturile, ºcoala, lãcaºul de cult º.a. Vechiul
topos literar plasa voievodul într-o descendenþã ilustrã alãturi de
împãratul Constantin ("Cum marele Constantin ºi marele
Justinian …"). Arta iconograficã preia acest topos nu numai
prin imagini ce redau alãturat cele douã personalitãþi, ci ºi prin
scene istorice sau parabole simbolice (vezi pronaosul mãnãstirii
de la Hurezu). Se dorea fixarea instituþiei voievodale în
conºtiinþa individului medieval, atât prin discurs cât ºi prin
imagine, fapt care promova valori ce oferã azi posibilitatea unui
studiu diacronic al relaþiilor sociale.
Specific Þãrii Româneºti sunt frizele ctitoreºti care îi
înfãþiºeazã pe domnitori alãturi de alaiul curþii, îmbrãcaþi în
costume de ceremonie ºi afectând atitudini lumeºti (vezi
picturile mãnãstirilor Hurezu, Cãlui, Surpatele). Tabloul de
paradã sau de curte este surprins în mai toate cronicile

munteneºti, cronici partizane care redau, ca într-un almanah-
calendar, informaþii cu privire la toate cumetriile, nunþile,
plimbãrile familiei voievodale.
În Moldova, atât frizele ctitoreºti cât ºi cronicile sunt
dominate de un alt spirit, care indicã orientãri de cugetare
diferite de cel munteneºti. În frize, ctitorii sunt înfãþiºaþi în cer,
în faþa lui Cristos ºi sunt prezentaþi acestuia de Sfântul Hram al
monumentului sau de Maria. Nu mai asistãm la o ceremonie de
curte ca în Þara Româneascã, ci la o închinare smeritã a omului
conºtient de deºertãciunea vieþii. Conºtiinþa moldovenilor de
poartã a creºtinãtãþii este surprinsã nu atât în frizele ctitoreºti
prin atitudine ºi adresare, cât în letopiseþe. Relevantã este
inventarierea atentã pe care o întreprinde Ureche în Letopiseul
ªrii Moldovei ..., atunci când numãrând cele 44 de mãnãstiri
ctitorite de Þtefan cel Mare subliniazã legãtura pe care acesta o
are cu divinitatea. Se remarcã în aceastã epocã a victoriei
creºtinãtãþii repurtate de ª tefan cel Mare o atitudine diferitã þi
în cadrul frizelor prin faptul cã ctitorii erau înfãþiºaþi înaintea lui
Dumnezeu ºi nu existã nici un intermediar al prezentãrii.
Legãtura stabilitã în aceastã perioadã între diverse
compartimente ale culturii este puternicã, fapt ilustrat prin
prezenþa unor sfinþi autohtoni atât în cadrul literaturii, cât ºi în
cel al reprezentãrilor murale. În Iconografia artei bizantine ”i
a picturii feudale romne”ti 46 era semnalatã o particularitate a
iconografiei moldoveneºti prin "introducerea în programele
iconografice a portretelor ºi vieþii Sf. Ioan cel Nou (ale cãrui
moaºte sunt pãstrate la Suceava) ºi ale Sf. Paraschiva (moaºtele
sunt la Iaºi în catedrala mitropolitanã), consideraþi drept sfinþi
naþionali"47.
Literatura de ritual înregistra în 1643 apariþia Cªrii
romne”ti de nvªªturª a mitropolitului Varlaam, care
46
I. D. ªtefãnescu, Iconografia artei bizantine ”i a picturii feudale
romne”ti, Bucureºti, Editura Meridiane, 1973.
47
Op. cit., p.189.
32 Laura Bªdescu
prezenta în partea a doua între sfinþii mari ºi doi sfinþi

autohtoni: Preacuvioasa Paraschiva din Epivat ºi Ioan cel Nou
de la Suceava. Includerea celor doi sfinþi în textul Cazaniei
indica un act de autoritate din partea mitropolitului, care încerca
sã sublinieze neatârnarea spiritualã a zonei, acum protejatã.
Moaºtele Sfintei Paraschiva fuseserã aduse în Moldova de
voievodul Vasile Lupu, cel care patronase ºi tipãrirea Cazaniei,
þi urmau sã ocroteascã mãnãstirile ridicate de acesta. Varlaam
atent la miºcãrile spirituale ale epocii va redacta viaþa Sfintei
Paraschiva, având, se pare ca model textul bulgarului Eftimie,
patriarhul Târnovei. Se ºtie însã din corespondenþa
mitropolitului, cã textul Cazaniei fusese terminat prin 1637 însã
din cauza unor dificultãþi financiare, va apãrea abia în 1643 –
aceste date aratã cã Varlaam procedase la revizuiri succesive în
corpusul cãrþii.
O particularitate a iconografiei moldoveneºti o
constituie portretele de filozofi. În cadrul unor mãnãstiri
reprezentative ca Voroneþ, Moldoviþa, Humor, Sf. Gheorghe din
Suceava º.a., întâlnim portrete ale unor filozofi celebri –
Aristotel, Socrate, Plutarh, Tucidide, Platon, Pitagora, Astakoe
º.a.
Imixtiunea filozofiei în literatura bisericeascã atinge
apogeul prin includerea unui text filosofic - Despre singurul
iitoriul gnd – în cadrul Vechiului Testament, traducere
manuscrisã a Spãtarului Milescu (manuscrisul va intra în
Biblia.. de la 1688 îngrijitã în Þara Româneascã de fraþii
Greceanu).
Literatura apocrifã ca þi literatura de delectare (vezi
Varlaam ”i Ioasaf) au transferat picturii murale româneºti
imagini ºi scene inconfundabile. Raiul, loc comun al literaturii
apocrife, apare în Dioptra, Cuvnt pentru Adam ”i Eva,
Moartea lui Avraam, Apocalipsul Apostolului Pavel… º.a.
individualizat prin paleta coloristicã ºi/sau organizare
topograficã. Aceleaºi caracteristici le deþin ºi reprezentãrile
murale ale raiului din mãnãstiri ca Voroneþ ºi Suceviþa. La
Voroneþ ºi la Vatra Moldoviþei zidurile exterioare sunt
împodobite cu scena zapisului înþelegerii dintre Adam ºi diavol,

scenã desprinsã din legenda apocrifã [Adam ºi Eva].
Urmãrind transferul de teme ºi motive dintre literaturã
ºi picturã sau dintre diversele specializãri ale literaturii
medievale observãm cã religiosul se raporteazã la coordonatele
principale ale schemei de gândire a individului medieval. Acest
sistem a fost receptat adesea ca o concesie pe care religia era
nevoitã a o face în favoarea celui care purcede la lucrul
apostolesc dupã ce a asimilat cunoºtinþe profane. Astfel, se dau
mãrturii, prin intermediul picturii ºi literaturii – mijloace de
exprimare esteticã ºi cognitivã, de existenþa unei religii, pe care
numind-o civicã afirmam ºi flexibilitatea ei. Imaginarul
medieval relevã traseul funcþional – de la literaturã spre picturã
sau de la cuvânt spre imagine. Chiar dacã acest traseu ar putea
fi infirmat de circulaþia redusã a cãrþii susþinem cã apariþia
acesteia favorizeazã dezvoltarea aceloraºi teme, sacre sau
profane, în cadrul picturii bisericeºti. S-ar putea formula ipoteza
unei sincronizãri tematice a literaturii cu pictura, datoritã
organizãrii vieþii spirituale în jurul locaºelor de cult – unde
activau tiparniþele.
34 Laura Bªdescu
LITERATURA POPULARÃ
Cªrile populare. ˛ntre romanul pseudo-istoric
Alexandria ”i Bestiarii.
Apariþia cãrþilor populare în cultura medievalã

româneascã a fost receptatã ca început al afirmãrii identitãþii
spirituale ºi istorice48 în limba vernacularã.
Sintetizând principalele direcþii ale receptãrii cãrþilor
populare în cultura românã, Ion Istrate aduce precizãri
importante studiului acestei falii a literaturii române; întrebãrile
frecvente de tipul “Ce sunt, de fapt, cãrþile populare? Prin ce se
deosebesc ele de folclor? Care este raportul just ce se cade a fi
stabilit între ideea de univers ficþional ºi caracterul vãdit
<<eticesc ºi de zãbavã>> (Al. Duþu) pe care îl au multe dintre
ele? La care s-a rãspuns cam aºa: cãrþile populare nu sunt
literaturã cultã, deoarece, dupã cum aratã felul în care circulã,
modificate mereu, nu sunt înþelese ca opere de autor; cãrþile
populare, pentru a putea fi gustate de cãtre popor, trebuiau
totuºi sã posede anumite caracteristici de tip cult (pe care
Haºdeu le numea <<poporane>>); cãrþile populare descind cãtre
popor din pãturile înalte. La care s-ar putea adãuga: cãrþile
populare sunt, totuºi, la origine, literaturã cultã; materia lor este,
totuºi, mãcar în parte, de sorginte folcloricã; perenitatea lor este
asiguratã, în mare mãsurã, de legãturile cu folclorul; alcãtuirea
lor e laxã, dar ºi schematicã”49.
Procesul asimilãrii cãrþilor populare s-a conformat unui
spirit al epocii, unui gust pentru lecturã ºi unor condiþii istorice,
sociale ºi economice distincte cãci: “Alegerea romanului pentru
a fi tradus nu se face la întâmplare, ci ea este determinatã de
necesitãþi ale momentului. Astfel, romanul despre vitejiile lui
48
Vezi Cãtãlina Velculescu, ˛ntre scriere ”i oralitate, p. 11: “S-au
pãstrat còpii vechi, aproape contemporane cu primele cronici, ale unor
opere ce presupun o puternicã înclinare spre imaginaþie ºi un adevãrat
simþ al cuvântului meºteºugit întors, cum sunt hagiografiile sau cãrþile
de tipul Alexandriei”.
49
Ion Istrate, Relaia epicª , p.7.
Alexandru Macedon (Alexandria) se gãsea încã în anul 1562

într-un manuscris slav al bibliotecii Mãnãstirii Neamþ, dar n-a
fost tradus în româneºte, cu adaptãrile locale inevitabile, decât
între 1593-1601, în timpul domniei lui Mihai Viteazul [...].
Epoca ºi domnia eroicului50 voievod prezentau asemãnãri cu
conþinutul Alexandriei”51.
Cãrþile populare52 deºi s-au manifestat sub varii genuri,
datoritã caracterului unitar pe care îl presupun în momentul
receptãrii53 au fost fixate în memoria colectivã ca un tot
50
Cel care introduce aceastã perspectivã de abordare a cãrþilor
populare prin raportare la contextul în care apar este Nicolae Iorga în
art. Faze suflete”ti ”i cªri reprezentative la romni cu specialª
privire la legªturile Alexandriei cu Mihai Viteazul , în Analele
Academiei Române, secþ. ist., s. II, tom 37, 1914-1915, ºedinþa de la
15/25 mai 1915, pp.545-605. Nicolae Iorga va insista pe aceastã
direcþie ºi în art. Partea Olteniei n literatura romneascª , în
Arhivele Olteniei, I, 1922, nr.1 unde va susþine cã Alexandria a servit
ca îndreptar lui Mihai Viteazul (p.13). Gãsim aceeaºi viziune ºi la
Elvira Sorohan, Introducere n Istoria ... , p.79: “La noi s-a tradus în
preajma lui 1600, în vremea lui Mihai Viteazul, moment
semnificativ,...”. º.a.
51
Dan Simonescu, Romanul popular n literatura romnª
medievalª , Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, 1965, p. 15-
16.
52
Vom folosi ediþia Cªrile populare n literatura romneascª ,
Bucureºti, Editura pentru Literaturã, 1963.
53
Aceastã perspectivã a prezentãrii cãrþilor populare într-un singur
capitol, fãrã a fi condiþionat de criteriul cronologic am întâlnit-o la
Elvira Sorohan, Introducere n Istoria ... , p.74: cãrþile populare
“definesc spiritul receptor al poporului ºi nu spiritul creator. De aceea
le-am ºi închis într-un singur capitol, indiferent de secolul în care au
fost traduse”. Despre caracterul unitar vezi Ion Istrate, Relaia epicª ,
p.53: “natura ºi calitatea adevãratã a fenomenului literar care s-a
dezvoltat o datã cu apariþia cãrþilor populare sunt de cãutat nu atât în
texte ºi în originea lor, cât în relaþia care se stabilea între text ºi
ascultãtor, în ceea ce aceste texte deveneau lecturã. Or, din acest punct
de vedere, caracterul unitar al fenomenului cãrþilor populare româneºti
ni se pare deasupra oricãrei îndoieli.”
36 Laura Bªdescu
nediferenþiat tematic. Astfel, receptarea Alexandriei dã

mãrturie despre anumite vârste ale mentalitãþii culturale de
vreme ce “asimilatã la noi în medii socio-culturale diferite54
(cumva concomitent ºi nu în urma unei translatãri pe verticalã
dinspre curte ºi aristocraþie cãtre celelalte categorii, tot mai larg
numericeºte)”55, este supusã unui oprobriu al autenticitãþii de
istoricii care încearcã sã stopeze înflãcãrarea lectorilor ºi sã
traseze delimitarea dintre real ºi imaginar56. Cã aceastã
54
Despre raportul instituit între cultura maselor ºi cea cultã vorbeºte ºi
Ion Istrate, Relaia epicª , p. 27. Pentru a-l defini autorul introduce în
analizã concepte referitoare la o formã a lecturii precum codul vorbit
ºi retorica involuntarã arãtând cã douã sunt ideile dominante: “a.
lumea cãrþilor populare româneºti nu este lumea manuscriselor în care
ni s-a pãstrat, bogãþia de texte dovedind numai puternica nevoie care a
existat pentru ele; b. citite de ºtiutorii de carte ºi <<traduse>> în limba
poporului, ele au circulat pentru cã au fost dorite de cei care simþeau
nevoia sã le asculte, întrucât corespundeau mentalitãþii ºi gustului ce
domina sufletul popular”.
55
Dan Horia Mazilu, Alexandria sau modelul popular al
eroului civilizator, în vol. Un Dracula pe care Occidentul l-a
ratat, p. 282.
56
Alexandru Duþu, Coordonate ale culturii romne”ti n secolul
XVIII, (1700-1821); Studii ºi texte, Bucureºti, Editura pentru
Literaturã, 1968, p.25: “Del Chiaro întocmeºte în capitolul doi al
operei sale, Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, un
scurt catalog al cãrþilor publicate în vremea sa. Figureazã printre
acestea o Alexandrie, ce-i pare curioasã prin basmele pe care le
cuprinde...”; Dan Horia Mazilu, Alexandria... , p. 284-285:
“Cãrturarii autentici, istoricii mai cu seamã, interesaþi de lecturile
aflate în circulaþie, au declarat fãrã echivoc, încã din veacul al XVII-
lea, cã Alexandria nu este altceva decât o <<operã de ficþiune>> (de
ficþiune istoricã dacã nu artisticã), rezultat al stratificãrii unor relatãri
inexacte ºi a succesivelor fantazãri. Miron Costin, cititor ºi traducãtor
al unei cãrþi despre Alexandru Macedon a lui Quintus Curtius Ruffus
(Graiul solului tªtªrªsc... s-a intitulat capitolul tãlmãcit de el), n-a
ezitat sã punã lucrurile la punct. Stolnicul Constantin Cantacuzino, cel
ce fãcea la începutul Istoriei... sale, o trecere în revistã a izvoarelor, a
fost chiar mai vehement, arãtând cã aceastã carte, frecvent cititã ºi în
delimitare57 se impunea o vedem fie ºi numai din notiþele celor

care transcriau manuscrisul introducând totodatã episoade sau
fragmente din scrierile istoriografice româneºti. Scopul vizat
este unul pedagogic prin excelenþã, ce presupune acþiunea unui
principiu al analogiei, de vreme ce gãsim într-un ms. BAR cota
4646, datat 1788 ºi localizat în Moldova, intercalat episodul
întemeierii Moldovei între ff. 43v-45r cu urmãtoarea notiþã
concludentã: “ª i pentru acei am scris eu smeritul din Litopisiþul
lui ª tefan voi<vo>d ca sã sã ºtie cum au descãlecat þar<a>
Moldovi<i> ca s<ã> ºtie cene a ceti în Alixãndrie”58. Sau într-
un alt ms. BAR cota 3512, din 1789 (Moldova), pe f. 83v gãsim
o descriere a lui Alexandru Macedon ce aminteºte de portretul
necrolog fãcut de Ureche lui ª tefan cel Mare: “Acest împãrat
fost-au om nu pre mare la trup [...]. Iarã la rãzboi era foarte
cumplit ºi nici unde nu gândie, el acolo se afla ºi meºterºugos
foarte la rãzboi...”59.
Apare ca evident faptul cã literatura de delectare ºi cea
istoricã activau în perioada medievalã un cod unic de lecturã.
Lipsa distincþiei între ficþiune/ non ficþiune semnalatã
merituos de vechii noºtri cãrturari precum Miron Costin sau
acel timp, nu este decât <<o aflare de o grãmadã de minciuni... dupã

care umblã norodul acesta, rãtãcindu-sã ºi cred celea ce niciodatã de
crezut nu sânt>>”; sau Ion Istrate, Relaia epicª , p.58: “La vremea sa,
însuºi Miron Costin crezuse de cuviinþã sã ia atitudine [...] arãtând cã
adevãrata viaþã a eroului o gãsim la <<Plutarh>> iar nu în
<<minciunile>> pe care le spunea acea <<Alixªndrie din grecie ori
dintr-o altã limbã scoasã pre limba þãrii noastre, plinã de basne ºi
scornituri>>”
57
Vezi ºi Dan Horia Mazilu, Alexandria... , pp. 286-287: copiºtii
români “îºi folosesc lecturile pentru a amplifica ici-colo unele
episoade sau introduc informaþii locale, inaccesibile redactorilor
versiunilor strãine. Apar astfel ºtiri despre Dachia ºi dachiani [...],
despre <<marile împãrat Troian ... carile au bãtut pe dachiani>>,
despre originea romanã a românilor”.
58
Mihai Moraru, Cãtãlina Velculescu, Bibliografia analiticª a
cªrilor populare laice, p.79.
59
Ibidem, p. 80.
38 Laura Bªdescu
Stolnicul Constantin Cantacuzino, a fost receptatã ca indiciu al

nivelului scãzut de culturã al lectorului român medieval. Se
pare însã cã aceastã nediferenþiere apare ca un loc comun în
Europa medievalã cãci întâlnim elemente miraculoase în scrieri
pseudo istorice.
Raportându-ne la Alexandria, remarcãm transferul
dinspre literatura de delectare sau de ficþiune spre literatura
istoricã. Observãm cã existã lecþii ale unei istorii a receptãrii în
care informaþia vine întru întâmpinarea gustului individului
medieval aplecat spre magie ºi vrãjitorie. Conceperea
miraculoasã a Marelui Alexandru apare ca episod bine precizat
atât opere de circulaþie româneascã precum Cronograful
Tradus din greceºte de Pãtraºco Danovici60, cât ºi în opere de
circulaþie ºi recunoaºtere europeanã precum Liber
Chronicarum al lui Hartman Schedel61. În acest sens,
observãm în Liber Chronicarum planºa care aratã descendenþa
lui Alexandru cel Mare. Arborele genealogic al acestuia indicã
ca principiu patern activ pe Nehtinav, magul ce face pereche cu
Olimbiiada. La o micã distanþã este redatã ºi figura împãratului
Filip, care este însã singur (vezi Anexa 1).
Caracterul cãrþilor populare apare “precizat în secolul al
XVIII-lea în numeroase predoslovii ca fiind: <<eticesc ºi de
zãbavã>>. Eticesc va sã însemne cã instrucþia era îndreptatã în
60
Bucureºti, Editura Minerva, 1998, p. 142: “Iarã împãrãtiasa
Olimbiiada l-au poftitu în curþile sale; deci atâta o au fãrmãcat ºi o au
buimãcit, câtu-i pãrea împãrãtiasãi cã iaste Nehtenavu frumos ca
soarele, pânã s-au culcat ºi cu dânsa º-au purcesu gria cu Alexandru”.
61
Opera a fost publicatã la Nuremberg (Antoine Koberger, 1493, 12
julliet) ºi ceea ce ne priveºte, cuprinde douã gravuri: cea care oferã o
imagine a Valahiei ºi încã una, în care avem o imagine a Traciei.
Receptatã ca o istorie a lumii ce nareazã evenimente pornind de la
Genezã, Cronica este printre primele opere care are ilustraþii tipãrite.
Acestea apar însoþite întotdeauna de textul menit a furniza informaþii
despre locuitori ºi istoria lor. Gravurile din Liber chronicarum fac
trimitere la Tracia în termenii formulaþi de Strabon.
primul rând spre educaþia moralã a individului, dar aceasta nu

înseamnã cã se reduce la atât”62.
Aceastã instrucþie a fost sesizatã de cãrturari de
prestigiu ºi confirmatã prin istorie ca având un punct de plecare
iluminist cãci “unele romane populare au servit în Evul Mediu
românesc ca texte pentru deprinderea scrisului ºi cititului”63.
Din aceastã perspectivã a apropierii de textul cãrþilor
populare cu scopuri practice aplicabile în viaþa cotidianã, ni se
pare fireascã introducerea tiparului epistolar aºa cum era folosit
în cancelaria domneascã, în acte ºi înscrisuri oficiale. Fãrã a
avea statut de hipotext, aceste cãrþi valideazã nevoia de model.
Critica a atras atenþia asupra epistolelor inserate în Alexandria,
indicând epistolografia ca posibilã cheie de lecturã: “schimbul
de solii – chiar eroul se deghizeazã într-un rând în ambasador –
ºi de mesaje ocupã destul loc în roman, epistolografia pãrând a
fi o ocupaþie agreatã”64.
Cã a existat un transfer între aceste cãrþi ºi folclor, este
dovedit fie ºi prin numitul indice de popularitate65; desfãºurarea
bazându-se pe structuri distincte de producere66 ºi receptare a
62
Mihai Moraru, Configurarea raporturilor cu literatura
universalª. Cªrile populare , în vol. De nuptiis Mercurii et
Philologiae, Bucureºti, Editura Fundaþiei Culturale Române, 1997, pp.
30-31.
63
Dan Simonescu, Romanul popular..., p. 63.
64
Dan Horia Mazilu, Alexandria... , p. 284.
65
Ion Istrate, Relaia epicª , p.8: “Conþinutul lor, în cazul în care a
pãtruns în folclor, va trebui sã posede un indice de popularitate. [...]
între text ºi popor exista odinioarã spaþiul imens al neºtiinþei de carte
pe care conþinutul lor textual l-a depãºit, nu se ºtie cum, ajungând în
basme”
66
Vezi Mihai Moraru, Structuri narative n romanul eroic.
Alexandria, în vol. De nuptiis Mercurii et Philologiae, p. 65
“Istoriografie, cãrþi populare, cronici versificate, literaturã de
ceremonial, opere de polemicã religioasã, hagiografii uzeazã toate de
scheme ºi elemente comune, au un sistem radicular comun”; sau Dan
Horia Mazilu, Alexandria ... , p. 281: “miºcãrile complexe petrecute
în rândul consumatorilor de literaturã, în perioade succesive ori în
40 Laura Bªdescu
textului medieval în universalitatea lui. Relaþionarea cu

literatura universalã a fost deseori abordatã oferind direcþii în
cercetare care s-au dovedit viabile prin comprehensiunea
fenomenului în ansamblul lui67.
O viziune globalã, generoasã asupra receptãrii în
perspectivã diacronicã a cãrþilor populare este afirmatã de
critica clujanã: “prin orientarea de gust la care participã, datoritã
existenþei unor forme specifice de transmitere a mesajului
literar, care determinau, în ascultãtor, activarea unor zone
caracteristice ale imaginarului, cãrþile populare nu constituie, în
strânsã contingenþã cu folclorul, doar cea dintâi mare experienþã
literarã petrecutã pe teren românesc. Aceastã experienþã este de
fapt ºi cea care stã la baza adevãratei modernizãri a literaturii
române, în sens integral”68.
Alexandria apare ca un record de circulaþie69,
rãspândire ºi reeditare ce dezvãluie “o structurã ºi un Erou
îndepãrtate de modelul romanesc propus de alte cãrþi populare
din Evul Mediu occidental, Alexandru cel Mare apãrând nu ca
un cuceritor împãtimit de glorie ºi ambiþie ori ca un cavaler
cursul uneia ºi aceleiaºi epoci, au un rol cert în selectarea ºi prelevarea

unui anumit text într-un anumit moment (în cazul <<cãrþilor
împrumutate>>) ori în impunerea ºi cultivarea asiduã a unui anumit
gen literar”.
67
Vezi în acest sens opinia sintetizatoare Mihai Moraru, Configurarea
raporturilor cu literatura universalª... , pp. 30-31. “Urmãrirea
diacronicã ºi evolutivã a acestui concept (de literaturã universalã n.n.)
în relaþionarea lui cu literatura naþionalã are de relevat rolul acestor
cãrþi în deschiderea spre fondul de idei ºi spre tehnicile literare din
patrimoniul universal. Descoperirea cãrþilor populare, în retrospectivã,
este descoperirea conceptului de literaturã universalã în formele sale
genuine. [...] Cãrþi de colportaj sunt cãrþile populare, dar nu în sensul
în care s-a înþeles, ci în sensul ca ele au purtat ºi menþinut un inventar
de teme ºi motive literare, trecându-l dintr-o literaturã într-alta, dintr-o
epocã într-alta.”
68
Ion Istrate, Relaia epicª , p. 64.
69
Vezi Anexa 2 unde redãm dupã dupã David J.A.Ross rãspândirea
romanului în literatura europeanã.
preocupat de relaþiile cu societatea din care fãcea parte, ci, aºa

cum observã Cãtãlina Velculescu, ca un Erou mitic, damnat,
<<ca un personaj de basm, plecat în lume sã-ºi împlineascã
soarta>>”70.
Despre relaþiile instituite în plan epic, avem în studiul
Structuri narative n romanul eroic Alexandria71 cea mai
completã abordare a problematicii pe care o ridicã romanul.
Apar precizate tipologia compoziþionalã, modalitãþile de
construcþie antinomicã a disputei, parcurgerea completã a
schemei traseului º.a.
Romanul popular Alexandria prin numãrul
considerabil de epistole inserate confirmã, pe de o parte, nevoia
de autenticitate a lectorului tuturor timpurilor, iar pe de altã
parte, precizeazã poziþia unor personaje, raporturile existente
între ele, motiveazã declanºarea acþiunii etc.
Critica româneascã a sesizat prezenþa acestor scrisori
atât din perspectiva formularisticii epistolare72, cât ºi din
perspectiva comparaþiei cu versiunile europene sau chiar cu
versiunile succesive pe care le-a reþinut istoria pe teritoriul
românesc73.
70
Ioana Drãgan, Romanul popular n Romnia. Literar ”i
paraliterar, Cluj, Editura Casa Cãrþii de ªtiinþã, 2001, p. 50.
71
Mihai Moraru, în vol. De nuptiis Mercurii et Philologiae, pp.60-
82.
72
Vezi Prefaþa Alexandriei, Ediþie îngrijitã, cu o prefaþã, glosar ºi
note de Dan Simonescu, Ediþia a II-a revãzutã, [s.l.], Editura de Stat
pentru Literaturã ºi Artã , [s.a.]: “Numeroasele scrisori pe care le
schimbã între ele personajele naraþiunii conþin, regulat, formula de
început a genului epistolar al poporului: <<Sãnãtate ºi viiaþã trimiþ
domniilor voastre>>”, p. 22.
73
Vezi I. C. Chiþimia în Prefaþa Alexandriei, Text revãzut de Mihail
Sadoveanu, Bucureºti, Editura Pentru Literaturã, 1966: “versiunile
occidentale nu cunosc o scrisoare a Olimpiadei cãtre fiul sãu
Alexandru cel Mare, dar ea apare în versiunile sud-est europene,
sârbeascã ºi româneascã, însã ºi aici în tonalitãþi diferite.” Referindu-
se în continuare la aceastã scrisoare autorul realizeazã o paralelã între
ediþiile care au urmat lui Petru Bart pânã la cea a lui Sadoveanu
42 Laura Bªdescu
Studiile strãine au avut în vedere problema epistolelor74

inserate sau adiacente ale acestui roman medieval de largã
circulaþie75. Urmãrind primul ciclul epistolar desfãºurat între
Darie ºi Alexandru am observat cã acesta este prezent în toate
ediþiile româneºti ale romanului, dar ºi în ediþiile de circulaþie
europeanã76 esticã (cu precãdere bulgãreºti77) sau occidentalã.
arãtând cã “nimeni n-a gãsit necesar sã-i schimbe topica frazei ºi

expresia poeticã. Iar dacã atragem atenþia cã însãºi prima redacþie
româneascã a Alexandriei pãstratã în copia din 1620, conþine aceeaºi
scrisoare, în aceeaºi inflexiune de slove [...] precum ºi întreaga
conformaþie a cãrþii, înseamnã cã puntea tradiþiei de expresie artisticã,
în ce priveºte Alexandria, se întinde nu peste douã sute de ani, ci
peste mai bine de trei veacuri ºi jumãtate”. pp. XII-XIII.
74
Vezi David J.A.Ross, Alexander Historiatus, A Guide to medieval
illustrated Alexander Literature, Athenäum, [s.l.], [s.a.], pp. 27-33
passim; The medieval Alexander, Edited by D. J. A. Ross,
Cambridge at the University Press, 1956, pp. 14-16, 350 º.u.;
Introduction in The Romances of Alexander, translated by Dennis
M. Kratz, New York & London, Garland Publishing, Inc., 1991, pp.
XXIX-XXXII; Auctorum graecorum et latinorum opuscula
selecta. Aristotelis epistularum fragmenta cum testamento,
Fasciculus III, Edidit et ilustravit Marianus Plezia, Varsoviae,
Pañstwowe Wydawnictwo Naukowe, MCMLXI, pp. 38, 50-65, 80
º.u.; Í.Ê. Ãóäçèé, æ Ł Ø ææŒ Ø ºŁ
XI-XVII Œ , Ì îñêâà, Ãîñóäàðñòâåí í î å ó÷åáíî-ïåäàãîãè÷åñêîå
èçäàòåëüñòâî Ì è í èñòåðñòâà Ïðîñâåùåíèÿ ÐÑÔÑÐ, 1952, pp. 119-
121 º.u.
75
Despre rãspândirea romanului vezi David J. A. Ross, Alexander
Historiatus, ..., pp. 26, 46, 115.
76
Vezi D.J.A.Ross, Studies in the Alexander romance, London, The
Pindar Press, 1985, I. 38 – I. 41; The Romances of Alexander,
translated by Dennis M. Kratz, pp. 16 – 19.
77
Vezi Dan Horia Mazilu, Traduceri n limba bulgarª ale
Alexandriei romne”ti în vol. Vocaia europeanª a literaturii
romne vechi , Bucureºti, Editura Minerva, 1991, p. 279: “În
versiunea româneascã epistola cãtre Darie mai cuprinde doar douã
faze [...] pe când în textul bulgãresc ea continuã, denunþând
fãrãdelegile lui Nethinav ºi agravându-le [...] Este limpede cã textul
Diferenþele prezente între acestea rezumã în linii generale

tendinþa reducerii constante a textului din Alexandriile
româneºti. Am avut în vedere microstructuri narative
concretizate în epistole inserate pentru a urmãri cu uºurinþã
paralela impusã. Ediþia englezã a Alexandriei prezintã ciclul
epistolar Darie Alexandru însã textele sunt mai ample ºi
consemneazã detalii pe care textul românesc le-a omis. Însã
formularul epistolar coincide cu cel prezent în ediþia
româneascã citatã aici.
Primul ciclu epistolar Darie-Alexandru se remarcã
printr-o desãvârºitã dispunere a replicilor într-un tipar epistolar
caracteristic spaþiului cultural românesc medieval, printr-un act
de deplinã motivare evenimenþialã în care sensurile metaforice
cãutate dezvãluie puterea cuvântului cunoscutã ºi însuºitã de cei
care conduceau imperiile.
Acest prim ciclu este alcãtuit din patru epistole78,
numite generic texte, ce se organizeazã ca perechi adiacente în
bulgãresc prezintã, pe un fir al povestirii coincident, serioase

amplificãri...”.
78
Reproducem aici cele patru epistole: I. “Eu, Darie, împãrat preste
toþi împãraþii, ºi întocma cu Dumnezeu, ºi luminat tocma ca soarele ºi
dumnezeul persilor, împãratul împãraþilor, al tuturor domnilor domn,
scriiu voao, machedonenilor, carii sunteþi mai mari, boiarii lui Filip.
Sã ºtiþi ca am înþeles cã au murit împãratul vostru ºi au rãmas coconul
mic. ªi mie îm pare rãu de Filip ºi mie îm iaste milã de coconul lui. ªi
aºa îm iaste voia, sã-l trimiteþi la împãrãþia mea, sã fie, pânã va fi de
domnie, la mine. Dupã aceia iarã-l voiu trimite la moºiia lui. Iarã voao
v-am trimis sã vã fie domn Candarcus. ªi sã-m trimiteþi haraciu ºi
oaste, când va trebui. Iarã pre feciorul lui Filip sã-l trimiteþi la mine,
cu toate steagurile lui, sã slujeascã porþii mele; cã sunt la mine 40 de
feciori de împãraþi, mai mari ca acela. ªi amintrelea sã nu faceþi.” p.
23
II. “Scriiu eu, Alexandru, viteazul ºi împãratul Machedoniei, scriiu þie,
Darie, sãnãtate ºi-þi mulþumesc de cartea care mi-ai trimis. ªi ce te
grijeºti de þara mea? ªi pre mine pofteºti, tânãr, sã slujãsc porþii tale ºi
sã mã hrãneºti? Iarã deaca mã socoteºti cocon mic ce suge þâþã, lasã-
mã pânã voi înþãrca la þâþa maicii mele, apoi voiu veni la tine sã mã
44 Laura Bªdescu
virtutea dispunerii preferenþiale a aranjãrii enunþurilor dupã un

model conversaþional ce reclamã existenþa unui act principal
urmat, aici la distanþã, de acte subordonate.
Se observã cã actul principal apare în proemium
(comentariul care precede epistola recapitulând împrejurãrile
redactãrii) ºi este, de regulã, reluat în expoziþie. Dat fiind faptul
cã epistola dezvoltã comentariul ce o introduce, funcþia ei
dominantã este de a autentifica informaþiile furnizate în textul
romanului.
În fragmentul comentariu ce introduce prima epistolã,
gãsim notate împrejurãrile care declanºeazã redactarea textului
ºi cererile formulate: “Marele Darie-mpãrat auzi cã au murit
Filip, craiul de la Machedoniia, ºi au rãmas cocon tânãr. ª i
trimise sol ºi carte pre Candarcus, la Machedoniia, la boiarii lui
Filip.”79
hrãneºti. Iarã pre Candarcus sã nu-l mai trimiþ la Machedoniia, cã nu-l

vei mai vedea, cã machedonenii nu sunt aºa fãrã cap, cum îþ pare þie.”
p.24
III. “Eu, Darie-împãrat, dumnezeul turcilor, scriiu la tine, fãtul mieu
Alexandre, sãnãtate. ªi sã ºtii cã n-am ºtiut cã eºti atâta de înþelept; ci
te pricepuiu la soliiia dintâiu. Ci sã ºtii cã înþelepciunea tinerilor scurtã
iaste. Ci iatã, cã þ-am trimis jucãrei ºi cãruþ sã te joci cu coconii, ºi þe-
am trimis doao racle deºarte, sã le umpli de haraciiu; ºi þe-am trimis
doi saci de mac, sã-l numeri ºi sã afli numãrul oºtilor mele. Iarã tu
curând sã-m trimiþi haraciu; iarã de nu vei trimite, vei veni legat la
mine.” p. 24
IV. “Sãnãtate, ºi sã ºtii cã de toatã cinstea ai fost, iarã acum ai ajuns
minte de cocon, cu acestea ce mi-ai trimis tu mie. Tu-mi cugeþi bine sã
fiiu împãrat de lume, cã aceste roate sunt pãmântul. ªi cum sã
învârteºte pãmântul ºi aceste roate, aºa te vei învârti tu înaintea mea.
Iarã raclele tu mi le-ai trimis poclon, iarã macul eu l-am ros. Iarã eu îþ
trimeþ o traistã de piperiu sã-l rozi tot, sã vezi machedonenii cât sunt
de iuþi. ªi sã ºtii cã machedonenii sunt lei, iarã persii sunt oi; ci te rog
sã-þi þii Rãsãritul, cu turcii tãi.” p.25
79
Op. cit., p. 23
Cel de-al doilea text este introdus printr-o replicã

reluatã în epistolã: “Alexandru auzi, ºi sã mânie, ºi sparse cartea
ºi zise:
– N-ar trebui lui Darie sã grãiascã cu picioarele ºi la cap
nu cautã; cã nu sunt machedonenii aºa cumu-i pare lui.”80
Comentariul care precede epistola a treia redã replica
lui Candarcus, replicã din care Darie preia o serie de informaþii
atunci când va redacta textul: “Împãrate, nu trebuiaºte sã râzi de
niºte cuvinte ca acestea, cã eu cât îl vãzui, el fu cocon tânãr, iarã
mintea îi fu de bãtrân…”81 etc.
Enunþurile prefaþatoare precizeazã atitudini, gesturi,
anticipã firul epic: “…ºi o ceti Alexandru ºi clãti cu capul ºi
zise:
– O, nesocotite Darie, ºi mãrirea ta deºartã, tu cu
Dumnezeu te potriveºti, iarã mie îm pare cã nici unui om de pre
pãmânt nu te vei potrivi.”82
Rolul acestora este de a puncta prezenþa unui narator
omniscient care anticipând curiozitatea lectorului îi pune la
dispoziþie informaþii reluate ulterior – modalitate de verificare a
atenþiei? – mizând pe declanºarea interesului faþã de text, dupã
modelul binecunoscut al nuvelelor medievale europene
introduse, mai întotdeauna, de un scurt comentariu rezumativ.
Dispunerea celor patru texte ca perechi adiacente (I cu
II ºi III cu IV) permite activarea unui tipar conversaþional
standardizat printr-o formularisticã epistolarã specificã
secolului al XVI-lea º.u.
În analiza pe care o vom întreprinde vom utiliza
termeni impuºi de pragmatica integratã. Subscriem celei de a
doua teze a pragmaticii integrate – a autoreferinþei sensului,
aceasta este rezumatã prin formula: “sensul unui enunþ este
80
Op. cit. p.24
81
Op.cit. p. 24
82
Op. cit. p. 24
46 Laura Bªdescu
imaginea enunþãrii sale” ºi interpretatã în modul urmãtor: “a

înþelege un enunþ înseamnã a înþelege raþiunile enunþãrii sale”83.
În acest sens teoria lui Grice, în ceea ce priveºte
comunicarea va sta la baza analizei noastre. Grice propunea un
principiu general, cel al cooperãrii. Astfel, “pentru ca auditoriul
sã poatã interpreta ce a vrut sã spunã vorbitorul, trebuie
presupus cã acesta din urmã a respectat acest principiu”84.
Introducând noþiunea de implicaturã85 Grice distinge
între implicatura convenþionalã (cea declanºatã de o expresie
lingvisticã) ºi cea conversaþionalã (care are la bazã principii
generale legate de comunicare ºi raþionalitate). Pentru ca ideea
de cooperare sã fie mai exact definitã, Grice introduce patru
categorii generale numite generic maxime conversaþionale86
stabilind totodatã ºi condiþiile încãlcãrii lor87.
83
Jacques Moeschler, Anne Reboul, Dicionar enciclopedic de
pragmaticª , Cluj, Editura Echinox, 1999, p.25.
84
pragmaticª, p.186.
85
“care permite explicarea frecventei divergenþe dintre semnificaþia
frazei ºi sensul comunicat prin enunþ” Jacques Moeschler, Anne
Reboul, Dicionar enciclopedic de pragmaticª, p.186.
86
pragmaticª, p.188: Maxima de cantitate
1. Contribuþia dumneavoastrã sã conþinã atâta informaþie câtã se
cere.
2. Contribuþia dumneavoastrã sã nu conþinã mai multã
informaþie decât se cere.
Maxima de calitate (veridicitate)
Contribuþia dumneavoastrã sã fie veridicã:
1. Nu afirmaþi ceea ce consideraþi fals.
2. Nu faceþi afirmaþii pentru care nu aveþi dovezi.
Maxima de relaþie (de relevanþã/ pertinenþã)
Vorbiþi la subiect (fiþi relevant)
Maxima de mod
Fiþi clar.
1. Evitaþi exprimarea neclarã, confuzã.
2. Evitaþi ambiguitatea.
3. Fiþi scurt (evitaþi orice prolixitate inutilã).
Principiul de cooperare apare ca dominant în textele

analizate ºi acest fapt este verificabil prin recunoaºterea
maximelor conversaþionale.
Maxima de cantitate este respectatã prin faptul cã
fiecare emiþãtor furnizeazã întreaga cantitate de informaþii
necesarã pe de o parte, declanºãrii textului adiacent ºi pe de altã
parte, continuãrii firului epic; în condiþiile morþii lui Filip, Darie
împãrat cere boierilor sã accepte un nou domn, sã trimitã
coconul la curtea lui ºi sã plãteascã tribut. Cererile sunt ferme ºi
clar formulate ºi aceasta se reflectã ºi în rãspunsul lui
Alexandru. Astfel, primul text poate fi considerat faza iniþialã a
schimbului conversaþional pentru cã aici apar toate cererile ce
vor fi reluate - pe baza principiului cooperãrii - ºi dezbãtute în
celelalte trei texte. Retorica activeazã un discurs preponderent
deliberativ88: Darie îi sfãtuieºte pe boierii lui Filip, uzând
ameninþãtor de timpul viitor ºi folosind ca mod de argumentare
exemplul (“Iarã pre feciorul lui Filip sã-l trimiteþi la mine, cu
toate steagurile lui, sã slujeascã porþii mele; cã sunt la mine 40
de feciori de împãraþi, mai mari ca acela.”).
Fragmentele care precedã epistolele având rolul de a
puncta atitudinea emiþãtorului faþã de cele afirmate determinã
instituirea maximei de calitate. Astfel în fragmentul comentariu
4. Fiþi ordonat
87
Astfel tautologiile constituie exemple ale încãlcãrii maximei de
cantitate iar figurile retorice precum ironia, metafora sau litota apar
ca încãlcãri ale maximei de calitate. Încãlcarea maximei de relaþie
presupune prezenþa unui enunþ care impliciteazã schimbarea bruscã a
subiectului despre care se vorbea anterior iar încãlcarea maximei de
mod subordoneazã submaxima de claritate ºi pe cea de concizie. vezi
pragmaticª, p.190-192
88
“Genul deliberativ discutã afacerile guvenului, are drept scop sã
sfãtuiascã pe membrii unei adunãri politice pe baza criteriului utilitãþii
in raport cu cetatea, utilizeazã timpul viitor ºi ca mod de argumentare
dominant exemplul”, Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul
dicionar enciclopedic al ”tiinelor limbajului , Bucureºti, Editura
Babel, 1996, p.112.
48 Laura Bªdescu
ce precede textul IV, aflãm cã “Alexandru roade macul ºi

sparge raclele”, iar în epistolã el îl informeazã pe Darie: “Iarã
raclele tu mi le-ai trimis poclon, iarã macul eu l-am ros.”89
Maxima de relaþie apare ca dominantã în textele alese.
Menþinerea fiecãrui locutor în acelaºi spaþiu tematic este
verificatã prin mãrcile comuniunii fatice, cu precãdere prin
reluãrile în ecou: “Iarã voao v-am trimis sã vã fie domn
Candarcus.” vs “Iarã pre Candarcus sã nu-l mai trimiþ la
Machedoniia”; “Iarã deaca mã socoteºti cocon mic…” vs “Ci sã
ºtii cã înþelepciunea tinerilor scurtã iaste. Ci iatã, cã þ-am trimis
jucãrei ºi cãruþ sã te joci cu coconii”; “Iarã tu curând sã-m
trimiþi haraciu…” vs “Iarã eu îþ trimeþ o traistã de piperiu sã-l
rozi tot, sã vezi machedonenii cât sunt de iuþi.” etc.
Anularea maximei de mod care impunea exprimarea
clarã ºi evitarea ambiguitãþilor, este motivatã de dorinþa
fiecãruia dintre cei doi locutori de a-ºi intimida adversarul
printr-o încifrare a intenþiilor declinate simbolic de darurile a
cãror semnificaþie va fi decriptatã contrar voinþei locutorului
care iniþiase acþiunea. Sunt aplicate aici strategii anticipative
vãdite prin decodarea distinctã din perspectiva fiecãrui
participant la acest schimb de informaþii. Instituind schimbarea
de semnificaþii, eroul îºi anticipã prin victoria persuasivã,
victoria armatã. Având ultimul cuvânt, Alexandru insereazã
oracular traseul ascensiunii sale: “ª i cum sã învârteºte pãmântul
ºi aceste roate, aºa te vei învârti tu înaintea mea”.
Prezenþa acestor maxime confirmã performarea oralã a
romanului popular în virtutea unei tradiþii a lecturii ca act
propriu-zis desfãºurat în cadrul comunitãþilor neºtiutoare de
carte. Istoria a consemnat în Franþa Vechiului Regim90 existenþa
în cadrul bibliotecilor publice a unor cabinete sau camere de
lecturã în care erau purtate discuþii pe marginea unei cãrþi din
care un lector citea pasajele interesante. Deºi în perimetrul
89
Op. cit., p. 25.
90
Roger Chartier, Lecturi ”i cititori n Frana Vechiului Regim ,
Bucureºti, Editura Minerva, 1997, pp. 207-212.
medieval românesc nu apar astfel de instituþii de lecturã avem

consemnatã recitarea sau citirea cu voce tare romanului .
Epistolele atestã un îndelungat proces de prelucrare al
romanului în cultura românã rezultatã din intimitatea legitãþilor
interne ale procesului de transmitere a mesajului, indicând o
modalitate distinctã de înþelegere a mecanismelor de asimilare a
elementelor legate organic de perimetrul nostru cultural
românesc.
Realizând o reconversie artisticã a tiparului epistolar
regãsim aici atestat gustul unui lector avizat pentru cuvântul
ºlefuit. Nu întâmplãtor epistolele creeazã spaþii de legãturã cu
textul romanului în care lectorul poate sã-ºi verifice atât
abilitãþile de lecturã, cât ºi cunoºtinþele de retoricã aplicatã.
Dincolo de activarea detaliatã a formularului epistolar medieval
(indiciu precis al rolului practic, didactic al romanului)
scrisorile inserate nu conservã detalii narative prezente în
versiunile occidentale ale Alexandriei.
50 Laura Bªdescu
Bestiarii
Scrierile cu animale indicã o vârstã distinctã a receptãrii
medievale: aceea de început. Jean-Paul Clébert în Bestiar
fabulos. Dicionar de simboluri animaliere 91 îºi justifica
demersul critic plecând de la afirmaþia cã animalul (animus -
suflet) “este purtãtor de adevãruri ascunse. Este vehicul între
cele trei mari regnuri pe care ºi le disputã concepþia noastrã
despre lume – infernal, uman ºi divin”. Deºi aparent s-au
banalizat, simbolurile animaliere au încã un impact mare atât în
discursul cotidian (încãrcat de afectivitate sau dimpotrivã având
conotaþii diferite), cât ºi în cel publicitar (vezi sloganurile de
tipul “puneþi un tigru în motorul dvs”92). Mai mult, “psihologia
abisalã, pusã în luminã de Jung [...] are ºi ea de plãtit un
important tribut zoologiei afective.[...] Visele noastre ºi, cu atât
mai mult coºmarurile noastre sunt în continuare invadate de
balauri ºi de ºerpi, de ºobolani ºi de furnici care nu înceteazã sã
ne înspãimânte”93.
Despre originea, rãspândirea, semnificaþiile º.a. acestor
scrieri Victor Simion realizeazã un amplu studiu Imagini,
legende, simboluri94.
Dupã sursa citatã95, se pare cã primele scrieri despre
animale îºi au punctul de plecare în vechile scrieri indiene ºi
iraniene care au pãtruns în Egipt, unde în secolul al II-lea e.n.,
unde au fost strânse într-o carte ce se va bucura de o mare
rãspândire: Fiziologul. Aceastã carte va lua drumul Bizanþului,
pe de o parte, iar pe de altã parte, cel al Occidentului latin unde
va fi cunoscutã sub numele de Bestiar. Despre aceste scrieri
critica a afirmat cã ele apar “în egalã mãsurã, expresia unor
mentalitãþi colective, a unei ignoranþe, a unei viziuni proprii
91
Traducere din limba francezã de Rodica Maria Valter ºi Radu Valter,
Bucureºti, Editurile Artemis ºi Cavallioti, 1995, p. 6.
92
Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 7.
93
Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 8.
94
Bucureºti, Editura Fundaþiei Culturale Române, 2000.
95
pp. 10 º.u.
asupra lumii ºi a naturii înconjurãtoare, dar ºi o imagine-

metaforã a vieþii morale a omului medieval”96.
Nicolae Cartojan97 scria cã “Fiziologul este o curioasã
carte de ºtiinþe naturale, în care animale, pãsãri. reptile ºi peºti
sunt descrise cu obiceiurile lor, dupã tradiþii populare pentru a fi
apoi interpretate ca simboluri ale unor idei morale ºi religioase.
El este dar, alcãtuit din douã pãrþi: una care cuprinde descrierea
vieþuitoarelor, alta care înfãþiºeazã interpretarea moralã”.
Dintre Bestiariile medievale cele mai cunoscute sunt:
Bestiarul de dragoste de Richard de Fournival, Bestiarul
divin de Guillaume Le Clerc, De natura rerum de Thomas
Cantimpré, Buch der Natur de Conrad de Magdenberg,
Hortus Sanitatis de Meydenbach.
Dupã Nicolae Cartojan, la noi Fiziologul a fost preluat
prin intermediul variantei sale sârbeºti care derivã dint-o
redacþie greceascã atribuitã sfântului Epifaniu98. Victor Simion
afirmã cã cea mai veche traducere a acestei variante “o conþine
manuscrisul nr. 1436 de la BAR: la sfârºitul capitolului intitulat
Darovania, este adãugatã – fãrã vreun alt titlu, ci ca o
continuare a textului respectiv – ºi traducerea Fiziologului.
Manuscrisul a fost copiat în anul 1693 de cãtre Costea Dascãlul
de la biserica din Scheii Braºovului [...]. În afara lucrãrii
respective, se mai cunosc încã douã versiuni româneºti ale
Fiziologului. Prima dintre ele a fost realizatã de un dascãl –
Nicolae Duma – ºi dateazã din anul 1774, fiind o prelucrare
dupã versiunea greco-bizantinã ce fusese alcãtuitã de cãtre
Damaschin Studitul, arhiepiscopul Naupactei, lucrare dedicatã
lui Mihail Cantacuzino, publicatã fiind prima oarã la Veneþia în
anul 1743. [...] Cu cele 68 de animale pe care le descrie (de
menþionat, ca un lucru deosebit de semnificativ, faptul cã în
aceastã lucrare prezentarea animalelor nu mai este însoþitã ºi de
96
Victor Simion, op. cit., p. 10.
97
Cªrile populare n literatura romneascª , vol. I, Bucureºti,
Editura Enciclopedicã Românã, 1974, p. 236.
98
Op. cit., pp. 239-240.
52 Laura Bªdescu
comentarii sau interpretãri cu valoare religioasã sau

moralizatoare), precum ºi cu cele 40 de capitole ale sale,
traducerea lui Nicolae Duma se numãrã printre cele mai
complete variante ale Fiziologului din câte au circulat în þãrile
române. O a treia variantã a acestei scrieri dateazã din anul
1777, fiind asemãnãtoare cu versiunea sârbeascã. Textul
publicat în anul 1886 de M. Gaster în Archivio glottologico
italiano a fost copiat de cãtre Andronache Berheceanu,
ciubucciu în casa lui Manolache Basarabul din Bucureºti, fiind
de asemenea unul dintre cele mai complete texte (conþine
referiri la 40 de animale printre care se numãrã vulturul, finixul,
pilul, aspida, cocorul, stratocamilul, inorogul etc.). În cazul
acestui ultim manuscris, descrierea animalelor respectã tradiþia,
fiind însoþitã de acele interpretãri cu sens moralizator atât de
frecvente ºi apreciate de oamenii de rând ai societãþii medievale
româneºti”99.
Gheorghe Vlãduþescu în Bestiarul medieval ”tiinª
”i mitologie100 sintetiza direcþiile de receptare ale acestor scrieri
în care “ toate vieþuitoarele sunt dincolo de bine ºi de rãu, de
frumos ori de urât, de folositor sau nefolositor. Ba mai curând,
fiecare în felul ei, participã la bine, la frumos, cam asemenea
rãului areopagitic. [...] În peisajul lumii fiecare îºi are rostul
sãu, bune sau rele, frumoase ori urâte fiind dupã distincþia
omeneascã (ºi, în acest caz, antropomorfizatã) numai în mãsura
în care îºi urmeazã firea, ceea ce înseamnã cã nu stricã armonia
din care fac parte toate, de la ºarpe la vultur, de la broascã la
leopard [...]”. Vieþuitoarele sunt înfãþiºate în funcþie procesul de
transfigurare pe care omul îl suprapune caracterizãrilor fiecãrui
animal: “Toate aceste alte istorii ale lor: economicã, religioasã,
artisticã, moralã, ºtiinþificã pot fi ele însele paralele, uneori
chiar opuse (aceea ºtiinþificã ºi aceea imagologicã) ceea ce este
lesne de înþeles. Nu mai e însã, nici de înþeles, nici de acceptat,
99
Op. cit., pp. 12-13.
100
Studiu publicat în vol. Aspecte ale mitului, coordonator Ionel
Buºe, Craiova, Editura Universitaria, 2001, p. 126 º.u.
când acestea din urmã sunt puse sã se excludã reciproc, în

deosebi prima pe cea de a doua gãsitã de domeniul fantasticului
pur, ca ºi cum imaginarul n-ar þine de natura noastrã ºi încã în
mãsurã sã concureze dimensiunea ºtiinþificã, dacã nu chiar s-o
întreacã ”.
În cea ce priveºte categoriile animalelor incluse atât în
scrierile, cât ºi în reprezentãrile iconografiei zoomorfe, Victor
Simion a stabilit ºase mari grupe: ihtiomorfe (peºtele, balena,
melcul, ºtima apelor, sorbul delfinul); aviomorfe (pãsãri
domestice: raþa, porumbelul, pãunul; pãsãri rãpitoare: vulturul,
bufniþa, uliul; pãsãri de apã: stârcul, pelicanul, raþa sãlbaticã;
pãsãri de pãdure: ciocãnitoarea, privighetoarea, turtureaua);
animale/ pãsãri având corp dublu; animale domestice (calul,
boul, câinele, berbecul, mielul); animale sãlbatice (lupul, ursul,
bourul, cerbul, cãprioara, leul, elefantul); reprezentãri
mitologice ºi fantastice (echinda, himera, sfincsul, gorgonele,
harpiile, sirena, melusina inorogul).
Bestiariile au stabilit ºi relaþii de concordanþã între
animale ºi lunile anului101: ianuarie – oaia, pãunul; februarie –
calul, lebãda; martie – capra, ciocãnitoarea; aprilie – þapul,
porumbelul; mai – taurul, cocoºul; iunie – câinele, ibisul; iulie –
cerbul, acvila; august – mistreþul, vrabia; septembrie – mãgarul,
gâsca; octombrie – lupul, cucuveaua; noiembrie – cãprioara,
cioara; decembrie – leul, rândunica.
Jean-Paul Clébert citeazã corespondenþa stabilitã între
anumite animale ºi perioadele de zece ani corespunzãtoare
vârstei omului, dupã o xilografie germanã din 1482102; de
101
Dupã Dictionnaire des superstitions al lui Chesnel, apud Jean-
Paul Clébert, op. cit., pp. 12-13.
102
Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 13: “Vârstele sunt aici împãrþite în
decenii de la 10 la 100 de ani. Fiecãrui animal îi corespunde un tip
uman. Astfel: 10 ani, cãprior (un copil cu sfârleazã); 20 de ani, viþel
(un tânãr cu ºoim pe mânã); 30 de ani, taur (un bãrbat înarmat), 40 de
ani, leu (un bãrbat cu îmbrãcãminte bogatã); 50 de ani, vulpe (un
bãrbat cu o pungã de bani); 60 de ani, lup (un bãrbat cu pãr alb,
plimbându-se); 70 de ani, câine (un bãtrân cu baston ºi cu un ºirag de
54 Laura Bªdescu
asemenea sunt prezentate analogiile între animale ºi planete,

animale ºi diviziunile timpului103 º.a.
Ne vom opri doar asupra inorogului, datã fiind
particularizarea acestui animal miraculos în cultura românã prin
opera lui Dimitrie Cantemir. Vom proceda ºi la redarea
descrierii inorogului aºa cum apare în diferite culturi europene.
Numit ºi licorn, unicorn sau einhorn, inorogul a fost preluat
dintr-o legendã indianã unde apãrea descris “ca un animal cu
trup de cal alb, frumos, având capul roºu, ochii albaºtri ºi un
corn sinuos, lung de un cot, amplasat în frunte. Acest corn (alb
în dreptul frunþii, negru spre mijloc ºi purpuriu spre vârf) are
puterea de a neutraliza otrãvurile. Animalul este sfios,
enigmatic, singuratic, iubitor al puritãþii, motiv pentru care nu
poate fi prins decât de o fecioarã castã, goalã, pe care el
simþind-o, i se aºazã în poalã”104.
În Fiziolog se menþioneazã cã “inorogul este o gadinã
mare ºi cu un corn în frunte mare, ºi iaste ager, ºi agiunge pre
cãprioarã ºi o loveºte cu cornul ºi o împunge. Deci tot o poartã
în corn 40 de zile pânã putrezeºte ºi cade din corn; ºi pânã o
poartã numai cu limba linge sângele ºi scuturã tot lingând
sângele; aceia îi iaste hranã foarte cu nevoie ºi se roagã lui
Dumnezeu”105.
Legenda inorogului a fost subordonatã de critica
occidentalã106 vânãtorii mistice vãzutã ca alegorie curteneascã.
mãtãnii); 80 de ani, pisicã (un moºneag cocârjat, sprijinindu-se cu

ambele mâini într-un baston); 90 de ani, mãgar (un moºneag decrepit,
de care-ºi bate joc, fluierând, un copil); gâscã (un cadavru în sicriu)”.
103
Vezi Jean-Paul Clébert, op. cit., pp. 13-14.
104
Victor Simion, op. cit., pp. 98-99.
105
Victor Simion, op. cit., p. 100.
106
Vezi Jaques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicionar tematic al
Evului Mediu Occidental, Iaºi, Editura Polirom, 2002, pp. 811-812:
“Legenda unicornului, ce nu poate fi prins decât atunci când capul sãu
se odihneºte în poala unei fecioare, a fost interpretatã de Sfinþii pãrinþi
ai bisericii ca o altã imagine a lui Hristos. Însã aceastã tematicã a
rãmas puþin folositã înainte de secolul al XII-lea, când apariþia sa a
În Anexa 3 am transcris o schemã succintã a rãspândirii mitului

inorogului în literatura universalã, precum ºi câteva texte
reprezentative din Bestiariile medievale. Pilda inorogului
inseratã în ˛nvªªturile lui Neagoe Basarab... apare ca
reprezentativã pentru spaþiul medieval românesc ºi de aceea am
procedat la aºezarea alãturi de imaginile desprinse din clasicele
Bestiarii
Ca o concluzie la literatura bestiariilor se impune
perspectiva receptãrii contemporane cãci, “pentru naturalist,
este limpede, asemenea cãrþi pot procura doar exemple despre
cum nu se face ºtiinþã ori, când e mai multã <<clemenþã>> ele
sunt trecute de partea literaturii ºi lãsate ei. [...] pentru istoria ºi
istoricul/ teroreticianul mentalitãþilor ºi nu numai, ele dau
seama de o existenþã fascinantã, cu mari profunzimi, a
medievalului. ª i nu în cele din urmã de alt mod de a fi al
<<adevãrului>>, dacã nu mai tare decât acela cogniþionist –
corespondenteist, nici mai slab”107.
devenit mai frecventã, capturarea unicornului figurând Întruparea.

Totuºi, tema a fost utilizatã ºi de cãtre truveri, ca imagine a supunerii
faþã de doamnã (Thibaut de Champagne). Aceastã formã de
concurenþã între alegoria misticã ºi alegoria curteneascã s-a prelungit
în timp pânã în secolul al XVI-lea. Tema vânãtorii mistice a cunoscut
mari realizãri picturale; una este pãstratã la Weimar, o alta se gãseºte
pe marele retablu al dominicanilor de la Colmar ºi se datoreazã lui
Martin Schongauer (circa 1470-1480); în decorul de hortus conclusus,
unicornul este urmãrit de arhangelul Gavriil sunând din corn ºi þinând
patru câini, identificaþi drept milostenia, dreptatea, pacea ºi adevãrul.
Însã, dimpotrivã, cea care trimufã în cele douã serii de tapiserii ale
Doamnelor cu licornul din muzeele de la Cluny ºi Cloisters e alegoria
curteneascã.”
107
Gh. Vlãduþescu, op. cit., p. 130.
56 Laura Bªdescu
LITERATURA CULTˆ
“Istoria ieroglificã”
Istoria ieroglificª a stat în atenþia criticii româneºti ºi

s-a bucurat de percepþii dintre cele mai diferite108. Unul dintre
studiile contemporane109 ce sintetizeazã stadiul cercetãrilor, a
propus o lecturã susþinutã de douã mari axe spaþio-temporale:
108
Vezi câteva dintre cele mai reprezentative opere de exegezã
cantemirianã: Babeþi, Adriana, Bªtªliile pierdute. Dimitrie
Cantemir. Strategii de lecturª , Timiºoara, Editura Amarcord, 1998;
Bãdãrãu, Dan, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Bucureºti, Editura
Academiei, 1964; Ciobanu, ªtefan, Dimitire Cantemir n Rusia ,
Bucureºti, Editura Elion, 2000; Giosu, ªtefan, Dimitrie Cantemir.
Studiu lingvistic, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1973;
Ionescu, Cornel Mihai, Palimpseste, Bucureºti, Editura Cartea
Româneascã, 1979; Lãudat I. D., Dimitrie Cantemir, Viaa ”i opera ,
Iaºi, Editura Junimea, 1973; Mãciucã Constantin, Dimitrie Cantemir,
Bucureºti, Editura Albatros, 1972; Mazilu, Dan Horia, Recitind
literatura romnª veche , vol. 3, Bucureºti, Editura Universitãþii
Bucureºti, 2000; Mazilu, Dan Horia, Dimitrie Cantemir. Un prin al
literelor, Bucureºti, Editura Elion 2001, Mihãilescu, Gabriel,
Universul baroc al Istoriei ieroglifice. Intre retoricª ”i imaginar,
Bucureºti, Editura Fundaþiei Naþionale pentru ªtiinþã ºi Artã, 2002;
Moldovanu, Dragoº, Dimitrie Cantemir. ˛ntre Orient ”i Occident,
Bucureºti, Editura Fundaþiei Culturale Române, 1997; Moraru, Mihai,
De nuptiis Mercurii et Philologiae, Bucureºti, Editura Fundaþiei
Culturale Române, 1997; Panaitescu, P.P., Dimitrie Cantemir, Viaa
”i opera, Bucureºti, Editura Academiei, 1958; Pascu, Giorge, Viaa ”i
operele lui Dimitrie Cantemir, Bucureºti, Editura Cultura Naþionalã,
1924; Sorohan, Elvira, Cantemir n cartea hieroglifelor, Bucureºti,
Editura Minerva, 1978; Tãnãsescu, Manuela, Despre Istoria
ieroglificª , Bucureºti, Editura Cartea Româneascã, 1970; Þarãlungã,
Ecaterina, Dimitrie Cantemir. Contribuii documentare la un
portret, Bucureºti, Editura Minerva, 1989; Vaida, Petru, Dimitrie
Cantemir ”i Umanismul, Bucureºti, Editura Minerva, 1972.
109
Ne referim la Adriana Babeþi, Bªtªliile pierdute. Dimitrie
Cantemir. Strategii de lecturª , pp. 43 º.u..
“Prima axã, desfãºuratã pe orizontalã, în plan, la intersecþia

marilor trasee cardinale est/ vest, nord/ sud reuneºte încercãrile
de amplasare a personalitãþii cantemiriene într-o topologie (ºi,
implicit, într-o tipologie) spiritual-culturalã. Un Cantemir al
Orientului? Un Cantemir occidentalizat întru totul? Un
Cantemir fascinat de <<puterile>> Nordului? Un Cantemir a
sud-estului balcanic? Sau un Cantemir la rãspântia drumurilor?
[...] Pe cea de-a doua axã, temporalã, mult mai accesibilã
cercetãrii, pentru cã nu antreneazã o deschidere de anvergurã
primea, studiile au privilegiat periodic – ºi într-un mod
semnificativ – apartenenþa lui Cantemir (personalitate ºi operã)
la unul din marile curente ale culturii occidentale. Un Cantemir
medieval? Un umanist de tip renascentist? Un Cantemir baroc?
Contemporan Luminilor? Sau chiar anticipând preromantismul?
Ori – din nou – un Cantemir nu doar la rãspântia drumurilor, ci
ºi a veacurilor?”110. Apare de la sine înþeles cã toatã aceastã
retoricã interogativã propune trimiterea directã la studiile ce
formulau ºi argumentau tezele plasãrii lui Cantemir într-o
anumitã grilã de lecturã ce vãdea, cu precãdere, formaþia ºi
metodele specialiºtilor111. Pertinenþa cercetãrilor indicã însã
complexitatea ºi dinamica proiectului cantemirian ºi afirmã
existenþa unei “personalitãþi ºi opere unice în spaþiul românesc,
amplasate nu doar la intersecþia marilor arii, ci ºi a marilor
epoci de spiritualitate ºi culturã”112.
Un alt studiu contemporan113 pleacã de la afirmarea
universului baroc ca dimensiune fundamentalã a Istoriei
ieroglifice, motivând prin intermediul retoricii teoretice a
secolului al XVII-lea prima paradigmã româneascã a retoricii
aplicate subscrisã unui imaginar care apare ca expresie
110
Adriana Babeþi, op.cit., pp. 43-45.
111
Vezi Adriana Babeþi, op. cit., p. 46: “Fiecare expert propune un
Cantemir <<al sãu>>, reflex al propriilor zone de interes ºtiinþific ºi al
opþiunilor metodologice”.
112
Adriana Babeþi, op. cit., p. 47.
113
Gabriel Mihãilescu, Universul baroc al Istoriei ieroglifice.
˛ntre retoricª ”i imaginar.
58 Laura Bªdescu
specularã a mundanului. Dupã prezentarea retoricii barocului

european, autorul specificã în cel de-al doilea capitol raportul
dintre imaginar ºi retoricã insistând pe complementaritatea ºi
intercondiþionarea celor douã dimensiuni ale analizei114.
Relaþiile dintre retoricã ºi imaginar sunt urmãrite din trei
perspective: prima antropologicã, cea de-a doua cultural-istoricã
ºi în fine, cea de-a treia literarã115. Pentru analiza romanului
metoda acceptatã este cea a structuralismului figurativ, vãzut ca
un structuralism al sensului, care “împacã figura cu sintaxa,
imaginea cu limba, simbolul cu structura”116. Astfel, apare
motivatã perspectiva celor patru dominante structurale urmãrite,
de fiecare datã, în proiecþia lor omologicã pe trei paliere
figurative: figurile retorice, figurile naraþiunii ºi figurile
imaginarului. Cele patru dominante ordoneazã în facto
capitolele: Figurile inversiunii ºi ale reversabilitãþii117, Figurile
incongruenþei118, Figurile amplificãrii119 ºi Figurile iluziei120. În
114
Gabriel Mihãilescu, op. cit., p.51-53.
115
Gabriel Mihãilescu, op. cit., p. 51-71.
116
Gabriel Mihãilescu, op. cit., p.69.
117
Figurile inversiunii ºi ale reversibilitãþiii se concretizeazã la nivelul
temelor ºi al imaginarului sub forma unui topos baroc: lumea pe dos.
Din aceastã perspectivã, “simetria inversã, chiasticã (...) presupune
posibilitatea perpetuã a inversãrii inversiunii, adicã reversibilitatea
totalã a perspectivelor” (p.72). Figurile retorice prezentate aici apar cu
o frecvenþã considerabilã în Istoria ieroglificª : anastrofa, hiperbatul,
chiasmul, antimetabola º.a.
118
Figurile incongruenþei ilustreazã tendinþele spre anomalie “prin
aberaþia morfologicã a numeroaselor fãpturi hibride care însufleþesc
universul imaginar” (p. 72) care au însã ca revers monºtrii angelici –
v. Monocheroleopardalul.. Figurile retorice care participã, aici, la
configurarea lumii pe dos ar fi oximoronul ºi hiperbatul.
119
Figurile amplificãrii vizeazã “o lume aºezatã sub imperiul
atotstãpânitor al materiei ºi al cantitãþii” ºi apar în planul naraþiunii
atât sub forma amplificãrii prin expansiune sau intradiegeticã, cât ºi
sub forma amplificãrii prin inserþie sau metadiageticã (v. pp. 168-
187). Pentru a argumenta amplificarea intradiegeticã sunt dezvoltate
strategia amânãrii narative precum ºi tehnica diversiunii prin
capitolul final Imaginarul retoricii. Concluzii apar delimitate

cele douã mari paliere ale imaginarului Istoriei ieroglifice:
regimul nocturn, feminin cãruia i se opune regimul diurn “al
antagonismului mitic eroic dintre Inorog ºi lumea decãzutã
care-l înconjoarã ºi a cãrei emblemã este Corbul”121. Supremaþia
îi revine domeniului nocturn al imaginarului: “<<lumea
formelor care zboarã>> sfârºeºte prin a fi învinsã de <<lumea
formelor care trag în jos>>”122.
Maniera punctiformã a cercetãrii întreprinse de Gabriel
Mihãilescu se dovedeºte validã ºi în ceea ce priveºte
evidenþierea micronaraþiunilor narative asimilate epistolelor
inserate, cu precãdere, în partea a doua a cãrþii cu scopul de a
indica traiectoria evenimentelor urmãrind clarificarea relaþiilor
dintre personaje, programarea unor acþiuni ºi/sau demascarea
altora deja înfãptuite în secret.
Epistolele, în numãr de 16, în Istoria ieroglificª –
Dimitrie Cantemir nu apar ca simplu exerciþiu de fixare într-un
spaþiu – confortabil lectorului – menit a asigura validarea
informaþiilor.
Formula epistolarã adoptatã de Cantemir apare motivatã
atât evenimenþial, cât ºi retoric. Principele vizeazã, ca de altfel
în toatã opera sa, supþiierea limbii ºi aºezarea ei într-o matcã
retoricã care sã permitã dezvãluirea – avizatã – a ascunsei
hieroglife. Autorul mãrturisea în prefaþa cãrþii: ”nu atâta cursul
istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoriceascã
proliferarea falselor nuclee epice (fiind aici punctat rolul discursurilor

personajelor în expansiunea textului narativ). Amplificarea
metadiageticã se concretizeazã în douã tipuri de naraþiune:
homodiegeticã ºi heterodiegeticã.
120
Figurile iluziei sunt considerate factorul coagulator al imaginarului
cantemirian. Analiza vizeazã “principalii hormoni ai iluziei
ieroglifice: Cetatea Epithimiei, Hameleonul (...) ºi nu în ultimul rând
Inorogul ca agent al unei contre-iluzii eroice” (p.72, v. 201-254).
121
122
60 Laura Bªdescu
nevoindu-mã, la simcea groasã ca aceasta, prea asprã piatrã

multã ºi îndelungatã ascuþiturã sã fie am socotit”.
Considerãm cã aceste micronaraþiuni dezvãluie, parþial,
sensul deprinderii retoriceºti, planul estetizãrii limbii afirmând
existenþa unui ideal de formã obþinut ca urmare a asimilãrii
retoricii drept paradigmã teoreticã.
Epistola apare ca reflex al unei mentalitãþi culturale cu
rãdãcini în literatura latinã ºi greacã, reflex travestit social ºi
politic în Istoria ieroglificª susþinând însã conversiunea
normalului în stilistic. Conºtiinþa acestei conversiuni o are
Cantemir – ºi se pare ºi unii dintre contemporanii lui (vezi
Ieremia Cacavela: “O, întru tot împãrãtiasã ritoricã! Cu câte
daruri, cu câte slove, în puþinã vreme iubitorii tãi
îmbogãþiºi...”123) – pentru cã respectând formularistica
epistolarã nu ezitã a o transpune în planul expresivitãþii.
Critica a observat cã “nu în puþine rânduri discursurile –
întrerupte uneori de <<exempla>> sau de naraþiuni de tip
digresiv, alteori de acte, tratate sau scrisori (discursuri <<in
absentia>>), tot specii ale prozei oratorice ºi ele redactate dupã
recomandãrile acelor <<arte>> în care se fãrâmiþase retorica
medievalã: <<ars dictaminis>>, <<ars epistolaria>> etc. – au
structura ºi cadenþa unor modele antice, deloc surprinzãtoare la
cultivatorul atent al clasicitãþilor care a fost Cantemir”124. În
acest sens ª erban Cioculescu vorbea chiar de o “superstiþie a
stilului ciceronian”125.
Neculce exploatase ºi el filonul epistolar, fãrã a avea
însã la îndemânã alegoria cantemirianã, veritabil declanºator de
energii narative. Elvira Sorohan semnalase faptul “cã materia
istoricã a cronicii lui Neculce e alegorizatã în Istoria
ieroglificª ”126, lucru care se dovedeºte exact atunci când
123
Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. I, p. 119.
124
Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir..., p.165.
125
ªerban Cioculescu, Varietªi literare , Bucureºti, Editura pentru
Literaturã universalã, 1966, p. 57.
126
Elvira Sorohan, Introducere n Istoria literaturii romne , p.217.
descoperim intenþiile inserãrii epistolelor în cele douã opere.

Acelaºi mecanism al redactãrii le determinã, cãci tânãrul
Cantemir avusese, fãrã îndoialã, nãzuinþe similare cu cele ale
vârstnicului Neculce, a cãrui dorinþã era “de a compune pentru
posteritate o imagine <<corectã>> despre el însuºi, cel
amestecat în miºcarea de evenimente, dezvinovãþindu-se
necontenit, cu mijloacele povestirii directe. Pentru cititorul
avizat, e frapantã similitudinea cu ambiþia lui Cantemir de a se
acoperi cu masca idealitãþii inorogului”127. Elvira Sorohan
identificând în pârã un personaj privilegiat al cronicii lui
Neculce, deoarece devenise o practicã intratã în ritmul vieþii
politice a þãrilor române, motiveazã prin aceasta schimburile
epistolare din roman, dar ºi din letopiseþ: “Nu întâmplãtor,
asupra lumii alegorizate în Istoria ieroglificª e aruncatã mreaja
scrisorilor denigratoare, care circulã halucinant între capitala
valahã ºi cetatea coruptã a Epithimiei. [...] La Neculce
fenomenul psiho-social amintit pare exagerat. Însã frecvenþa
termenului <<pârã>> indicã astfel o dominantã a moravurilor
<<într-acele vremi de vrãjbi>> ºi de <<urgie>> cauzate de lupta
pentru putere. Þara e un viespar. Domnii se denunþã între ei, ca
ºi boierii, iar cronicarul nu mai dovedeºte sã consemneze câte
<<feliuri de feliuri de pâri>> se practicau, cine despre cine, cu
ce scop ºi cu ce profit...”128.
Despre epistolele inserate în roman, Gabriel Mihãilescu
în Universul baroc al Istoriei ieroglifice. ˛ntre retoricª ”i
imaginar considerã cã, printre alte elemente, acestea þin de
“dezvoltãri imaginare de purã invenþie” ele îndeplinind funcþia
unor “ipoteze argumentative”129. Fãrã a subscrie întru totul
127
128
129
Vezi în Gabriel Mihãilescu, Universul baroc al Istoriei
ieroglifice, p.130 s.u.:“se construieºte astfel o situaþie fictivã în care
sunt imaginate comportamentul ºi reacþiile fiecãrui personaj pentru a
deduce comportamentul ºi reacþiile persoanelor istorice
corespunzãtoare într-o situaþie realã [...] Asemenea expuneri false,
inventate în sprijinul cauzei, verosimile totuºi, în aºa fel încât sã
62 Laura Bªdescu
afirmaþiei cã principele exagereazã literar rolul ºi circulaþia

scrisorilor de tainã130 (vezi în capitolele anterioare numãrul
mare al acestora consemnat în cronici), credem cã este
binevenitã precizarea sensului recurgerii la aceastã tehnicã a
inserãrii epistolelor cãci, în prima care apare în roman, cea a
Vulpii, aflãm cã “scrisorile precum a celui bun, aºe a celui rãu
sfat iascã ºi strãmutare sunt”: “Dintr-o datã, <<cãrþile>> sunt
grupate în funcþie de sentimentele ºi gândurile dominante, de
simpatie sau de antipatie, cum se împart ºi scrisorile enumerate
în Istoria ieroglificª ”131.
Elvira Sorohan realizeazã o analizã a scrisorilor din
roman acordând atenþie faptului cã “lupta scrisorilor, cu
adevãrate efecte de lecturã, are egalã importanþã ca inserþie
narativã restrânsã în marea povestire a romanului cu lupta ºi
ecourile narative introduse în prima parte”132. Prezentând
secvenþial “drama scrisorii ajunsã din eroare la un duºman al
adresantului, prefigurare la comedia <<scrisorii pierdute>>”,
precum ºi “o relatare epistolarã (cãtre Corb) cu privire la unul ºi
acelaºi eveniment”, autoarea nu neglijeazã “din unghiul ordinii
temporale a evenimentelor în povestire o clasificare: scrisori de
anticipare a acþiunii sau scrisori posterioare acþiunii, de
raportare a îndeplinirii poruncilor, de plângeri ºi pâri (povestire
la trecut) sau scrisori de formulare a unor dorinþe [...]”133.
Considerând aceste secvenþe narative devieri ficþionale
care oferã avantajul complementar al autenticitãþii, al adecvãrii
la realitate º.a., G. Mihãilescu vede în scrisori o aplicaþie a
retoricii interpretative: “Caracterul autentificabil134 al multora
corespundã persoanei, locului ºi timpului, erau admise ºi de retorii

antici ºi purtau numele de colores (v. Quintilian, 1974, vol. 1, p.375)”.
130
Elvira Sorohan, Cantemir n cartea ieroglifelor, p.222.
131
Elvira Sorohan, Idem, pp.222-223.
132
Elvira Sorohan, Idem, p.225.
133
Elvira Sorohan, Idem, pp.223-228.
134
În ceea ce priveºte autenticitatea faptelor narate, vezi ºi Ecaterina
Þarãlungã, Dimitrie Cantemir Contribuii documentare la un
portret, Bucureºti, Editura Minerva, 1989: Autoarea citeazã pentru a
din faptele narate, atestat de cãtre toþi istoricii care s-au aplecat
asupra Istoriei ieroglifice, era cu atât mai evident pentru
cititorii (boieri) contemporani ai autorului. Pentru a fi însã cu
totul sustras controversei, faptul are nevoie de un acord
universal a cãrui existenþã poate fi sugeratã, de pildã, prin
extinderea auditoriului particular, cu anexarea (parþial, tot pe
cale ficþionalã) la acesta a unora dintre cei mai redutabili
adversari (Brehnacea ºi ª oimul), ºi prin aducerea în cauzã a
dovezilor extrinseci (scrisorile interceptate de cãtre Inorog)”135.
De altfel, scrisorile interceptate136 sunt considerate de cãtre
autorul citat principalul contravicleºug al Inorogului137, iar
tãinuirea ºi transformarea lor în arme secrete – urmãtorii paºi
întru schimbarea tacticii, cãci, în final, Inorogul arãtând
ª oimului mãrturia fãrã echivoc îºi dezvãlui strategia prudenþialã
de acþiune: “dezvãluirea gradualã ºi cu <<rest>> a
informaþiilor”138.
Aceste dovezi retorice joacã un rol important în
strategia politicã a Inorogului: “Inorogul se pricepe, de
asemenea, atunci când ocazia favorabilã e de partea lui, sã
cultive cu folos amânarea în privinþa celorlalþi, sã le întreþinã
setea ºi nerãbdarea, sã se facã pe sine dorit ºi aºteptat. Prin
amânarea ºi ocolirea abilã a dezvãluirii directe cãtre Uliu a
atesta chemarea lui Constantin Brâncoveanu la Adrianopole din

scrisorile bailului veneþian datate 1703, p. 236 º.u.; mai mult iniþiazã
ipoteza autenticitãþii tratatului inserat în roman: “Tratatul dintre
munteni ºi moldoveni, aºa cum apare în Istorie, conþine indicii despre
textul propriu-zis al tratatului care nu ne-a parvenit din alte surse,
ºtiindu-se doar cã a intrat în vigoare la începutul anului 1704”, p. 239.
135
Gabriel Mihãilescu, Universul baroc al Istoriei ieroglifice... ,
p.131-132.
136
Cã interceptarea scrisorilor este o practicã uzualã în epocã o vedem
ºi în vol. Correspondance al Marchizului de Ferriol, ambasadorul lui
Louis al XIV-lea la Constantinopol, Anvers, Typographie J.-E.
Buschmann, 1870, p.365 etc.
137
Gabriel Mihãilescu, op.cit., p.246.
138
Gabriel Mihãilescu, op.cit.,, p.247.
64 Laura Bªdescu
<<cãrþilor>> de delaþiune ale Pardosului, Inorogul îºi multiplicã

reuºita: pe lângã învrãjbirea reciprocã a duºmanilor (Uliu vs.
Pardos), þinta principalã a acþiunii sale ºi a Filului, eroul
primeºte cu cinism, rãsplata umilirii adversarului, dar ºi pe cea
(moralã) rezultatã din satisfacera dorinþei acestuia, rãzbunarea
luând astfel chipul înºelãtor al facerii de bine [...]”139.
Dintre cele 16 poslanii, douã se impun ca reprezentative
pentru a ilustra conºtiinþa retoricã a Principelui reafirmând,
parþial, prima remarcabilã manifestare textualã a retoricii în
cultura românã.
Cele douã epistole relateazã Corbului întâlnirea
ª oimului cu Inorogul dintr-o dublã perspectivã: pe de o parte,
din perspectiva dulãilor, ª oimul140 se face vinovat de trãdare ºi
de trecere în tabãra Inorogului, iar pe de altã parte, din
perspectiva ª oimului, Inorogul apare ca victimã a unor urzeli
politice abile, declanºatoare de aprige repercusiuni din partea
Corbului neavizat.
Relatarea distinctã a aceluiaºi eveniment, adicã
existenþa unui referent unic, este subordonatã ºi unui unic
formular epistolar activat, cãci ambele epistole respectã, cu mici
excepþii motivate prin atitudinea emiþãtorilor, aceleaºi
subdiviziuni ale protocolului iniþial, contextului ºi protocolului
final.
Se doreºte astfel ca atenþia receptorului sã nu fie
distrasã de la mesajul transmis de cei doi emiþãtori care se
plaseazã în planuri distincte vizavi de validarea aceleiaºi
relatãri.
139
Gabriel Mihãilescu, op.cit., p. 244.
140
Prietenia dintre Cantemir ºi Toma este dezaprobatã de cronicarul lui
Brâncoveanu, Radu Greceanu, care afecteazã în Cronicª, tonul
individului constant indignat de nelegiuirile peste fire ale principelui
moldav: “Deci trecând Toma spãtarul în þinutul Moldovii, au tras la
vestitul telpiz, domnul þãrii Moldovii, Dumitraºco-vodã Cantemir, cu
care ºi mai înainte vreme înþelegere avusese, dã vreme ce mintea
amândurora la acest feli dã lucruri blestemãþeºti ºi necuvioase bine sã
potrivise.” p. 171
Pãstrând formularistica epistolarã caracteristicã

secolelor XVI-XVIII, autorul regizeazã un joc al imaginii
întoarse, în care rafinamentul retoric va dezlega lectorului
neiniþiat în politicã, gândurile ascunse ale corespondenþilor.
Este drept, autorul însuºi indicã cheia de lecturã întru
decriptarea unor lucruri ascunse ca acestea, prin notarea
atitudinii receptorului (Corbul) la primirea celor douã scrisori.
Corbul este cel care declanºeazã actul epistolar ºi îl întreþine în
momentele cheie ale derulãrii lui, ceea implicã, în terminologia
lui Grice, principiul de cooperare. De altfel, în cele douã
epistole gãsim în mod explicit acest fapt141 (cãci ambii emitenþi
comunicã unicului receptor, Corbul, în ce fel au dus la capãt
misiunea cu care fuseserã învestiþi), semnalând indirect poziþia
de subordonare smerit-linguºitoare sau demnã a emiþãtorilor.
Amplu în epistola dulãilor, protocolul iniþial subliniazã
condiþia servilã ºi ingratã a unor curteni pricepuþi în a þese ºi
întreþine intrigi, însã buni cunoscãtori ai tipicului de adresare
verbal ºi gestic142 practicat în Imperiul Otoman ºi în þãrile ce îi
recunoºteau suveranitatea: ”Monarhiii monarhiilor ºi domnului
domnilor, stãpânului nostru milostiv, noi credincioase slugi ºi
plecaþii robi, ogarîi, dulãii, coteiii ºi Râsul, cu multã plecãciune,
la pravul pragului peternicului nostru stãpân, nevrednicile
noastre obraze ºtergând, de la toate cereºtile puteri bunã pazã ºi
fericitã viaþã rugând, biruinþã a toatã împotrivirea supunere a tot
nepriiatinul poftim”143.
Dublul polyptoton –“Monarhiii monarhiilor ºi
domnului domnilor”- din intitulaþie este fixat printr-o apoziþie –
141
“...adecã la Grumadzii Boului, unde împotriva nepriiatinului de
obºte ºi pentru vânãtoarea vrãjmaºului Inorog trimiºi sintem...”/ “Bine
ºtie domnul mieu milostiv cã dupã porunca carea mi s-au dat...”
142
Cantemir pomeneºte despre aceastã modalitate de salut adresat
sultanului de proaspãt numitul domn, în Descrierea Moldovei, ed.
cit., p.91: “Când ajung în pragul divanului aceºtia (boierii n.n.) îl
silesc sã-ºi plece capul pânã la pãmânt, lucru pe care îl va face ºi la
pasul al treilea ºi la al ºaselea.”
143
Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. IV, 1974, p.210.
66 Laura Bªdescu
“stãpânului nostru milostiv”- ºi apare dispus într-un paralelism

în care este antrenatã ºi inscripþia alcãtuitã în mod similar dintr-
o dublã dispunere a calitãþilor emiþãtorilor actului urmate de
apoziþia explicativã ce indicã numele acestora “credincioase
slugi ºi plecaþii robi, ogarii, coteiii ºi Râsul”. Construcþia
identicã a intitulaþiei ºi inscripþiei plaseazã receptorul ºi
emiþãtorul multiplu în acelaºi plan al intrigilor ºi maºinaþiunilor
politice, cãci Corbul nu este strãin de capcanele întinse
Inorogului. Invocaþia verbalã aflatã la finalul protocolului
iniþial pune receptorul sub semnul divinitãþii (“de la toate
cereºtile puteri bunã pazã ºi fericitã viaþã rugând;”) apelând la o
formulã de salutaþio realizatã printr-un paralelism sintactic -
construit din obiect direct ºi atribut substantival prepoziþional -
(“biruinþã a toatã împotrivirea supunere a tot nepriiatinul
poftim”).
În epistola ª oimului, protocolul iniþial este lapidar,
consemnând atitudinea demnã a boierului aflat în misiune
diplomaticã (“Bine ºtie domnul mieu milostiv…”). Absenþa
invocaþiei verbale, a inscripþiei ºi salutaþiei, precum ºi
nedeclinarea titlurilor ilustrului Corb atrag atenþia asupra
emiþãtorului acestei epistole aflat în încurcãturã din
considerente de onoare.
Debutul brusc al contextului, lãmureºte aceastã dilemã
în care se aflã ª oimul precizând totodatã ºi dorinþa paradoxalã a
acestuia de a fi loial atât Corbului, cât ºi Inorogului: “cã dupã
porunca carea mi s-au dat, la Grumadzii Boului viind împreunã
cu toþi dulãii, în tot chipul de nevoinþã, spre a Inorogului
vânãtoare am silit ºi am nevoit, atâta cât nici o piatrã neclãtitã ºi
nici un unghiu nescociorât ºi nici un meºterºug neispitit n-am
lãsat (ce celea ce norocul nu sloboade, nevoinþa batgiucuresc) ºi
nicicum cu de-a sila la mânã sã-l aducem n-am putut”144.
Aceastã primã subdiviziune a contextului – notificaþia,
este reluatã în epistola ª oimului ºi apare formulatã de douã ori
tocmai pentru a puncta misiunea acestuia: “Ce iarãºi dupã
144
Op.cit., p. 211.
porunca carea am avut, cu mijlocul Hameleonului cuvinte de

pace ºi sãmn de prieteºug i-am trimis…” Se observã cã acþiunea
ª oimului apare circumscrisã perfectului compus am silit ºi am
nevoit ce indicã aici atât consecvenþa personajului, cât ºi rolul
de mediator asumat. Cele douã verbe declanºeazã un paralelism
sintactic tripartit bazat pe repetiþia anaforicã a negaþiei simple
“nici”, negaþie ce întãreºte figura moralã a personajului “nici o
piatrã neclãtitã, ºi nici un unghiu nescociorât ºi nici un
meºterºug neispitit”145.
Observãm cã ºi în epistola dulãilor apar, tot în
notificaþie, douã verbe ce indicã misiunea emitenþilor, precum ºi
obiectivul colportator al scrisorii – însãmnãm ºi înºtiinþãm.
Apare ºi aici un paralelism sintactic introdus prin repetiþie
anaforicã, repetiþie ce alterneazã însã negaþia simplã adverbialã
nici cu nu: “Cãtrã aceasta, în ºtire facem cã precum cerescul
Vultur martur cuvintelor ºi cunoscãtoriu inimilor ne iaste, cã nu
de vreo zavistie porniþi, nici de vreo pizmã clãtiþi, ce de
adevãrate tâmplate lucrurile pãrþilor acestora (adecã la
Grumadzii Boului, unde împotriva nepriiatinului de obºte ºi
pentru vânãtoarea vrãjmaºului Inorog trimiºi sintem) însãmnãm
ºi înºtiinþãm”146.
Expoziþia dezvoltã în ambele epistole structuri binare,
îndelung ºlefuite în epistola dulãilor ºi bine argumentate în cea
a ª oimului.
În primul text se afirmã o supralicitare stilisticã menitã
sã accentueze dorinþa dulãilor ºi efortul lor de a fi pe plac, cu
orice chip mãritului Corb.
Debutând cu o hiperbolã, în care apare sensul pe care îl
avea în limba veche adjectivul crunt = însângerat, expoziþia
continuã cu un hiperbat ce întãreºte ideea de sacrificiu, idee
reluatã apoi ºi dezvoltatã în cadrul paralelismului sintactic: “Va
ºti darã domnul nostru milostiv cã în ceste zile cu osteninþa a
unor priiatini credincioºi ºi prin multe crunte ale noastre sudori,
145
Op. cit., p. 210.
146
Op. cit., p. 210.
68 Laura Bªdescu
cât ºi talpele prin aspre ºi ascuþite stânci cãlcând ni s-au beºicat

prin dese ºi ghimpoase hinciuri scociorând pãrul ni s-au jepuit ºi
piialea ni s-au despoiat,…”147. Fraza amplã sfârºeºte conclusiv
printr-un hiperbat nuanþat semantic de un poliptoton: “ºi aºe,
dupã multe priveghiri ºi alergãri, pre acel de cap nepriiatin la
mare strâmtoare l-am coborât ºi în mâna ª oimului ca în nerupte
ºi nedezlegate legãturi l-am lãsat.”
Dupã cum se observã, prima parte a expoziþiei din
epistola dulãilor creazã un relief simbolic - al osteninþei ºi
sudorilor crunte - complicat prin hiperbate preþioase ºi ample,
ce au drept scop sublinierea eforturilor terifiante pe care
emitenþii le-au depus.
În opoziþie cu structurile sintactice ample desfãºurate în
epistola dulãilor, în epistola ª oimului întâlnim în prima parte a
expoziþiei o concentrare a efortului retoric în douã sintagme ce
au ca scop dorinþa de a afirma fapta bunã, condiþie esenþialã a
unei lumi profund religioasã. Cuvintele de pace ºi sãmnul de
prieteºug dezvoltã forme simple ale repetiþiei precum
epanalepsa ºi parigmenonul. Aceste douã sintagme marcheazã
circular fragmentul delimitându-l de a doua parte a expoziþiei ºi
motivând poziþia adoptatã de Inorogul înºelat în aºteptãrile ºi
convingerile lui personale. Cuvintele de pace devin un loc
comun al discursului diplomatic al ª oimului (apar în text de
patru ori ºi dezvoltã ºi termeni sinonimici precum voroavã, a
vorovi etc.) iar sãmnul de prieteºug apare drept garanþie a
jurãmintelor fãcute: “Ce iarãºi, dupã porunca carea am avut, cu
mijlocul Hameleonului cuvinte de pace ºi sãmn de prieteºug i-
am trimis (ca cea cu rãu a isprãvi n-am putut, cu bine a isprãvi
sã ispitim). Carile, întãi cuvintelor, apoi giurãmânturilor mele
încredinþându-sã, la un loc ni-am împreunat ºi tot feliul de
voroavã cu dânsul am scuturat. Ce câte prin multã vreme am
vorovit, toate a sã scrie ºi multe sint ºi nu toate urechile a le
suferi pot; iarã toatã încheietura cuvintelor iaste aceasta: Pacea
ºi liniºtea cu toatã inima pofteºte, însã a sã încredinþa prea cu
147
Op. cit., p. 210.
anevoie a fi aratã, de vreme ce de multe ori ºi prin multe chipuri

aceasta s-au ispitit ºi totdeauna ºi în cuvinte ºi în fapte amãgit ºi
viclenit s-au aflat”148.
Partea a doua a expoziþiei antreneazã în ambele texte
repetiþii anaforice la distanþã, paralelisme sintactice, hiperbate ºi
antiteze lexicale de ordin verbal ºi pronominal. Aceastã
încãrcãturã retoricã este motivatã prin faptul cã emiþãtorii
actului demonstreazã aici finalitatea acþiunii la care
participaserã direct (ª oimul) sau indirect (dulãii).
Interesant apare faptul cã dulãii apeleazã la termenii
cheie din discursul ª oimului (cuvintele, prieteºug etc.)
invalidându-i astfel epistola prin anticiparea informaþiilor
transmise. Scopul urmãrit este atins prin discreditare, cãci
încheierea pactului dintre Inorog ºi ª oim este relatatã cu
mijloacele intrigii mãrunte ºi trãdãrii neabãtute. Trimiºi a-l
urmãri pe ª oim, dulãii consemneazã afectând registrul oracular
al Bestiariilor medievale: “ce ª oimul (pre carile pentru mai
mare credinþa ºi mai bunã nedejdea l-aþi fost trimis) dupã ce cu
dânsul faþã la faþã au vinit, nu ºtim, cu ochii, ca vulpea pe
cocoº, l-au fãrmãcat, au cu cuvintele, ca sirenele cu cântecele, l-
au aþipit ºi l-au amãgit?”149.
Construind fraza prin aºezarea anaforicã a unor termeni
restrictivi (nu numai) încadraþi într-un paralelism sintactic ce
ordoneazã faptic atât trãdarea ª oimului, cât ºi vina acestuia de
a-i corupe pe cei trimiºi sã-l urmãreascã, dulãii înºtiinþeazã ºi de
prezumtiva trecere în tabãra adversã a Bâtlanului: “Atâta ºtim
cã nu numai cãci nu l-au prins, nu numai cãci nepipãit l-au
slobodzit, ce încã ºi una cu dânsul într-un prieteºug ºi într-o
inimã legându-sã, mare dragoste între dânºii sã aratã, atâta cât,
nu numai cãci despre goana lui ne opreºte, ce încã ºi pre noi, ca
vicleºugului lui pãrtaºi sã ne facem, tare ne sileºte. Aºijderea
Bâtlanul (carile mai pre urmã pentru paza gârlelor s-au trimis),
în partea lor dându-sã, toate tainele ºi toate silþele cãtrã Inorog
148
Op. cit., p. 211.
149
Op. cit., p. 210.
70 Laura Bªdescu
ne descopere, cât un pãr de pe noi de ni-ar nãpârli, preste ºtiinþa

nepriiatinului sã fie cu putinþã nu iaste”150.
A doua parte a expoziþiei epistolei ª oimului dovedeºte
nevinovãþia Inorogului prin dezvãluiri incontestabile “cu multe
ºi mari argumenturi ºi nebiruite dovede ºi mai vârtos cu
scrisorile care a mânã avea…”. Antiteza lexicalã de ordin
pronominal eu\el plaseazã iniþial emiþãtorul în tabãra Corbului
pentru ca apoi sã treacã în cea a Inorogului ca urmare a activãrii
codului etic cãci “toate jalobele lui cu dreptate a fi mi s-au
pãrut”. Caracterizatã printr-o frecvenþã remarcabilã a verbelor
(18 în douã fraze) aceastã parte reflectã dorinþa ª oimului de a
media conflictul dintre Inorog ºi Corb. Dorinþa este mãrturisitã
fãrã ezitare ºi întãritã prin afirmarea, repetatã de trei ori,
inocenþei Inorogului: “…ª i într-aceasta domnul mieu milostiv
adeverit sã fie amestecãtorii de rãutãþi ºi a pãcii nepriiatini într-
alt chip îl zugrãviia, iarã eu la dânsul alt chip am cunoscut. Deci
ce priinþa adevãratii mele slujbe mã îndiamnã ºi adevãrul
pofteºte, dzic cã jiganiia aceasta nu de neprieteºug, ce de
prieteºug vrednicã iaste, cãci într-îmbã mâna gata ºi neferit
iaste”151.
Dispoziþia în epistola dulãilor este exprimatã concis
dupã ce aceºtia pledaserã pentru vinovãþia ª oimului ºi a
Bâtlanului; se formuleazã ºi sancþiunea laicã: “La carea proasta
noastrã minte alt liac a afla nu poate, fãrã numai ª oimul ºi
Bâtlanul, dintr-aceastã slujbã scoþindu-sã, la monarhie sã sã
cheme, pentru ca vicleºugul carile au fãcut dovedindu-sã, cu
ceia ce li sã cade pedeapsã sã li sã plãteascã”.
În epistola ª oimului, dispoziþia este formulatã în
termenii impuºi de eticheta curþii, emiþãtorul þinând seama de
faptul cã nu poate lua decizii, dar poate intermedia încheierea
unui pact favorabil ambelor pãrþi, de vreme ce Inorogul plecase
urechea la cuvântul dat de ª oim. Epistola aceasta reia formula
de adresare din intitulaþie suplinind astfel protocolul final:
150
Op. cit., p. 210.
151
Op. cit., p. 211.
“Pentru acestea, darã, cu îndrãzniala ºi voia domnului mieu

milostiv ar fi, cum mai cund chiar rãspuns sã aib, cãci pãnã în
vremea a 1500 de minute, soroc rãspunsului puind, pãnã la
aceia vreme goana neprieteneascã în odihna prieteniascã
precum va sta cuvânt i-am dat”152.
Cele douã epistole dezasambleazã tacit prin intermediul
metataxelor – cu precãdere la nivelul formularisticii epistolare –
ºi al metalogismelor – întâlnite, dupã cum s-a observat din
analiza noastrã, aleator în cele douã texte – complotul pus la
cale de Corb împotriva Inorogului. Corbul decodeazã distinct
cele douã poslanii în maniera evului mediu latin apelând la
metafore anatomice ce dezvoltã o arccimbolderie0 a lecturii
înlesnitã prin polysydenton: “Corbul, darã aºe din doaã pãrþi,
doaã feliuri de scrisori luând, cu doi ochi, doaã cãrþi citiia, ºi cu
doaã urechi, doaã poveºti împotrivã audziia; ce ochiul cel drept
cu urechea dreaptã pe cartea dulãilor fu ºi minciunoasã
cuvintele ºi clevetele lor ascultã; iarã ochiul stâng ºi urechea
stângã pe slovele curate ºi cuvintele adevãrate întorcând, toate
dzisele îndãrãpt ºi tot adevãrul în minciunã luã (cãci minciuna
dupã voie decât adevãrul împotrivã la cei stãpânitori mai mare
încãpere are)”153.
Notaþia autorului nu face decât sã lãmureascã cititorul
asupra adevãrului politic: “Paranteza comentariului asupra
efectului de lecturã aparþine autorului care evalueazã moral ºi
distinge calitativ cele douã corespondenþe de raportare a
faptelor sãvârºite la comandã. Se foloseºte prilejul pentru a se
avertiza satiric asupra necesitãþii minciunii într-o societate cu
moravuri corupte precum aceea din mijlocul cãreia se fãcea
auzit glasul lui Cantemir iluministul, realitate a lumii balcanice
din jurul anului 1700”154.
Fraza activeazã în cadrul paralelismului sintactic
funcþia emotivã a limbajului prin notaþiile autorului care nu se
152
Op. cit., p. 211.
153
Op. cit., p.211.
154
Elvira Sorohan, Cantemir n cartea ieroglifelor, p.224.
72 Laura Bªdescu
sfiieºte sã dezvãluie, fãrã ocoliºuri, eºafodajul puterii politice.

Scrisoarea dulãilor, deºi se bucurã de o lecturã pãrtinitoare, se
desfãºoarã într-un spaþiu al oralitãþii (vezi poziþia finalã a
substantivelor cuvintelor ºi clevetele, precum ºi a verbului
ascultã) care are datoria de a afirma cã informaþiile transmise
sunt nefondate.
Fãrã îndoialã cele douã epistole valideazã principiul de
cooperare în accepþiunea lui Grice.
Sã urmãrim însã în ce mãsurã satisfac cele douã
epistole maximele conversaþionale urmãrind dispunerea lor în
cadrul diviziunilor formularisticii epistolare.
Maxima de cantitate este anulatã în epistola dulãilor
cãci efortul lor se concentreazã în primul rând asupra
modalitãþilor extenuante de procurare a informaþiilor ºi ulterior
asupra transmiterii lor; în epistola ª oimului aceastã maximã
este respectatã cu precãdere prin atitudinea superioarã a
diplomatului care recurge la transmiterea gradualã a faptelor
(derularea alertã a informaþiilor este verificatã morfologic prin
frecvenþa verbelor).
Maxima de calitate constituie un obiectiv major al
epistolei dulãilor care sunt antrenaþi în a aduce dovezi, de vreme
ce misiunea lor era subscrisã verbului a însãmna; se observã cã
aceastã maximã în epistola ª oimului este circumscrisã nu
acþiunii ce determinase întâlnirea cu Inorogul, ci dovedirii
nevinovãþiei acestuia. Faptul rãmâne însã fãrã ecou în lectura
întreprinsã de Corb, cãci acesta declanºase acþiunea cu scopul
prinderii Inorogului ºi nu pactizãrii.
Neglijarea maximei de relaþie, respectiv de mod – în
cele douã epistole apare ca urmare a efortului retoric ce
antreneazã textul printr-o miºcare continuã a planurilor.
Ceea ce se impune semnificativ în încercarea de
cooperare a emitenþilor cu destinatarul este principiul
politeþii155. Comunicarea epistolarã a implicat aici o strategie

guvernatã, dupã Brown ºi Levinson, “de trei variabile de naturã
extralingvisticã: distanþa socialã, puterea ºi gradul de
interferenþã. Însumarea valorilor acestor variabile, atribuite în
raport cu datele concrete ale fiecãrei situaþii comunicative, îi
permite emiþãtorului sã considere o anumitã strategie drept
adecvatã în situaþia avutã în vedere”156.
Urmãrind cele trei variabile sociologice care au
declanºat comunicarea epistolarã influenþând emiþãtorii,
considerãm ca pregnantã puterea care a acþionat dinspre
receptor spre emiþãtorii atenþi atât la distanþa socialã pentru cã
aceasta a determinat schimburile cu caracter personal, respectiv
– tranzacþional (vezi dispoziþia în cele douã epistole), cât ºi la
gradul de interferenþã manifestatã sub forma cheltuirii de timp
ºi de informaþie (cu precãdere în epistola dulãilor). Identificând
tipurile de bazã ale politeþii (politeþea pozitivã157 ºi politeþea
155
Pentru explicitare vezi Liliana Ionescu-Ruxãndoiu, Conversaia:
structuri ”i strategii..., p. 84: “Pragmatic, a fi politicos înseamnã a
þine în permanenþã seama de celãlalt, a avea sentimentul unei
responsabilitãþi faþã de colocutor în tot cursul interacþiunii verbale.”;
Elena Dragoº, Introducere n pragmaticª , Cluj, Editura Casa Cãrþii
de ªtiinþã, 2000, p.59: “principiul politeþii subliniazã natura strategicã
a conversaþiei, dupã cum principiul cooperativ susþinea natura ei
constitutivã”.
156
Apud. Liliana Ionescu-Ruxãndoiu, Conversaia: structuri ”i
strategii..., p. 84.
157
Redãm dupã Liliana Ionescu-Ruxãndoiu, Conversaia: structuri ”i
strategii..., p. 85-92 principalele caracteristici ºi strategii ale politeþii
pozitive: aceasta are “funcþie integrativã, accelerând relaþiile sociale
prin insistenþa asupra elementelor de comunitate”[...] “Strategiile care
definesc politeþea pozitivã au la bazã afirmarea (sau chiar exagerarea)
simpatiei, a admiraþiei sau aprobãrii faþã de tot ceea ce þine de
persoana interlocutorului, anticiparea unor rezultate favorabile actului
comunicativ în curs ºi gluma...”; Cele mai reprezentative strategii ale
politeþii pozitive sunt: “Sporirea interesului receptorului pentru
intervenþia în curs [...] prin: alternarea vorbirii directe cu cea indirectã,
alternanþa dintre timpurile trecut ºi prezent (pentru a marca momentele
74 Laura Bªdescu
negativã158) vom încerca sã stabilim strategiile dominante în

cele douã epistole.
Strategiile politeþii pozitive apar ca dominante în
epistola dulãilor. În protocolul iniþial, ºi apoi rãsfirat în întreaga
epistolã, Dulãii îºi exprimã admiraþia159 ºi aprobarea faþã de
cheie), repetiþia ca formã de politeþe”; “Folosirea unor mãrci de

identitate care subliniazã apartenenþa interlocutorilor la acelaºi grup,
mai ales în sistemul formelor de adresare”; “Cãutarea acordului, de
obicei prin abordarea unui subiect sigur, înþeleasã ca o modalitate de
afirmare a unui teritoriu comun, înainte de abordarea subiectului
principal, care poate fi sursã de dezacord.”; “Evitarea dezacordului
prin folosirea unor formule de pseudo-acord de tipul da ... dar”;
“Atitudinea optimistã, ca formã de a preveni refuzul receptorului”;
“Includerea deopotrivã a E ºi R în activitatea la care se referã un
enunþ, chiar dacã aceasta nu-l priveºte decât pe unul dintre parteneri”;
“Prezentarea unei motivãri receptorului pentru ceea ce doreºte E” etc.
158
Redãm dupã Liliana Ionescu-Ruxãndoiu, Conversaia: structuri ”i
strategii..., p. 85-92 strategiile politeþii negative care “se bazeazã pe
sublinierea continuã a dorinþei de non-interferenþã, pe evitarea unor
presupuneri sau anticipãri legate de persoana interlocutorului, pe
diminuarea propriei personalitãþi, simultan cu exagerarea valorii
celuilalt”; Autoarea precizeazã cã în comunitãþile rurale “politeþea
negativã a menþinerii distanþelor” se întâlnesc cu precãdere douã
strategii: “strategia reducerii la minim a presupunerilor privind
intenþiile, dorinþele sau preferinþele receptorului, prin folosirea unor
elemente care sã atenueze verbele perfomative, forþa ilocuþionarã sau
conþinutul propoziþional al unui enunþ; strategia deferenþei faþã de R
care, prin efectele sale, este direct legatã de aceea a impersonalizãrii
receptorului” etc.
159
Consemnarea titlurilor aferente receptorului respectiv emiþãtorilor
prin exagerarea valorii domnului, respectiv diminuarea calitãþilor
spionilor ar face pertinentã aplicarea unei strategii de politeþe
negativã; considerãm însã cã aceasta þine însã de uz ºi de ceremonialul
verbal ºi gestual activ în epocã (“Monarhiii monarhiilor ºi domnului
domnilor, stãpânului nostru milostiv, noi credincioase slugi ºi plecaþii
robi, ogarîi, dulãii, coteiii ºi Râsul, cu multã plecãciune, la pravul
pragului peternicului nostru stãpân, nevrednicile noastre obraze
ºtergând...”)
toate acþiunile recomandate de Corb, încercând chiar sã le

preîntâmpine (vezi de exemplu cererea de destituire a ª oimului
trãdãtor). Emiþãtorii comunicã receptorului în mod repetat,
implicarea lor totalã în acþiunea iniþiatã de acesta pentru
prinderea Inorogului (ex: “Cu toþii bunã nedejde având ca ºi
osteninþele noastre în deºert sã nu iasã, ºi acel cumplit
nepriiatin sfârºit rãutãþilor sã-ºi puie”). Alternanþa dintre
timpurile trecut prezent (prezentul caracterizeazã acþiunile
dulãilor în care aceºtia se conformeazã dorinþelor Corbului:
însãmnãm, înºtiinþãm...; trecutul apare obsedant în relatarea
eforturilor dulãilor dar ºi insucceselor repurtate de ª oim: s-au
beºicat/jupuit/beºicat, au fãrãmcat/aþipit/amãgit etc.), precum ºi
prezenþa repetiþiei în sub forme simple (“stãpânului nostru
milostiv”, “domnul nostru milostiv”) sau complicate (vezi supra
analiza noastrã) au ca scop sporirea interesului Corbului pentru
cele relatate, dar ºi obþinerea bunãvoinþei regeºti a acestuia.
Strategiile politeþii pozitive afirmate în epistola
redactatã de ª oim sunt dominate de cele ale politeþii negative.
Considerãm necesar a le ilustra exclusiv pe cele din urmã.
Avem notatã atitudinea deferentã a emiþãtorului vizavi
de acþiunea iniþiatã de receptor: “dupã porunca carea mi s-au
dat,... dupã porunca carea am avut...”. ª oimul evitã sã-l
numeascã pe Corb ca fiind cel care declanºase acþiuni
consecutive împotriva Inorogului, neglijând astfel ºi dorinþa
acestuia de a-l prinde cu orice preþ pe Inorog: “Pacea ºi liniºtea
cu toatã inima pofteºte, însã a sã încredinþa prea cu anevoie a fi
aratã, de vreme ce de multe ori ºi prin multe chipuri aceasta s-
au ispitit ºi totdeauna ºi în cuvinte ºi în fapte amãgit ºi viclenit
s-au aflat...”; “adeverit sã fie amestecãtorii de rãutãþi ºi a pãcii
nepriiatini într-alt chip îl zugrãviia...”.
Emiþãtorul realizeazã în finalul epistolei o miºcare de
noninterferenþã cu acþiunea Corbului prin subordonarea faptelor
sale principiilor formulate de logicã ºi eticã: “Deci ce priinþa
adevãratii mele slujbe mã îndiamnã ºi adevãrul pofteºte,
dzic...” dupã ce “toate cuvintele lui cu socotealã ºi toate jalobele
76 Laura Bªdescu
lui cu dreptate a fi mi s-au pãrut”. Aceastã dezicere a ª oimului

de intenþiile Corbului este sesizatã de acesta în epistola rãspuns,
unde negând cu vehemenþã toate încercãrile de pactizare pe care
le întreprinsese ª oimul, îl cheamã în þarã fãrã întârziere: “Deci
iatã cã-þi zic: nu sã poate, nu sã face, nu sã aflã, cãtrã mine altã
datã a scrie te pãrãseºte [...] Deci cum mai curând dupã porunca
noastrã, sau isprãvind, sau neisprãvind lucrul [...] aicea sã
vii...”. Pentru a capta bunãvoinþa Corbului, ª oimul recurge la
maxima tactului (“Pentru acestea, darã, cu îndrãzniala ºi voia
domnului mieu milostiv ar fi, cum mai cund chiar rãspuns sã
aib...”) ºi, tangenþial, la maxima generozitãþii (“Ce el, cu multe
ºi mari argumenturi ºi nebiruite dovede ºi mai vârtos cu
scrisorile carile a mânã avea, dreptatea lui ºi amãgiala noastrã
arãta...”).
Semnalând prevalenþa strategiilor politeþii pozitive,
respectiv negative în epistolele analizate, am dorit sã ilustrãm
consecvenþa autorului în a subordona propriei opinii registre
distincte de producere ºi receptare a textului. Observãm cã
varietatea mijloacelor de receptare converg spre un unic decodaj
(discreditarea Corbului) indiferent de epoca, spiritul sau
formaþia lectorului virtual.
Rãmâne surprinzãtor faptul cã dificultatea construirii
Istoriei ieroglifice nu împiedicã cititorul sã-i surprindã sensul,
ci îl îndeamnã sã-l descopere. Erudiþia Principelui obligã la o
lecturã atentã pentru a descoperi efortul conºtient de stilizare
clasicizantã, umanistã ºi totodatã barocã. În acest efort de
conºtientizare este implicat un cititor care, indiferent de simpla
sau complexa sa formaþie, poate accesa cel puþin un nivel de
decriptare al romanului: cel al structurilor paremiologice.
Cantemir foloseºte sentenþiile drept sancþiuni savante
aduse unei ordini evenimenþiale instaurate prin miºcãrile
neuniforme ale personajelor, în genere neadecvate dorinþelor
Inorogului.
Avem astfel o demonstraþie a retoricii aplicate care îºi
aflã în opera lui Cantemir întâia paradigmã. În sprijinul acestei
afirmaþii stau recomandãrile cãrþii a doua, cap. XXI din

Retorica Aristotel, precum ºi cele formulate de Quintilian în
cartea a V-a a Retoricii sale parte consacratã probelor, ce
dovedeºte fãrã echivoc cã proverbul trebuie privit în contextul
sãu. Spaþiul retoric medieval este ilustrat abundent cu
preocupãri în ceea ce priveºte uzul proverbelor: astfel,
Geoffrey of Vinsauf indica poziþia proverbelor într-un
discurs160, Bene Florentini în Candelabrum161 introducea pe
lângã regulile de redactare epistolarã (v Liber VI, 32, 33, s.u.)
ºi un corpus de proverbe sub titlul Tractatus generalium
sententiarium per ordinem litterarum. Un corpus textelor
retorice medievale reprezentative a fost publicat sub îngrijirea
lui Edmond Faral162 care realizând tabelar similitudinile în
ceea ce priveºte prezenþa figurilor de stil, în zece opere indica
faptul cã sentenþiile apar în nouã dinte cele zece analizate163.
160
Geoffrey of Vinsauf în Documentum de modo et arte dictandi et
versificandi (Instruction in the Method and Art of Speaking and
Versifying), Translated from the Latin, with an Introduction by Roger
P.Parr, Milwaukee, Wisconsin, Marquette University Press, 1968, p.
40-45 (cap.I, II): “Of the artistic beginning, wich can be handled in
eight ways: This is what is meant by the natural beginning. The artistic
beginning occurs when the discourse begins elsewhere. An artistic
beginning, moreover, can be handled in eight ways. For one could
begin in the middle, or at the end, or from a proverb in three ways:
near the begnning, near the middle or near the end; from an exemplum
in three ways: since it can be used near the beginning, near the middle,
or near the end...“ (p. 40, vezi ºi mai departe proverbe care ilustreazã
poziþia datã); Aceleaºi sugestii asupra inserãrii proverbelor într-un text
le gãsim ºi într-o altã a autorului citat, Poetria Nova, (translated by
Margaret F. Nims, Pontifical Institute of Medieval Studies, Toronto-
Canada, 1967, pp.20-23).
161
Bene Florentini, Candelabrum, edidit Gian Carlo Alessio, Patavii
in dibus Antenoreis MCMLXXXIII, pp. 167-205; 274-286.
162
Les Arts PoØtiques du XII-e et du XIII-e y, Recherdhes et
documents sur la Technique littéraire du moyen age, Paris, Libraire
Honoré Champion, 1962
163
Op.cit., p. 52.
78 Laura Bªdescu
Recomandãri pentru uzul avizat al proverbelor întâlnim

în universitãþile medievale164 iar apoi pânã în secolul al XVIII-
lea, în mai toatã Europa (vezi John Walker, « A rhetorical
grammar », 1785 – în Lesson XI , Praxis… s.a.).
Racordarea lui Cantemir la corpusul de proverbe al
Romaniei occidentale este puþin ilustrat în Istoria ieroglificª 165,
de reþinut însã maniera de tratare a temei, similarã cu cea a
literaturilor romanice, prin raportare la proverbe ºi maxime –
manierã uzitatã atât în romanele istorice, cât ºi în operele
alegorice166. De altfel, critica167 a semnalat faptul cã alegoria
164
Helene Wieruszowski, The Medieval University, Masters,
Students, Learning, New Jersey, Toronto – London – New York, D.
Van Nostrand Company, INC., Princeton, pp. 133-135, 146 º.u.; M.-
D. Chenu, în La thØologie au XIIe siŁcle,Paris (Vrin), 1957, pp.351-
352, preciza în acest sens: “Dans la pédagogie médiévale, ... toutes les
disciplines, les scientifiques comme les littéraires ou les
philosophiques, se construisent à partir de textes de base ...: des
recueils de textes choisis (sententiae), des collections de recettes
spirituelles et de décisions canoniques, des compilations peu à peu
organisées en floriléges d’auteurs ou en dossiers doctrinaux,
transmettaient d’autorité un bon capital, mais aussi habituaient les
esprits à ce genre littéraire primitif, où les formules hors contexte
revêtent une espèce de dignité qui en impose: ce sont des autorités.”
165
Rareori am gãsit similitudini cu proverbe franceze înregistrate
înaintea secolului al XV-lea ((v. Joseph Morawski, Proverbes
francais anterieurs au XV-e siecle, Paris, Champion Editeur,
1925) : 763 – “Fortune regne”, 1669 – “Por donter bat on le chien
devant le lyon, boni principii, bonus finis”, pp. 278-280) sau ulterior
(“sous le chapeau d’un paysan peut se trouver le conseil d’un prince”
p. 87; “ la fortune est aveugle”, p. 221; “hier vacher, huy chevalier”,
p.222; “il passera par mes mains” p.259; “les murs ont des oreilles” p.
97); exemple puþine ºi din Gesta Romanorum (cap. 103 “quidquid
agis, prudenter agas et respice finem” p. 245) sau fabulele lui La
Fontaine (“tirer les marrons du feu pour les autres” p.80 ; cartea IX,
fabula 16).
166
Vezi în acest sens studiul de referinþã: Elisabeth Schulze-Busacker,
Proverbes et expressions proverbiales dans la littØrature narrative
du Moyen ´ge franais, Recueil et analyse, Genève-Paris, Editions
medievalã recurgea adesea la sentenþii, ca la un cod unic pentru

toate tipurile de texte, fie ele moral-religioase, fie de delectare.
Nu este lipsitã de relevanþã activitatea lui Erasmus, cel
care teoretizase ºi aplicase arta epistolarã, de a strânge un
impresionant corpus de proverbe, realizat între 1500 ºi 1530168.
Fãrã a intra în aceastã temã a sentenþiilor cantemiriene,
se cuvine amintitã ideea descendenþei acestora ºi pe filierã arabã
ºi greceascã169.
În ceea ce priveºte spaþiul românesc, este general
acceptatã ideea cã Dimitrie Cantemir s-a apropiat de opera lui
Miron Costin prin afirmarea a douã direcþii, ºi anume prin
preocuparea sa pentru versificaþie ºi apoi prin preferinþa sa
pentru paremiologie - sentinþe, maxime etc., domeniu în care îl
depãºeºte considerabil pe înaintaºul sãu170.
Cantemir însuºi stãruia asupra faptului cã a împodobit
Istoria ieroglificª cu 760 de sentenþii, tezã contestatã de
Nicolae Stoicescu (v. studiul introductiv al ediþiei din 1973),
care susþine cã sunt mai puþine, întrucât unele se repetã de mai
multe ori.
Epistolele inserate în roman apar mai întotdeauna
adãogite cu sentenþii ce au rolul de a prezenta opinia principelui
transpusã sub o formã obiectivã, cea a maximei înþelepciuni
fixatã în memoria colectivã. Cã Principele acordã o importanþã
Slatkine, 1985, pp.13-15, v. ºi cap. al II-lea, Esquisse de l’histoire

d’une procédé littéraire.
167
Armand Strubel, <<Grant senefiance a>>: AllØgorie et littØrature
au Moyen ´ge , Paris, Honoré Champion Éditeur, 2002, pp. 99-100.
168
Vezi Elisabeth Schulze-Busacker, Proverbes et expressions
proverbiales dans la littØrature narrative du Moyen ´ge
franais... . pp. 9-10; Susanne Schmarje, Das sprichwrtliche
Material in den Essais von Montaigne, Hamburger Romanistische
Studien 50, 2 vol., Berlin/ New York (de Gruyter), 1973, pp. 19-28.
169
Vezi Ecaterina Þarãlungã, op.cit., p.243, 251 º.a.
170
Dumitru Velciu, Miron Costin, Raporturile literare cu
contemporanii ”i posteritatea sa istoriograficª, Bucureºti, Editura
Minerva, 1995, p. 210.
80 Laura Bªdescu
deosebitã acestor structuri paremiologice supuse atenþiei unui

lector virtual, o afirmã el însuºi, aºa cum a semnalat Ion Istrate:
astfel Cantemir cititorului sãu îi “explicã cu lux de amãnunte
cum sunt cuprinse maximele în <<þircãlamuri>>, ca vorbe de
duh ieºite din <<din tâmpla priiatinului tãu>> (sic!); îi aratã
cum trebuie þinut <<stâlpul voroavei>>, prin ridicarea ochilor,
<<dupã obiceiul parenthesii>>, pentru a vedea pe margine cele
<<douã puncturi roºii>> care certificã prezenþa fiecãrei
maxime;”171. Aceste strategii de lecturã recomandate de
Principe par a se lega, în viziunea lui Ion Istrate, de
“deprinderea ritoriceascã” pentru ca “înþelesurile sale sã se
organizeze, pe plan tranzitiv, în raport cu sensul sus-amintitelor
sentenþii...” cu atât mai mult cu cât “prin aceste sentinþe [...]
autorul se ascunde <<de ochiul zavistiii sub scutul umilinþii>>”
permiþând “constituirea unei înþelegeri tacite cu cititorul,
activând rezerva de conotaþii pe care doar un astfel de text, de
mai multe ori ticluit, o presunpune”172.
Urmãrind aici exclusiv sentinþele care intrã în poslaniile
Istoriei ieroglifice încercãm sã arãtam cã tiparul epistolar
adoptat de Cantemir este motivat fie ºi prin trasarea indirectã a
propriei opinii. Sentinþele inserate în epistole sau cele care apar
ca un comentariu pe marginea acestora, anticipând sau
precedând textul, oferã posibilitatea unei decodãri corecte în
concordanþã cu þelurile moralizatoare ale majoritãþii scrierilor
vechi.
Sentenþiile incluse în epistole sunt în marea lor
majoritate proverbe. Apar frecvent proverbele implicative173 (cã
171
Ion Istrate, Relaia epicª , Editura Napoca Star, [s.l.], [s.a.], p. 94.
172
Ion Istrate, op. cit., p. 94-95.
173
Cezar Tabarcea încearcã sã construiascã un sistem „logico-
semantic” care sã permitã ordonarea proverbelor într-un corpus.
Demersul este necesar pentru cã „ imensul numãr de proverbe ale unei
limbi ºi al variantelor acestora poate ºi trebuie sã fie redus la un numãr
cât mai mic de invariante”. Modelele propuse sunt „logice” pentru cã
se bazeazã pe relaþiile între termenii care le compun, relaþii sunt de tip
fãrã leac numai moartea la muritori ieste, – moartea la

muritori este fãrã leac unde subtipul dezvoltat corespunde
structurii logico semantice: X a ESTE Y b; unde X, Y – subiect
logic, a, b – orice determinanþi ai subiectului sau obiectului) dar
si cele actanþiale sau combinate: “...cã obrinteala rãnii de pre
margini sã cunoaºte” (p. 240) proverb de tip III, adicã actanþial,
unde structura logicã semanticã corespunde schemei X pred x¸
mai exact subtipului X a pred m x (unde X este subiectul logic,
pred se interpreteazã ca verb de acþiune, m desemneazã
determinãri modale sau spaþio temporale, a orice determinaþi ai
sb sau ob);
“...cã leneºul mai mult aleargã ºi scumpul mai mult
pãgubeºte”174– Aici primul enunþ indicã un proverb de tip III,
adicã actanþial, unde structura logicã semanticã corespunde
schemei X pred x¸ mai exact subtipului X pred m x (unde X este
subiectul logic, pred se interpreteazã ca verb de acþiune, m
desemneazã determinãri modale sau spaþio temporale).
logic (conjuncþie, disjuncþie, etc.) ºi totodatã „semantice” pentru cã

aceasta este natura trãsãturilor luate în considerare .
Cele cinci tipuri de modele simple procedeazã urmãtoarele operaþii:
Tipul I : Proverbe implicative-calitãþi X ⊃ Y
Tipul II : Proverbe implicative- obiecte X ARE x
Tipul III: Proverbe actanþiale X pred x
Tipul IV: Proverbe circumstanþiale X[a] pred m
Tipul V : Proverbe comparative MAI i [(ESTE)]X[a]
DACAT 
  [(ESTE)] Y(j) [b]
CA 
Pe lângã aceste autrorul precizeazã existenþa a cinci tipuri combinate
pe baza celor cinci tipuri simple.
Tipul VI : p ºi q
Tipul VII : p sau q
Tipul VII : sau p sau q
Tipul IX : p dar q
Tipul X : p determinã q
174
Op. cit., p.202.
82 Laura Bªdescu
“...(cã precum copaciul fãrã roadã altã nu face fãrã

numai foc, aºe prieteºugul fãrã cele ºie urmãtoare altã nu face
fãrã numai colachii ºi linguºituri)” – Aceasta sentenþie este
preluatã din Matei, cap. 3.10: tot pomul care nu face roadã bunã
se taie ºi se aruncã în foc175;
Aici structura X a pred m(x) preia de douã ori tipul III
rezultând un proverb de tipul X “p determinã (det) q” subtipul
13 , III det. III.
Sentenþiile reflectã universul social ºi politic al vremii
ºi de aceea, se impune sã facem o precizare asupra funcþiei pe
care considerãm cã principele a atribuit-o epistolelor. Ne vom
opri doar asupra poslaniilor, implicit a sentenþiilor aferente,
redactate sau adresate Inorogului respectiv Corbului,
considerând ca aceste douã personaje sunt cele care motiveazã
deplin actul epistolar.
Considerãm cã funcþia dominantã a acestor texte este
una denigratoare, cu atât mai mult cu cât Corbul apare fie ca
iniþiator al schimbului epistolar (el primeºte ºase epistole ºi
redacteazã trei), fie ca personaj activ despre care relateazã
aproape toate poslaniile.
Cantemir cunoºtea, fãrã îndoialã, intensele schimburi
epistolare ce aveau loc între Brâncoveanu, respectiv ºeful
cancelariei lui – Stolnicul Constantin Cantacuzino, ºi marile
puteri ale Europei. ª i ca o ciudatã ironie a sorþii, Cantacuzinii
aveau sã-l vândã pe domn turcilor convingându-i de hainia ºi
nevrednicia lui, având la îndemânã corespondenþa secretã. De
altfel, istoria a reþinut complotul pus la cale împotriva lui
Brâncoveanu, ºi implicit pârile ce se adunaserã la Poartã
împotrivã-i: “Voievodul muntean era denunþat cã avea relaþii
secrete nu numai cu împãratul de la Viena ºi þarul ruºilor, ci ºi
cu polonezii ºi veneþienii…”176. Radu Popescu consemna în
cronica lui: “ª tiind toate tainele nepotu-sãu, ºi cãrþile de la
175
V. Opere, IV, p.370
176
ªtefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodª Brncoveanu ,
Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1969, p.275.
nemþi ºi de la moscali … le-au dus la imbrihor … ºi s-au rugat

ca sã le dea în mâna împãratului”. Ura Cantacuzinilor a ajuns
pânã acolo încât ª tefan, noul domn “a dat turcilor atât diploma
de principe al Imperiului habsburgic, primitã de Constantin
Brâncoveanu în 1695, cât ºi corespondenþa purtatã cu þarul
Rusiei, Petru I, ºi cu guvernul sãu. Toate aceste documente erau
ascunse într-o chilie de la mãnãstirea Colþea…”177.
Ancorat într-o lume în care oamenii stãteau cu zilele în
mânã, Cantemir descoperã prin intermediul sentenþiilor inserate
în textul poslaniilor, preþul dramatic al acþiunilor politice ratate.
Epistolele mascheazã prezenþa naratorului, având rolul
declarat de a furniza lectorului adevãruri incontestabile ºi de a-l
orienta pe acesta asupra “negrelor pene” ale Corbului. Totuºi
sentinþele integrate epistolelor, precum ºi cele care apar
prefaþând textul sau consemnând atitudinea receptorilor
declaraþi, sunt expresie a atitudinii principelului faþã de
personajul care emite sau recepteazã textul. Astfel principele
insereazã sentinþele descriind un univers sângeros ºi malefic,
reflecþie a personajelor angrenate pe scena politicã.
Scopul declarat al epistolelor, descoperit într-o primã
poslanie, este acela ca “gândurilor noastre ºtire sã le facem (cã
roada pomului prieteºugului alta nu iaste, fãrã numai ascunsul
inimii fãrã primejdie a descoperi ºi chitele între sine tare a
acoperii)”178. Este aici un joc între aparenþã ºi esenþã, cãci ce
decripteazã cel înþelept este o altã silþã întinsã atât lui, cât ºi
lectorului neavizat. Vulpea desconspirã mecanismul secret al
epistolelor, cãci “scrisorile precum a celui bun, aºe a celui rãu,
sfat iascã ºi strãmutare sint”179. Persuasivã, ea declarã cã
“adevãrata dragoste nu numai cu cuvânt de faþã ce ºi cu
scrisoarea de departe chipul a-ºi arãta obiciuitã iaste”180.
177
ªtefan Ionescu, Panait I. Panait, Idem, p. 286.
178
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 145.
179
180
84 Laura Bªdescu
Sentenþiile cuprinse în epistolele adresate Corbului au

ca referent evitarea conflictelor fãþiºe (“cãci bucãþeaua aluatului
la toatã covata destul iaste ºi din scânteia micã mare pojar a sã
aþâþa poate”181, “ca cea cu rãu a isprãvi n-am putut, cu bine a
isprãvi sã ispitim”182, “cã pasirile rumpãtoare când carne
proaspãtã a câºtiga nu pot, prin stârvuri ºi prin împuþiciuni
foamea a-ºi domoli obicinuite sunt” cãci “trestia, dupã vânt
plecându-sã, sã îndoieºte ºi iarãºi sã scoalã, iarã bradul,
împotrivã puindu-sã, din rãdãcinã sã prãvãleºte, cu a cãruia
rãsturnare, cele de prin pregiur mlãdiþe ºi zmicele, stropºindu-
sã, cu pãmântul sã amestecã”183).
În douã dintre cele trei epistole redactate de Corb nu se
întâlnesc sentenþii. Excepþie face epistola adresatã ª oimului.
Celelalte douã, una adresatã Dulãilor ºi urmãtoarea Biholului,
preced în textul romanului epistola adresatã ª oimului. Absenþa
sentinþelor în textele menþionate poate fi pusã atât pe seama
lipsei de înþelepciune a receptorilor, cât ºi pe seama lipsei de
consideraþie pe care o are emitentul faþã de corespondenþii sãi.
În epistola adresatã ª oimului, Corbul face însã dovada
unei abilitãþi politice machiavelice prin consemnarea unei
axiome ce stã la baza politicii sale, care se conduce dupã
principii ca scopul scuzã mijloacele fiind mai uºor sã te judeci
cu mortul ºi mai bine sã te cureþi de duºmani decât de pãcate:
“(cã pre nepriiatin a-l birui numai voia noastrã ciarcã; iarã tot
feliul de meºterºuguri ºi de vicleºuguri a face pravila locului
nostru sloboade)”, “Cã în monarhiia noastrã vestitã ºi de la toþi
adeveritã axiomã iaste: (cu mortul decât cu viul giudecatã a
181
Sentenþie poziþionatã final în epistola Dulãilor cãtre Corb, op. cit.,
p. 210.
182
Sentenþie aflatã în poziþie iniþialã în epistola ªoimului cãtre Corb,
op. cit., p. 211.
183
Sentenþie aflatã în poziþie medianã în epistola Uleului ºi a tuturor
Dulãilor cãtre Corb, op.cit., p. 267.
avea mai lesne, ºi de pãcatul nevãdzut, decât de nepriiatinul

vãdzut a te curãþi mai pre iuºor iaste)”184.
În scrisorile ajunse, din greºealã, în mâna duºmanului,
Corbul este evocat prin obiceiul macabru al pãsãrii care se
hrãneºte cu hoituri: “atâta sã-i dea pliscul de stârv, cât îþi
pofteºte el binele” îi spune Pardosul Râsului, liniºtindu-l cã,
dacã cumva domnul ar afla de complotul lor are “ac de
cojocul”185 lui.
Corbul este pus mereu în relaþie cu tenebrele, cu veºtile
aducãtoare de moarte ºi spaime. În epistola Istoriografului
Afrodiseu cãtre descântãtoriul de la Lacul Dracilor este
doveditã viclenia Corbului care promisese sprijinul sãu la doi
candidaþi; Astfel, acþiunile lui sunt numite “fapte (a cãrora de
proaspete, precum sã dzice, încã sângele le picã)”186.
Cã Inorogul nu participã la acest intens schimb epistolar
care nu face cinste o vedem din numãrul redus de scrisori în
care apare fie ca receptor (1), fie ca emitent (1).
Prima ipostazã îl consemneazã pe Inorog ca destinatar
al unei epistole emise de ª oim, ogari, dulãi ºi cotei. Deºi
epistola nu înregistreazã nici o sentenþie, acestea apar dupã
textul scrisorii, consemnând poziþia Inorogului faþã de cele
citite. Reflectând asupra veºtilor, Inorogul se situeazã pe o
poziþie radical opusã Corbului, care atunci când primeºte veºti
dã crezare celor mincinoase, nedistingând adevãrul.
Astfel, Inorogul prin amplele paranteze pe care le
deschide drept comentariu asupra veºtilor primite creeazã
imaginea compensatorie a unui spaþiu al medicinei medievale,
al cunoaºterii omului din perspectiva renascentistã.
Înþelepciunea principelui pune în legãturã sufletul cu
trupul, vrãjmãºia ºi rana cu prietenia ºi vindecarea: “Inorogul
cartea dacã citi ºi cele ce într-însa sã cuprindea dacã pre
amãruntul înþãleasã, cãtrã Hameleon dzisã: (Precum rana veche
184
Sentinþe consemnate median în epistola citatã, op. cit., p.212.
185
Op. cit. p. 260.
186
Op. cit., p. 251.
86 Laura Bªdescu
ºi adâncã pre lesne a sã tãmãdui, aºe ºi încã mai mult

neprieteºugul ºi vrãjmãºiia de mulþi ani în curândã vreme a sã
uita ºi de la inimã a sã lepãda prea cu anevoie lucru ieste), însã
(precum la rana rea ºi grea mehlemul ºi leacul de sã ºi aflã, cã
fãrã leac numai moartea la muritori ieste, ce sãmnul grozav
locul odãnãoarã betejit învaþã, aºe ºi nepriietinul vechiu ºi
vrãjmaº, de s-ar face priietin, însã pãtimirile mai denainte
trecute ºi simþite a faptei nepriietinului pururea împungãtoare ºi
de pomenirea cu dosadã aducãtoare rãmân). … însã de vreme ce
întâi ei plecãtori spre pace ºi poftitori de prieteºug s-au arãtat
(nici pacea a goni a celui cu socotealã, nici în viaþã pizma a
þinea ºi vrãjmãºiia a urma a înþeleptului lucru ieste)”187.
Scrisoarea Inorogului cãtre Cucoºul evropãsc
accentueazã poziþia privilegiatã a Principelui care “în glasul
acestuia a cânta ºtiia” reuºind sã dea dovada mãsurii talentului
sãu oratoric exersat aici într-un mic discurs pe tema
prieteniei188, discurs ce pune în valoare lecturile clasice ale
Principelui. Luând din nou forma digresiunilor ce
înmagazineazã experienþa Inorogului, sentenþiile apar în
expoziþie (2) ºi în dispoziþie (1) la adãpostul parantezelor, sub
forma preceptelor biblice “(cã precum copaciul fãrã roadã altã
nu face fãrã numai foc, aºe prieteºugul fãrã cele ºie urmãtoare
altã nu face fãrã numai colachii ºi linguºituri)”189, filtrate printr-
o înþelepciune proprie “(cã rãutatea de tot desfrânatã decât
piatra din ceriu aruncatã mai repede iaste)”ºi desãvârºite prin
abilitãþile omului politic “(cãci în laturi a mã da am socotit,
pânã va trece urgiia)”190. Aºa cum s-a remarcat, în aceastã
187
Op. cit., p. 174.
188
Aceastã prietenie, între marchizul de Ferriol ºi principe este vãditã
ºi în rapoartele ambasadorului Franþei: “Le Prince de Moldavie
[Antioh Cantemir] est fort de mes amis... Son frère a été l’année
passée refugié six mois dans la Palais de France” în Hurmuzaki, supl.
I la vol. I, p. 359, 10 mai 1705,.
189
Sentenþie preluatã din Matei, cap. 3.10: “Tot pomul care nu face
roadã bunã se taie ºi se aruncã în foc”.
190
Op. cit., p. 232.
epistolã Inorogul îºi analizeazã cu luciditate armele lui care “se

aratã a fi slabe (<<un corn în loc de armã împotriva a atâþea
vrãjmaºi ºi patru picioare de fugã împotrivã a atâþea gonaºi>>),
aproape de neluat în seamã în raport cu mulþimea duºmanilor
(“<<în ceriu de m-aº sui, acolo sint câini, în fundul mãrii de m-
aº coborî, acolo sînt dulãi, în munþi cotei, în dialuri copoi, în
câmpi ogari, în stuhuri sampsonri ºi în tot locul fâlci deºchise,
guri cãscate ºi colþi rânjiþi...>>”)”191. Inorogul subliciteazã
retoric aici, cãci alchimia trebuie sã primeze în ciuda hãituirii
hiperbolice care se desfãºoarã într-un spaþiu atât de larg încât
libertatea personajului pare iluzorie. Observãm însã cã autorul
dispune aceastã urmãrire în cadrul unui paralelism sintactic
binar organizat iniþial pe o miºcare oscilatorie sus-jos (“în ceriu
de m-aº sui, acolo sint câini, în fundul mãrii de m-aº coborî,
acolo sînt dulãi”) apoi prin multiplicarea binarului se
accentueazã continua coborâre ce are ca punct final stuhurile –
adicã apropierea apei (reþinem cã apa apare ca veritabilã “stihie
dominatoare în tripticul cantemirian Pãmânt-Aer-Apã ºi evident
ostilã”192). Paralelismul este rezumat printr-un enunþ ce nu mai
intrã în schemã, dar care fixeazã nelimitarea spaþiului “în tot
locul”, precum ºi armele duºmanilor “fâlci deºchise, guri
cãscate ºi colþi rânjiþi” (sindecdoca multiplã prin raportare la
armele Inorogului, nu dominã decât aparent superioritatea celui
din urmã, cãci armele adversarilor cu porniri sângeroase sunt
manipulate, ceea ce indicã condiþia socialã, net inferioarã,
precum ºi cea mentalã - ridicolã).
Apelul la sentinþe apare ca un procedeu ce tinde sã
valideze inserarea epistolarã. Motivându-ºi discursul epistolar
cu structuri paremiologice dintre cele mai diverse, Principele
îºi valideazã opinia care devine astfel valabilã în eternitate.
Deºi desluºirea acþiunilor prin structurile paremiologice
este una personalã, ea are atuurile imuabilului. Inserarea
191
Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prin al literelor ,
Bucureºti, Editura Elion, 2001, p. 176.
192
Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir..., p.176.
88 Laura Bªdescu
sentenþiei presupune o unicã decriptare a acþiunii dezbãtute,

decriptare pe care principele o foloseºte în favoarea scopurilor
sale politice, filosofice etc. Contextualizând abil sentenþia,
Principele urmãreºte transferul reversibil al generalului asupra
particularului. Acest proces vizeazã o conºtientizare ºi o
implicare a lectorului care, pe mãsura orgoliului sãu, îºi va
aloca sieºi pãtrunderea sensului ºi distingerea valorilor etice. La
adãpostul unei asemenea aparente detaºãri, Principele îºi va
rezerva pentru sine dreptul de a conferi acþiunilor vizate un
statut subordonat valorilor logice de adevãrat sau fals.
LITERATURA RELIGIOASÃ
Consideraþii generale asupra limbajului bisericesc.

Momente semnificative ale literaturii religioase: Noul
Testament de la Bªlgrad ºi Biblia de la Bucure”ti. …
Constatãri ale unor discordanþe lingvistice. Predoslovii.
Coordonate umaniste ale traducerii primului text filosofic în
limba românã de cãtre Spãtarul Nicolae Milescu
"Limba textelor bisericeºti contemporane, o adevãratã

relicvã vie, este deci continuatoarea vechii noastre limbi
literare, în uz pânã în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Înlocuitã din rangul de limbã literarã oficialã de limba scrierilor
laice, ea a devenit, dupã 1830, model pentru aceasta: model
lingvistic, urmat în procesul de stabilire a normelor limbii
literare moderne, ºi model stilistic, imitat în încercarea de a
sugera, cu mijloacele artei scriitoriceºti, trecutul, tradiþia"193.
Trebuie sã acceptãm rolul major pe care l-a avut
literatura bisericeascã în formarea limbii române literare. Dintr-
o bibliografie consacratã limbajului bisericesc prezentãm câteva
opinii formulate în secolul trecut ºi la începutul secolului
nostru. Este acceptat cã "aceste cãrþi bisericeºti au statornicit
pentru toate veacurile unitatea limbei româneºti, fiind în acelaº
timp adevãratul depozitar al limbei române"194 chiar dacã, "cei
care au scris în limba noastrã, fiecare a scris dupã cum se
obicinuia vorba în locul sãu. Cei bisericeþti însã s-au învoit între
sine ºi scriitori bisericeºti Munteni, Moldoveni ºi ungureni
pociu zice cã au avut ºi au tot o limbã sau dialect"195.
Spre sfârºitul celei de a doua perioade (1840-1880) a
evoluþiei limbii literare în epoca modernã erau ameninþate
193
Gheorghe Chivu, Consideraii asupra limbajului bisericesc
actual, Bucureºti, Editura Academiei Române, 1997, p. 15.
194
Mihai Eminescu, Scrieri politice ”i literare, vol. I, ediþia I. Scurtu,
Bucureºti, 1905, p. 6.
195
Ion Heliade Rãdulescu, Corespondena cu C. Negruzzi în Opere
tomul II, ediþia D. Popovici, Fundaþia Regalã, 1943, p.238.
90 Laura Bªdescu
"simplicitatea ºi limpezeala…frasei din Ciaslov"196 ºi deci se

protesta "împotriva aceºtii fãrã-de-legi, care þinteºte la
înlocuirea frumoasei ºi popularei limbi din bisericã, cu limba
poreclitã cultã, pe care o vorbesc ºi o scriu cei ce ºtiu oleacã de
carte […]."197
Pentru crearea unui instrument lingvistic adecvat se
fãcea trimitere spre "literatura noastrã din trecut, (care n.n.)
alcãtuindu-se mai cu samã din cãrþi bisericeºti, limba
dintr'ensele, singura desvelitã ºi formatã pe cale fireascã, s'ar
cuveni sã ne slujeascã ca temelie, ca puncte de plecare, pentru
cultura noastrã intelectualã"198.
Trebuia sã se þinã seama cã "era o greºalã fundamentalã
aceea de a considera limba bisericeascã dintr-un punct de
vedere modern, în accepþiunea strictã a cuvântului, ºi era
greºalã pentru cã biserica îºi avea limba sa statornicitã prin
vremuri, o limbã româneascã, care prin frumuseþa sa archaicã
întrecea ori-ce fel de limbã meºteºugitã, o limbã […] care avea
tot dreptul la respectul generaþiilor pentru cã ea a exercitat þi
asupra formãrii limbei literare o influinþã deosebitã ºi era
înþeleasã de toþi fãrã deosebire, dela opincã pãnã la vlãdicã
[…]."199 Modernizarea limbii era cerutã fãrã îndoialã ºi de
factori extralingvistici dar, "nu înoirea limbei e mijlocul de a
chema iarãþ pe popor la vechea credinþã ºi cucernicie
strãmoºeascã, atât de cãzutã astãzi, ci împãcarea formelor
tradiþionale cu cuprinsul desvoltãrii noastre istorice ºi cu
aspiraþiunile ºi nizuinþele de astãzi, ceea ce a arãta ºi a conserva
era chematã Biserica noastrã."200
196
S. G. Vãrgolici, Reforma limbei din cªrile biserice”ti , în
Convorbiri literare, X (1877), nr. 11, p. 439.
197
Ibidem.
198
Idem, p. 440.
199
Onisifor Ghibu, Limba nouªlor cªri biserice”ti , Sibiu, 1905, p.
27-28.
200
Idem, p. 29
Rãmâne notabil, în acest cadru, apariþia volumului

Limba cãrþilor bisericeºti201. Studiul menþionat propune o
descriere a limbii bisericeºti (izvoare, influenþe, documente202
care normau evoluþia etc.) cu atente demarcaþii lingvistice ºi
teologice.
Ne propunem o descriere a limbajului bisericesc luând
în considerare, pe de o parte, trãsãturile caracteristice ale limbii
literare în perioada 1532-1780, iar pe de altã parte, structura
stilisticã a limbii literare contemporane. Procedãm la aceastã
descriere pentru a ilustra caracterul conservator al limbajului
bisericesc, dar ºi pentru a prefaþa studiul comparativ între cele
douã opere de referinþã ale literaturii religioase: Noul
Testament de la Bªlgrad (1648) ºi Biblia de la Bucure”ti
(1688).
Considerãm definitorii trãsãturile limbii literare ale
perioadei 1532-1780, pentru limbajul bisericesc actual, pentru
cã literatura (în accepþiunea generalã a termenului) acestei
perioade este alcãtuitã cu precãdere din texte bisericeºti. De
asemenea, cadrul larg al factorilor extralingvistici care
prefaþeazã începuturile scrisului în limba românã este dominat
de curente cultural-religioase203. Este recunoscut cã "varianta
stilisticã din cãrþile bisericeºti se caracterizeazã printr-o
terminologie specificã, pãstratã, în linii mari, pânã azi, chiar
dacã în secolul trecut lexicul bisericesc a suferit modificãri
importante datoritã intervenþiei mitropolitului Veniamin
Costache; prin utilizarea unor cliºee lingvistice (îndeosebi
lexicale ºi sintactice), prin menþinerea unor aspecte arhaice care,
încã din secolul al XVII-lea, contribuie treptat la diferenþierea
lingvisticã a textelor laice de cele religioase, precum ºi prin
201
Ioan Bãlan, Limba cªrilor biserice”ti, Tipografia Seminarului
Greco-Catolic, Blaj, 1914.
202
Vezi hotãrârile sinoadelor de la Alba-Iulia (1700), Blaj (1872),
regulamentul Sfântului Sinod al Bisericii autocefale române (11
noiembrie 1880) etc. în op. cit. p. 267 º.u.
203
Vezi Ion Gheþie, Alexandru Mareº, Originile scrisului n limba
romnª , Bucureºti, Editura ªtiinþificã þi Enciclopedicã, 1985, p.77.
92 Laura Bªdescu
elemente de retoricã bizantinã pe care le gãsim atât în traduceri,

cât ºi în textele bisericeºti originale (cazanii, predici ocazionale
etc)"204.
Un studiu avizat205 al structurii stilistice a acestei etape,
identificã cele trei stiluri fundamentale ale limbii române
literare, beletristic206, juridico-administrativ207 ºi ºtiinþific208.
Demersul nostru nu îºi propune o prezentare a textelor
bisericeºti raportate la cele trei stiluri209, deºi, recunoaºte
204
ªtefan Munteanu, Vasile D. Þãra, Istoria limbii romne literare ,
Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, [1983], p.120.
205
Vezi Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu, Constantin Frâncu, Ion
Gheþie, Alexandra Roman Moraru, Mirela Teodorescu, Istoria limbii
romne literare, Epoca veche (1532-1780), Bucureºti, Editura
Academiei Române, 1997, p. 241-260.
206
"[…] textele beletristice copiate sau tipãrite între 1532 ºi 1640
aparþin în marea lor majoritate literaturii bisericeºti. În cadrul acestei
literaturi primatul îl deþin textele canonice de lecturã (Psaltirea,
Apostolul, Evanghelia, toate conservate în numeroase copii, tipãrite
ºi manuscrise, Palia ºi Leastvia ), sau de slujbã (Cazaniile,
Molitvenicul ºi Cartea de cntece )", op. cit., p. 242.
207
"Puþin numeroase ºi foarte puþin diversificate, scrierile juridice ºi
administrative pãstrate din perioada 1532-1640 se încadreazã în douã
clase distincte: pravilele, de regulã bisericeºti, ºi actele de
cancelarie[…]", op. cit., p. 248.
208
"Fãrã sã se poatã vorbi încã de o literaturã ºtiinþificã ºi tehnicã
propriu-zisã, în perioada 1532-1640 au fost copiate sau tipãrite ºi
unele texte, foarte puþin numeroase de altfel, care, prin funcþie ºi prin
caracteristicile lingvistice dominante, se constituie în cele mai vechi
scrieri româneºti de tip ºtiinþific sau tehnic. Ele oferã indicaþii utile
pentru practicarea unei profesiuni (Liturghierul) sau pentru
desfãºurarea unor activitãþi ocazionale […], constituie un îndrumar de
tip didactic pentru însuºirea principiilor de bazã ale religiei creºtine
(Catehismul) sau ajutã la prevederea viitorului (Gromovnicul)", op.
cit., p. 257.
209
Care au fost "stabilite pe baza caracteristicilor stilistice dominante
[…], iar nu prin raportare la caracterul laic sau religios al
conþinutului", op. cit., p.242.
caracterul neunitar al literaturii bisericeºti "din punct de vedere

al exprimãrii ºi organizãrii discursului"210.
Existenþa unor structuri individualizate stilistic în cadrul
literaturii bisericeºti a ridicat problema constituirii limbajului
bisericesc.
Din cerinþe metodologice, este definitorie pentru noi ºi
raportarea la conþinut, deci vom lua în considerare opoziþia
limbaj bisericesc-limbaj laic (pentru. perioada 1532-1780),
opoziþie a unei limbi literare prin definiþie bisericeascã.
Propunem o descriere a limbajului bisericesc actual
având ca suport studiul lui Dumitru Irimia, Structura stilisticª
a limbii romne contemporane 211.
Considerãm limbajul bisericesc "o variantã funcþionalã
paralelã ºi echivalentã cu ceea ce am putea numi limbajul laic.
La fel ca acesta, dar în modalitãþi de exprimare mai puþin
diverse ºi evident conservatoare, limbajul bisericesc se
ilustreazã prin scrieri beletristice, de tip tehnic ºi ºtiinþific sau
juridico-administrativ ºi tot asemenea lui ºi-a creat, chiar dacã
mai târziu, o variantã vorbitã"212.
Oficierea slujbelor în cadrul bisericii ortodoxe române
s-a fãcut vreme îndelungatã în limba slavonã sau greacã; deºi
existau traduceri ale cãrþilor de lecturã bisericeascã încã din
prima jumãtate a secolului al XVII-lea limba românã nu era
folositã în bisericã decât parþial213. Principalul model lingvistic
a fost limba greacã: "În epoca de început a limbii române
literare, întrucât cultura româneascã era parte integrantã a
culturii ortodox-bizantine a Europei de sud-est, nu latina, ca în
210
Gheorghe Chivu, Stilurile limbii romne literare n perioada
1532-1640, (I), în Limba românã, XXXIV (1985), nr.6.
211
Dumitru Irimia, Structura stilisticª a limbii romne
contemporane, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1986.
212
actual, p.15.
213
Vezi Ion Gheþie, Alexandru Mareº, Originile scrisului, p.56 º.u.;
ªtefan Munteanu, Vasile D. Þâra, Istoria limbii romne literare , p.
79.
94 Laura Bªdescu
Occident, ci greaca a fost modelul lingvistic principal. […]

slavona ecleziasticã a transmis limbii române literare incipiente
o substanþã lexicalizatã dupã modelul primar grecesc."214
Admiþând cã limba românã literarã ºi-a început existenþa "prin
traducerea textelor fundamentale ale religiei creºtine, proces
iniþiat în secolul al XVI-lea ºi culminând cu traducerea integralã
a Bibliei, publicatã în 1688[…]"215 recunoaºtem ca dominantã
funcþia metalingualã. Textele slavo-române cu traducere
intercalatã (avem înregistrate, pentru a doua jumãtate a
secolului al XVI-lea, 19 texte) pot fi considerate manuale de
învãþare a limbii slavone prin intermediul limbii române216. De
asemenea existã ipoteza cunoaºterii insuficiente a limbii
slavone de cãtre preoþi, astfel, traducerile unor pasaje în limba
românã fiind preluate din texte care deja circulau217. Aceste
traduceri, deºi neacceptate în oficierea slujbelor bisericeºti, au
fost generate de nevoia unei receptãri corecte ºi totale a
discursului scris. Mai trebuie precizat cã aceste traduceri care
utilizau metoda literalã, singura acceptatã pentru menþinerea
sacralitãþii textelor, s-au perfectat prin transfer lingvistic218 ºi
mai apoi prin asimilare totalã (acestui transfer lingvistic îi
corespunde funcþia metalingualã). Faptul cã textele puse în
discuþie "nu sunt simple mãrturii de limbã scrisã, ºi nici forme
ale stadiului preliterar al limbii, ci reprezintã faza iniþialã a
214
Eugen Munteanu, Studii de lexicologie biblicª , Editura
Universitãþii "Al. I. Cuza", Iaºi, 1995, p. 35.
215
Idem, p. 35.
216
Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu,…., Istoria limbii romne
literare…, p.79.
217
Vezi Ion Gheþie, Alexandru Mareº, Originile scrisului…, p. 57.
218
Eugen Munteanu, Studii, p.13, defineºte transferul lingvistic
"Înþelegem prin transfer lingvistic un proces condiþionat de contactul
lingvistic la nivelul textului, de preluare de idiom scris a unor structuri
semantice ºi sintactice proprii unui alt idiom, luat ca etalon literar.
Rezultatul procesului de transfer lingvistic se concretizeazã în
constituirea unui instrument lingvistic apt pentru comunicarea scrisã a
unor conþinuturi noþionale complexe."
limbii literare, manifestarea ºi expresia ei incipientã"219, ne

permite sã neglijãm funcþia metalingualã în descrierea propusã
de noi.
Considerãm cã desfãºurarea funcþiei globale a limbii, de
comunicare ºi cunoaºtere, se întemeiazã pe fuziunea funcþiei
referenþiale cu cea conativã asistatã de funcþia poeticã.
Observãm cã primele douã funcþii sunt caracteristice ºi stilului
publicistic (unde intrã în relaþie cu funcþia expresivã). Ca ºi
acolo, "acþiunea funcþiei referenþiale este, în mãsurã însemnatã,
dirijatã de funcþia conativã"220. Depistãm în structura
referentului componente variabile (judiciare, deliberative,
epidictice) menite a fixa atitudinea receptorului în coordonate
creºtine (astfel, acesta devine destinatar)221. Aceste componente
variabile sunt fixate în cadrul funcþiei poetice prin mijloace
retorice. Funcþia poeticã dezvoltã ºi varianta vorbitã a
limbajului bisericesc tot pe coordonatele retoricii bizantine. Este
recunoscut cã autorii medievali introduceau "proza ritmatã în
predici ºi în panegiricele sfinþilor, adesea amestecatã cu versuri
[…], cu scopul declarat de a delecta auditoriul […]. Acelaºi
lucru se petrece ºi la bizantini, unde întâlnim omilii ritmice
complet muzicalizate"222. Uneori funcþia poeticã, prin
dimensiuni eufonice, tinde a avea o pondere maximã: "[…]
imnurile de slavã, litaniile ºi psalmodierea oricãrui text sunt
mijloace potrivite, (pentru manifestarea în comun a adoraþiei ºi
extazului, n.n.), cãrora Biserica le-a dat atenþia cuvenitã […]
predica însãºi devine un fel de muzicã, tot cu scopul de a anula
funcþia de comunicare a cuvântului ºi de a pune stavilã
logicului"223.
219
ªtefan Munteanu, Vasile D. Þâra, Istoria limbii romne literare ,
p. 66.
220
Dumitru Irimia, Structura stilisticª a limbii romne …, p.186.
221
Pentru distincþia receptor/ destinatar vezi idem, p.186-187.
222
Vasile Florescu, Retorica ”i Neoretorica. Genezª, Evoluie,
Perspective, Bucureºti, Editura Academiei, 1973, p.114.
223
Idem, p.97.
96 Laura Bªdescu
Recunoaºtem aici principalele caracteristici ale

variantei vorbite a limbajului bisericesc. Aceastã variantã
prezintã mãrci distincte care o pot suprapune variantei
scenice.224 Este important de precizat cã varianta scenicã a
limbajului bisericesc este condiþionatã de funcþia conativã,
devenitã situaþionalã, putând fi pretenþioasã sau/ºi familiarã.
Varianta pretenþioasã este declanºatã de un public avizat dar þi
de citirea anumitor pasaje din cãrþile sfinte. Varianta familiarã
funcþioneazã ca o captatio benevolentiae ºi apare adesea în
formulãrile individuale ale preoþilor (comentarii pe marginea
textelor sfinte, a împrejurãrilor sociale, economice, politice etc).
Ambele variante ale pronunþãrii sunt subordonate funcþiei
poetice, cãci, scria în 1859 Arhimandritul Dionisie în Principii
de retoricª ”i elokuina amvonului "nu este suficient ca
autorul sã aibã numai un plan bun ºi dovezi tari, ci trebuie sã le
înfrumuseþeze prin espresii vii ºi puternice."225
În textul scris funcþia poeticã pare a fi dominatã de cea
referenþialã, ea având drept scop protejarea misterului; "studiul
figurilor existente ºi în Biblie ºi în textele patristice, este
necesar pentru a ajunge la adevãrul pe care ele îl învãluie"226.
Funcþia poeticã apare organizatã pe principiul seducþiei prin
formã a cãrei intenþionalitate este persuasivã.
Atât varianta vorbitã (dupã cum am arãtat mai sus) cât
ºi varianta scrisã a limbajului bisericesc iau în considerare
destinatarul. Mãrcile specifice în discurs ale funcþiei conative
(imperativul ºi vocativul) apar constant alãturi de/ºi în pasaje
moralizatoare didactice, apocaliptice º.a. Destinatarul, deºi
uneori apare nominalizat (v. tiparul Epistola lui … cãtre…) este
acelaºi cu cel din restul textelor (creºtinul). Posibilitatea
maximei generalizãri a destinatarului (Biblia se adreseazã,
224
Vezi Lidia Sfârlea, Variante stilistice ale pronunªrii romne”ti
actuale, în Limba românã, XII (1963), nr. 6, p. 596-606.
225
Ileana Oancea, Istoria stilisticii romne”ti , Editura ªtiinþificã ºi
Enciclopedicã, Bucureºti, 1988.
226
Vasile Florescu, Retorica ”i Neoretorica…, p.96.
aparent în mod direct ºi nemijlocit, tuturor), ºi deci ponderea

însemnatã pe care o deþine funcþia conativã, este mai evidentã în
varianta vorbitã a limbajului bisericesc. Ne referim la
posibilitatea de rãsfrângere a pasajului biblic într-un anume
context (la slujba de înmormântare se citeºte despre învierea lui
Iisus, astfel auditoriul va spera în învierea celui decedat; este de
fapt o reluare masivã în ecou a unor termeni meniþi sã fixeze
atenþia într-un spaþiu al vieþii veºnice).
Procedãm la o descriere227 pe nivele a limbajului
bisericesc actual pentru ilustra caracterul conservator al normei
limbajului bisericesc.
Nivelul fonematic al limbajului bisericesc nu prezintã
diferenþe raportat la nivelul limbii literare. Lidia Sfârlea
analizând aproximativ o mie de unitãþi lexicale din Biblia…,
1938, prezintã distribuþia fonemelor astfel: 1e, 2a, 3i, 4t, 5r,
6u,7n, 8l, 9s, 10m, 11u, 12y, 13c, 14ã, 15d, 16p, 17º, 18î, 19è,
20v, 21f, 22j, 23 ea, 24z, 25ω, 26b, 27þ, 28g, 29 oa, 30k, 31¡ g,j,
32h, 33oo, 34´ g, oa228.
Nivelul morfematic al limbajului bisericesc se
caracterizeazã prin depãºirea numericã a substantivului de cãtre
verb ºi a adjectivului de cãtre adverb, prin frecvenþa neobiºnuitã
227
Prezentãm materialul bibliografic al acestei descrieri: Lidia Sfârlea,
Contribuii la delimitarea stilurilor literare romne”ti, în Studii de
limbã literarã ºi filologie, II, Bucureºti, 1972, p.145-206; Gheorghe
Chivu, Stilurile limbii romne literare n perioada 1532-1640, (I);
Gheorghe Chivu, O variantª ignoratª a romnei literare moderne -
limbajul bisericesc, în Limba românã, XLIV (1995), nr 9-12, p.445-
453; Gheorghe Chivu, Consideraii asupra limbajului bisericesc
actual, Bucureºti, Editura Academiei Române, 1997; Gheorghe
Chivu, Limba romnª de la primele texte pnª la sfr”itul
secolului al XVIII-lea, Bucureºti, Editura Univers enciclopedic,
2000; Marcu Mihail Deleanu, Stilul religios al limbii romne
literare, în Limbã ºi literaturã, vol. II, 1997, p.28-33.
228
Lidia Sfârlea, Contribuii la delimitarea …., p.182.
98 Laura Bªdescu
a pronumelui ºi a conjuncþiei. Se remarcã frecvenþa deosebitã a

vocativului ºi a modului indicativ (forme compuse)229.
Nivelul sintactic al limbajului bisericesc se
caracterizeazã la nivelul propoziþiei prin elidarea predicatului,
prin ponderea ridicatã a subiectelor ºi predicatelor230, printr-un
regim cazual specific cerut de verbele crede, ierta, rãsplãti,
urma, vesti231, evitarea determinãrii subiectului etc. Modelul
propoziþiei din Biblie este Conj. (sau adv.) + P + S + C ← A
(+C). Se remarcã "preferinþa pentru fraze lungi, cu unitãþi
coordonate pe bazã de joncþiune ºi cuprinzând un numãr relativ
mare de elemente redundante"232.
Nivelul lexical se caracterizeazã printr-o redusã
mobilitate a vocabularului, prin "posibilitatea utilizãrii unor
forme ºi sensuri învechite, precum ºi prin folosirea frecventã a
unor nume proprii specifice"233. De semnalat cuvintele
specializate, arhaismele lexicale (afierosi - a separa, ardere-de-
tot - jertfã în care animalul este sacrificat sau ars º.a.) þi cele
semantice (destoinic - demn, lãmuri - a face sã devinã curat, a
purifica º.a.).234
Considerãm dimensiunea stilisticã a limbajului
bisericesc actual ca identificându-se în mare mãsurã cu cea
specificã perioadei 1532-1780. Comparaþia are în genere "o
structurã simplã, ambii termeni aparþinând concretului"235;
229
Idem, p.156-177, 201.
230
"atributele ºi complementele (luate împreunã) nu ajung sã
depãºeascã de douã ori cantitatea subiectelor ºi a predicatelor (luate
tot împreunã)", idem, p.166.
231
"Dupã verbele crede, ierta, rãsplãti, urma ºi vesti, în locul
complementului direct apare un complement indirect în dativ",
Gheorghe Chivu, Consideraii asupra limbajului bisericesc actual ,
p. 9.
232
Lidia Sfârlea, Contribuii la delimitarea …., p. 201.
233
Ibidem
234
actual, p. 10-15.
235
Gheorghe Chivu, idem, p. 514.
metafora este de regulã explicitã, plasticizantã, cea implicitã

este "puþin utilizatã, vehiculeazã motive stilistice binecunoscute
în retorica bizantinã"236; epitetul este cel mai adesea "stereotip
ºi generalizator"237. Frecvent înregistrate sunt diversele forme
ale repetiþiei238 urmate de enumeraþie ºi paralelism sintactic.
Biblia de la Bucure”ti este o strãlucitã ºi netrecãtoare
împlinire a tezaurului de grai, de cuget ºi de spiritualitate
româneascã a acestui popor în perioada delimitãrii teritoriale ºi
politice. Faptul cã s-a impus valoarea scriiturii într-un mediu
supus geografic ºi istoric primatului oralitãþii, conferã Bibliei
(1688) titlul de monument fundamental al scrisului vechi, cu
atât mai mult cu cât acea perioadã era una de alfabetizare
duhovniceascã în limba românã.
Ca sª citeascª ntru a lor limbª dumnezªiascª

Scriptura
Apariþia în 1688 a Bibliei de la Bucure”ti, marcheazã
un moment aºteptat în viaþa spiritualã a tuturor românilor:
punerea alãturi, pentru prima datã în limba românã, a Vechiului
ºi a Noului Testament. Cãci, “vãzând cum într-aceste vremi
mai de apoi, de acuma au mai toate limbile dumnezeiasca lege
noauã tãlmãcitã ºi prepusã cineº pre a sa limbã ca, cetind, sã
înþeleagã ºi sã cunoascã calea cea direaptã a vrerii lui
Dumnezeu, … nevoitu-ne-am a prepune acestã sfântã ºi de
Dumnezeu suflatã carte…” (BB - Cuvânt înainte cãtrã cetitor).
Biblia adecª dumnezeiasca scripturª ale celei mai
vechi ”i ale cei noao lege a fost datã la tipar de voievodul
ª erban Cantacuzino ºi terminatã sub domnia lui Constantin
Brâncoveanu.
Coordonatorii Bibliei lui ª erban Cantacuzino, fraþii
Radu ºi ª erban Greceanu ºi colaboratorii lor, s-au folosit de
acumulãrile anterioare, acumulãri care au uºurat întocmirea unei
236
Idem, p.515.
237
Ibidem.
238
Vezi idem, p.516.
100 Laura Bªdescu
Biblii integrale în limba românã; limbã, cu remarcabile inovaþii

lexicale, cu stabilitate morfologicã dar ºi cu alternanþe fonetice,
datorate ºi diverºilor colaboratori.
Constatãri ale unor discordanþe lingvistice; norme

neunitare, corespunzând sudului dar ºi nordului:
Biblia de la Bucure”ti a fost apreciatã ca un moment
de referinþã al îndrumãrii spre limba vorbitã239. Ca fapte
semnificative ale oralitãþii se remarcau sporirea cazurilor de
durificare ale ºuierãtoarelor “º”, “j” urmate de “e”, “i”, notarea
mai frecventã a palatalizãrii labiodentalei “f”; trecerea lui “e”
aton medial la “i”; rostirea durã a lui “d”.
Ion Gheþie a stabilit o serie de trãsãturi lingvistice de tip
nordic caracteristice Bibliei de la Bucure”ti precum:
durificarea labialelor; durificarea lui “s”, “z”, “þ”; prezenþa lui
“î” în mînile, a articolului posesiv invariabil; existenþa unor
fonetisme ca “Dumnãzãu”, “blãstãm”, “mânule”, a formei
articulate “tatul” (º.a.)
“i pre lngª izvodul lui Necolae am mai

alªturat
Este acceptatã teza conform cãreia Biblia a preluat ºi
adaptat texte din tipãriturile lui Coresi, Palia de la Orª”tie
(1582), Paremiile lui Dosoftei, Evanghelia (1682), Apostolul
(1683), Vechiul Testament (1667) - traducere manuscrisã a
spãtarului Nicolae Milescu; Noul Testament de la Bªlgrad
(1648).
Pentru a explica prezenþa particularitãþilor lingvistice de
tip nordic, s-a avut în vedere folosirea manuscrisului lui
Milescu (pentru Vechiul Testament) ºi probabilitatea infiltrãrii
unor particularitãþi de limbã în paginile Bibliei …, din izvodul
moldovenesc. Pentru particularitãþile nordice existente în Noul
239
I. Gheþie Baza dialectalª , pag. 338
Testament, a existat ipoteza pãtrunderii lor din versiuni

moldoveneºti sau ardeleneºti (Noul Testament de la Bªlgrad ).
Un rol important în pãtrunderea trãsãturilor
nemunteneºti de limbã, au avut tipografii moldoveni care au
lucrat la tipãrirea Bibliei (1688) - Chiriac “diortorsitoriul”,
Mitrofan… Cauza acceptãrii unei intervenþii deliberate a
tipografilor moldoveni poate fi prestigiul de care se bucura
scrisul literar moldovenesc (v. cãrþile lui Dosoftei).
“Punctul culminant al influenþei moldoveneºti
asupra limbii scrise din Muntenia îl reprezintã Biblia de la
Bucure”ti. În nici un alt text tipãrit în grai muntean începând
cu Coresi ºi pânã la sfârºitul secolului al XVII-lea norma
munteanã nu este atât de puþin respectatã ca în aceastã carte. E
un motiv suficient pentru a pãrãsi opinia curentã dupã care
Biblia ar fi avut rolul de a impune definitiv graiul muntean ca
bazã a limbii literare”240.
Pentru Vechiul Testament al Bibliei (1688) a fost

folosit manuscrisul Vechiului Testament al lui Milescu.
Vechiul Testament (1667) izvodit dupã Septuaginta
greceascª (varianta aldinã, în ediþie protestantã, 1597), dupã
izvodul slovenesc, Ostrog (1581) ºi dupã cel latinesc -Vulgata
(sfârºitul secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVII-lea),
cuprinde tratatul Despre Raiunea Dominantª (Adecª pentru
sngurul-iitoriul gnd ). Traducerea a fost realizatã de N.
Milescu între anii 1661-1664, la Constantinopol, ºi a apãrut în
versiune româneascã, prima datã, ca parte a Bibliei de la
Bucure”ti. Textul a fost reluat în diferitele ediþii ulterioare ale
Bibliei (Blaj-1795, Buzãu 1854-1856).
Nicolae Milescu “a lucrat pe Septuaginta greceascã
(variantã aldinã) într-o ediþie protestantã apãrutã la Frankfurt
pe Main în 1597. Ediþie, altfel, întru totul remarcabilã. Milescu
preia în întregime împãrþirea conþinutului dupã aceastã ediþie, se
strãduieºte sã reproducã ºi aparatul ei critic ºi nu renunþã nici la
240
I. Gheþie - Introducere n studiul limbii literare , p. 73
102 Laura Bªdescu
acel text, socotit apocrif de Ortodoxie (A IV-a Carte a

Macabeilor), intitulat – în traducerea cãrturarului român –
Pentru sngurul iitoriul gnd (dizertaþie pentru aºezarea
raþiunii deasupra simþurilor), atribuit lui Josephus Flavius, dar
scris în realitate de un anonim din Alexandria în veacul I
î.d.Hr.. Lângã acest <<text de bazã>>, Milescu s-a mai adresat
unui <<izvod slovenesc>>, care trebuie sã fi fost ediþia din
1581 apãrutã la Ostrog, sub protecþia cneazului Constantin
(prefaþa ms. 45 Cluj, preluând verosimil informaþii din
predoslovia lui Milescu, trimite limpede cãtre aceastã versiune
<<ª i iarã mãrturiseºte el de zice cã de cel slovenesc nu s-au
þinut, cã numai acest izvod iaste slovenescu care acum sã aflã
tipãrit la Ostrov>>). Sã credem de aci cã Milescu n-ar fi
cunoscut ºi n-ar fi avut la îndemânã ediþia moscovitã din 1663 a
Bibliei slavone? Este posibil. În a acest caz, anul 1663 (ºi nu
anul 1664) ar trebui acceptat ca termen ante quem al tãlmãcirii
lui Milescu. <<Izvoadele leteneºti>> evocate – tot ca auxiliare –
vor fi fost reprezentate de ediþii oficiale ale Vulgatei (tipãrite,
probabil, la sfârºitul secolului al XVI-lea sau începutul celui de-
al XVII-lea), iar în celãlalt <<izovd letenesc ce au fost scos de
curând>>, alt text ajutãtor, cercetãtorii au vãzut o <<traducere
latinã, recentã pentru Milescu, a originalului ebraic al Vechiului
Testament>>”241.
Dupã cum se ºtie, manuscrisul lui Milescu nu s-a
pãstrat. Existã doar douã copii: ms. 45 Filiala BAR Cluj-
Napoca ºi Ms. 4389 BAR Bucureºti
În ceea ce priveºte ms 45 BAR Cluj-Napoca, N. A.
Ursu a comparat textul cu pasaje din Psaltirea de-nªles ºi
Parimiile preste an ale mitropolitului Dosoftei identificând
stilul ºi limba lui Dosoftei242. Virgil Cândea, deºi formuleazã
douã observaþii asupra studiului filologic intreprins de filologul
ieºean, admite cã “ipoteza lui N.A.Ursu este seducãtoare. Ea
241
Dan Horia Mazilu, Noi printre ceilali sau Despre literatura
peregrinilor, [Bucureºti], Editura Ager, 2003, pp.26-27.
242
Dosoftei, Opere (Versuri), vol. I, Bucureºti, 1978, p. 507.
propune argumente privind unitatea de creaþie a cãrturarilor

români din trecut, de pe întreg cuprinsul þãrii noastre. Toþi
cercetãtorii ar primi desigur cu satisfacþie dovada cã Dosoftei a
perfectat tãlmãcirea unui învãþat moldovean contemporan,
Milescu, ºi faptul cã la Bucureºti, în epilogul Bibliei din 1688,
mitropolitul Sucevii era inclus între <<dascãlii locului>>,
afirmaþie care ar cãpãta astfel sensul major al conºtiinþei unitãþii
culturale româneºti”243.
Noul Testament de la Bªlgrad (1648) a fost izvodit cu
“mare socotinþã din izvod grecescu ºi slovenescu pre limbã
rumãneascã, cu îndemânarea ºi cu porunca denpreunã cu toatã
cheltuiala a Mãriei sale Gheorghie Rakoczi, Craiul Ardealului”
În Predoslovia cªtre Mªria sa Craiul Ardealului se mai
specificã ºi un izvod latinesc (Biblia - 1587).
Noul Testament de la Bªlgrad a avut ca modele:
pentru Evanghelii - Tetraevanghelul lui Coresi, poate ºi
Evangheliarul de la Sibiu; pentru Faptele Apostolilor -
Apostolul lui Coresi; pentru Facere ºi Ieºire - Palia de la
Orª”tie.
Studiul izvoarelor care au stat la baza Bibliei de la
Bucure”ti a facilitat apariþia mai multor ipoteze cu privire la
naºterea acestei cãrþi.
Posibilitatea ca Biblia (1688) sã fie o retipãrire a
unui text preexistent (Tetraevanghelul) ar putea fi o primã
ipotezã.
A doua ipotezã formuleazã ideea ca Biblia de la
Bucure”ti sã fie o tipãrire a unui text nou lângã care au fost
puse texte preexistente.
În vederea demonstrãrii unei ipoteze, prezenta lucrare
încearcã colaþionarea Bibliei de la Bucure”ti cu texte româneºti
anterioare, ºi compararea lingvisticã a acestor texte pentru a
243
Virgil Cândea, Raiunea dominantª . Contribuii la istoria
umanismului romnesc , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, pp. 165-
166.
104 Laura Bªdescu
constata eventual simpla prelucrare, din punct de vedere

lingvistic ºi stilistic.
S-au ales pentru comparaþie texte din Ms 45 (în ceea ce
priveºte Vechiul Testament): Facerea, cap. 2, 12, 22, iar pentru
Noul Testament (1648): cap. I, cap. II, cap. III, cap. IV -
Evanghelia dupã Matei; cap. I - Evanghelia dupã Marcu, cap.
IX. Evanghelia dupã Luca; cap. IX, Evanghelia dupã Ioan;
cap. I, Faptele Apostolilor; Predoslovia la evanghelistul Marcu,
Predoslovia evanghelistului Luca, Predoslovia evanghelistului
Ioan.
Analiza comparativª Ms. 45 - Biblia de la 1688.
Pentru a înlesni analiza propunem în mod constant ilustrarea
prin texte reproduse paralel pe douã coloane.
Dupã cum am afirmat, este îndeobºte acceptatã teza
introducerii traducerii Vechiului Testament datoratã lui Milescu
în Biblia de la 1688.
Se pare cã Mitrofan adusese textul Vechiului Testament
tãlmãcit de Milescu ºi revizuit de Dosoftei ºi colaboratorii sãi
de la Bucureºti244. Cele douã manuscrise pãstrate mãrturisesc în
predoslovii ca izvor textul lui Milescu, deºi deosebirile dintre
ele, explicabile prin sursele diferite pe care le folosesc, sunt
mari.
Manuscrisul 4389 are un traducãtor (dupã N.A. Ursu)
pe Daniil Andrean Panoneanul ºi urmeazã o linie mai
conservatoare mergând alãturi de tradiþia veche slavonã în care
se înscrisese ºi Palia de la Orãºtie.
Manuscrisul 45 este o reproducere revizuitã a textului
lui Milescu, dupã cum a demonstrat V. Cândea. Apelând la
izvorul elinesc pentru izvoditurã (ediþia greceascã Frankfurt,
1597), ºi acest fapt este recunoscut ºi în prefaþa manuscrisului
45 de cãtre traducãtor care spune cã a mai apelat ºi la alte
izvoare greceºti.
Cele douã manuscrise redau cu o fidelitate mai mare
(manuscrisul 45) sau mai micã (manuscrisul 4389) textul
244
Vezi N.A. Ursu, L.R. XXXIV, 1985, p. 44.
traducerii lui Milescu. Este interesant cã ambii traducãtori

considerã tãlmãcirea lui Milescu nesatisfãcãtoare (luând în
considerare acest fapt s-a presupus existenþa unei legãturi între
cei oi traducãtori) ºi cã aceastã opinie apare în prefeþe dar ºi în
text, prin apelarea la alte surse, care le îndepãrteazã de
manuscris, (manuscrisul 4389 reflectã, prin insistenþa
consultãrii izvodului slavon aceastã opinie).
Alãturarea unor pasaje din manuscrisul 45, pasajele
corespunzãtoare Bibliei (1688) scoate în relief mici diferenþe ce
atestã filiaþia dintre texte.
Manuscrisul 45 Biblia 1688

Bitia, Cap. 2 Facerea, Cap. 2
1. ª i sã gãti ceriul ºi 1. ª i sã sãvârºirã

pãmântul ºi toatã podoaba ceriul ºi pãmântul ºi toatã
lor. podoaba lor.
2. ªi sãvârºi 2. ª i sãvârºi a ºasea
Dumnedzãu în-a ºeasea dzi zi faptele care le-au fãcut.
faptele lui carele au fãcut; ºi Sã odihni Dumnezãu a
rãposã în dzua a ºeaptea de ºaptea zi de toate faptele lui
toate faptele lui ce au fãcut. care au fãcut.
3. ª i blagoslovi 3. ª i blagoslovi
Dumnedzãu dzua a ºeaptea Dumnezãu zioa a ºaptea ºi o
ºi o sfinþi pre însã pentru cã sfinþi pre ea pentru cã întru
întru însa rãpoasã de toate însa încetã de toate faptele
faptele lui carele au început lui care începu Dumnezãu a
Dumnedzãu a face. face.
4. Aceasta-i cartea
facerii ceriului ºi a 4. Acesta e cartea
pãmântului când s-au fãcut. facerii ceriului ºi a
5. întru care dzi au pãmântului, când s-au fãcut.
fãcut Domnul Dumnedzãu 5. În care zi au fãcut
ceriul ºi pãmântul, ºi tot Domnul Dumnezãu ceriul ºi
vârdele câmpului mainte pãmântul, ºi toatã iarba
decât a rãsãri pre pãmântu ºi câmpului mai înainte de a sã
106 Laura Bªdescu
toatã iarba câmpului mainte face pentru cã n-au ploat

de a se face pentru cã n-au Dumnezãu pre pãmânt ºi om
ploat Dumnedzãu asupra nu era a lucra pre dânsul.
pãmântului ºi om nu
era a lucra pre însul.
Manuscrisul 45
Bitia, Cap. 12 Biblia 1688
Facerea, Cap. 12
1. ª i dzisã Domnul
lui Avram: “Ieºi den 1. ª i zise Domnul
pãmântul tãu, ºi den ruda ta lui Avram: “Ieºi den
ºi din casa tãtâne-tãu ºi ia- pãmântul tãu, ºi den ruda ta
mblã la pãmântul carele-þi ºi den casa tãtâne-tãu, ºi sã
voi arãta þie. mergi la pãmântul pe care-l
2. ª i te voi face pre voiu arãta þie.
tine întru limbi mare ºi te 2. ª i te voiu face pre
voi blagoslovi ºi-þi voi mãri tine întru limbi mare ºi te
numele ºi vei fi blagoslovit. voiu blagoslovi ºi-þi voiu
3. ª i voi blagoslovi mãri numele ºi vei fi
pe cela ce te blagoslovãscu blagoslovit. 3. ª i voiu
ºi pre acela ce te blastãmã blagoslovi pe ceia ce te vor
voi blãstãma; ºi sã vor blagoslovi ºi pre ceia ce te
blagoslovi întru tine toate vor blestema îi voiu
neamurile pãmântului.” blestema; ºi sã vor
4. ª i sã duse Avram blagoslovi întru tine toate
dupã cum i-au grãit lui neamurile pãmântului.”
Domnul; ºi sã dusã cu însul 4. ª i sã duse Avram
Lot. ª i era Avram de 75 de dupã cum i-au grãit lui
ani Cându au ieºit de la Dumnezãu; ºi sã ducea cu
Harran. ª i luã Avram pe dânsul Lot. ª i era Avram de
Sara, fãmeia lui, ºi pe Lot ani 75 când au ieºit de la
ficiorul fratelui lui ºi toate Haran. 5. ª i luo Avram pre
uneltele lor câte au agonisit Sara, fãmeia lui, ºi pre Lot,
ºi tot sufletul cât au agonisit feciorul fratelui lui, ºi toate
în Haran ºi au ieºit ca sã uneltele lor câte au agonisit
meargã la pãmântul Hanaan. ºi tot sufletul care au

agonisit den Haran ºi au ieºit
Manuscrisul 45 ca sã margã la pãmântul
Bitia, Cap. 22 Hanaan.
1. ª i fu dupã
cuvintele acestea,
Dumnedzãu ispitiia pre Biblia 1688
Avram ºi-i dzise lui: Facerea, Cap. 22
“Avraam, Avraam!” ª i
dzise: “Iatã eu!” 1. ª i fu dupã
2. ª i-i dzise: “Ia-l cuvintele acestea,
pre fiul tãu cel iubit pre cel Dumnezeu ispitiia pre
ce ai iubit, pre Isaac, ºi pas Avram ºi-i zise lui:
la pãmântul tãu cel înnaliu “Avraame, Avraame!” ª i
ºi-l fã pre el acolo jirtvã, pre dzise: “Iatã eu!”
unul dentru munþi carele îi 2. ª i zise: “Ia pre
voi dzice þie.” fiul tãu cel iubit pre Isaac,
3. ª i, sculându-sã pre cel ce ai iubit, ºi pas la
Avraam dimineaþa, îºi înºelã pãmântul cel nalt ºi-l fã pre
mãgariul sãu ºi luã cu însul dânsul jirrtvã, pre unul
doã slugi ºi pe Isaac, ficiorul dentru munþi carele i voiu
lui; ºi tãindu lemne pentru zice þie.”
jirtvã, sculându-sã, merse ºi 3. ª i, sculându-sã
veni la locul unde-i dzise lui Avraam dimineaþa, îºi
Dumnedzãu a treia dzi. însãmãrã mãgariul sãu ºi luã
4. ªi cãutându cu însul doaã slugi ºi pe
Avraam cu ochii, au vãzut Isaac, feciorul lui; ºi tãind
locul de departe. lemne pentru jirtvã,
5. ª i zise Avraam sculându-sã, merse ºi veni la
slugelor sale: “ª edeþi acii cu locul unde-i zise lui
mãgariul, iarã eu ºi copilaºul Dumnezeu a treia zi.
vom merge pãn-acii ºi, 4. ªi cãutând
închinându-ne, ne vom Avraam cu ochii, vãzu locul
întoarce la voi.” de departe.
108 Laura Bªdescu
5. ª i zise Avraam
slugilor sale: “ª ãdeþi aicea
cu mãgariul, iarã eu ºi
copilaºul vom merge pãnã
acii ºi, închinându-ne, ne
vom întoarce la voi.”
Se observã urmãtoarele particularitãþi:
În foneticã
1. înlocuirea africatei “dz” (ms. 45) cu spiranta
“z” (BB)
2. impunerea în BB a grafiei cu “j” în dauna
grafiei cu “g” (ms. 45)
În morfologie ºi în sintaxã nu se înregistreazã diferenþe
notabile, construcþiile urmând adeseori topica impusã de textul
din care se traduce.
În cadrul lexicului, se înregistreazã tendinþa în Biblia de
la Bucureºti de înlãturare a unor termeni consideraþi învechiþi
sau populari ("îmbla"” înlocuit cu "merge"; “rãposã” înlocuit de
“odihni”) ºi o preferinþã pentru neologisme (“înger” înlocuit cu
“anghel”).
Editorii Bibliei din 1688 au lucrat, în privinþa Vechiului
Testament, pe un text tãmãcit de Milescu, text ce suferise o
îndreptare însemnatã. Se pare cã fraþii Greceanu ºi colaboratorii
lor au supus acest text “revizuit” propriei lor “revizii”
“confruntându-l cu originalul grecesc… ºi poate, cu versiunea
din ms. 4389 BAR, renunþând, în bunã mãsurã la
impresionantul aparat critic al ms. 45 Cluj“245.
Milescu traducea în limba românã a primul text
filozofic Despre raiunea dominantª sau Adecª pentru
sngurul iitoriul gnd , text incorporat Vechiului Testament.
Coordonate umaniste ale traducerii primului text

filosofic n limba romnª de cªtre Spªtarul Nicolae Milescu
Tratatul a circulat fiind considerat opera lui Josephus
Flavius, dar ºi ca A IV-a Carte a Macabeilor. Scris din
secolul al II-lea din e.n., tratatul Despre raiunea dominantª
este atribuit însã unui discipol al filozofului alexandrin
Poseidonios din Apameea. Peri avtokratoros logismon a fost
245
D.H. Mazilu, Recitind literatura romnª veche , I, p. 507.
110 Laura Bªdescu
mai întâi tradus în latinã de Erasm din Rotterdam (De

Superatrice Ratione).
J. Freudenthal stabileºte cã traducerea acestui text a
cunoscut 26 de ediþii, apãrute în limbile francezã, germanã,
cehã, italianã, spaniolã, englezã ºi olandezã. Freudenthal nu ia
însã în considerare ediþia existentã în limba românã.
Apãrut în versiune româneascã prima datã ca parte a
Bibliei de la Bucure”ti, textul a fost inclus în diferitele ediþii
ulterioare ale Bibliei (Blaj 1975, Buzãu, 1854-1856). Se pare
cã traducerea acestui tratat nu a rãmas fãrã ecou în perimetrul
cultural românesc, cãci peste 10 ani Dimitrie Cantemir reia în
Divanul… referinþele la stoici. Nu este exclusã, desigur,
cunoaºterea de cãtre domnitorul savant a lucrãrilor filozofice
citate în una dintre versiunile strãine sau utilizarea tratatului
Despre raiunea dominantª de cãtre Andrea Wissowatius -
autorul tradus de Cantemir în primele cãrþi ale Divanului.
Tratatul este considerat o introducere în filozofia stoicã,
mergând pânã la un punct alãturi de doctrinã. Etica stoicismului
vechi (sec. al IV-lea- al II-lea î.e.n.) cerea ca “înþeleptul“ sã
trãiascã “potrivit raþiunii”, sã stârpeascã pasiunile (durerea,
frica, pofta ºi plãcerea), sã considere virtutea ca singurul bun
adevãrat, iar bogãþia, gloria, sãnãtatea ca lucruri indiferente.
Omul trebuie sã se supunã destinului.
Pseudo-Josephus vorbeºte despre raþiunile cardinale –
prudenþa, bãrbãþia, cumpãtarea, pe care le subscrie “formelor
înþelepciunii”. Aici avem ºi cea dintâi definiþie a înþelepciunii –
a filozofiei, pusã în relaþie cu Raþiunea, cãci “gândul iaste, darã
minte cu dirept cuvânt mai cinstind viaþa înþelepciunei ºi
înþelepciunea iaste cunoaºterea dumnezeeºtilor ºi omeneºtilor
lucruri ºi ale acestora pricini”246.
Existã ºi puncte care diferenþiazã textul tradus de
doctrina stoicã, ºi în acest sens este de evidenþiat ideea conform
cãreia stoicii considerau cã “pasiunile nu sunt înnãscute, ci
datorate relei cugetãri, putând aºadar sã fie extirpate”247. În
246
V. Cândea, Raiunea dominantª , p. 196 .
247
V. Cândea, Raiunea dominantª , p. 188.
textul tratatului avem: “precum doao rãsãdituri trupului ºi

sufletului fiind dulceaþa ºi durerea, multe sunt odraslele
rãsãditurilor acestora. Pentru carele pre fieºtecarea cel
atotlucrãtoriu gând curãþându-le ºi privindu-le ºi adãpându-le ºi
în tot chipul mai turnându-le dumesteceaºte ale nãravurilor ºi
ale patimilor materii.” (BAR, CRVB6, p. 740II 741I)
Textul pare a fi, în prima parte mai accentuat, un
monolog socratic prin argumentaþia stimulat-logicã, prin
preocuparea pentru definirea noþiunilor morale care duc la
dezvoltarea unei teorii etice. Monologul preferã enunþurile de
tip definiþie, bogat arborescente, explicative; cãci cuvântul ce se
vrea definit apare iniþial într-o altã definiþie – asistãm deci la o
naºtere a cuvântului, definiþie pentru cuvântul definit. A se
vedea în acest sens definiþia filozofiei reprodusã anterior.
Interesant sunt pasajele ce apropie raþiunea de lege stabilind
“locul” raþiunii în raport cu legea – fãrã îndoialã creºtinã. “Zice
dirept aceea lege: ”Sã nu pofteºti pre muierea aproapelui tãu
/…/ Însã ca cum a nu pohti noi au zis legea cu mult mai mult
ne-ar adeveri pre noi, ca gândul ar putea birui pre pofte”248. Este
vizibilã aici conºtientizarea legii ºi asumarea unor decizii prin
raþiune.
Despre singurul iitoriul gnd relateazã evenimente
din anul 168 î.e.n., când sirienii ocupaserã Ierusalimul ºi
încercau sã-iconverteascã pe locuitori la ritualurile lor.
Încercãrile ºi suferinþele prin care trec cei ºapte fraþi împreunã
cu mama lor ºi cu bãtrânul Eleazar constituie firul epic al
tratatului. Nedorind sã aducã sacrificii zeilor, ei declanºeazã un
conflict între pasiuni ºi raþiune. Pasiunea, fiind aici o a doua
consecinþã a patimilor, adicã durere, sfârºeºte sub stãpânirea
raþiunii.
Cu privire la rezistenþa a celor ºapte fraþi, V. Cândea
afirmã cã nu este expusã “ca un martiraj, cum o va face mai
târziu literatura hagiografica, ci ca o luptã (certamen), în care se
manifestã caractere puternice, complet ºi frumos realizate –
autorul relevã kalokagathia eroilor sãi, idealul de desãvârºire
248
V. Cândea, Raiunea dominantª , p. 199.
112 Laura Bªdescu
umanã a antichitãþii”249. Aceastã opinie finalã se poate

argumenta printr-un pasaj revelator: “pentru bunãtãþi darã
slobod sunt a lãuda pre bãrbaþii cei ce pre aceea vreme pentru
bunã bunãtate au murit cu maica sa -; iarã pentru cinste ferici-i-
aº..."250. Se contureazã aici virtuþi stoice ai concepte etico-
estetice (bunã bunãtate, tradus ca ideal de desãvârºire umanã în
filozofia greacã adicã bunãtate ºi frumos). Dacã pentru un
hagiograf “sfântul este campionul lui Dumnezeu pe Pãmânt în
lupta contra pãgânismului – afirmã N. Cartojan – ºi dacã
torturile cele mai groaznice nu au efect, fiindcã trupul sfântului
ocrotit prin sacru este imun pânã în clipa când Mântuitorul îi
primeºte sufletul oferindu-i cununa de martir”251 pentru autorul
tratatului Despre raiunea dominantª cei ºapte fraþi luptând
pentru legea strãmoºeascã prin dominarea durerii dovedesc
autoritatea raþiunii. Din cele expuse se pot desprinde mai multe
întrebãri ce pot ajuta la definirea tratatului, la explicarea
opþiunii spãtarului N.Milescu pentru realizarea acestei traduceri
ºi la includerea lui în Biblie între cãrþile Vechiului Testament.
O primã întrebare ar fi aceea dacã Tratatul are locuri
comune cu legendele hageografice de circulaþie româneascã ºi
dacã aceste locuri comune nu au permis cumva aºezarea
Tratatului alãturi de Vechiul Testament tradus de N. Milescu.
Se impune o precizare ºi anume cã legendele hageografice
având caracter întrucâtva popular, pãtrund în literatura noastrã
încã din secolul al XVI-lea. În cel mai vechi manuscript de texte
poporane, în Codicele Sturdzan, se gãsesc douã asemenea
legende hageografice: una având un caracter apocrif, Sf. Sisine;
cealalaltã desprinsã din colecþia Vieilor de sfini :”Sf. Vineri -
nota N. Cartojan în remarcabila monografie consacratã Cªrilor
populare (p. 183).
Vom proceda la compararea tratatului Despre raiunea
dominantª cu legenda Sf. Vineri, legendã copiatã de popa
Grigorie din Mãhaci dupã unele pãreri înainte de 1660.
249
În Viaþa Româneascã, 1963 /nr. 3.
250
V. Cândea, Raiunea dominantª , p. 194
251
Istoria literaturii romne vechi , p. 120
Se impune ca primã asemãnare, alegerea personajelor

care se dovedesc de la început a fi superioare: în Tratat, cei
ºapte fraþi sunt investiþi cu puterea cifrei sacre, în legendã,
naºterea copilei “Vinerca” este vestitã, printr-un înger al
Domnului. Legat de cifrele sacre, trebuie menþionat cã ºi în
legendã apar cifrele 3 ºi 7. Un alt loc comun îl constituie
“mobilului” acþiunii personajelor: personajele acþioneazã în
numele credinþei, cãci cei ºapte fraþi împreunã cu mama lor ºi
cu bãtrânul Eleazar, “Moriu pentru lege”, iar Sf. Vineri pleacã
în lume pentru a propovãdui “legea cea nouã a Mântuitorului”.
Personajele trec printr-un ritual similar, cel al convingerii de a
se lãsa de legea lor. Se încearcã iniþial ademenirea cu bogãþie ºi
mãrire. În Tratat se noteazã: “credeþi darã cã ºi boierii asupra
lucrurilor mele veþi lua, lepãdându-vã de cel de moºie al vostru
al politiei obieceaiu ºi luându viaþa elineascã ºi primenindu-vã
desfãtaþi-vã în tinereþile voastre252; în legendã, Sfintei Vineri I
se propune sã fie “Doamna ºi împãrãteasa pre toate casele lui.”
Ritualul convingerii se continuã cu maltratarea fizicã.
Aceastã maltratare fizicã nu este însã cauza morþii Sfintei
Vineri ºi aici, de fapt, intervine diferenþa între Tratatul filozofic
ºi legenda hagiograficã, cãci dacã sfera religiei e supranaturalul
sau transcedentalul, sfera filozofiei e naturalul sau imanentul.
O altã întrebare ar putea fi de ce e tradus N. Milescu
Tratatul Despre raiunea dominantª ?
Interesantã ar fi o incursiune în mentalitatea epocii, care
îmbrãþiºeazã nu atât procesele logice, cât automatismele, nu atât
convingerile profunde, cât reflexele mecanice ale gândirii.
Raportarea lui N. Milescu la mentalitatea epocii este
schismaticã ºi se realizeazã surprinzãtor prin aspiraþiile adânci
care dau adevãrata mãsurã omului. Laicul Milescu se va integra
vieþii conduse de mentalitatea clericalã, încercând însã a
deschide cãi pentru o transformare a vechii mentalitãþi. Aceastã
transformare se va numi ulterior umaniam. Sã nu uitãm cã
prima traducere a lui Milescu, Cartea cu multe ntrebªri , este
o operã de limpezire a problemelor pe care le va fi extras din
252
V. Cândea, Raiunea dominantª , p. 210
114 Laura Bªdescu
lecturile precedente, o operã care vãdeºte predilecþia pentru

erudiþie ºi ermetism. Tot ca o evadare din perimetrul dominat
de mentalitatea impusã prin religie, menþionez prezenþa în
Biblia de la Bucure”ti, a unei epigrame greceºti tradusã de
spãtarul N. Milescu (vezi V. Cândea în Limba românã XII,
1963, nr. 3) – epigramã controversatã din punctul de vedere al
paternitãþii. Profesorul Gabriel Þepelea considera, referindu-se
la acest text, cã se aflã în faþa unor “versuri în metru antic
semnate de Radu Greceanu” (Limba românã XII, 1963, nr. 1).
Prin deschiderea umanistã a spãtarului, cred însã cã textul îi
aparþine.
Este greu de precizat de ce a tradus spãtarul Milescu
Tratatul Despre raiunea dominantª , având în vedere
mentalitatea epocii. Mentalitate desprinsã prin raportarea la
epoca însãºi, la spaþiul social ºi cultural, mentalitate ce nu-ºi
dezvãluie susþinerea umanistã ºi ce se pierde în încercarea de
conturare a personalitãþii umanistului N. Milescu. Anterior
traducerii fãcute de Milescu ºtim cã s-a tradus între 1612-1654
doar Dioptra. Textele etice ºi filozofice apãrute dupã acest
moment sunt ºi ele puþine: Mªrgªritarele (1691), lui Ioan
Hrisostom; Chiriacodromion (1699), Sicriul de aur (1683) al
lui Ioan Zoba din Vinþ.
Milescu a intuit concesia pe care religia va fi nevoitã a
o face celorlalte sfere de culturã, îndeosebi moralei, disciplinã
autonomã ºi a înþeles noutatea adusã astfel în cultura românã a
vremii. De aici poate decurge o ultimã întrebare, ºi anume dacã
spãtarul Milescu nu a dorit alãturarea Tratatului Despre
raiunea dominantª Vechiului Testament.
Nu trebuie neglijatã nici ipoteza preluãrii întregului
ansamblu de texte existent în ediþia folositã de Nicolae Milescu
pentru traducerea Vechiului Testament, unde se va fi aflat ºi
scrierea Pseudo-Iosephus.
Aceastã alãturare, pe care o cred intenþionatã, ar putea
fi explicatã prin cunoaºterea, de cãtre Milescu, a doctrinei
creºtine ºi a ºcolii stoice. Sã nu uitãm cã în stoicismul mijlociu
ºi în cel nou, s-a accentuat latura idealistã religioasã, care, sub
aceastã formã, a influenþat începuturile creºtinismului ºi cã, prin
stoicismse înþelege în genere atitudinea omului care suportã cu

bãrbãþie vicisitudinile vieþii, or creºtinismul a debutat ca
miºcare a celor care trebuiau sã îndure. Este important de
punctat terenul originar al formãrii creºtinismului, ºi anume,
sectele iudaice ºi contactele cu filozofia greacã ºi cultele
popoarelor pãgâne; este interesant de amintit ºi faptul cã
filozoful evreu Filon din Alexandria adept al filozofiei greceºti,
a fost unul din pãrinþii creºtinismului. Prin aceastã prismã
putem vedea opþiunea spãtarului Milescu, de a oferi lectorului
posibilitatea opþiunii între Raþiune ºi Religie, o Religie – lege
care nu poate fi decantatã decât dupã ce a trecut prin filtrul
Raþiunii. Recunoaºterea Religiei ca “îndreptar” este certã, dar
aceastã recunoaºtere nu poate fi absolutã ºi aici se dã “lupta cea
mare”, cãci mul trebuie sã lupte cu patimile pentru
recunoaºterea Religiei, iar Raþiunea este tocmai “stãpânã a
patimilor potrivnice cumpãtãrii, a pasiunilor contrare dreptãþii, a
pasiunilor potrivnice bãrbãþiei.”
Întrevãd în aceastã luptã întoarcerea spre originile
doctrinei creºtine, cãci contradicþia dintre religie ºi filozofie este
în realitate o antinomie chiar înãuntru credinþei. Aceastã
argumentaþie ar putea fi validatã doar de cunoaºterea filozofiei
antice pe care fãrã îndoialã spãtarul Milescu ºi-o însuºise. Aduc
în discuþie un subiect “paralel” acestei probleme. La întrebarea
ridicatã asupra vieþii filozofice a Antichitãþii de cãtre oamenii
de culturã români, rãspunsul este afirmativ ºi surprinzãtor de
palpabil. Am în vedere picturile murale moldoveneºti aflate în
mãnãstirile Voroneþ (pictatã în 1532), Sf. Gheorghe (pictatã în
1570), unde apar Homer, Pitagora, Socrate, Iosef Iudeul,
Porfirius, Platon, Aristotel, Sofocle, Plutarh253.
Integrarea acestor cugetãri în teoria personajelor pictate
în interiorul bisericilor poate pãrea tot atât de surprinzãtoare ca
includerea Tratatului Despre raiunea dominantª în cadrul
Vechiului Testament. Nu putem deci sã credem în ignoranþa
cãrturarului moldovean mai ales în condiþiile în care acesta a
253
W. Podlacha, Gr., Nandris, Umanismul picturii murale
postbizantine, p. 50
116 Laura Bªdescu
fost fãrã îndoialã lector al predicilor, omiliilor ºi legendelor

spaþiu de dezbatere a problematicii virtuþilor.
Importanþa Bibliei de la Bucure”ti a eclipsat motivat
traducerea Spãtarului Milescu consideratã adeseori scriere
religioasã. Mãrturiile infirmãrii acestei ipoteze atestã cã primul
text filozofic apare în Biblia de la Bucure”ti de la 1688.
Biblia de la Bucure”ti ºi Noul Testament de la

Bªlgrad
Noul Testament de la Bªlgrad adunase laolaltã texte

anterioare din Scriptura cea Nouã.
Noul Testament era reprezentat, datoritã necesitãþilor de
cult ºi de catehezã, destul de abundent. Cel mai vechi text
tipãrit, care s-a pãstrat, din Scriptura cea Nouã este
Evangheliarul de la Sibiu (1551-1553), astãzi la Biblioteca
Saltâcov-ª cedrin din Leningrad. Acesta conþine Evanghelia
dupã Matei, cap. 3.17-27.55, în text paralel român ºi slavon.
Codicele Popii Bratul (jumãtatea secolului al XVI-lea)
conþine Faptele Apostolilor, Epistolele lui Ioan, Petru ºi Iacob
ºi I Corinteni 5.6-7.35, în text paralel slavon-român.
Codicele Voronoean cuprinde Faptele Apostolilor de
la capitolele 18.14, Iacob, Petru I ºi Petru II, pânã la cap. 2.9.
Dintre tipãriturile diaconului Coresi cele care au stat la baza
Scripturii cele Noi: Tetraevanghelul (1560), Praxiul (1563) ºi
Cartea ce se cheamª evanghelie cu nvªªturª n tuspatru
evangheli”tii aleasª (o reluare a textului din Tetraevanghel).
Prima traducere integralã a Noului Testament apare la
Alba-Iulia în 1648 sub oblãduirea mitropolitului Simeon ª tefan
al Ardealului care intuind necesitatea unei limbi literare comune
scria în Predoslovie...: “Bine ºtim cã cuvintele trebuie sã fie ca
banii, cã banii aceia sunt buni carii îmblã în toate þãrâle, aºea ºi
cuvintele acelea sunt bune carele le înþeleg toþi”.
Datã fiind comparaþia lingvisticã pe care o propunem,

este necesarã inventarierea trãsãturilor fundamentale ale textelor
Noului Testament, respectiv ale Bibliei de la Bucure”ti.
Astfel pentru limba Noului Testament apar ca

reprezentative umrãtoarele particularitãþi:
Foneticã:
În vocalism se observã:
1. “e” medial aton apare pãstrat (feciori, oameni,
am venit) dar ºi alternat cu “i” (priiatinul, ucinicii), forma
predominantã este grafia cu “e”.
2. “ã” proton nu a trecut niciodatã la “a” (bãrbat,
pãcatul, a lãsa)
3. “e” final aton nu apare trecut la “i” (dereptate,
dulce)
4. “ea” nu s-a redus la “e” (a avea, cea)
5. “î” alterneazã cu formele “îi”, formele cu “î”
fiind însã majoritare (cânii, cânilor, mânilor - apar alãturi
de câinilor, mâinilor)
În consonantism semnalãm:
1. labiodentala “f” nealteratã (sã fie)
2. labialele moi alterneazã cu labialele dure,
predominând cele dintâi: iubesc, mergând, sã rãpeascã, dar
ºi sã iubascã, iubãsc, mãrgând, beu.
3. “n” intervocalic apare conservat: sã asamãnã,
botejune.
4. “n” trecut la “i”: pustie, vie
5. “s”, “z”, “þ” moi alterneazã cu “s”, “z”, “þ” duri,
cu predominarea celor dintâi (auzirã, sã curãþeascã,
seamãnã, dar ºi adusãrã, sara, omorâþ); “þ” moale în
frâmseþe; apariþia lui “i” (nu î) dupã “s” (simbete).
6. “º”, “j” moi (+e) (greºesc, grije) alãturi de “º”,
“j” duri (deºãrt, grijã, înºãlãciune), cu predominarea celor
dintâi.
7. africata g: agiunge, sã giuca; rareori apare “j”,
ajutoriu.
8. “r” dur (+e,i) apare în “rãu, strinsãrã, urâtoriu;
“r” moale în “crepa, strâmbarã”
9. “rr” a fost redus la “r” (urãscu)
În ceea ce priveºte morfologia se poate observa:
118 Laura Bªdescu
1. conservarea unor plurale vechi la substantive

(greºale, darure)
2. articolul posesiv cunoaºte forme variabile în
numãr ºi gen (”a lui Isus Hristos, ai Iudeei, ale lor”)
3. formele verbale iotacizate sunt singurele
folosite la verbele cu radical în “d” (sã auzã, sã vazã) ºi în
“t” (poci, sã scoaþã). La verbele cu radical în “n”, alãturi de
formele iotacizate apar la conjunctiv ºi cu forme cu dentalã
refãcutã (sã puie, sã vie)
4. articularea pronumelui relativ “care” (carii)
Dintre fenomenele sintactice, cele mai
semnificative sunt:
1. alternanþa dintre construcþiile mai vechi cu
complementul direct în acuzativ precedat de “pre” ºi fãrã
dublare pronominalã, ºi construcþiile mai noi cu dublare
pronominalã (“ºi întrebarã pre el ucenicii lui, zicând”;
“mâine-l vei auzi pre el”).
2. Topica “nume propriu de persoanã-substantiv
în nominativ”, în cazul în care între acestea existã relaþie de
apoziþie (“în zilele lui Irod craiu”)
3. Folosirea conjuncþiei “de” ºi cu alte funcþii
(consecutivã, atributivã º.a.)
4. Propoziþii condiþionale introduse prin “sã”, mai
rar prin conjuncþia “de” (“sã aþi fi orbi, n-aþ avea pãcate).
Vocabularul este alcãtuit, în general, din cuvinte
curente în epocã. Întâlnim:
1. elemente de origine latinã: “acicea”, adverb
aici, “au”, conj. sau, ori; “de plin” loc. adv. pe deplin;
“derept aceaea” - loc. adv. de aceea; “întru” prep. în;
“înþelepþi” vb., a face pe cineva înþelept, a lumina; “pre
aiurea” loc.adv. prin altã parte; “pntru” prep. din cauza;
“sãva cã” loc. conj. cu toate cã; “scripturã”, s.f. scriere; 3 sg.
pf.s. “scuepi” scuipã; “vare-carea” loc. adv. oarecum º.a.
2. elemente de origine slavã: “craiu, dihanie
(mulþime), gubãvie (leprã), isprãvi (îndrepta), mândri
(filosofi), posledui (a urma, a confrunta), soroc (fazã,
perioadã).
3. maghiarisme: altui vb., beteag, cheleug,

chelºug, fãgãdaº, ºumã.
4. grecisme: gangrenã, iotã, maghi, mamon,
poblican, sinagoga, typografie.
5. elemente de tip nordic: alean, besadã, cirdã,
mire, nea, ocã, poroboc, priiatnic, sãcriiu, sudui, scrâºca,
tãrnaþ.
6. elemente de tip sudic: curte, ginere, prah,
scuepi, scuepiturã.
Trãsãturile fundamentale ale normei lingvistice
specifice Biblia de la Bucure”ti sunt:
În foneticã:
1. trecerea lui “e” medial aton la “i” (priiatinilor)
2. închiderea lui “e” final aton la “i” (di)
3. diftongarea generalã a lui “î” (câine, mâine)
4. palatalizarea labiodentalei “f” la “h” este rarã
(hiarã)
5. durificarea labialelor “sã clipascã, vacul”
6. durificarea sporadicã a lui “d”: “adevãrat”
7. un numãr mare de “s”, “z”, “þ” duri
8. întâlnirea destul de frecventã a formei
invariabile “a” a articolului posesiv “a le cetãþii”
În morfologie semnalãm:
1. substantivul masculin “tatã” are forma “tatul”.
2. neutrele cu radical “r”, fac pluralul în “ã”:
hotarãle, izvoarãle.
pronumele negativ “nime” apare destul de des
numeralul ordinal “treile”, cu terminaþia “-le”,
alãturi de care apar forme în “-lea” (“treilea”)
forme de prezent indicativ, conjunctiv: înconjurã,
lucreazã, sã mãnânce.
3. Verbele “a bea, a lua”, prezintã la conjunctiv
prezent pers. a treia formele: sã bea, sã ia.
4. Imperativele prohibitive în “-areþi”, “-ereþi”, “-
ireþi” sunt încã rãspândite, (nu oprireþi)
5. Adverbul “acum” e general.
În domeniul lexical se disting:
120 Laura Bªdescu
1. elemente de tip sudic: cearceaf, cizmã, ficat,

ginere, noroi, os, pisicã, prah, rãnichi, zãpadã.
2. elemente de tip nordic: omãt, pântece, sudalmã,
suduitor, tinã, vorovi
Lexicul prezintã elemente de reînnoire, operând cu
diferite procedee: renunþarea la o serie de arhaisme ºi
slavonisme, reromanizarea, prin folosirea de latinisme sau
termeni romanici pânã la neologisme izbitoare de tipul
“turnurã”
3. românizarea unor construcþii lexicale:
a) printr-un numãr de termeni compuºi:
“scrisoare-de-norod”-rencesãmânt; ”scriitoriu-de-pãmânt”;
b) prin acordare de sensuri noi unor cuvinte de uz
îndelungat: “duh”-aer, “gând”-raþiune, “turnare”-respiraþie,
“zãbavã”-treabã, “deasupra-foarte;
c) introducerea de termeni specifici: “paic”-aprod,
“dãrdaº”-suliþaº, “limbã”-popor, “zidire”-fãpturã, “luciu”-mare,
º.a.
Noul Testament de la Bªlgrad ”i din Biblia de la

Bucure”ti analizª ccomparativª
Svnta Evanghelie. De la Matthei, Cap. I, II, III, IV
Prin comparaþia fãcutã textelor Evangheliei lui Matei

din Noul Testament de la Bªlgrad (NTB) ºi din Biblia de la
Bucure”ti (BB) s-au obþinut urmãtoarele diferenþieri:
În Foneticã:
Vocalism:
1. Se observã în BB pãstrarea grafiilor cu “en”
(den, dentâiu, dentru), pe când în NTB întâlnim alternarea
acestora cu grafiile “in” (din, dintru, dentâi);
2. Textul BB reflectã închiderea lui “e” medial la
“i” (dirept, direapte, direptate) pe când în NTB avem pãstrarea
lui “e” (derept, dereapte, dereptate);
3. Grafiile cu “u” final se întâlnesc în ambele

texte, în NTB (Ieseiu, craiu) ºi în BB (ucisu, propoveduindu);
4. În locul grafiilor cu “e” (NTB) întâlnim în BB
cu “ª ”: þipet (NTB) - þipãt (BB); [hotarele (NTB) - hotarãle
(BB)].
Morfologie
Neutrele cu radical “r” fac pl. în “ã” în BB.
Se dã mai jos lista diferenþelor fonetice (vocalice)
existente BB ºi NTB:
Biblia de la Noul Testament de la

Bucure”ti Bªlgrad
den din (III,16)

dirept derept (I19; II3, 15)
Ieseiu Ieseiu (I16)
chema chiama (I21)
dentâiu dentâi (I24)
dentru dintru I16)
chemând chiemând (II10)
mieu miu (II15)
hotarãle hotarele (II16)
þipãt þipet (II18)
ceriurilor ceriurelor (II2;IV17)
rãdãcina rãdicina (II10)
mâini mâni (IV6) –
mreajã mreajia (IV18)
Iudeii Iudeei (II5,6)
Consonantism
1. În textele date nu se consemneazã fenomenul
palatalizãrii lui “f” - fapt consemnat în alte fragmente ale
BB;
122 Laura Bªdescu
2. Se observã rostirea durã a cosoanelor “ s, dz, z,

“ în NTB ºi în BB (aflã -sã, deºchisãrã, sã botezã -
Dumnezãu, sãdea);
3. În ceea ce priveºte situaþia lui “g ” ºi “j” textul
BB apeleazã exclusiv la “j”, în timp ce NTB la “g ” (jos
(BB) - gios (NTB).
Tabelul deosebirilor consonantice

Dumnezãu Dumnedzeu (I23; IV3,6)

cãrturarii cãrtularii (II5,7)
deºchizând - deºchisãrã (II11)
gãtit gãtiþi (III3)
faceþ faceþi (III3)
fugiþ fugiþi (III7)
sfânt svânt (III11)
jos gios (IV6)
ºãdea ºedea (IV16)
drãciþ drãciþi (IV24)
aflã-se aflã-sã (I18)
În morfologie:
Din domeniul structurii morfologice semnalãm:
1. apariþia unor plurale vechi în NTB ºi în BB:
“darure”; dar ºi existenþa unor plurale vechi în NTB ºi
absenþa lor în BB (neamure, neamuri; ceriurilor, ceriurelor).
2. structura “substantiv + determinant” din NTB
(fecioara aceia (I,24)), nu este întâlnitã în BB.
3. marcarea genului prin articulare, duce la
neconcordanþe; substantive neutre în NTB, apar în BB ca
substantive masculine: (pustiiul, pustiia).
4. alternanþa substantivelor sg.-pl., este des
întâlnitã: în BB “pãrþile”, în NTB “partea” (II,22); dar ºi “tot
împrejurul” (BB), - “toate împregiurile” (NTB; III, 5),

“aripa” (BB) - “arepile” (NTB, IV,5).
5. În cadrul flexiunii verbale se observã cele mai
mari diferenþe: (frecvenþa) modurile personale (NTB) sunt
înlocuite în BB cu modurile nepersonale (predominantã
forma gerunziului vu valoare activã).
6. Alternarea formei de perfect compus simplu în
BB ilustreazã modelul folosit – NTB, în care perfectul
simplu este folosit mai frecvent ca pf. compus (vezi. I,
versetele 1-5).
Tabelul deosebirilor morfologice:

hotarele hotarãle (I,2,3)

neamuri neamure (I,2)
era fu (I,18)
nevrând nu vru (I,18)
am venit venirã (II,2)
chemând chiemã (II,6)
ascultând ascultarã (II,9)
viind veni (II,9)
au stãtut de stãtu (II,9)
cãzând cãzurã (II,10)
deºchizând deºchisãrã (II,11)
luând luarã (II,12)
sculându-se scoalã (II,13,14)
am chemat voiu chema (II,15)
trimiþând trimise (II,15)
sã auzi se auzi (II,19)
plângându plângea (II,17)
sculându-sã sã sculã (II,21)
luând luo (II,22)
sã dusã sã duse (II,22)
venind veni (II,23)
124 Laura Bªdescu
propoveduind de propovediia (III,1)

s-au apropiat sã apropie (III,2)
faceþ faceþi (III,8,3)
vãzând vãzurã (III,7)
rãspunzând rãspunse (III, 15; IV,4)
botezându-se sã botezã (III,16)
postind posti (IV,2)
sã slujaºte slujaºte (IV,10)
auzind auzi (IV,12)
lãsând lãsã (IV, 13)
s-au zis au zis (IV, 14)
vãzu vãzurã (IV, 16)
lãsând lãsarã (IV,22)
au vindecat vindeca (IV, 24)
mearserã mergea (IV, 25)
pustiiu pustie (III,3)
O.d. apare marcat de prep. diferite în NTB - de prorocul

dar în BB pren prorocul. Se observã în cazul marcãrii o.d. cu
aceastã prep. o folosire distinctã în cazul enumerãrii.
Sintaxã: În cadrul fenomenelor sintactice
semnalãm:
1. marcarea o.d. cu prep. “pre(n)” apare în NTB ºi
în BB, cu precizarea cã BB foloseºte “pre” în locul prep.
“de” (NTB), ºi eliminã prep. “pre” în cazul enumeraþiei: “
“pren, prorocul” (BB) - de prorocul” (NTB, II,5); “luo
Coconul ºi pre maica lui” (BB) - “luo pre cocon ºi pre maica
lui“ (NTB, II,14).
2. se observã o extindere la nivelul sintactic:
partea de propoziþie (NTB) este echivalentã cu o propoziþie
(BB): subst. “strigãtorului” (NTB; III,3) - “celui ce strigã”
(BB, III,3).
3. analog pct. 2 se observã contragerea unei
propoziþii la nivelul unei pãrþi de propoziþie: “coconii carii
era în Vitleam” (NTB; III,16) - “copii cei din Vithleam”
(BB; III,16)
4. în coordonarea propoziþiilor se observã

folosirea distinctã a conjuncþiilor coordonatoare “ºi
ducându-sã ei” (BB, II,13) - “iarã deaca sã dusãrã…”
(NTB, II,13)
5. uneori frazele nu coincid din punct de vedere
formativ unei fraze enunþiative (NTB; III,14)
corespunzându-i o frazã interogativã (BB, III,14)
6. la nivelul propoziþiei se observã o topicã
inversatã: în NTB: “Determinant-Substantiv” (ceaste pietri
(IV,3), în BB “Substantiv-Determinant (pietrile acestea
(IV,3) variazã ºi locul subiectului: în NTB, subiectul stã
dupã predicat (sã fie pâini (IV,3), pe când în BB subiectul
precede predicatului (pâini sã se facã (IV,3); apoziþia apare
acordatã în NTB (“a Domnului nostru, a lui Iisus Hristos”)
(Galileiului (NTB) Galileii (BB, II,22)
Lexic:
În privinþa lexicului se observã o relativã identitate
între textele comparate ale celor douã documente. Cuvintele
care au fost înlocuite în BB (presupunând cã textul NTB a fost
textul dupã care au lucrat editorii BB) sunt variante sau
sinonime (regionale sau neologice).
Tabel (al cuvintelor folosite în regim sinonimic)

vrãjitorii mândrii (II,1)
vrãjitori maghi (II,7,16,17)
împãrat craiu (I,6; II,1,2,3)
norod oameni (I,21, II,5,6; IV, 16,23)
cercetã întrebã (II,7)
cercetaþi iscodiþi (I,8)
vis somn (II,12,22)
copiii coconii (II,16,20)
sufletul viiaþa (II,20)
împãratul domneºte (II,22)
împãrãteaºte e zis (II,23)
126 Laura Bªdescu
s-au grãit veºmântul (III,4)

îmbrãcãminte mâncarea (III,4)
hrana destoinic (III,8)
vrednic nu gândireþi (III,9)
sã nu vã parã iaste pusã (III,10)
zace arburilor (III,10)
copacilor poame (III,10)
rod nu-s destoinic (III,11)
nu-s destul pleavele (III,12)
paiele conteniia (III,12)
opria frâmseaþea (III,8)
mãrirea în þânutul (IV,16)
în locul strãluci (IV,16)
rãsãri a povesti (IV,17,23)
a propovedui corabie/ corabiia (IV,21,22)
cin mulþime (IV,25)
gloate va izbãvi (I,21)
va mântui (în) sine (I,22)
(în) pântece sã spune (I,22)
tãlmãcindu-se muma(I,18;III,20,2)
maica
Biblia de la Noul Testament de
Bucure”ti la Bªlgrad
De la Matthei. De la Matteiu.
Svânta Evanghelie. cap. I Sfânta Evanghelie. Cap. I.
Cartea naºterii lui
Iisus Hristos, fiiul lui Neamul ºi naºterea a
David, fiiul lui Avraam. lui Iisus Hristos carele iaste
Avraam au nãscut pre Mesia fãgãduit izbãvitor
Isaac, iarã Isaac au nãscut pãrinþilor.
pre Iacov, iarã Iacov nãscu
pre Iuda ºi pre fraþii lui. Cartea de neamul lui
Iarã Iuda nãscu pre Fares ºi Iisus Hrisots, fiiul lui
pre Zara den Thamar, iarã Avraam. 2. Avraam nãscu
Fares nãscu pre Esrom ºi pre Isaac, iarã Isaac nãscu
Esrom nãscu pre Aram. pre Iacov, iarã Iacov nãscu
Aram nãscu pre pre Iuda ºi pre fraþii lui. 3.
Aminadab, iarã Aminadav Iuda nãscu pre Fares ºi pre
nãscu pre Nasson, Nasson Esrom ºi Esrom nãscu pre
nãscu pre Salmin, Salmon Aram.
nãscu pre Vooz den 4. Aram nãscu pre
Rahaav, iarã Vooz nãscu Aminadav, iarã Aminadav
pre Ovid den Ruth, iarã nãscu pre Nasson, Nasson
Ovid nãscu pre Iesei. Iesei nãscu pre Salmon. 5.
nãscu pre David împãratul, Salmon nãscu pre Vooz din
iarã David împãrat nãscu Rahav, iarã Vooz nãscu pre
pre Solomon, den muiarea Ovid din Ruta, Ovid nãscu
carea au fost a Uriei. pre Iesei. 6. Ieseiu nãscu pre
Solomon nãscu pre David craiu, iarã David
Rovoam, iarã Rovoam craiu nãscu pre Solomon,
nãscu pre Avia ºi Avia den muiarea carea au fost a
nãscu pre Assa. Assa Uriei. 7. Solomon nãscu pre
nãscu pre Ioasaft, iarã Rovoam, iarã Rovoam nãscu
Ioasaft nãscu pre Ioram, ºi pre Avia ºi Avia nãscu pre
Ioram pre Ozia, - Assa. 8. Assa nãscu pre
Eliud nãscu pre Ioasaft, iarã Ioasaft nãscu
Eleazar iarã Eleazar nãscu pre Ioaram ºi Ioaram nãscu
128 Laura Bªdescu
pre Mathan, iarã Mathan pre Oziia.

nãscu pre Iosif, bãrbatul 15. Eliud nãscu pre
Mariei dentru carea S-au Eleazar, iarã Eleazar nãscu
nãscut Iisus, carele se pre Mattan, iarã Mattan
cheamã Hristos. Toate nãscu pre Iacov. 16. Iacov
darã neamurile de la nãscu pre Iosif, bãrbatul
Avraam pânã la David, 14 Mariei, dentru carea nãscu
neamuri, ºi de la David Iisus carele Sã chiamã
pânã la mutarea în Vavilon, Hristos. 17. Derept acea
neamuri 14, ºi de la toate neamurile de la
mutarea Vavilonului pânã Avraam pânã la David,
la Hristos, neamuri 14. patrusprãzeace neamure; ºi
Iarã naºterea lui Iisus de la David pânã la mutarea
Hristos aºa era, cã în Vavilon, neamure
logodindu-se maica Lui, patrusprãzeace, ºi de la
Maria, cu Iosif, mai nainte mutarea den Vavilon pânã la
pânã nu se adunase ei, aflã- Hristos neamure 14. 18.
se în pântece având den Iarã naºterea lui Iisus
Duhul Sfânt. Iarã Iosif, Hristos aºa fu: cã fiind
bãrbatul ei, fiind dirept ºi logoditã muma Lui, Mariia,
nevrând sã o vãdeascã pre lui Iosif, mainte pânã nu sã
ea, vru sã o lase pre ascuns. adunase ei, aflã-sã-ngreuiatã
ª i cugetând el aceastea, den Duhul Sfânt. 19. Iarã
iatã îngerul Domnului i se Iosif, bãrbatul Ei, fiind
arãtã lui în vis, grãind: derept ºi nu vru sã O
“Iosife, fiul lui David, nu te vãdeascã, vru sã O lase într-
teame a lua pre Maria ascuns. 20. Ce cugetând el
muiarea ta, cã cel nãscut aceastea, iatã îngerul
întru ea den Duhul Sfânt Domnului i sã arãtã lui în
iaste. ª i naºte-va fiiu ºi vei somn, grãind: “Iosife, fiiul
chema numele Lui Iisus, cã lui David, nu te teame a lua
Acela va mântui pre pre Maria muiarea ta, cã ce e
norodul Lui den pãcatele întru Ia a sã naºte, den
lor. ª i aceasta tot fu ca sã Duhul Sfânt iaste. 21. ª i
sã împle ce e zis de naºte-va fiiu, ºi vei chiama
Domnul pren prorocul numele Lui Iisus, cã Acela
zicând: Iatã, fecioara în va izbãvi pre oamenii sãi
pântece va avea ºi va naºte den pãcatele lor. 22.

fiiu ºi vor chema numele Aceasta tot fu ca sã sã împle
Emmanuil, carele iaste ce zice Domnul pre prorocul
tãlmãcindu-se: “Cu noi zicând: 23. Iaca fecioara
Dumnezãu”. ª i sculându- aceia va priimi în sine ºi va
se Iosif den somn, au fãcut naºte fiiu, ºi vei chema
cum au poruncit îngerul numele Lui Emmanuil,
Domnului, ºi o luo pre carele sã spune: “Cu noi
muiarea lui. ª i nu o Dumnedzeu”. 24. Iarã
cunoscu pre ea pânã unde sculându-sã Iosif den somn,
au nãscut pre fiiul ei cel fãcu cumu-i porunci lui
dentâiu ºi chemã nume lui îngerul Domnului ºi luo pre
Iisus. muiarea lui. ª i nu o
cunoscu pre ea pânã unde au
Cap.II nãscut pre fiiul ei cel
dentâiu ºi chemã numele lui
Iarã Iisus Iisus.
nãscându-Sã în Vithleamul
jidovesc, în zilele lui Irod Cap. 2.
împãrat, iatã vrãjitorii de la
rãsãrituri au venit la Iarã Iisus nãscându-
Iierusalim, zicând: “Unde Sã în Vithleaemul jidovesc,
iaste cel ce s-au nãscut, în zilele lui Irod împãrat,
Împãratul jidovilor? Cã am iatã vrãjitorii de la rãsãrituri
vãzut steaua Lui spre au venit la Ierusalim, zicând:
rãsãrit ºi am venit sã ne “Unde iaste cel ce s-au
închinãm Lui.” nãscut, Împãratul jidovilor?
ª i auzind Irod Cã am vãzut steaua Lui spre
împãrat, sã turburã, ºi tot rãsãrit ºi am venit sã ne
Ierusalimul cu el. ªi închinãm Lui.” ª i auzind
adunând pre toþi arhiereii ºi Irod împãrat, sã turburã, ºi
cãrturarii norodului, întreba tot Ierusalimul cu el.
de ei unde Sã naºte Hristos. 4. ª i adunã pre toþi
Iarã ei zisãrã lui: “În mai marii popilor ºi
Vithleaemul Iudeii, pentru cãrtularii oamenilor ºi
cã aºa iaste scris pren întrebã de ei unde-i sã Sã
prorocul: ª i tu Vithleame, nascã Hristos. 5. Iarã ei
130 Laura Bªdescu
pãmântul Iudii, nici înt-un ziserã lui: În Vitleaemul

chip mai mic eºti întru Iudeei, cã aºia iaste scris de
povãþuitorii Iudii; cã dentru prorocul: 6. ª i tu Vitleaeme,
tine va ieºi Povãþuitoriu Pãmântul Iudei, cu nemicã
Carele paºte pre norodul nu eºti mai mic întru
Mieu, Israil.” domniile jidoveºti, cã dintru
Atuncea Irod, pre tine va ieºi povaþã, carele va
ascunsu, chemând pre paºte oamenii miei
vrãjitori, cercetã de la ei iisrilteanii.” 7. Atuncea Irod,
vremea ceii ce s-au arãtat pre ascuns, chiemã pre
stea, ºi trimiþând pre ei în maghi ºi întrebã de ei,
Vithleaem zise: “Ducându- vreamea în care s-au arãtat
vã, cercetaþi cu de-adins de steoa. 8. ª i-i trimease pre ei
Cocon; ºi deacã-L veþi afla, în Vitleaem, zise: “Duceþi-
daþi-m ºtire, ca sã viiu ºi eu vã, iscodiþi cu de-adins de
sã mã închin Lui.” cocon ºi deaca-L veþi afla
Iarã ei ascultând daþi-mi de ºtire ca sã viiu ºi
pre împãratul, mearserã; ºi eu, sã mã închin Lui. 9. Iarã
iatã, steaua care au vãzut la ei ascultarã pre craiu ºi
rãsãrit înainte aducea pre mearserã ºi iatã steaoa care
ei, pânã viind au stãtut vãzurã la rãsãrit mergea
desupra unde era înaintea lor, pânã veni de
Coconul… Iarã deaca stãtu deasupra unde era
vãzurã steaua, sã bucurarã, coconul. 10. Iarã deaca
bucurie mare foarte. Iarã el vãzurã steaoa, sã bucurarã
sculându-se, luo Coconul ºi cu bucurie mare foarte […]
pre maica Lui noaptea ºi sã 14. ª i se sculã el de
duse la Eghipet. ª i fu luã pre cocon ºi pre muma
acolo pânã la moartea lui Lui, noaptea ºi sã duse în
Irod, ca sã sã plineascã ce e Eghipet. 15. ª i fu acolo pânã
zis de Domnul pren la moartea lui Irod ca sã sã
prorocul zicând: “Den împle ce e zis de Domnul
Eghipet am chemat pre pre prorocul zicând: “Den
Fiiul Mieu.” Atuncea Irod, Eghipet voiu chema pre
vãzând cã fu batjocorit de Fiiul Miu.” 16. Atuncea
vrãjitori, sã mânie foarte ºi Irod, vãzând cã fu batjocorit
trimiþând au ucisu pre toþi de maghi se mânie foarte ºi
copiii cei den Vithleaem ºi trimise de pierdu pre toþi

den toate hotarãle lui, de coconii carii era în Vitleaem
doi ani ºi mai mici, dipã ºi den toate hotarele lui, de
vreamea care au iscodit de doi ani ºi mai mici den
la vrãjitori. Atuncea sã vreame carea întrebase de
plini ceacea ce s-au grãit de maghi. 17. Atuncea sã împlu
Ieremia prorocul zicând: carea e zisã de Eremia
“Glas în Rama sã auzi; prorocul zicând: “Glas în
plângere ºi suspin ºi þipãt Rama se auzi plângere ºi
mult; Rahil plângându suspin ºi þipet mult; Rahiil
copiii sãi ºi nu vrea sã sã plângea coconii sãi ºi nu
mângâie, cãci nu era.” Iarã vrea sã sã mângâie cã nu
deaca muri Irod, iatî, era.” 19. Iarã deacã muri
îngerul Domnului în vis sã Irod, iatã, îngerul Domnului
arãtã lui Iosif în Eghipet în somn sã arãtã lui Iosif în
zicând: Scoalã ºi ia Eghipet zicând: 20. “Scoalã
Coconul ºi pre maica Lui ºi ºi ia coconul ºi pre muma
te du în pãmântul lui Israil, Lui ºi te du în pãmântul lui
cã au murit ceia ce cãuta Israil, cã au murit ceia ce
sufletul Coconului. Iarã el cãuta viiaþa coconului. 21.
sculându-sã, luo Coconul ºi Iarã el sã sculã ºi luo
pre maica Lui ºi veni în coconul ºi pre muma Lui ºi
pãmântul lui Israil. veni în pãmântul lui Iizrail.
22. ª i auzind cã 22. Deci auzind cã domneºte
Arhelau împãrãteaºte în Arhelae în Iudea în locul lui
Iudea în locul lui Irod, Irod, tãtâne-sãu, sã temu a
tãtâne-sãu, sã temu a mearge acolo ºi, luo ºtire în
mearge acolo ºi, luând ºtire somn ºi sã duse în partea
în vis sã dusã în pãrþile Galileiului. 23. ª i veni de sã
Galileii. sãlãºlui în cetatea carea sã
23. ª i venind chiamã Nazaret, ca sã sã
sãlãºlui în cetatea carea sã împle ce e zis pren proroci,
cheamã Nazareth, ca sã sã cã sã va chema Nazarinean.
împle ceaea ce s-au grãit
pren proroci, cã sã va
chema Nazarinean.
132 Laura Bªdescu
Cap. III
În zilele acealea,
veni Ioan Botezãtoriul Cap. 3
propoveduind în pustiiul
Iudei. ª i zicând: În zilele acealea,
2.Pocãiþi-vã cã s- veni Ioan Botezãtoriulde
au apropiat împãrãþia propoveduiia în pustiia
ceriurilor. 3. Cã acesta e Iudeii. ª i zicând: 2. Pocãiþi-
cel ce s-au grãit de Isaia vã, cã sã apropie Împãrãþiia
prorocul zicând: Glasul ceriurelor. 3. Cã acesta-i de
celui ce strigã în pustiiul: carea e zis pren Isaiia
“Gãtiþ calea Domnului, prorocul zicând: glasul
direapte faceþ cãrãrile Lui!” strigãtorului în pustie:
4. ª i acesta Ioan avea “Gãtiþi calea Domnului,
îmbrãcãmintea lui de pãr dereapte faceþi cãrãrile Lui!”
de cãmilã ºi brâu de curea 4. ª i acesta Ion avea
prejur mijlocul lui; ºi hrana veºmântul lui de pãr de
lui erau lãstare ºi miare cãmilã ºi brâu de curea
sãlbatecã. 5. Atuncea ieºi la preste mijlocul lui ºi
el Ierusalimul ºi toatã mâncarea lui era lãcuste ºi
Iudeia ºi tot împrejurul miiare sãlbatecã. 5. Atunce
Iordanului. 6. ª i sã boteza eºi la el Erosalimul ºi toatã
de la el în Iordan Iudea ºi toate împregiurile
ispoveduindu-ºi pãcatele Iordanului. 6. ª i sã boteza
lor. 7. ª i vãzând mulþi den de la el în Iordan
farisei ºi saduchei viind ispovedindu-ºi pãcatele lor.
cãtrã botezul lui, zise lor: 7. ª i deaca vãzurã mulþi
“Pui de nãpârci, cine v-au farisei ºi saduchei viind la
arãtat voao sã fugiþ de botegiunea lui, zise lor: “Pui
urgia cea viitoare? 8. Faceþ de nãpârci, cine vã arãtã
darã rod vreadnic voao sã fugiþi de mâniia ce
pocãinþei. 9. ª i sã nu vã va sã vie?” 8. Faceþi rod
parã a grãi întru voi: destoinic pocãinþei. 9. ª i nu-
“Pãrinte avem pre ºi gândireþi a grãi întru voi:
Avraam!”, cã zic voao cã “Pãrinte avem pre Avram!”,
poate Dumnezãu den cã zic voao cã poate
pietrile aceastea sã râdice Dumnedzãu ºi den pietrile

feciori lui Avraam. 10. ª i aceastea sã râdice feciori lui
iatã, ºi sãcurea zace la Avraam. 10. Cã iatã, sãcuria
rãdãcina copacilor; deci tot iaste pusã la rãdicina
pomul ce nu face rod bun arburilor, deci tot pomul ce
taie-sã ºi în foc sã bagã. 11. nu face poame bune tae-sã ºi
Cã eu nu botez pre voi cu în foc sã aruncã. 11 Cã eu
apã întru pocãinþã; iarã Cel botez pre voi cu apã întru
ce vine dupã mine mai tare pocãinþã; darã Cel ce vine
de mine iaste, Cãrui nu-s dupã mine mai tare de mine
destul sã-I port iaste, Cãruia nu-s destoinic
încãlþãmintele; Acela va sã-I port încãlþãmintele;
boteza pre voi cu Duhul Acela va boteza pre voi cu
Sfânt ºi cu foc; 12. Cãruia Duhul Svânt ºi cu foc. 12.
e lopata în mâna Lui ºi va Cui e lopata în mâna Lui ºi
curãþi area Lui ºi va aduna va curãþi area Lui ºi va
grâul Lui în jitniþã, iarã aduna grâul Lui în jitniþã,
paiele le va arde în focul darã pleavele le va arde în
nestins.” 13. Atuncea veni focul nestins.” 13. Atuncea
Iisus den Galilea la Iordan veni Iisus den Galilei la
cãtrã Ioan, sã Sã boteze de Iordan cãtrã Ioan, sã Sã
dinsul. 14. Iarã Ioan opria boteaze dela el. 14. Darã
pre El, zicând: “Eu Ioan conteniia pre El zicând:
trebuiesc sã mã botez de Eu trebuiesc sã mã botez de
Tine: ºi Tu vii la mine? 15. Tine, ºi Tu vii la mine.” 15.
ª i rãspunzând Iisus zise ª i rãspunse Iisus cãtrã el:
cãtrã el: “Lasã acum, cã aºa “Lasã-Mã acum, cã aºa sã
sã cade noao a împlea toatã cade noao a împlea toatã
direptatea.” Atunci lãsã pre dereptatea.” 16. ª i deaca sã
El. 16. ª i botezându-Sã botezã Iisus, numai cât eºi
Iisus, numaidecât ieºi den din apã ºi, iaca, I sã
apã ºi, iatã, I sã deºchisãrã deºchisãrã Lui ceriurile ºi
Lui ceriurile ºi vãzu Duhul vãzu Duhul lui Dumnezãu
lui Dumnezãu pogorând ca pogorând ca un porumb ºi
un porumb ºi viind spre El. viind spre EL.
Cap. IV
134 Laura Bªdescu
1. Atuncea Iisus Cap. 4.

aduse-sã de Duhul la pustie
sã Sã ispiteascã de 1. Atuncea Iisus dus
diavolul. 2. ª i postind 40 fu de Duhul la pustie sã Sã
de zile ºi 40 de nopþi, apoi ispiteascã de diavolul. 2. ª i
flãmânzi. 3. ª i apropiindu- deaca posti patruzeci de zile
sã cãtrã El ispititoriul, zise: ºi patruzeci de nopâi, apoi
“De eºti Fiiul lui flãmânzi. 3. ª i apropiindu-sã
Dumnezãu, zi ca pietrile cãtrã El ispititoriul zise lui:
aceastea pâini sã sã facã.” “De eºti Fiiul lui
4. Iarã El rãspunzând zise: Dumnedzeu, zi ceaste pietri
“Scris iaste: Nu numai cu sã fie pâini.” 4. Iarã El
pâine va trãi omul, ce cu rãspunse, zise: “Scris iaste:
tot cuvântul carele iase den Nu numai cu pâine va trãi
gura lui Dumnezeu.” omul, ce cu tot cuvântul
5. Atunci luo pre carele iase den gura lui
El diavolul întru sfânta Dumnedzeu."”5. Atunci luo
cetate ºi-L puse pre El pre sus pre El diavolul întru
aripa besearecii. 6. ª i zise sânta cetate ºi-L puse pre El
Lui: “De eºti Fiiul lui spre arepile besearecii. 6.
Dumnezãu, pune-Te pre “Sã eºti Fiiul lui
Tine jos, cã scrisu-s-au cã, Dumnedzeu, aruncã-Te gios,
“Va porunci îngerilor Sãi cã scris iaste cã va porunci
de Tine; ºi preste mâini îngerilor Sãi de Tine ºi spre
ridica-Te-vor, sã nu cândva mâini lua-Te-vor, sã nu
poticneºti de piatrã piciorul cândva poticneºti de piatrã
Tãu.” piciorul Tãu.” 7. Zise Iisus
7. Zise Iisus lui: lui: “iarã iaste scris sã nu
“Iarã s-au scris: “Sã nu ispiteºti pre Domnul
ispiteºti pre Domnul Dumnedzeul tãu.” 8. Iarã
Dumnezãul tãu.” 8. Iarã luo luo pre El diavolul într-un
pre El diavolul într-un munte înalt foarte ºi arãtã
munte înalt foarte ºi arãtã Lui toate împãrãþiile lumii ºi
Lui toate împãrãþiile lumii frâmseþea lor. 9. ª i zise Lui:
ºi mãrirea lor. 9. ª i zise “Toate aceaste voiu da Þie,
Lui: “Toate aceastea voiu de Te vei pleca sã te închini
da Þie, de Te vei pleca sã mie.” 10. Atuncea zise Iisus

Te închini mie.” 10. lui: “Du-te Satano, cã scris
Atuncea zise Iisus lui: “Du- iaste: “Domnului
te denapoia Mea, satano, cã Dumnedzeului tãu sã te
scrisu-s-au: “Domnului închini ºi Lui sângur
Dumnezeului tãu sã te slujaºte.” 11. Atuncea lãsã
închini, ºi Lui sângur sã pre El diiavolul ºi iatã,
slujãºti.” 11. Atuncea lãsã îngerii sã apropiarã ºi slujiia
pre El diavolul ºi iatã, Lui. 12. Iarã cum auzi Iisus
îngerii sã apropiarã ºi cã iaste Ioan prins, mearse
slujiia Lui. 12. ª i auzind în Galilea. 13. ª i lãsã
Iisus cã Ioan s-au prins, Nazaretul, veni ºi lãcui în
mearse în Galilea. 13. ª i Capernaum, lângã mare, în
lãsând Nazaretul, veni ºi hotarãle lui Zavulon ºi a lui
lãcui în Capernaum, lângã Neftalim; 14. Ca sã sã împle
mare, în hotarãle lui ce-au zis pre Isaia prorocul
Zavulon ºi lui Neftalim; zicând: 15. Pãmântul lui
14. Ca sã sã împle ce s-au Zavulon ºi pãmântul lui
zis pren Isaia prorocul Neftalim, calea mãrii, de
zicând: 15. “Pãmântul lui ceaia parte de Iordan,
Zavulon ºi pãmântul lui Galilea limbilor. 16.
Neftalim, calea mãrii, de Oamenii cei ce ºedea în
ceaea parte de Iordan, tunearec vãzurã luminã mare
Galilea limbilor, ºi cei ce ºãdea în þânutul ºi
16. Nãrodul cel ce în umbra morþii, luminã
ºãdea într-un tunearec vãzu strãluci lor.
luminã mare; ºi celor ce
ºãdea în locul ºi în umbra
morþii, luminã rãsãri lor.”
17. De atunce
începu Iisus a propovedui 17. De atunci începu
ºi a grãi: “Pocãiþi-vã cã s- Iisus a povesti ºi a grãi:
au apropiat împãrãþia Pocãiþi-vã, cã s-au apropiat
ceriurilor.” 18. ª i îmblând împãrãþia ceriurelor.”
Iisus lângã marea Galileii,
vãzu doi fraþi: pre Simon, 18. Iarã îmblând
ce sã zice Petr, ºi pre Iisus lângã marea Galileii,
136 Laura Bªdescu
Andreiu, fratele lui, vãzu doi fraþi: pre Simion,

aruncând mreaja în mare ce sã zice Pãtru, ºi pre
(cã era pãscari). 19. ª i zise Andreiu, fratele lui,
lor: “Veniþi dupã Mine, ºi aruncând mreajia în mare
voiu face pre voi pãscari de (cã era pãscari).
oameni.” 20. Carii
numaidecât lãsând mrejile,
mearserã dupã El. 21. ª i
mergând de acolea vãzu
alþi doi fraþi, pre Iacov al 20. ª i zise lor:
lui Zevedeiu ºi pre Ioan, “Veniþi dupã Mine, ºi voiu
fratele lui, în corabie cu face pre voi pãscari de
Zevedeiu, tatãl lor, cârpind oameni. 21. Darã ei
mrejile lor, ºi chemã pre ei. numaidecât lãsarã mrejile ºi
22. Iarã ei numaidecât mearserã dupã El. ª i
lãsarã corabiia ºi pre tatãl. mergând de acolea vãzu alþi
23. ª i încungiurã Iisus doi fraþi, pre Iacov al lui
toatã Galilea, învãþând în Zevedeiu ºi pre Ioan, fratele
sinagoga lor ºi povestind lui, în lor mearserã dupã El.
Evangheliia Împãrãþiei ºi 22. Iarã ei, numaidecât
vindecând toatã boala ºi lãsând cinul ºi pre tatãl lor,
slãbiciunea întru oameni. mearserã dupã El. 23. ª i
24. ª i eºi veastea încunjgiurã Iisus toatã
lui în toatã Siria ºi adusãrã Galilea, învãþând adunãrile
Lui pre toþi carii pãþia rãu, lor ºi propoveduindu
în multe fealiur de boale ºi Evanghelia împãrãþiei ºi
de chinuri cuprinºi ºi vindecând toatã boala ºi
drãciþi ºi lunateci ºi toatã slãbiciunea întru
slãbãnogi de vine ºi nãrod. 24. ª i ieºi vestea lui
vindeca pre ei. în toatã Siria ºi aduserã Lui
25. ª i mergea dupã pre toþi carii pãþii rãu, în
El mulþime multã den multe fealiuri de boale ºi de
Galilea ºi din Decapolia ºi chinuri cuprinºi fiind: ºi
din Erosalim ºi din Iudea ºi drãciþ, ºi lunateci ºi
de ceaia parte de Iordan. slãbãnogi; ºi au vindecat pre
ei. 25. ª i mearserã dupã El
gloate multe den Galilea ºi
den Decapolias ºi den

Ierusalim ºi den Iudea ºi de
ceaea parte de Iordan.
138 Laura Bªdescu
Evanghelia de la Marcu
cap.I
Din comparaþia realizatã pe textul cap. I din Evanghelia

de la Marcu, în Noul Testament de la Bªlgrad ºi Biblia de la
Bucure”ti am obþinut urmãtoarele diferenþieri:
Foneticã:
a) Vocalism
Se observã mici diferenþieri, dintre care enumerãm
doar:
1) închiderea lui “e” medial la “i” în BB.
sãlbaticã (BB I, 6) - sãlbatecã (NTB I,6)
b) În consonantism avem ca diferenþe:
1) palatalizarea labiodentalei “f” în stadiul h în
BB ºi pãstrarea formei nepalatalizate în NTB.
hiarãle (BB I, 13) - fierile (NTB I, 13)
2) rostirea durã a consoanei “z” cu transcrierea dz
în NTB.
Dumnezãu (BB I, 14) - Dumnedzãu (NTB I, 44) (se
observã apariþia nemuntenescului Dumnezãu în textul BB)
Morfologie
Puþine diferenþieri întâlnim ºi în cazul structurii
morfologice:
a) plurale vechi conservate însã diferit:
ceriuri (BB I, 11) - ceriure (NTB I,11)
b) schimbarea categoriei gramaticale (substantivul
(NTB) - apare în (BB) ca verb) prinsoarea (NTB I, 14) - sã
prinse (BB I, 14)
Sintaxã
În domeniul structurii sintactice nu semnalãm diferenþe,
ci asemãnãri remarcabile; dãm spre exemplificare cazul
apoziþiei acordate:
(NTB I, 1) Înceaperea a Evangheliei a lui Iisus Hristos,
a Fiului lui Dumnedzãu; (BB I,1) Înceaperea Evangheliei a lui
Iisus Hristos, Fiului lui Dumnezãu.
Lexic
Nu se înregistreazã diferenþe, singura pereche de
sinonime (parþiale ºi regionale) este:
încãlþãmintelor (BB I, 7) - colþunilor (NTB I, 7)
140 Laura Bªdescu
Biblia de la Noul Testament

Bucure”ti de la Bªlgrad
Evanghelia de la
Evanghelia de la Marcu
Marco
Cap. I
Cap. I Începerea a
1. Înceaperea Evangheliei a lui Iisus
Evanghelie a lui Iisus Hristos, a Fiiului lui
Hristos, Fiiului lui Dumnedzãu. 2. Cum s-au
Dumnezãu. 2. Precum s-au scris în proroci: “Iatã eu
scris în proroci: “Iatã Eu voiu trimite îngerul Mieu
voiu trimite îngerul Mieu înaintea feaþei Tale, carele
înaintea feaþii Tale, carele va gãti calia Ta înaintea Ta,
va gãti calea Ta înaintea 3. Glasul celui ce strigã în
Ta. 3. Glasul celui ce strigã pustie: “Gãtiþi calea
în pustie: “Gãtiþi calea Domnului, direapte faceþi
Domnului, direapte faceþi cãrãrile Lui.” 4. Era Ioan
cãrãrile Lui.” 4. Era Ioan botezând în pustie ºi
botezând în pustie ºi propoveduind botezul
propoveduind botezul pocãinþei întru iertãciunea
pocãinþei întru iertarea pãcatelor. 5. ª i eºiia cãtrã el
pãcatelor. 5. ª i ieºiia cãtrã toatã þara Iudeii ºi
el toatã þara Iudeii ºi ierusalimleanii ºi sã boteza
ierusalimleanii ºi sã boteza toþi în râul Iordanului de la
toþi în râul Iordanului de la el, ispoveduindu-ºi pãcatele
el, ispoveduindu-ºi pãcatele lor.
lor.
Evanghelia de la Luca
cap. IX
Din comparaþia fãcutã textelor Evangheliei de la Luca

(cap. IX) din NTB ºi din BB am obþinut urmãtoarele concluzii
în:
Foneticã:
a) În vocalism înregistrãm urmãtoarele fenomene:
1) închiderea lui “e” în “i” în NTB, ºi conservarea

lui ca în BB
vendecare (NTB IX, 11) - vindecare (BB IX, 11)
2) alternanþa formei “nece” (NTB IX, 3) cu forma
nice / nici (BB IX, 3)
3) pãstrarea grafiei cu “u” final apare în ambele
texte de NTB ºi BB (somnu IX, 32) - [fapt interesant ºi
pentru BB care apeleazã pentru “somn” la sinonimul “vis”,
ori preluarea în acest text a grafiei “somnu” denotã
originalul NTB]
Tabelul fonetismelor diferenþiate vocalic

a triia a treia (IX, 21)
nice nece (IX, 3)
nici nece (IX, 3)
vere vare (IX, 4)
vericarii varecarii (IX, 5)
vindecare vendecare (IX,11)
ziserã zisãrã (IX, 12)
mulþimea mulþimia (IX,12)
somnu somnu (IX,32)
b) În consonantism se observã:
1. disimularea lui “n” apare în ambele texte cu
specifiacarea cã în BB întâlnim douã variante: nemurui/
nemãrui (BB IX, 36, 21) - nemurui (NTB IX, 36,21)
Tabel al diferenþierilor consonantice:

frânse frâmse (IX, 16)
nemãrui nemurui (IX, 21)
nemurui nemurui (IX, 36)
142 Laura Bªdescu
cãrturari cãrtulari (IX, 21)
Morfologie
În cadrul structurii morfologice semnalãm
urmãtoarele diferenþieri:
1. neconcordanþa formelor verbale - modurile personale (NTB)
apar ca moduri nepersonale (BB) (priimind (BB IX, 11) - priimi
(NTB IX, 11); luând (BB IX, 16) - lua (NTB IX, 16) º.a.m.d.)
2. verbele de conjugarea a IV-a fac imperfectul în NTB în “-
iia” (NTB - grãiia (IX, 11), trebuiia (IX, 11); BB - grãia
(IX, 11), trebuia (IX,11)
3. pluralul substantivului în BB are desinenþa “-i” asimilat
(bãrbaþ (NTB IX, 32) - bãrbaþi (NTB IX, 32)
Tabel al diferenþierilor morfologice:

al patrulea al patrul (IX, 7)
auzu auz (IX, 9)
spuserã spusãrã (IX, 10)
priimind priimi (IX, 11)
ziserã zisãrã (IX, 12)
sã-º afle sã-ºi afle (IX, 12)
daþ daþi (IX, 13)
luând luo (IX, 16, 28)
grãia grãiia (IX, 11)
trebuia trebuiia (IX, 11)
bãrbaþ bãrbaþi (IX, 32)
ascultaþ ascultaþi (IX, 35)
În cadrul structurii sintactice nu se semnaleazã

diferenþieri.
Lexic
Observãm puþine diferenþieri lexicale propriu-zise,
abundenþa construcþiilor echivalente se bazeazã pe sinonimie,
având activ principiul stilistic.
Semnalãm prezenþa unui calc total din slavã în Biblia
de la Bucureºti ºi absenþa acestuia în Noul Testament de la
Bãlgrad (binevestind (BB IX, 9) - vestind (NTB IX, 6)).
Tabel al diferenþierilor lexicale
BB NTB
volnicie vârtute ( IX, 1)
binevestind vestind ( IX, 6)
sã sã odihneascã sã sã rãsfire (IX, 14)
asãzaþi faceþi-l sã ºazã (IX, 14)
otace pre rând (IX, 14)
sã râdicã prisoseala luarã de rãmãºiþele (IX, 17)
coºuri corfe (IX, 17)
a sã izgoni lepãdat a fi (IX, 21)
sufletul viiaþa (IX, 23, 24)
colibi sãlaºe (IX, 33)
zile vreme (IX, 36)

De la Luca De la Luca
Cap. IX. Cap. 9
1. ª i chemând pre 1. ª i chemând pre

cei 12 ucenici ai Lui, deade cei doisprezeace ucenici ai
lor puteare ºi volnicie spre Lui, deade lor puteare ºi
toþi dracii, ºi toate boalele sã vârtute spre toþi dracii, ºi
vindece. boalele sã vindece.
2. ºi trimise pre ei sã 2. ºi trimise pre ei sã
propoveduiascã Împãrãþia propoveduiascã “Împãrãþia
lui Dumnezãu ºi sã vindece lui Dumnezãu” ºi sã vindece
bolnavii bolnavii
144 Laura Bªdescu
3. ª i zise lor: 3. ª i zise lor:

“Nemicã sã nu luaþi pre cale, “Nemicã sã nu luaþi pre cale,
nici toiag, nici taistrã, nici nece toiag, nece taistrã, nece
pâine, nici bani, nici câte pâine, nece bani, nece câte
doao veºminte a avea. doao veºminte având.
4. ª i veri în ce casã 4. ª i vare în ce casã
veþi întra, acolo rãmâneþi ºi veþi întra, acolo rãmâneþi ºi
de acolea ieºiþi. de acolea eºiþi.
5. ª i vericarii nu vor 5. ª i varecarii nu
priimi pre voi, ieºind den vor priimi pre voi, eºind den
oraºul acela, ºi prahul den oraºul acela, ºi prahul den
picioarele voastre scuturaþi, picioarele voastre scuturaþi
întru mãrturie spre ei, mãrturie spre ei,
6. ºi ieºind, îmbla 6. Iacã eºind,
pren toate satele, îmblaþi pren toate satele,
binevestind ºi vindecând vestind Evanghelia ºi
pretutindenea. vindecând pretutindenea.
7. Auzi ºi Irod, al
7. Auzi ºi Irod, al patrulea domnitoriu, cealea
patrulea domnitoriu, cealea ce fura de El toate, ºi sã
ce fura de El toate ºi sã îndoiia, pentru cã zicea unii
îndoia, pentru cã zicea unii cã Ioan s-au sculat den
cã Ioan s-au sculat den morþi.
morþi. 8. Iarã unii zicea cã
8. Iarã unii zicea cã Ioan s-au arãtat, iarã alþii cã
Ioan s-au arãtat, iarã alþii cã un proroc din cei de demult
un proroc din cei de demult s-au sculat den morþi.
s-au sculat. 9. Atuncea zise
9. ª i zicea Irod: Irod: “Pre Ioan eu l-am tãiat,
“Pre Ioan eu l-am tãiat, dar dar cine iaste Acesta de
cine iaste Acesta de Carele Carele eu auz unele ca
auzu unele ca aceasta?” aceasta ºi vrea sã-l vazã.
10. ª i înturnându-sã
10. ª i cãuta sã-l apostolii spusãrã
vazã pre EL ºi înturnându-se Lui toate câte fãcuse, ºi
apostolii, spuserã lui toate luând pre ei, sã dusã Însuºi
câte fãcuse. ª i luând pre ei, în loc pustiiu al oraºului ce
sã osebi Însuºi în loc pustiiu sã chiamã Vitsaida.

al oraºului ce sã cheamã
Vithsaida.
11. Carea înþelegând
11. Iarã înþelegând mulþimea mearserã dupã El
mulþimea, mearserã dupã El; ºi priimi pre ei grãiia lor de
ºi priimind spre ei, grãia lor Împãrãþia lui Dumnezãu. ª i
de împãrãþia lui Dumnezãu, celor ce trebuiia vendecare,
ºi celor ce trebuia vindecare vindeca-i.
vindcã-l 12. Iarã zuoa începu
12. Iarã ziua începu a treace. Mergând la El cei
a treace, ºi mergând la El cei doisprãzeace ziserã Lui:
12 ziserã Lui: “Slobozi Slobozi mulþimea ca sã
mulþimea ca sã meargã în meargã în oraºã ºi în sate
oraºã ºi sate carele-s carele-s împregiur, sã sã
împrejur; sã sã odihneascã ºi rãsfire ºi sã-ºi afle bucata; cã
sã-ºi afle bucate, cã aicea acicea suntem în loc pustiiu.
suntem în loc pustiiu.” 13. Iarã zise lor: Daþi voi lor
13. ª i zise lor: “Daþi sã mãnânce. Iarã ei ziserã:
voi lor sã mãnânce.” Iarã ei Nu iaste la noi mai mult de
ziserã: “Nu iaste la noi mai cinci pâini ºi doi peºti.
mult de cinci pâini ºi doi Poate cã vom mearge noi sã
peºti, poate cã vom mearge cumpãrãm mulþimei aceºtiia
noi sã cumpãrãm mulþimei bucate.
aceºtiia bucate!” 14. Cã era bãrbaþi ca
14. Cã era bãrbaþi ca la cinci mie. Iarã El zise
la cinci mii; iarã El zise ucenicilor Lui: Faceþ-i sã
ucenicilor Lui: “Aºãzaþi pre ºazã pre rând câte cincizeci.
ei otace, câte 50. 15. ª i fãcurã aºa, ºi-
15. ª i fãcurã aºa, ºi- i aºãzarã pre toþi.
i aºãzarã pre toþi. 16. Iarã El luo ceale
16. ª i luând ceale cinci pâini ºi cei doi peºti
cinci pâini ºi cei doi peºti, cãutând la ceriu, blagoslovi-
cãutând la ceriu, le le ºi le frâmse ºi deade
blagoslovi ºi le frânse ºi ucenicilor sã le puie înaintea
alcade ucenicilor sã le puie mulþimei. 17. ª i mâncarã ºi
înaintea mulþimei. sã sãturarã toþi ºi luarã de
146 Laura Bªdescu
17. ª i mâncarã ºi sã rãmãºiþele fãrmiturilor, corfe

sãturarã toþi, ºi sã ridicã doaosprãzeace.
prisosala lor, fãrmituri, 18. ª i fu când S-arã
coºuri, doosprãzeace. ruga El sângur, cu El era
18. ª i fu fiind El ucenicii ºi întreba pre ei
rugându-se deosebi cu El zicând:
erau ucenicii ºi întrebã pre ei 19. Cine Mã zic
zicând: “Cine-M zic mulþimea cã sunt? Iarã ei
mulþimea cã sunt?” Iarã ei rãspunzând zisãrã: Ioan
rãspunzând ziserã: “Ioan Botezãtoriul, alþii Illie, iarã
Botezãtoriul, alþii Ilie, iarã alþii cã un proroc den cei
alþii cã un proroc den cei de dedemult s-au sculat.
demult s-au sculat.” 20. Zise deacii lor:
20. ª i zise lor: Darã voi cine Mã ziceþi cã
“Darã voi cine-M ziceþi cã sunt? Rãspunzând Pãtru
sunt?” Rãspunzând Petãr zise: Cel Hristos al lui
zise: “Pre Hristos al lui Dumnezãu.
Dumnezãu.” 21. Iarã El
21. Iarã El, contenind pe ei, porunci
contenind pre ei porunci nemurui sã nu spue aceasta.
nemãrui sã nu spuie aceasta, 22. Zicând cã sã
22. Zicând cã sã cade Fiiului omenesc multe
cade Fiiului Omenesc multe a pãþi ºi lãpãdat a fi de
a pãþi ºi a seã izgoni de bãtrâni ºi de mai marii
bãtrâni, ºi de arhierei, ºi de popilor ºi de cãrtulari, ºi a-L
cãrturari, ºi a-L omorî, ºi a omorî ºi a treia zi a înviia.
triia zi a înviia. 23. Iarã zicea
tuturora: Cine va vrea dupã
23. ª i zicea tuturora: Mine sã vie sã sã leapede de
“ Cine va vrea dupã Mine sã sine ºi sã ia crucea lui, în
vie, sã se leapede de sine ºi toate zilele ºi sã vie dupã
sã ia crucea lui în toate Mine.
zilele ºi sã vie dupã Mine. 24. Cã cine va vrea
24. Cã cine va vrea viaþa lui sã o mântuiascã,
sufletul lui sã-l mântuiascã piiarde o-va, iarã cine va
piarde-l va pre el, iarã cine piiarde viaþa lui pentru Mine
va piarde sufletul lui pentru afla-o-va.
Mine, aceasta-l va mântui

pre el. 25. Cã ce foloseaºte
25. Cã ce foloseºte omului sã va dobândi lumia
omului de va dobândi lumea toatã, iarã pre sine sã piarzã
toatã iarã pre sine sã piarzã sau sã sã pãgubeasccã?
sau sã pãgubeascã? 26. Cã cine sã va
26. Cã cine se va ruºina de Mine ºi de
ruºina de Mine ºi de cuvintele Meale, de acela
cuvintele Meale, de acela Fiiul omenesc încã-i va fi
Fiiul Omenesc sã va ruºina ruºine, când va veni, cu
când va veni cu slava Lui, ºi slava Lui ºi a Tatãlui ºi
a Tatãlui ºi a sfinþilor îngeri. sfinþilor îngeri.
27. Ce zic voao 27. Ce zic voao
adevãrat: “Sunt unii den adevãrat, sunt unii de carii
carii stau acicea carii nu vor care stau acicea cari nu vor
gusta moartea pânã nu vor gusta moartea pânã nu vor
vedea împãrãþia lui vedea Împãrãþiia lui
Dumnezãu.” Dumnezãu. 28. ª i fu dupã
28. ª i fu dupã cuvintelea aceastea la opt
cuvintele aceastea ca la opt zile, luo pre Pãtru ºi pre Ioan
zile ºi luând pre Petãr ºi pre ºi Iacov, sui în mãgurã sã Sã
Ioan ºi Iacov sã sui în roage.
mãgurã sã sã roage.
29. ª i fu, rugându- 29. ª i fu, rugându-
se El, faþa obrazului Lui alta, Sã, faþa obrazului Lui alta, ºi
ºi veºmântul Lui albu veºmântul Lui albu
strãlucind. strãlucind.
30. ª i iatã doi bãrbaþ 30. ª i iatã doi
voroviia cu El, carii era bãrbaþi voroviia cu El carii
Moiisi ºi Ilie, era Moisii ºi Illia.
31. Carii sã vãzurã 31. Carii sã vãzurã
în slavã grãiia de ieºirea Lui în slavã, grãiia de eºirea Lui
carea era a împlea în carea era a împlea în
Ierusalim. Erosalim.
32. iarã Petãr ºi ceia 32. Iarã Pãtru ºi ceia
ce era cu El erau îngruiaþi de ce era cu el era îngruiaþi de
somnu iarã deºteptându-se somnu, iarã deºteptându-sã
148 Laura Bªdescu
vãzurã slava Lui, ºi cei doi vãzurã slava lui ºi cei doi
bãrbaþ ce sta cu EL. bãrbaþi stând cu El.
33. ª i fu când 33. ª i fu când s-arã
osebiia ei de la El, zise Petãr duce de la El, zise Pãtru lui
lui Iisus: “Dascale, bine Iisus: Dascale, bine iaste
iaste noao acicea a fi, ºi sã noao acicea a fi ºi sã facem
facem trei colibi: una Þie ºi trei sãlaºã: unul Þie, unul lui
lui Moisi una, ºi una lui Moisi ºi unul lui Ilie,
Ilie”, neºtiind ce grãiaºte. neºtiind ce grãiaºte.
34. ª i aceastea 34. Iarã aceastea
zicând el, fu nuor ºi umbri zicând el, fu nuor ºi umbri
pre ei, ºi sã spãrearã când pre ei, ºi sã spãrearã când
întrarã ei în nor. întrarã ei în nor.
35. ª i glas fu den 35. ª i glas fu den
nor, zicând: “Acesta iaste nor zicând: Acesta iaste
Fiiul Mieu cel iubit, pre Fiiul Mieu cel iubit, pre
Acesta ascultaþ.” acesta ascultaþi.
36. ª i dupã ce fu 36. ª i dupã ce fu
glasul, sã aflã Iisus sângur. glasul sã aflã Iisus sângur,
Iarã ei tãcurã ºi nemurui nu iarã ei tãcurã ºi nemurui nu
spusãrã în zilele acealea, spusãrã, în aceaia vreame,
nemicã de acealea carele au nemicã de acealea carele
vãzut. vãzurã.
II. 3.4. Evanghelia de la Ioan (cap. IX)
Din comparaþia fãcutã textelor Evangheliei de la Ioan

(cap. IX), din Noul Testament de la Bªlgrad ºi Biblia de la
Bucure”ti am obþinut urmãtoarele concluzii în:
Foneticã
a) În vocalism observãm:
1. pãstrarea grafiei cu “u” final în NTB
orbu (NTB; IX, 1,3,8,13) - orb (BB; 1,3,8,13)
elu (NTB; IX,18) - el (NTB; IX, 18)
2. închiderea lui “e” medial la “i”
tremes (NTB; IX, 4) - trimis (BB; IX, 4)
3. trecerea lui e>i ºi apoi sincoparea sa
NTB (derept IX, 25) - BB (dirept IX, 25)
Tabel al diferenþierilor fonetice

orb orbu (IX, 1,3,8,13,10)

nice nece (IX,3)
trimis tremes (IX,4)
chema chiama (IX,11)
deºchis diºchis (IX,14)
dirept derept (IX,25)
deci deacii (IX,28)
el elu (IX,18)
b) În consonantism observãm:
1. rostirea durã a consoanelor “s”, “z”, “t”, în
Noul Testament de la Bãlgrad zisãrã (IX;12) adusãrã
(IX,13), zuo (IX,4) ºi rostirea moale în Biblia de la
Bucureºti (ziserã, aduc, zio)
2. textul NTB apeleazã exclusiv la g*, în timp ce
Biblia de la Bucureºti la j (giudecatã (NTB; IX, 39) -
judecatã (BB, IX,39)
150 Laura Bªdescu

zio zuo (IX, 14)
ziserã zisarã (IX, 12)
aduc adusarã (IX,13)
judecatã giudecatã (IX,39)
c) În morfolgie se înregistreazã:
1. tendinþa substantivelor de a-ºi schimba
numãrul:
NTB subst. sg. lucrul (IX,3) - BB subst. pl. lucrurile
(IX,3)
NTB subst. pl. pãcate (IX,41) - BB (subst. sg. pãcat
(IX,41)
2. pãstrarea pluralului vechi în NTB.
lucrurele (NTB, IX,4) - lucrurile (BB, IX,4)
3. tendinþa de înlocuire a pronumelui personal cu
alte forme de pronume
NTB - el (IX, 2) - BB dânsul (IX, 2)
NTB - însuºi (IX,21) - BB el (IX, 21)
4. pãstrarea în NTB a formei arhaice de pf.
simplu, sau prezent- ºi echivalarea ei în BB cu pf. compus.
NTB (scuepi (IX, 5), feace (IX, 6) - BB au scuipit (IX,
5), au fãcut (IX, 6)
5. înlocuirea în BB a modului indicativ (cu forme
predominante de perfect simplu) specific NTB, cu modul
gerunziu sau indicativ perfect compus.
6. Schimbarea categoriei morfologice: verb (NTB
- samãnã (IX,9)) - adverb (BB - aseaminea (IX,9)); substantiv
(NTB - naºtere (IX,32)) - verb (BB - nãscut (IX,32))
Tabel al diferenþierilor morfologice

lucrurile lucrul/lucrurele(IX,3,4)
vine veni-va (IX,4)
sa lucreaze lucra (IX,4)
au scuipit scuepi (IX,5)
au fãcut feace (IX,6)
vedea vãzuse (IX,8)
iaste e (IX,8)
aseaminea seamãnã (IX,9)
au fãcut facu (IX, 9, 11,14)
au uns unse (IX, 11)
mergând merºu (IX, 11)
spãlându-mã spãlaiu (IX, 11)
am vãzut vãzuiu (IX, 11)
aduc adusãrã (IX, 13)
au deºchis deschise (IX,17,26)
deºchisease (IX,14)
întreba întrebarã (IX, 15)
ziceþ ziceaþi (IX, 19)
el însuºi (IX, 21)
dânsul el (IX, 21)
va grãi sã grãiascã (IX, 21)
de iaste sã-i (IX, 25)
au fãcut fãcu (IX, 26)
veþ veþi (IX, 27)
sã auziþ sã auziþi (IX, 27)
fiþ fiþi (IX, 27)
eºti fi (IX, 28)
sã fie deºchis sã deºchizã (IX, 32)
nãscut naºtere (IX, 32)
nu ar fi n-arã fi (IX 33)
de aþ fi sã aþi fi (IX, 41)
n-aþ n-aþi (IX, 41)
pãcat pãcate (IX,41)
ziceþ ziceþi (IX, 41)
152 Laura Bªdescu
Sintaxa
Se observã diferenþe minime de reorganizare a sintaxei,
propoziþiei ºi a frazei:
1. obiectul direct este antepus verbului în BB ºi
postpus verbului în NTB; în BB se observã o alternare a acestor
poziþii “ºi-l întrebarã (BB IX,1) - “ºi întrebarã pre El (NTB
IX,1).
2. o altã particularitate este abundenþa formelor
inversate în propoziþie ºi construcþiilor sintactice dislocate:
NTB - “Darã cum veade acum?” (IX, 19,21)
BB - “Cum darã acum veade (IX, 19,21)
NTB - “iaste pãcãtos” (IX,24)
BB - “pãcãtos iaste” (IX,24)
3. reluarea obiectului direct prin pronume apare în
BB datoritã normei sintactice a limbii române literare:
NTB - “iarã pre Acesta nu ºtim” (IX, 28)
BB - “iarã pre Acesta nu-L ºtim” (IX, 28)
NTB - “tu înveþi pre noi” (IX,34)
BB - “tu ne înveþi pre noi” (IX,34)
4. variazã poziþia predicatului în propoziþie:
NTB - “Venit-am sã fac giudecatã în lumea acesta”
(IX,39)
BB - “Întru judecatã Eu în lumea aceasta am venit”
(IX,39)
Lexic
În domeniul organizarãii lexicale semnalãm înlocuirea
cu termeni muntenºti sau neologici a termenilor socotiþi
neînþeleºi.
Tabel- construcþii sinonimice

Raavi învãþãtoriule (IX,2)
scãldãtoarea lacul (IX, 7,11)
sã înþeleage tâlcui (IX,7)
sã duse mearse (IX,7)

odinioarã mainte (IX,13)
nu pãzeaºte nu þine (IX,16)
price sfadã (IX, 16)
am vãzut deºchisease ochii (IX, 18)
adunare sinagoga (IX, 22)
depãrtat sã fie sã leapede (IX,20)
mãrire slavã (IX, 24)
nu ascultã nu aude (IX, 31)
crezãtoriu cinstitoriu (IX, 31)
du-te pasã (IX,7)
- variante

nimenea nime (IX,4)
scuipat scuepiturã (IX,6)
fiiul feciorul (IX,
19,20)
Se observã grija pentru stil a traducãtorilor:

vârstã are destul mare-i
(IX, 21)
154 Laura Bªdescu

Evanghelia de la Evanghelia de la
Ioan Ioan
Cap. IX Cap. 9
1. ª i vãzu un om 1. Trecând derept

orb den naºtere. aceaia, vãzu pre un om orbu
2. ª i-l întrebarã den naºtere. 2. ª i întrebarã
ucenicii Lui zicând: “Ravvi, pre el ucenicii lui, zicând:
cine au greºit? Acesta au “Învãþãtorule cine au greºit,
pãrinþii lui, ca sã sã nascã acesta au pãrinþii lui, ca sã
orb?” 3. Rãspunse Iisus: nascã orbu?” 3. Rãspunse
“Nice acesta au greºit, nice Iisus: “Nece acesta au greºit,
pãrinþii lui, ce ca sã sã arate nece pãrinþii lui, sã nascã
lucrurile lui Dumnezãu întru orbu, ce ca sã sã arate lucrul
el. 4. Eu trebuie a lucra lui Dumnezãu în el.” 4. Mie
lucrurile celui ce M-au sã cade a lucra lucrurele
trimis pe Mine, pânã iaºte Celuia ce M-au tremes, pânã
zio; vine noapte când iaºte zuo; veni-va noaptea
nimenea nu poate sã lucreze. când nime nu poate lucra. 5.
5. Când sunt în lume, Pânã voiu fi în lume luminã
Luminã sunt lumii.” 6. sunt lumii. 6. Aceastea
Aceaste zicând, au scuipat zicând scepi la pãmânt ºi
jos ºi au fãcut tinã den feace tinã den scuepiturã, ºi
scuipat ºi au uns tina peste unse cu tinã ochii orbului. 7.
ochii orbului. 7. ª i zise lui: ª i zise lui: “Pasa de-þi spalã
“Du-te de te spalã la ochii în lacul lui Siluoam (ce
scãldãtoarea lui Siloam!” sã chiamã de a veri tâlcui
carea sã înþãleage: Trimis. “trimes”). Merse ºi sã spãlã
Deci sã duse ºi sã spãlã, ºi ºi veni râzând. 8. Iarã vecinii
veni vãzând. 8. Deci vecinii ºi ceia ce-l vãzuse mai
ºi ceia ce-l vedea pre el mai înainte cã era orbu zicea:
înainte cã era orb zicea: “Au “Au nu e acesta carele ºãdea
nu iaºte acesta cela ce ºãdea ºi cerea?” 9. Alþii zicea cã
ºi cerea?” acesta iaºte, darã alþii cã-i
Alþii zicea cã acesta samanã lui. El zicea cã “eu-
iaºte, iarã alþii cã aseminea s acela.”

cu el iaºte. Acela zicea cã : 10. Ziserã derept
“Eu sunt.” 10. Deci zicea aceia lui: “Cum þi s-au
lui: “Cum þi s-au deschis deschis ochii?” 11.
ochii?” 11. Rãspunse acela Rãspunse acela ºi zise: “Un
ºi zise: “Un om ce se chema om ce-l chiamã Iisus, tinã
Iisus tinã au fãcut ºi au uns fãcu ºi-mi unse cu aceaia
ochii miei; ºi zise mie: “Du- ochii miei ºi-mi zise: “Pasã
te la scãldãtoarea lui Siloam la lacul Siluam ºi-þi spalã
ºi te spalã. ª i mergând ºi ochii. ª i dacã mersu ºi-mi
spãlându-mã, am vãzut.” 12. spãlaiu ochii vãzuiu. 12.
Deci ziserã lui: “Unde iaºte Zisãrã-i derept aceaia lui:
Acela?” Zise: “Nu ºtiu” 13. “Unde iaºte Acela?” Zise:
Aduc pre el cãtrã farisei, pe “Nu ºtiu” 13. Adusãrã pre el
cel ce odinioarã era orb.14. cãtrã farisei, pre acela carele
ª i era sâmbãtã când au fãcut era mainte orbu. 14. ª i era
Iisus tina ºi au deschis lui sâmbãtã când fãcu Iisus tinã
ochii. 15. Deci iarãº îl ºi-i diºchisease ochii lui. 15.
întreba pre el ºi fariseii cum ª i iarã-l întrebarã fariseii
au vãzut. Iarã el zise lor: cum i s-au deschis ochii; el
“Tinã au pus preste ochii zise lor: “Tinã puse la ochii
miei, ºi m-am spãlat ºi vãz.” miei, ºi mã spãlaiu ºi vãz.
16. Deci zicea dentru farisei 16. Ziserã unii den farisei:
oarecarei: “Acesta om nu “Acest om nu e de la
iaºte de la Dumnezãu cãci Dumnezãu, cã sâmbãta nu
sâmbãta nu o pãzeaºte.” þine. Alþii zisea: “Cum
Alþii zicea: “Cum poate un poate om pãcãtos face
pãcãtos ca aceastea sã facã seamne ca aceasta?” ª i era
seamne?” ª i price era întru sfadã într-înºi. 17. Zisãrã
ei. 17. Ziserã orbului iarãºi: orbului iarãºi: “Tu ce zici de
“Tu ce zici pentru El cã þi-au El, cã-þi deschise ochii tãi?”
deschis Þie ochii?” Iarã el Iarã el zise: “Prorocu-i”. 18.
zise cã proroc iaºte. 18. Deci ª i nu crezurã jidovii de elu
nu crezurã jidovii pentru el cã au vrut fi orb ºi veade,
cã orb era ºi au vãzut, pânã pânã nu chemarã pãrinþii lui,
au chemat pre pãrinþii celuia a celuia ce o sã deºchisease
ce au vãzut. ochii. 19. ª i întrebarã pre ei,
156 Laura Bªdescu
19. ª i întrebarã pre zicând: “Acesta iaºte

ei zicând: “Acesta iaºte fiul feciorul vostru carele voiu
vostru, carele voi ziceþi cã ziceaþi c-au nãscut orbu?
orb s-au nãscut? Cum darã Darã cum veade acum?
acum vede?” 20. Rãspunserã la
20. Rãspunserã lor pãrinþii lui ºi zisãrã: “ª tim
pãrinþii lui ºi ziserã: “ª im cã cã acesta iaºte feciorul
acesta iaºte fiul nostru ºi nostru ºi c-au nãscut orb.
cum orbu s-au nãscut.”
21. Iarã cum acum 21. Iarã cum veade
veade, nu ºtim. Au cine au acum, nu ºtim; s-au cine i-au
deschis lui ochii, noi nu deschis ochii lui, noi nu
ºtim. El vârstã are, pre ºtim. Însuºi destul mare-i,
dânsul întrebaþi. El pentru pre el întreba-þi, însuºi de
dânsul va grãi.” sine o sã grãiascã.22.
22. Aceastea ziserã Aceastea zisãrã pãrinþii lui,
pãrinþii lui, cãci se temea de ca sã temea de jidovi, cã iatã
jidovi ca, de-L va mãrturisi rânduisã jidovii cã varecina
cineva pre El Hristos, va mãrturisi de Hristos, sã-l
depãrtat de adunare sã fie. leapede den sinagoga.
23. Pentru aceaea 23. Derept aceastea
pãrinþii lui ziserã cã: “Vârstã zisãrã pãrinþii lui, cã:
are, pre el întrebaþi.” “destului de mare, pre el
24. Deci strigarã de întrebaþi pãcãtos. 24. Deci
al doilea rând pre omul chemarã ºi a doua oarã pre
carele era orb ºi zisãrã lui: omul carele era orb ºi zisãrã
“Dã mãrire lui Dumnezãu. lui: Dã slavã lui Dumnezãu,
Noi ºtim cã omul acesta noi ºtim cã omul acesta iaºte
pãcãtos iaºte.” pãcãtos. 25. Rãspunse derept
25. Rãspunse dirept aceia acela ºi zise: Sã-i
aceaea acela ºi zise: “De pãcãtos eu nu ºtiu; una ºtiu:
iaºte pãcãtos nu ºtiu. Una cã fiind orb, acum vãz. 26.
ºtiu cã orb fiind, acum vaz. ª i iarãºi zisãrã lui: Ce-þi
ª i ziserã lui iarãºi: “Ce au fãcu þie? Cum deºchise ochii
fãcut þie? Cum au deºchis þie tãi? 27. Rãspunse lor: Iatã
ochii?”. spus, voao ºi nu auziþi, cã ce
27. Rãspunse lor: veþi iarã sã mai auziþi, doarã
“Am zis voao acum ºi n-aþ ºi voi veþi sã fiþi ucenici?

auzit. Ce iarãº veþ sã auziþ? 28. Deacii-l ocãrârã
Au ºi voi veþ sã fiþ lui pre el ºi ziserã: Tu fii ucenic
ucenici?” Aceluia, iarã noi lui Moisi
28. Deci suduirã pre suntem ucenici. 29. Noi ºtim
el ºi ziserã: “Tu eºti ucenic cã lui Moisi au grãit
Aceluia, iarã noi lui Moisi Dumnezãu, iarã pre Acesta
suntem ucenici. 29. Noi ºtim nu ºtim de unde iaºte.
cã au Moisi au grãit 30. Rãspunse omul
Dumnezãu, iarã pre Acesta ºi zise lor cã: Aceasta iaºte
nu-l ºtim de unde iaºte.” minune, cã voi nu ºtiþi de
30. Rãspunse omul unde iaºte, ºi-mi deºchise
ºi zise lor: “Pentru cã întru ochii miei.
aceasta minunat iaºte, cãci
voiu nu ºtiþi de unde iaºte, ºi 31. Iarã ºtim cã pre
au deschis mie ochii. pãcãtoºi Dumnezãu nu-i
31. ª i ºtim cã pre aude; ce cine iaºte
pãcãtoºi Dumnezãu nu-i cinstitoriu pre Dumnezãu ºi
acultã, ce, de va fi cineva de voia Lui face, pre acesta-l
Dumnezãu crezãtoriu ºi va aude. 32. Den veac nu s-au
face voia lui pre acela auzit sã deºchizã cineva
ascultã. 32 Den veac nu s- ochii orbului den naºtere.
au auzit cum sã fie deschis 33. Sã n-arã fi
cineva ochi de orb nãscut. Acesta de la Dumnezãu, n-
33. De nu ar fi are putea face nemicã. 34.
acesta de la Dumnezãu, n-ar Rãspunserã ºi ziserã lui: tu
putea sã facã nemicã.” 34. în pãcate ai nãscut tot ºi tu
Rãspunserã ºi ziserã lui: înveþi pre noi? ª i-l scoaserã
“Întru pãcate tu te-ai nãscut pre el afarã. 35. Auzi Iisus
tot, ºi tu ne înveþi pre noi?” cã l-am scos afarã, ºi aflând
ª i-l scoaserã pre el afarã. pre el, zise lui: Tu crezi în
35. Auzi Iisus cã l-am scos Fiul lui Dumnezãu? 36.
pre El afarã ºi aflând pre el Rãspunse acela ºi zise: cine
zise lui: “Tu crezi în Fiul lui iaºte Doamne sã crez în El?
Dumnezãu?” 36. Rãspunse 37. Zise derept
acela ºi zise: “Cine iaºte aceaia Iisus lui: Vãzutu-L-ai
Doamne, ca sã crez întru El? ºi care grãiaºte cu tine,
158 Laura Bªdescu
37. ª i zise lui Iisus: “ª i L-ai Acela iaºte.

vãzut pre El! ª i cela ce
grãieºte cu tine, Acela 38. El zise: Crez
iaºte.” Doamne. ºi sã închinã Lui.
38. Iarã el zise: 39. ª i zise Iisus:
“Crez Doamne!” ª i sã Venit-am sã fac judecatã în
închinã lui. 39. ª i zise lui lumea aceasta: ca aceia ce
Iisus: “Întru judecatã Eu în nu vãd sã vazã, ºi cei ce vãd
lumea aceasta am venit, ca orbi, sã fie.
ceia ce nu vãd sã vazã, ºi 40. ª i auzirã den
ceia ce vãd orbi sã fie.” 40. farisei aceastea, carii era cu
ª i auzirã dentru farisei El, ºi zisãrã Lui: Au doarã ºi
aceastea, cria ce era cu El, ºi noi orbi suntem?
ziserã Lui: “Au ºi noi orbi 41. Zise Iisus lor: Sã
suntem?” aþi fi orbi, n-aþi avea pãcate,
41. Zise lor Iisus: iarã acum ziceþi cã vedem;
“De aþ fi orbi n-aþ avea pãcat derept aceaia pãcatul vostru
iarã acum ziceþ cã: “Vedem; rãmâne.
deci pãcatul vostru rãmâne.
Faptele Apostolilor
Cap. I
Din comparaþia fãcutã textului “Faptele Apostolilor”

cap. I din NTB ºi BB, am obþinut urmãtoarele diferenþieri în:
Foneticã
a) în vocalism semnalãm:
1. închiderea lui “e” la “i” în BB (nedireptãþii
(I,18) NTB - nedreptaþii (I,18)
2. “e” în loc de “ã” în BB (ziserã (BB I, 11) -
zisãrã (NTB I, 11))

nedireptaþii nedreptãþii (IX, 18)
mãruntãile mãruntaele (I, 18)
Psalmilor Psalomilor (I,20)
ziua zuoa (I, 2)
ziserã zisãrã (I, 11)
nor nuor (I,9)
b) În consonantism nu se înregistreazã diferenþe

Morfologie
1. pãstrarea pluralelor vechi în Noul Testament de la
Bãlgrad nu este atestatã în Biblia de la Bucureºti : mãruntaele
(NTB I, 8) - mãruntãile (BB I, 8); sorþile (NTB I, 26) - sorþii
(BB I,26)
2. utilizarea formelor variabile ale pronumelui relativ
“care” în moduri diferite: în NTB - cãrora (I,3), carele (I, 12),
carii (I, 21) în BB - carii (I,3), carea (I,12), care (I, 21)
invariabil.
3. lipseºte în NTB articolul demonstrativ: BB Duhul cel
Sfânt (I,16) NTB Duhul Sfânt (I,16)
4. cele mai importante diferenþe sunt în cadrul flexiunii
verbale, prin tendinþa de înlocuire a verbului la perfectul simplu
ºi imperfect cu verbe la perfect compus sau conjunctiv:
160 Laura Bªdescu
Tabel al diferenþierilor morfologice

fãcut-am fãcuiu (I, 1)

au ales alesease (I,2)
s-au înãlþat se înãlþã (I,2)
s-au adunat adunându-sã (I, 6)
întreba întrebarã (I, 6)
sta stãturã (I, 10)
luându-se sã luo (I, 11)
sã sã împle a sã împlea (I,16)
lãcuiesc lãcuiia (I, 19)
s-au chemat sã chiema (I, 19)
i scris iaste scris (I, 20)
sã lãcuiascã lãcui (I, 20)
s-au numit fu numit (I, 23)
carele ce (I, 1)
carii cãrora (I, 3)
el lui (I, 3)
voo a voastrã (I, 3)
carea carele (I, 12)
aceasta acealea (I, 12)
cel - (I, 16)
toþi tuturor (I, 19)
ceia celora (I, 19)
care carii (I, 21)
mãruntãile mãruntaele (I, 18)
sorþii sorþile (I, 28)
Sintaxa
În cadrul structurii sintactice am semnalat cele mai mari
diferenþieri între textele Noul Testament de la Bãlgrad ºi Biblia
de la Bucureºti, diferenþieri nu doar strict sintactice, ci ºi
lexicale ºi morfologice.
Biblia de la
Bucure”ti Noul Testament
de la Bªlgrad
1. Cuvântul cel 1.Întâiu fãcuiu

dentâiu fãcut-am pentru cuvânt de toate ce-au
toate, o, Theofile carele au început Iisus a face ºi a
început Iisus a face ºi a învãþa.
învãþa.
7. … Nu iaste voo 7. Nu iaste a
a priceape anii au voastrã sã ºtiþi vremile ºi
vremurile, carele Pãrintele ceasurile carele Tatãl le-au
au pus întru a sa biruinþã. puse întru a lui puteare.
14. Aceºtea toþi era 14. Aceºtea toþi era
aºteptând dempreunã, cu cuprinºi cu o inimã în rugã
rugãciunea ºi cu ruga, ºi în rugãciune cu muierile
împreunã cu muierile ºi cu ºi Maria, Muma lui Iisus ºi
Mariia, maica lui Iisus, ºi cu fraþii lui.
cu fraþii lui.
17. Cãci numãrat 17. Cãci numãra cu
era cu noi ºi lua sorþul noi ºi era luat soartea
slujbei aceºtiia. slujbei aceºtiia.
24. ª i, fãcând 24. ª i rugându-sã,
rugãciuni, ziserã:“Tu zisãrã: “Tu, Doamne, carele
Doamne, ºtiutoare de ºtii inimile tuturora, aratã
inimile tuturor, aratã dentru den ceºti doi pre carele ai
aceºti doi pre unul carele ales.
vei aleage.
Textele comparate, se integreazã trãsãturilor generale

ale diferenþelor semnalate anterior în domeniul sintaxei, cu
precizarea cã au o frecvenþã relativ mai mare:
1. Schimbarea poziþiei pronumelui / adjectivului
demonstrativ:
aceastã vreme (NTB I,6) - anul acesta (BB I, 6)
2. Atributul în acuzativ este precedat de prepoziþii
diferite:
162 Laura Bªdescu
cu hainã (BB I, 10) - în veºminte (NTB I, 10)

3. Echivalarea sintacticã a prepoziþiilor diferite:
lângã (BB I, 10) - înaintea (NTB I, 10)
la (BB I, 10) - spre (NTB I, 11)
Lexic
Vocabularul prezintã aceleaºi particularitãþi: se insistã
pe echivalarea unor construcþii în mare parte scontându-se pe
efecte stilistice:
Tabel al diferenþierilor lexicale:

dentâiu întâiu (I,1)
a priceape sã ºtiþi (I, 6)
Pãrintele Tatãl (I; 6)
biruinþã puteare (I; 6)
s-au întors sã înturnarã (I,
mãgura 12)
eleonul muntele (I, 12)
foiºor mãslinilor (I, 12)
era mâind casa de sus (I,
maica 13)
trebuia lãcuiia (I, 13)
scrisoarea muma (I, 14)
au câºtigat loc cãdea-se (I, 16)
deu preþul scriptura (I, 16)
cãzut agonesi câmp (I,
calea sâmbetii 18)
având den plata (I, 18)
gloatã de spânzurat (I, 18)
nume cale de o
au plesnit sâmbãtã (I, 12)
sã înþelease mulþime anume
curte împreunã (I,15)
socoteala crepã (I, 18)
în ºtire fu (I, 19)
sãlaº (I, 20)

episcupiia (I, 20)
164 Laura Bªdescu

Faptele Apostolilor Faptele Apostolilor
Cap. I Cap. 1
1. Cuvântul cel 1. Întâiu fãcuiu

dentâiu fãcut-am pentru cuvânt de toate, o Teofile,
toate, o, Theofile, carele au de toate ce-au început Iisus a
început Iisus a face ºi a face ºi a învãþa. 2. Pânã în
învãþa, 2. Pânã în ziua, zuoa, carea poruncind
carea, poruncind apostolilor apostolilor prin Duhul Sfânt,
pren Duhul Sfânt, pre carii pre carii alesease, sã înãlþã.
au ales, s-au înãlþat. 3. La 3. Cãrora li sã arãtã dupã
carii s-au ºi aiavea arãtat patima Lui, viu, cu multe
dupã ce au pãtimit El întru seamne adevãrate.
multe seamne chiar pren 40
de zile arãtându-se lor ºi
zicând ceale ce era pentru
împãrãþia lui Dumnezãu. 4.
ª i împreunã petrecând,
porunci lor de la Ierusalim 5. Cãci Ioan au
sã nu se despartã, ce sã botezat cu apã, iarã voi vã
aºteapte fãgãduinþa veþi boteza cu Duhul Sfânt
Pãrintelui, carea aþi auzit de nu dupã multe zilele
la Mine: 5. Cãci Ioan au aceastea. 6. Iarã ei,
botezat cu apã, iarã voi vã adunându-sã, întrebarã pre
veþi boteza cu Duhul Sfânt El zicând: “Doamne au întru
nu dupã zilele aceastea. 6. aceasta vreame vei tocmi
Deaca s-au adunat, ei întreba împãrãþiia lui Israiil?” 7. ª i
pre El, zicând: “Doamne, au zise cãtrã ei: Nu iaste a
în anul acesta vei aºãza voastrã sã ºtiþi vremile ºi
împãrãþiia lui Israil?” 7. ª i ceasurile carele Tatãl le-au
zise cãtrã ei: “Nu iaste voo a pus întru a Lui puteare.
priceape anii au vremile, 8. Ce priimi-veþi
carele Pãrintele au pus întru putearea Duhului Sfânt viind
a sa biruinþã. spre voi, ºi-mi veþi fie Mie
8. Ce veþi lua mãrturii în Ierosalim ºi în

puteare venind Duhul Sfânt toatã Iudea ºi Samaria, pânã
preste voi ºi veþi fi Mie la marginea pãmântului.
mãrturie în Ierusalim ºi în 9. ª i acestea zicând,
toatã Iudea ºi Samaria ºi cãutând ei, Sã rãdicã ºi
pânã la marginea nourul cuprinzându-L luo
pãmântului. pre El de la ochii lor. 10. ª i
9. ªi aceastea aºa cãutând, era în ceriu
zicând, era în ceriu mergând mergând El ºi iaca, doi
El ºi iatã, doi bãrbaþi sta bãrbaþi stãturã înaintea lor,
lângã ei cu hainã albã, în veºminte albe. 11. Carii
11. Carii ºi ziserã: zisãrã: “Bãrbaþi galileani, ce
“Bãrbaþi galilei, ce staþi staþi cãutând spre ceriu?
cãutând la ceriu? Acesta Acest Iisus carele sã luo sus
Iisus, luându-se de la voi în de la voi, în ceriu, aºa va
ceriu, aºa va veni, în ce chip veni, în ce chip aþi vãzut pre
aþi vãzut pre El mergând în El mergând în ceriu. 12.
ceriu. Atuncea sã înturnarã în
12. Atunci s-au Ierosalim den muntele ce-l
întors în Ierusalim de la chiamã al Mãslinilor, carele
mãgura ce se cheamã iaste aproape de Ierosalim,
Eleonul, carea iaste aproape cale de o sâmbãtã. 13. ª i
de Ierusalim, calea Sâmbetii când întrarã, sã suirã în casa
având. de sus, unde lãcuiia Petãr ºi
13. ª i când întrarã, Iacov ºi Ioan ºi Andrei, Filip
sã suirã în foiºor, unde era ºi Toma, Vartolomeu ºi
mâind Petãr ºi Iacov ºi Ioan Mattheu, Iacov al lui Alfeu
ºi Andrei, Filip ºi Thoma, ºi Simon Zilotis ºi Iuda
Vartholomeu ºi Mattheu; fratele lui Iacov. 14. Aceºtia
Iacov al lui Alfeu ºi Simon toþi era cuprinºi cu o inimã
Zilotis ºi Iuda a lui Iacov. în rugã ºi în rugãciune cu
14. Aceºtea toþi era muerile, ºi Mariia, Muma lui
aºteptând dempreunã, cu Iisus ºi cu fraþii Lui.
rugãciunea ºi cu ruga, 15. ª i în zilele
împreunã cu muierile ºi cu acealea, sculându-se Petãr în
Maria, maica lui Iisus, ºi cu mijlocul ucenicilor, zise (ºi
fraþii Lui. 15. ª i în zilele era mulþime anume
166 Laura Bªdescu
aceastea, sculându-se Petãr împreunã ca vreo 120):

în mijlocul ucenicilor, zise “Bãrbaþi fraþi, cãdea-se a sã
(ºi era gloatã de nume într- împlea Scriptura carea zise
un loc ca de vreo 120): mainte Duhul Sfânt, pre
“Bãrbaþi fraþi, trebuia sã sã rostul lui David, de Iuda
împle Scrisoarea aceasta, carele fu povaþã celora ce
care au zis mai nainte Duhul prinsãrã pre Iisus.
cel Sfânt pren rostul lui 17. Cãci numãra cu
David pentru Iuda, cela ce s- noi ºi era luat soartea slujbei
au fãcut povaþã celor ce au aceºtiia. 18. ª i acesta
prins pre Iisus. 17. Cãci agonesi câmp den preþul
numãrat era cu noi ºi luo nedreptãþii, ºi spânzurat
sorºul slujbei aceºtiia. 18. fiind, crepã pre mijloc ºi sã
Deci acest au câºtigat loc vãrsarã toate mãruntaele lui.
den plata nedireptãþii ºi 19. ª i în ºtire fu tuturor
cãzut fiind, au plesnit preste celora ce lãcuiia în
mijloc ºi s-au vãrsat toate Ierosalim, aºa cât sã chiema
mãruntãile lui. 19. ª i sã câmpul acela în limba lor,
înþelease la toþi ceia ce Acheldama, ce sã zice
lãcuiesc Ierusalimul, cât s- câmpul sângelui. 20. Cã-i
au chemat locul acela cu scris în cartea Psalomilor
limba lor Acheldama, adecã “sã fie sãlaºul lui pustiiu, ºi
Loc al sângelui. 20. Pentru sã nu fie cine lãcui întru el,
cã scris iaste în cartea ºi episcupiia lui sã o ia
Psalmilor: “Facã-se curtea altul.”
lui pustie ºi sã nu fie cine sã 21. ª i sã cade dentr-
lãcuiascã întru ea ºi aceºti bãrbaþi carii s-au
socoteala lui sã o ia altul. adunat cu noi, în toatã
21. Deci, trebuie, den vreamea în carea îmbla între
bãrbaþii care au venit cu noi noi Domnul Iisus, 22.
în toatã vreamea întru carea Începând de la botegiunea
au întrat ºi au ieºit asupra lui Ioan, pânã în zuoaa carea
noastrã Domnul Iisus, 22. sã luo sus dentre noi, de
Începând de la botezul lui învierea lui Hristos.
Ioan pânã în ziua carea s-au 23. ª i stãturã doi,
înãlþat de la noi, mãrturie Iosif care-l chiamã Varsava,
învierii Lui unul sã sã facã cela ce fu numit Iust ºi
dentru aceºtea împreunã cu Mattia.

noi.” 23. ª i au pus pre doi, 24. ª i rugându-sã,
pre Iosif, cela ce sã chema zisãrã: Tu, Doamne, carele
Varsava, carele s-au numit ºtii inimile tuturora, aratã
Iustos, ºi pre Matthia. 24. ª i den ceºti doi pre carele ai
fãcând rugãciuni, ziserã: ales.
“Tu, Doamne, ºtiutoare de
inimile tuturor, aratã dentru 25. Sã ia soarta
aceºti doi pre unul carele vei slujbei aceºtia ºi a
aleage. 25. Sã ia sorþul apostoliei den carea rãtãci
slujbei aceºtiia ºi a trimiterii Iuda, sã meargã în locul lui.
dentru carea au ieºit Iuda sã 26. ª i aruncarã sorþile lor ºi
meargã la locul lui. 26. ª i cãzu soartea pre Matthia ºi
deaderã sorþii lor ºi cãzu sã numãrã cu unsprãzeace
sorþul pre Matthia ºi apostoli.
împreunã sã rândui cu cei 11
apostoli.
II. 3. 6. Predosloviile
G. Þepelea a demnostrat254 cã trei dintre predosloviile

Noul Testament de la Bªlgrad 1648 sunt reproduse, cu
simple modificãri grafice sau înlocuiri de termeni, în Biblia de
la 1688, ºi anume:
254
Studii de istorie ”i limbª literarª, Bucureºti, Editura Minerva,
1970.
168 Laura Bªdescu
170 Laura Bªdescu
172 Laura Bªdescu
174 Laura Bªdescu
Predoslovia la evanghelistul Marcu, predoslovia

evanghelistului Luca, predoslovia evanghelistului Ioan.
Stabilind diferenþa de grafie în principal, ºi notând o
singurã diferenþã foneticã (e > ea, e > b) articolul subliniazã
unitatea limbii române prin accesibilitatea în Muntenia a unui
text bãlgrãdean, scris în urmã cu patruzeci de ani.
Concluzii
Din paginile precedente se desprind câteva diferenþieri

generale ale textelor comparate.
Diferenþele predominante sunt de naturã foneticã ºi
morfologicã, mai puþin lexicalã ºi sintacticã. Aceste diferenþieri
sunt înscrise în norma de evoluþie a limbii literare caracteristicã
perioadei 1532 - 1656 (perioadã a tipãririi Noului Testament
de la Bªlgrad ) ºi perioada 1656 - 1780 (perioada tipãririi
Bibliei de la Bucure”ti); cu câteva abateri pentru ultima
perioadã, care asimileazã caracteristici nemunteneºti în foneticã
ºi în vocabular (în foneticã, rostirea nemunteneascã
“Dumnezãu, judicãtori, hiarãle”, în lexic câteva asociaþii
sinonimice interesante: vrãjitori prin mândrii (NTB, Matei, II,
1), cin (BB, Matei, IV, 21,22) pentru corabie (NTB, Matei, IV,
21, 22), otace (NTB, Luca, IX,14) cu sensul de grupe; socoteala
(NTB, Faptele apostolilor, I, 20). În textele comparate existã o
singurã înlocuire lexicalã nesinonimicã: lãcuste (NTB, Matei,
III, 4) pentru vlãstare (BB, Matei III, 4).
Diferenþele sintactice þin adesea de stil ºi de limba
vorbitã ºi nu sunt impuse cu regularitate în Biblia de la
Bucure”ti.
Se impune urmãtoarea concluzie: Noul Testament de
la Bªlgrad ºi Biblia de la Bucure”ti au utilizat aceeaºi sursã cu
certitudine, însã este greu de presupus cã douã traduceri diferite
dau acelaºi rezultat. Biblia de la Bucure”ti a utilizat Noul
Testament de la Bªlgrad ca sursã principalã pentru Scriptura
Nouã, cu certitudine pentru Evanghelii ºi pentru Faptele
Apostolilor.
Biblia de la Bucure”ti - sintezª a vechiului scris

romnesc
176 Laura Bªdescu
Apariþia Bibliei (1688) a fost posibilã datoritã existenþei

textelor biblice traduse ºi/ sau tipãrite în Moldova ºi
Transilvania. Un rol important în izvodirea acestei operei l-au
avut ms. 45, ms. 4389 ºi Noul Testament (1648), precum ºi
tradiþia tãlmãcirilor scripturistice fragmentare în limba românã.
Discuþii în ceea ce priveºte limba tipãriturii de la 1688,
gãsim notate în prefaþa Bibliei de la 1795 de Samuil Micu.
Tãlmãcirea Bibliei de la 1688, text de bazã pentru noul
traducãtor, îi apare acestuia scrisã “cu foarte întunecatã ºi
încurcatã aºezare ºi întocmire a graiului românesc.”
Biblia de la Bucure”ti, operã de monumentale
proporþii pentru acea epocã (cartea are fãrã predoslovii, 933 de
pagini format mare, cu textul pe douã coloane ºi având 59 de
rânduri) punea în circulaþie o limbã literarã care astãzi
reprezintã o sintezã a graiului românesc vorbit în mediul
ecleziastic dar ºi în cel laic, în Muntenia ºi dincolo de graniþele
lingvistice ºi politice. Prezenþele particularitãþilor de grai
nemuntenesc nu infirmã monumentalitatea limbii folosite, ci
doar conferã caracter lingvistic neunitar datorat, dupã cum am
precizat, atât originalelor utilizate cât ºi colaboratorilor
moldoveni ai fraþilor Greceanu. Deºi se observã, în textul
Bibliei (1688), apãsarea originalelor strãine (în sintaxã),
calchierile semantice neizbutite, împrumutãrile din greacã,
grafiile oscilante º.a. rãmâne impresionantã strãdania întrupãrii
româneºti a Scripturii celei Vechi ºi celei Noi.
Operã de unire a spiritului ºi rostirii româneºti (într-un
sens foarte larg) Biblia de la Bucure”ti este o carte pentru
întreaga “colectivitatea româneascã”.
ANEXA I
Descendenþa lui Alexandru Macedon255
255
Hartman Schedel, Liber Chronicarum, Nuremberg Antoine
Koberger, 1493, 12 julliet, LXXVI.
178 Laura Bªdescu
ANEXA II
Schemele rãspândirii romanului Alexandria
dupã David J.A.Ross256
256
David J.A. Ross, Alexander Historiatus, A guide to medieval
illustrated Alexander Literature, Athenäum. [s.l.], [s.a.], pp. 26, 46,
115.
180 Laura Bªdescu
ANEXA III
Schema rãspândirii motivului Inorogului257
257
Jürgen W. Einhorn, Spiritalis unicornis, Das Einhorn als
bedeutungstrin literatur und kunst des mittelalters , München,
Wilhelm Fink Verlag, 1976, p. 257.
182 Laura Bªdescu
BESTIARII258
Des proprietes de la licorne259
Il exite une bête qui est appellée en grec monocheros,

c’est-à-dire en latin unicorne. Physiologue dit que la nature de
la licorne est telle qu’elle est de petite taille est qu’elle
ressemble à un chevreau. Elle possède une corne au milieu de
la tête, et elle est si féroce qu’aucun homme ne peut s’emparer
d’elle, si ce n’est de la manière que je vais vous dire: les
chasseurs conduisent une jeune fille vierge à l’endroit où
demeure la licorne, et ils la laissent assise sur un siège, seule
dans le bois. Aussitôt que la licorne voit la jeune fille, elle
vient s’endormir sur ses genoux. C’est de cette manière que
les chasseurs peuvent s’emparer d’elle et de la conduire dans
les palais des rois.
De la même manière Notre-Seigneur Jésus-Christ,
licorne céleste, descendit dans le sein de la Vierge, et à cause
de cette chair qu’il avait revêtue pour nous, il fut pris par les
Juifs et conduit devant Pilate, présenté à Hérode et puis
crucifié sur la sainte Croix, lui qui, auparavant, se trouvait
auprès de son Père, invisible à nos yeux; voilà pourquoi il dit
lui-même dans les psaumes: “Ma corne sera élevée comme
celle de l’unicorne.” On a dit ici que la licorne possède une
seule corne au milieu du front; c’est là le symbole de ce que le
Sauveur a dit: “Mon Père et moi, nous sommes un; Dieu est le
chef du Christ.” Le fait que la bête est cruelle signifie que ni
les Puissances, ni les Dominations, ni l’Enfer ne peuvent
258
Traducerea fragmentelor aferente Bestiariilor, din limba francezã ºi
englezã a fost realizatã de asist. univ. drd. Liliana Sandu-Goilan,
Catedra de Limbi Romanice, Facultatea de Litere, Universitatea din
Piteºti. Mulþumim ºi pe aceastã cale pentru sprijinul acordat.
259
Pierre de Beauvais, Guillaume le Clerc, Richard de Fournival,
Brunetto Latini, Corbechon, Bestiaires du Moyen Age, Mis en
français moderne et présentés par Gabriel Bianciotto, Editions
Stock+Moyen Age, 1980, Pierre de Beauvais, Bestiaire, pp.38-39.
comprendre la puissance de Dieu. Si l’on a dit ici que la

licorne est petite, il faut comprendre que Jésus-Christ s’humilia
pour nous par l’Incarnation; à ce propos, il a dit lui-même:
“Apprennez de moi que je suis doux et humble de coeur”; et
David dit que celui qui accomplira les bonnes oeuvres, il sera
conduit au palais royal, c’est-à-dire au Paradis.
Proprietªile licornului
Existã un animal cãruia i se spune în limba greacã

monocheros ºi în limba latinã unicorne. Physiologue spune cã
licornul este de talie micã ºi cã seamãnã cu iedul. Are un corn
în mijlocul capului, ºi este atât de feroce încât nici un om nu
poate pune mâna pe el, decât în felul urmãtor: vânãtorii duc o
fecioarã în locul unde stã licornul, ºi o lasã acolo aºezatã pe un
scaun, singurã în pãdure. De îndatã ce licornul o vede pe tânãra
fatã, vine sã se culce pe genunchii sãi. Aºa pot vânãtorii sã îl
prindã ºi sã îl ducã în palatele regilor.
Tot aºa Domnul Nostru Isus Hristos, licorn ceresc, a
coborât în sânul Fecioarei, ºi din cauza acestei cãrni pe care a
îmbrãcat-o pentru noi, a fost prins de evrei ºi dus în faþa lui
Pilat, prezentat lui Irod ºi apoi crucificat pe sfânta Cruce, el
care, pânã atunci, era lângã Tatãl sãu, invizibil ochilor noºtri;
iatã de ce spune el în psalmi: „Cornul meu va fi înãlþat ca acela
al unicornului.” S-a spus aici cã licornul posedã un singur corn
în mijlocul frunþii; acesta este simbolul cuvintelor Salvatorului:
„Eu ºi Tatãl meu suntem unul; Dumnezeu este capul lui
Hristos.” Faptul cã animalul este crud înseamnã cã nici
Puterile, nici Dominaþiile, nici Infernul nu pot cuprinde puterea
lui Dumnezeu. Dacã s-a spus aici cã licornul este mic, trebuie
sã înþelegem cã Isus Hristos s-a umilit pentru noi prin
Întrupare; despre acest lucru spune el-însuºi: „Învãþaþi de la
mine cã sunt blând ºi umil la inimã”; ºi David spune cã acela
care va face fapte bune, va fi dus în palatul regal, adicã în
Paradis.
184 Laura Bªdescu
De la licorne260
Nous allons parler maintenant de la licorne: c’est un

animal qui ne possède qu’une seule corne, placée au beau
milieu du front. Cette bête a tant de témérité, elle est si
agressive et si hardie, qu’elle s’attaque à l’éléphant: c’est le
plus redoutable de tous les animaux qui existent au monde. La
licorne a le sabot si dur et si tranchant qu’elle peut
parfaitement se battre contre l’éléphant; et l’ongle de son sabot
est si aigu que, quoi que ce soit qu’elle en frappe, il n’est rien
qu’elle ne puisse percer ou fendre. L’eléphant n’a aucun
moyen de se défendre quand elle l’attaque, car elle le frappe
sous le ventre si fort, de son sabot tranchant comme une lame,
qu’elle l’éventre entièrement. Cette bête possède une telle
vigueur qu’elle ne craint aucun chasseur. Ceux qui veulent
tenter de la prendre par ruse et de la lier vont d’abord l’épier
tandis qu’elle est en train de jouer sur la montagne ou dans la
vallée; une fois qu’ils ont découvert son gîte et relevé avec
soin ses traces, ils vont chercher unde demoiselle qu’ils savent
vierge, puis ils la font s’asseoir au gîte de la bête et attendre là
pour la capturer. Lorsque la licorne arrive et qu’elle voit la
jeune fille, elle vient aussitôt à elle et se couche sur ses
genoux; alors les chasseurs, qui sont en train de l’épier,
s’élancent; ils s’emparent d’elle et la lient, puis ils la
conduisent devant le roi, de force et aussi vite qu’ils le
peuvent.
Cette bête extraordinaire qui possède une corne sur la
tête représente Notre-Seigneur Jésus-Christ, notre sauveur; il
est la licorne céleste qui est venue se loger dans le sein de la
Vierge, qui est d’une si grande bonté. En elle, il revêtit forme
d’homme, et c’est ainsi qu’il se montra aux yeux du monde.
260
Stock+Moyen Age, 1980, Guillaume le Clerc, Bestiaire divin, pp.
92-94.
Son people ne le reconnut pas; tout au contraire, les Juifs

l’épièrent, jusqu’au moment o ù ils s’emarèrent de lui et le
lièrent; ils le conduisirent devant Ponce Pilate, et là ils le
condamnèrent à mort. En vérité, cette, bête qui ne possède
qu’une seule corne est le symbole de l’unité divine, ainsi que
Dieu l’a declaré lui-même en tout vérité dans l’Evangile,
ouvertement et clairement: “Mon Père et moi, nous ne sommes
qu’un.” Et le bon prêtre Zacharie, avant que Dieu ne naquît de
Marie, déclara que dans la maison de David, l’enfant chéri de
Dieu, le fils tendrement élevé, se dresserait Notre-Seigneur
Dieu en personne. Et Dieu lui-même a dit encore, par la
bouche de David qui le proclame: “Mon corps sera élevé
comme la corne de l’unicorne.” Cette parole fut accomplie
ainsi que Dieu l’avait promis, conformément au texte de la
prophétie, lorsque Jésus-Christ fut couronné, et torturé sur la
noire Croix.
La grande cruauté dont cette bête est remplie
symbolise le fait que jamais, en vérité, les Puissances du Ciel,
les Trônes ou les Dominations ne purent connaître l’heure de
l’Incarnation. Jamais le Diable, qui avait pourtant mis une
grande application à le savoir, et qui s’y ingénia de toutes les
façons, ne put en connaître la route ou le sentir: il ne parvint
jamais à savoir comment cela s’était produit.
Dieu manifesta une grande bienveillance quand il prit
pour nous forme humaine; ainsi qu’il le dit lui-même, et
comme il est écrit dans l’Evangile: “Apprenez de moi, que
vous voyez ici parmi vous, combien je suis simple et doux,
humble de coeur, et dépourvu d’orgueill.” Par la seule volonté
du Père, Dieu s’incarna, sans que la virginité fût rompue; et il
demeura avec nous, de telle sorte que nous pûmes contempler
sa grande gloire, en vrai Dieu fait homme qu’il était, plein de
grâce et de vérité.
Despre licorn
186 Laura Bªdescu
Vom vorbi acum despre licorn: este un animal care nu

are decât un singur corn, pus chiar în mijlocul frunþii. Aceastã
fiarã are atât curaj, este atât de agresivã ºi de semeaþã, încât îl
atacã ºi pe elefant: este cel mai de temut dintre toate animalele
care existã în lume. Licornul are copita atât de tare ºi de
tãioasã încât se poate bate cu elefantul; ºi unghia copitei sale
este atât de ascuþitã încât, orice ar lovi cu ea, nu existã nimic ce
nu poate fi gãurit sau tãiat de ea. Elefantul nu are nici un
mijloc de apãrare când el atacã, cãci el îl loveºte sub pântece
atât de tare, cu copita tãioasã ca o lamã, încât îl spintecã tot.
Aceastã fiarã are o asemenea putere încât nu se teme de nici un
vânãtor. Cei care vor sã încerce sã o prindã prin ºiretenie ºi sã
o lege o vor pândi mai întâi pe când ea se joacã pe munte sau
în vale; dupã ce i-au descoperit vizuina ºi ºi-au îndepãrtata
toate urmele, merg sã caute o fatã pe care o ºtiu fecioarã apoi o
pun sã se aºeze în vizuina fiarei ºi aºteaptã acolo pentru a o
prinde. Când vine licornul ºi o vede pe fecioarã, vine de îndatã
la ea ºi se culcã pe genunchii ei; atunci vânãtorii care îl
pândesc se reped, îl prind ºi îl leagã, apoi, cu forþa ºi cât de
repede pot, îl duc în faþa regelui.
Aceastã fiarã extraordinarã care are un corn în cap îl
reprezintã pe Domnul Nostru Isus Hristos, salvatorul nostru; el
este licornul ceresc care a venit sã se adãposteascã în sânul
Fecioarei, care este de o atât de mare bunãtate. În ea, a
îmbrãcat forma de om, ºi astfel s-a arãtat lumii. Poporul lui nu
l-a recunoscut; din contrã, evreii l-au pândit pânã când l-au
prins ºi l-au legat; l-au dus în faþa lui Ponþiu Pilat, ºi acolo l-au
condamnat la moarte. Într-adevãr, aceastã fiarã care nu are
decât un singur corn este simbolul unitãþii divine, aºa cum a
declarat Dumnezeu însuºi în Evanghelie, deschis ºi clar: „Eu ºi
Tatãl meu suntem unul.” ª i bunul pãrinte Zaharia, înainte ca
Dumnezeu sã se nascã din Maria, a spus cã în casa lui David,
copilul drag al lui Dumnezeu, fiul crescut cu duioºie, se va
înãlþa Domnul Nostru Dumnezeu în persoanã. ª i Dumnezeu
însuºi a mai zis, prin gura lui David care îl declarã : „Corpul
meu va fi înãlþat precum cornul unicornului.” Aceste cuvinte s-
au îndeplinit aºa cum a promis Dumnezeu, conform textului
profeþiei, când Isus Hristos a fost încoronat ºi torturat pe

neagra Cruce.
Marea cruditate a acestei fiare simbolizeazã faptul cã
niciodatã, intr-adevãr, Puterile Cerului, Tronurile sau
Dominaþiile nu au putut sã cunoascã ora Întrupãrii. Niciodatã
Diavolul, care s-a strãduit totuºi mult sã ºtie, ºi care s-a ostenit
în toate felurile, nu a putut sã cunoascã calea sau sã îl simtã: el
nu a reuºit niciodatã sã ºtie cum s-a produc acest lucru.
Dumnezeu a dovedit o mare bunãvoinþã când a luat
forma umanã pentru noi; aºa cum spune el-însuºi ºi cum este
scris în Evanghelie : „Învãþaþi de la mine, cãci vedeþi aici
printre voi, cã sunt simplu ºi blând, umil la inimã, ºi lipsit de
orgoliu.” Prin simpla voinþã a Tatãlui, Dumnezeu s-a întrupat,
fãrã a rupe virginitatea; ºi a rãmas cu noi, ca sã-i putem
contempla marea sa glorie, un adevãrat Dumnezeu fãcut om,
plin de graþie ºi de adevãr.
De la licorne261
La licorne est une bête redoutable, dont le corps

ressemble un peu à celui d’un cheval; mais elle a le pied de
l’éléphant et une queue de cerf, et sa voix est tout à fait
épouvantable. Au milieu de sa tête se trouve une corne unique,
extraordinairement étincelante, et qui a bien quatre pieds de
long, mais elle est si résistante et si acérée qu’elle transperce
sans peine tout ce qu’elle frappe. Et sachez que la licorne est si
cruelle et si redoutable que personne ne peut l’atteindre ou la
capturer à l’aide d’un piège, quel qu’il soit: il est bien possible
de la tuer, mais on ne peut la capturer vivante. Cependant, les
chasseurs envoient une jeune fille vierge dans un lieu que
fréquente la licorne; car telle est sa nature: elle se dirige ausitôt
tout droit vers la jeune vierge en abandonnant tout orgueil, et
261
Stock+Moyen Age, 1980, Brunetto Latini, Livre du TrØsor,p.239.
188 Laura Bªdescu
elle s’endort doucement dans son sein, couchée dans les plis de
ses vêtements; et c’est de cette manière que les chasseurs
parviennent à la tromper.
Despre licorn
Licornul este o fiarã de temut al cãrui corp seamãnã

puþin cu cel al unui cal, dar are picior de elefant ºi coadã de
cerb, iar vocea sa este de-a dreptul înfricoºãtoare. În mijlocul
capului se gãseºte un corn unic, extraordinar de strãlucitor care
are patru picioare bune lungime, dar este atât de rezistent ºi de
ascuþit încât strãpunge cu uºurinþã tot ce loveºte. ª i sã ºtiþi cã
licornul este atât de crud ºi de temut încât nimeni nu poate sã îl
atingã sau sã îl prindã în vreo capcanã de orice fel: este posibil
sã îl omori, dar nu poþi sã îl prinzi viu. Totuºi, vânãtorii trimit
o fecioarã într-un loc frecventat de licorn; cãci aceasta îi este
natura: el se îndreaptã direct spre fecioarã abandonând orice
mândrie, ºi adoarme încet la sânul sãu, culcat în pliurile
veºmintelor ei; ºi astfel reuºesc vânãtorii sã îl pãcãleascã.
Unicorn262
The fabulous unicorn of ancient folklore still turns up

in poetry, popular songs, and pshychoanalysis is a symbol of
both good and evil. Its most essential features is, of course, its
single horn, which from earliest times has been associated with
curative and generative powers. In China the unicorn was the
emblem of perfect good: the noblest of the animals, it lived
one thousand years and symbolized longevity, grandeur,
felicity, illustrious offspring, wise administration. Throughout
the East it was a symbol of miraculous energy.
The animal was first described by Ctesias, a Greek
physician at the court of Darius II of Persia in the fifth century
262
Rowland, Beryl, Animals with human faces: a guide to animal
symbolism, London, 1974, pp. 152-157.
B.C. It was exceedingly swift and powerful, and no creature –

“neither the horse, nor any other” – could overtake it. This
description as well as that Pliny’s and other early historians
seems to rely partly on the Indians rhinoceros. But the
medieval unicorn was usually smaller and looked like a long
haired goat or a white horse; its horn often convoluted, conical,
and always sword-like, was as long as its body. Its reputation
for great strength and fierceness may have been due to the fact
that the Hebrews Re’em, in numbers xxiii.22, Deuteronomy
xxx – iii.17, and Job xxxix.9 – 10, appeared in the Septuagint
as in the Vulgate as unicornis or rhinoceros and in the
Authorized Version as unicorn. […] Attracted, so some
versions state by her smell, or as others suggest, by the sight of
her uncovered bosom, the unicorn looses its fierceness. […]
Christ, who descending into the Virgin’s womb, is
incarnate, captured and condemned to death. The horn
symbolizes Christ’s unity with his Father; the unicorn’s
fierceness, the inability of any power to contain him; its
smallness, Christ’s humility; its kid-like appearance, His
incarnation in the likeness of sinful flesh. The huntsmen stand
variously for the angel Gabriel, the Jews, or God the Father
pursuing the unicorn until it takes refuge in Mary’s womb; the
phallic nature of the symbolism is particularly obvious in a
fifteenth-century German engraving in the Annunciation
described by Evans. Gabriel, as a huntsman, blows the angelic
greeting on a hunting horn. The unicorn, pursued by dogs,
flees to the Virgin, who is sitting in a state of ecstasy with
upturned eyes and her hands folded across her breast as the
horn is plunged in her lap. God the Father blesses the pair
from above. Here the unicorn clearly represents the fertilizing
breath of the Holy Ghost or Logos, the Word of God made
flesh.
In secular terms, this figure offered further
possibilities of interpretations. In miniatures, medallions,
tapestries, and engravings of the fifteenth and sixteenth
centuries in particular, it represented variously the triumph of
190 Laura Bªdescu
chastity, a state of courtship and marriage, or the wiles of

woman, including those having to do with sorcery.
In some representations, religions and secular
symbolism occurs simulataneously. In the so-called Unicorn
Tapestries at the Cloistres, in the New York City, five of which
were probably made for Anne of Brittany to celebrate her
marriage to Louis XII in 1499, themes of the Incarnation,
courtship and marriage are simulataneously depicted in a
richlly decorative contemporary hunt. The tapestries are
crowded with sniffing alaunts in spiked collars, prancing
greyhounds, grim-faced, gesticulating huntsmen and courtiers,
brocaded ladies, timid rabbits, a squirrel on a hazel-nut tree,
birds clearly identitiable as pheasant, European goldfinch, and
swallow. The figures give a compelling authenticity to scenes
which culminate in the agony of the strange equine beast
rearing up its long horn as three huntsmen spear its head and
breast and hounds fix their teeth in its back and flanks. A
concluding tapestry of slightly later date shows the unicorn
sitting alone, its wounds exposed, chained to a single tree
enclosed in a garden which is rich with flowers. Here the
unicorn is the risen Christ; the garden is the hortus conclusus
(enclosed garden) of the Canticum and symbolizes both the
church and the Blessed Virgin; the pomegrante tree is the
Cross, its fruit Christ.
Psalters also depicted the unicorn as symbolizing
death. A parable, originally from the Legend of Barlaam and
Josaphat, and subsequently incorporated in the Golden
Legend, stated:
They that desire the delights corporeal and suffer their
souls die for hunger, be like to a man that fled before a unicorn
that he shold not devour him and in fleeing he fell into a great
pit, and as he fell he caught hold of a branch of a tree with his
hands and set his feets upon a sliding place and then saw two
rats, the one white and other black, with without ceasing
gnawed the root of the tree and had almost gnawed it asunder.
And he saw in the bottom of this pit, an horrible dragon casting
forth fire and who had his mouth open and desired to devour
him… Then he lifted up his eyes and saw a little honey that
hung in the boughs of the tree and thereupon he forgot the peril
that he was in and gave himself entirely to the sweetness of that
honey. The unicorn is the figure of Death, which continually
followeth man and desireth to seize him. The pit is the world
which is full of wickedness. The tree is the life of everyman,
who, by the two rats that are day and night, and the hours
thereof, incessantly has been wasted and therefore approached
to the cutting or gnawing assunder… The horrible dragon is the
mouth of hell which desireth to devor all creatures. The
sweetness of the honey in the boughs of the tree is the false
deceivable delection of the world, by which men is deceived so
that he takes no heed of the peril in which he is.
Death rides a unicorn in a miniature of Jean Colombe
in the second part of the Hours of Chantilly (1485), according
to Van Marle. In Dürer’s Rape of Persephone, a unicorn is
Pluto’s mount as he carries off his bride to the underworld.
What of Spencer’s “prowd rebellious unicorn”, or
more recently, Dylan Thomas’ “unicorn evils” that run through
hapless humanity? The weak unicorn has always existed
alongside the good. In an early bestiary edited by Max
Goldstaub and Richard Wedriner from a manuscript in the
Biblioteca Communale at Pauda, the unicorn is a symbol of
violent and cruel people who can only be subdued and
rendered genle by the grace of God. This unicorn of wrath
appears in the twelfth-century Ancrene Riwle, a rule book for
nuns, which includes in English for the first time a discussion
with various animals associated with the Seven Deadly Sins.
Here it is in the company of the lion of pride, the serpent of
envy, the bear of sloth, and other evil beasts.
More commonly, however, the castity, solitariness,
and nobility of the unicorn are aspects subseqently stressed inn
heraldry, representtaions of saints, and emblems. Among the
saints the unicorn became associated with St. Justina for purity
and with St. Boniface as a symbol of solitude or the monastic
life. For obvious reasons it was the symbol of Queen
Elizabeth I. It also appeared early in the Sccotih royal arms,
192 Laura Bªdescu
but its origin is uncertain. Seton suggests that it might have

been introduced as a supporter on James I’s marriage to Jane
Beaufort, the Beauforts as dukes of somerset having used it.At
the Union, the unicorn became incorporated in the royal arms
of both. England and Scotland in a motif of great antiquity,
once seen on the walls of ancient Persepolis itself, where the
unicorn confrunted its traditional enemy, the lion. Reusner in
his Emblems (1581) chose the unicorn for the emblem Vitrix
casta fides (spotless face victorious).
The therapeutic powers attributed to the unicorn gave
rise to special symbolism. Aelian said that the horn of the
unicorn was an antodote against poison. The bestiaris
elaborated and popularized the idea. They told of a stream
which had been poisened by a dragon. Just when all the
animals of the forest were gathering to drink, a unicorn entered
the stream, made the sign of the cross, and purified the waters.
Here the unicorn was Christ; the animals were sinners seaking
salvation.
The miraculous properties of the unicorn became
widely known. For centuries there was a brisk trade in
drinking cups, salt cellars, and spoons believed to have been
fashioned from the horn of the unicorn but, in fact, made from
narwal. Many cathedrals and rich men possessed an entire
prophylactic horn. Queen Elisabeth I had one in her bedroom
at Windsor valued nearly at ten thousand pounds. Even as late
as 1789, instruments of “unicorn’s horn” were used to test the
royal food for poison in the court ceremonial of France. In a
fifteenth-century Italian manuscript by Pope GregoryI, a
unicorn illustrates an incident in the life of St. Benedict. The
story has nothing to do with the unicorn but tells how the saint,
because of ibs purity was able to detect poison in a loaf of
bread which had been sent him by an enemy. The parallel
could be readily understood.
In the Renaissance, emblem writers referred to the
currative proporties of the unicorn. Bartholomew Alviano,
hero at the Balttle of the Marignan, took it as his emblem
because, according to Camerarius, he routed out his enemies
just as the unicorn routed out poison. The unicorn also served
as a mark for various printers and as an apothecary’s sign.
In modern times there have been attempts to “explain”
the unicorn. Zeckel, noting the phalic significance of the horn
and various discrepancies in the legend of r\the virgin and the
unicorn, questions weather the unicorn can be equated with the
sun in an Oedipal situation castred by his father (the hunter)
for his sexual rivalry. He concludes that the unicorn does not
basically represent the sun but the totem animal, which is the
father:
This seemingly contradictory conclusion will proove
to be closer to the truth than we have been before. The hunt
now means the killing or castration of the father with the help
of the mother. Those who are the delegates of the king, the
huntsmen, are the group of suns who will take the trophy, the
totem animal, alive or dead, to the king who will own its horn.
Why to the king? He is the symbol of the father. It is obvious
that the father was slain while having intercourse with the
mother.
Suhr, observing the ancient and widespread belief in a
composite creature which was solitay ambivalent, much sought
after, and which essentailly possessed a single magical horn,
suggested that in primitive time the unicorn was a ymbol of a
total solar eclipse.
Unicornul
Legendarul unicorn din folclorul vechi mai apare încã

în poezii, cântece populare ºi psihanalizã este simbolul atât al
binelui cât ºi al rãului. Trãsãtura sa esenþialã este, desigur,
unicul sãu corn, care din cele mai vechi timpuri a fost asociat
cu puteri tãmãduitoare ºi de procreaie . În China unicornul a
fost emblema binelui perfect: cel mai nobil dintre animale, a
trãit o mie de ani ºi a simbolizat longevitatea, grandoarea,
fericirea, urmaºul ilustru, conducerea înþeleaptã. În tot Estul a
fost un simbol al energiei miraculoase.
194 Laura Bªdescu
Animalul a fost descris pentru prima datã de Ctesias,

un tãmãduitor grec de la curtea lui Darius al II-lea al Persiei în
secolul cinci, î.H. Era extrem de iute ºi puternic, ºi nici o
creaturã – „nici calul, nici altceva” – nu putea sã îl întreacã.
Aceastã descriere ca ºi cele ale lui Pliny ºi ale altor istorici
timpurii par sã se bazeze în parte pe rinocerii indieni. Dar
unicornul medieval era de obicei mai mic ºi arãta ca o caprã cu
pãr lung sau ca un cal alb; cornul sãu adesea rãsucit, conic ºi
întotdeauna ca sabia, era lung cât corpul. Reputaþia sa pentru
forþa mare ºi ferocitate se poate datora faptului cã evreii
Re’em, in numerle xxiii.22, Deuteronomul xxx – iii.17, ºi Iov
xxxix.9 – 10, au apãrut în Septuaginta ca ºi în Vulgata ca
unicornis sau rhinocerus ºi în Versiunea autorizatã ca
unicorn. [..] Atras, dupã anumite versiuni de mirosul ei, sau
dupã cum susþin alþii de vederea sânului ei neacoperit,
unicornul îºi pierde ferocitatea. Hristos, coborând in uterul
Fecioarei, este întrupat, prins ºi condamnat. Cornul
simbolizeazã unitatea lui Hristos cu Tatãl sãu; ferocitatea
unicornului, neputinþa oricãrei puteri de a-l stãpâni; micimea
sa, smerenia lui Hristos, aparenþa sa de copil, întruparea Sa în
formã de carne pãcãtoasã. Vânãtorii stau în fel ºi chip în locul
îngerului Gabriel, al evreilor sau Dumnezeu Tatãl urmãrind
unicornul pânã când acesta se refugiazã în uterul Mariei;
natura falicã a simbolismului este evidentã mai ales în
gravurile germane din secolul al cincisprezecelea în Buna
Vestire descrisã de Evans. Gabriel, ca vânãtor, suflã
întâmpinarea pe un corn de vânãtoare. Unicornul, urmãrit de
câini, aleargã la Fecioarã, care stã într-o stare de extaz cu ochii
îndreptaþi în sus ºi cu mâinile încruciºate peste sâni pe când
cornul este afundat în poala ei. Dumnezeu Tatãl
binecuvânteazã perechea de sus. Aici unicornul reprezintã
evident rãsuflarea care fecundeazã a Sfântului Duh sau Logos-
ul, Cuvântul Domnului fãcut carne.
În termeni seculari, aceastã figurã a oferit ºi alte
posibilitãþi de interpretare. În miniaturi, medalioane, tapiserii ºi
gravuri din secolele cincisprezece ºi ºaisprezece în special, a
reprezentat în mod divers triumful castitãþii, o formã de curte ºi
cãsãtorie, sau tertipuri ale femeii, inclusiv cele legate de

vrãjitorie.
În unele reprezentaþii, religiile ºi simbolismul secular
apar simultan. În aºa-numitele Tapiserii ale Unicornului de la
Cloistres, în New York, dintre care cinci au fost fãcute
probabil de Anna de Bretania pentru a celebra cãsãtoria ei cu
Ludovic XII în 1499, teme ale Întrupãrii, curtea ºi cãsãtoria
sunt descrise simultan într-o vânãtoare contemporanã bogat
ornamentalã. Tapiseriile sunt ticsite cu ogari grozavi, vânãtori
ºi curteni cu feþe fioroase ºi care gesticuleazã, doamne in
brocart, iepuri timizi, o veveriþã într-un alun, pãsãri care se pot
identifica ca fazani, sticleþi europeni ºi rândunele. Figurile dau
o autenticitate convingãtoare scenelor care culmineazã cu
agonia ciudatei bestii cabaline care îºi ridicã cornul lung în
timp ce trei vânãtori îi strãpung capul ºi pieptul ºi câinii de
vânãtoare îºi înfig dinþii în spatele ºi în coastele lui. O tapiserie
terminatã datând dintr-o perioadã ceva mai târzie îl aratã pe
unicorn stând singur, cu rãnile expuse, legat cu lanþul de un
copac închis într-o grãdinã bogatã în flori. Aici unicornul este
Hristos înãlþat; grãdina este hortus conclusus (grãdinã închisã)
din Canticum ºi simbolizeazã atât biserica cât ºi pe Fecioara
Binecuvântatã; copacul de rodii este Crucea, fructele acestuia
Hristos.
Psaltirile descriu de asemenea unicornul ca simbolizând
moartea. O parabolã, originalã din Legenda lui Barlaam ºi
Josaphat ºi ulterior integratã în Legenda de Aur, spune: Cei
care doresc plãcerile trupeºti ºi suferã sufletele lor mor de
foame, sã fie ca un om care a fugit în faþa unui unicorn sã nu fie
devorat ºi alergând a cãzut într-o prãpastie mare, ºi cãzând s-a
prins cu mâinile de o creangã a unui copac ºi ºi-a pus picioarele
pe un loc alunecos ºi apoi a vãzut doi ºobolani, unul alb ºi
celãlalt negru, care rodeau neîncetat rãdãcina copacului ºi
aproape l-au ros în direcþii diferite. ª i a vãzut în fundul acestei
prãpãstii, un dragon oribil scuipând foc ºi care avea gura
deschisã ºi vroia sã îl devoreze... Apoi ºi-a ridicat ochii ºi a
vãzut puþinã miere atârnând printre crengile copacului ºi a uitat
de pericolul în care se afla ºi s-a dãruit în întregime dulceþei
196 Laura Bªdescu
acelei mieri. Unicornul este figura Morþii, care îl urmãreºte

neîncetat pe om ºi doreºte sã îl ia. Prãpastia este lumea care este
plinã de rãutate. Copacul este viaþa oricãrui om, care, prin cei
doi ºobolani care sunt ziua ºi noaptea, ºi orele din acestea, au
fost risipite neîncetat ºi deci s-a apropiat de tãiere sau ros din
direcþii diferite … Dragonul oribil este ura iadului care doreºte
sã devoreze toate creaturile. Dulceaþa mierii dintre ramurile
copacului este falsa amãgire a lumii, prin care omul e înclinat sã
nu ia în seamã pericolul în care se aflã.
Moartea cãlãreºte un unicorn într-o miniaturã a lui
Jean Colombe în cea de-a doua parte a Orelor din Chantilly
(1485), conform lui Van Marle. În Violul lui Persefona al lui
Dürer, un unicorn este calul lui Pluto când îºi duce mireasa în
infern.
Dar „unicornul rebel ºi mândru” al lui Spencer, sau
mai recent „unicornii cei rãi” care alergau prin umanitatea
nefericitã? Unicornul slab a existat dintotdeauna lângã bine.
Într-un bestiar timpuriu editat de Max Goldstaub ºi Richard
Wedriner dintr-un manuscris din Biblioteca Communale din
Pauda, unicornul este simbolul poporului violent ºi crud care
poate fi supus ºi îmblânzit numai prim mila lui Dumnezeu.
Acest unicorn de urgie/ pedeapsã apare în Ancrene Riwle din
secolul al doisprezecelea, o carte cu reguli pentru cãlugãriþe,
care cuprinde pentru prima datã o discuþie în englezã despre
animale diferite asociate celor ºapte pãcate de moarte. Aici
apare în compania leului ce simbolizeazã mândria, a ºarpelui
care trimite la invidie, a ursului ce este asimilat cu trândãvia, ºi
alte bestii rele.
Mai des, totuºi, castitatea, singurãtatea ºi nobleþea
unicornului sunt aspectele subliniate ulterior în heraldicã, în
reprezentãrile sfinþilor ºi embleme. Printre sfinþi unicornul a
devenit asociat cu Sfânta Justina pentru puritate ºi cu Sfântul
Boniface ca simbol al singurãtãþii ºi al vieþii monahale. A fost
simbolul Reginei Elisabeta I din motive evidente. A apãrut de
asemenea devreme în braþele regale ale lui Sccotih, dar
originea lui nu este sigurã. Seton sugereazã cã se poate sã fi
fost introdus ca adept al cãsãtoriei lui James (Jacob) I cu Jane
Beaufort, familia Beaufort în calitate de duci de Somersetshire

l-au folosit. La Unificare, unicornul s-a integrat în braþele
regale ale amândoura. Anglia ºi Scoþia într-un desen din
antichitate, vãzut odatã pe pereþii vechiului Persepolis, unde
unicornul s-a confruntat cu duºmanul sãu tradiþional, leul.
Reusner în Emblemele sale (1581) a ales unicornul pentru
emblema Vitrix casta fides (faþa fãrã patã victorioasã).
Puterile terapeutice atribuite unicornului au dat naºtere
unui simbolism special. Aelian a spus despre cornul
unicornului cã este antidotul pentru otravã. Bestiariile au
elaborat ºi au popularizat aceastã idee. Ele vorbeau despre o
apã care fusese otrãvitã de un dragon. Chiar în momentul în
care toate animalele din pãdure se adunau sã bea, un unicorn a
intrat în apã, a fãcut semnul crucii ºi a purificat apa. Aici
unicornul era Hristos; iar animalele erau pãcãtoºii care cãutau
izbãvirea.
Proprietãþile miraculoase ale unicornului au devenit
cunoscute peste tot. Timp de secole a fost un comerþ activ cu
ceºti de bãut, pivniþe de sare ºi linguri despre care se credea cã
erau fãcute din corn de unicorn, dar e fapt, erau din narval.
Multe catedrale ºi mulþi oameni bogaþi aveau un întreg corn
profilactic. Regina Elisabeta I avea unul în dormitorul ei de la
Windsor care valora aproape zece mii de lire. Chiar târziu pe la
1789, instrumente din „corn de unicorn” erau folosite pentru a
verifica mâncarea regalã dacã este otrãvitã în ritualul curþii din
Franþa. În manuscrisul italian din secolul al cincisprezecelea al
Papei Gregoriu I, un unicorn ilustreazã un incident în viaþa
Sfântului Benedict. Povestea nu are nimic de-a face cu
unicornul dar spune cum sfântul, din cauza puritãþii sale a
putut sã detecteze otrava dintr-o felie de pâine pe cere i-o
trimisese un duºman. Aceastã paralelã putea fi înþeleasã
repede.
În Renaºtere, scriitorii de embleme se refereau la
proprietãþile curative ale unicornului. Bartholomew Alviano,
erou al Bãtãliei de la Marignan, ºi-a luat embleme deoarece,
conform lui Camerarius, ºi-a eliminat duºmanii aºa cum
unicornul a eliminat otrava. Unicornul a mai servit de
198 Laura Bªdescu
asemenea ca marcã pentru diferiþi tipografi ºi ca semn al unui

farmacist.
În timpurile moderne au existat diferite tentative de a
„explica” unicornul. Zeckel, notând semnificaþia falicã a
cornului ºi diferitele discrepanþe din legenda virginei ºi a
unicornului, se întreabã dacã unicornul poate fi egalat cu
soarele în situaþia lui Oedip castrat de tatãl lui (vânãtorul)
pentru rivalitatea sexualã. Concluzia lui este cã unicornul nu
reprezintã soarele ci animalul totem, care este tatãl:
Aceastã concluzie aparent contradictorie se va dovedi
cea mai apropiatã de adevãr. Vânãtoarea înseamnã acum
omorârea sau castrarea tatãlui cu ajutorul mamei. Cei care sunt
delegaþii regelui, vânãtorii, sunt grupul sorilor care vor duce
trofeul, animalul totem, viu sau mort, regelui care îi va lua
cornul. De ce regele? El este simbolul tatãlui. Este evident cã
tatãl a fost omorât în timpul actului sexual cu mama.
Vechea ºi rãspândita credinþã cu privire la aceastã
creaturã complexã, ambivalentã, solitarã ºi mult cãutatã care
avea în principal un singur corn magic a sugerat cã într-un timp
primitiv unicornul era simbolul unei eclipse totale de soare.
263
Le bestiaire damour
I was captured also by smell, like THE UNICORN

which falls asleep at the sweet smell of maidenhood. For such
is its nature that no beast is so cruel to capture. It has a horn in
the middle of its forehad which can penetrate all armor, so that
no one dares to attack or ambush it except a young virgin. For
when the unicorn senses a virgin by her smell, it kneels in front
of her and gently humbles itself as if to be service.
Consequently, the clever hunters who knows its nature place a
maiden in its path, and it falls asleep in her lap. And when it is
asleep the hunters, who have not the courage to pursue it while
awake, come out and kill it.
263
Pennytoyal Press, Inc. 1985, pp.15-16.
That is just how Love avenged itself on me. For I have

been the haugtiest young man of my generation toward Love,
and I thought I had never seen a women that I would wnt for my
own, a women I would love as passionately as I had been told
one loved. Then Love, who is a clever hunter, put a maiden in
my path and I fell asleep at her sweetness and I died the sort of
death that is appropriate to Love, namely despair without
expectation of mercy. And so I say that I was capturedby smell,
and my lady has continued to hold me since by smell, and I
have abandoned my own will in pursuit of hers, like the beasts
that, after they have sensed the odor of THE PANTHER, will
not abandon it.
Am fost capturat tot dupã miros, asemenea

UNICORNULUI care adoarme la mirosul dulce al fecioriei.
Pentru cã aºa este în natura lui cã nici o fiarã nu este aºa de greu
de capturat. Are un corn în mijlocul frunþii care poate penetra
orice armurã, aºa cã nimeni nu îndrãzneºte sã îl atace sau sã îl
încolþeascã cu excepþia unei fecioare. Pentru cã atunci când
unicornul simte o virginã dupã miros, îngenuncheazã în faþa ei
ºi se umileºte ca ºi cum ar fi în la dispoziþia acesteia. Prin
urmare, vânãtorii deºtepþi care îi cunosc firea pun o fecioarã în
calea lui, ºi el adoarme în poala ei. ª i când adoarme, vânãtorii,
care nu au curajul sã îl urmãreascã când e treaz, vin ºi îl
omoarã.
ª i iatã cum s-a rãzbunat Dragostea pe mine. Pentru cã
am fost cel mai trufaº tânãr din generaþia mea în ceea ce
priveºte Dragostea, ºi am crezut cã nu am vãzut niciodatã vreo
femeie pe care sã o doresc pentru mine, o femeie pe care sã o
iubesc cu atâta pasiune cum auzisem eu cã se iubeºte. Apoi
Dragostea, care este un vânãtor deºtept, a pus o fecioarã în calea
mea ºi am adormit la dulceaþa ei ºi am murit, o moarte care
seamãnã cu Dragostea, adicã disperare fãrã a se aºtepta la nici o
îndurare. ª i aºa spun cã am fost capturat de miros, ºi doamna
mea a continuat sã mã þinã pânã când de miros mi-am
abandonat propria voinþã în cãutarea voinþei ei, precum fiarele
200 Laura Bªdescu
care, dupã ce au simþit mirosul PANTEREI, nu vor sã o

abandoneze.
Bestiary264
The unicorn, which is also called rhinocerus in Greek,

has this nature: it is a little beast, not unlike a young goat, and
extraordinarily swift. It has a horn in the midlle of its brow, and
no hunter can catch it. But it can be caught in the following
fashion: a girl who is a virgin is led to the place where it dwells,
and is left there alone in the forest. As soon as the unicorn sees
her, it leaps into her lap, and embraces her, and goes to sleep
there; then the hunters capture it and display it in the king’s
palace. Our Lord Jesus Christ is the spiritual unicorn of whom
it is said: “My beloved is like the son of the unicorns’ [Song of
Songs 2:9]; and in the psalm: “My horn shalt thou exalt like the
horn of an unicorn” [92:10]; and Zacharias said: “He hats raised
up un horn of salvation for us, in the house of his servant
David” [Luke 1:69]. The single horn of the unicorn’s head
signifies what He Himself said: “I and my Father are one” [John
10:30]; according to the Apostle, “The head of Christ is God” [I
Corinthians 11:3]. He is called very swift, for neither
principalities nor powers, nor thrones nor lordships could
capture Him, and not even the most cunning devil could
understand Him. But by the will of the Father alone He
descended into the Virgin’s womb to save us. He is called an
insignificant creature because He humbled Himself in the flesh:
He Himself said: “Learn of me, for I am meek and lowly in
heart” [Mattew 11:29]. The unicorn often fights elephants; it
wounds them in the stomach and kills them.
264
Bestiary Being an english version of the Bodleian library, Oxford,
M.s. Bodley 764 with all the original miniatures reproduced in
facsimile. Translated and introduced by Richard Barber. The Boydell
Press. Woorbridge. 1993, p. 37.
Unicornul, numit, de asemenea, rhinocerus in limba

greacã, are aceastã naturã: este o fiarã micã nu altfel decât o
caprã tânãrã si foarte iute. Are un corn în mijlocul sprâncenei,
ºi nici un vânãtor nu îl poate prinde. Dar poate fi prins în felul
urmãtor: o fatã care este fecioarã este dusã în locul unde
locuieºte el, ºi este lãsatã acolo singurã în pãdure. De îndatã ce
unicornul o vede, sare în poala ei, ºi o îmbrãþiºeazã, ºi adoarme
acolo; apoi vânãtorii îl captureazã ºi îl duc în palatul regelui.
Domnul nostru Isus Hristos este unicornul spiritual aºa cum
este spus: ”Cei dragi mie sunt ca fiul unicornului [Cântarea
Cântãrilor 2:9]; ºi în psalm: „Cornul meu se va înãlþa ca ºi
cornul unicornului” [92:10]; ºi Zaharia a spus: „ºi ne-a ridicat
un corn de mântuire, în casa slujitorului Sãu David” [Luca
1:69]. Singurul corn de pe capul unicornului înseamnã ceea ce
el însuºi a zis: „Eu ºi Tatãl una suntem.” [Ion 10:30]; conform
Apostolului, „Capul lui Hristos este Dumnezeu” [I Corinteni
11:3]. Este numit foarte iute pentru cã nici principate nici
puteri, nici tronuri nici domeniile lorzilor nu pot sã Îl
captureze, ºi nici chiar cel mai viclean diavol nu poate sã Îl
înþeleagã. Dar cu voia Tatãlui numai El a coborât în uterul
Fecioarei pentru a ne salva. Este numit creaturã
nesemnificativã pentru cã El s-a umilit în carne: chiar El a
spus: „Învãþaþi de la mine, cãci eu sunt blând ºi smerit cu
inima” [Matei 11:29]. Unicornul se luptã adesea cu elefanþi; îi
rãneºte în stomac ºi îi omoarã.
Pilda cu inorogul265
(Ms. a. fol. 31 b-32a. Ms. b. fol. 36a-36b)
Aceºta sã aseamãnã unui om, ce fugea de un inorog ºi
nu putea nici cum sã rabde ºi sã târpeascã strigarea ºi zberetul
glasului lui, celui groaznec ºi înfricoºat, ce fugia tare, ca sã nu
cumva sã-l ajungã ºi sã-l mãnânce, ºi aºa fugind, cãzu într-o
groapã mare; ºi deaca cãzu într-însa, el aflã acolo un copaciu,
265
Neagoe Vodª: ˛nvªªturi în M. Gaster, Chrestomatie romnª ,
vol. I, Leipzig - Bucureºti, F.A.Brockhaus – Socec &Co, 1891, pp.
165-166.
202 Laura Bªdescu
ºi sã apucã de sã urcã într-însul, ºi stãtu cu picioarele pre niºte

ramuri, ºi gândea cã va fi în pace, fãrã nici o grijã. Iar deacã sã
urcã el ºi cãutã la rãdãcina acelui copaciu ºi vãzu doi ºoarici,
unul era albu ºi altul neagru, ºi rodea totdeauna acel copaciu în
care era el. ª i atãta îl rosese cãt numai puþinel îi era ca sã nu
caz(ã) jos. Deci cãutã în fundul acei gropi, ºi vãzu un ºarpe
mare ºi groaznec, ºi unde sufla iºa din gura lui parã de focu, ºi
vinea cu gura cãscatâ, ºi cu dinþii rânjiþi, numai sã-l înghiþã. ª i
deacii iar cãutã spre partea în cotro sta el cu picioarele, ºi vãzu
3??? capete de aspidã, unde cã ivirã din malul acela, ce era. ª i
iar cãutã în sus, ºi vãzu, unde pica dintr-o ramurea acelui
copaciu, câte o picãturã de miere. ª i deaca vãzu acea puþinã
miere, uitã de a-ºi mai aduce aminte de acele rãutãþi multe, ce-l
încungiurase; cã dinafarã de acea groapã, sta inorogul, sta sã-l
mãnânce; iar în fundul gropii, rânja acel ºarpe groaznec, ca sã-l
înghiþã; iar copaciul în care cã urcase, era puþinel numai ca sã
cazã; iar picioarele ºi le pusese pe niºte ramuri, uscate ºi
putrede. ª i uitã aceste rãutãþi, ºi greutãþi toate, ºi sã pornii spre
acea puþinã (miere) ce pica dintr-acea ramaur(ã).
Tâlcul: aceasta iaste închipuirea celor ce sã înºalã cu
înºãlãciunea lumii aceºtea, care acum þi-o voiu tâlcui. Inorogul
semneazã moartea, care goneºte sã ajungã pre tot neamul lui
Adam; iar acea groapã mare, iaste lumea aceasta, care iaste
plinã de cursele morþii; iar copaciul acela, carele-l rodea
totdeauna acei ºoareci, de carele sã apucase acel om de sã
þinea, acelaiaste viiaþa a fieºte cãrue om, ºi sã scurteazã trecând
ziua ºi noaptea, ºi sã apropie de sfârºit; iar acele 4???? capete
de aspidã, semneazã 4???? stihii, din care sã tocmeºte trupul
omului; care de le va purta cineva rãu ºi cum nu sã cade, deci
sã va rãsipi tocmirea trupului; iar focul acela, ce iºa din
suflarea acelui ºarpe, acela semneazã groaznici ºi cumplite
maþe ale iadului, care aºteaptã, sã îng(h)iþã ºi sã amistuiascã
pre cei, ce iubescu mai vârtos frumuseþea ºi cinstea luii
aceºtea, decât bunãtatea veacului ce va sã fie; iar acea picãturã
de miere semneazã, dulceþile lumii aceºtia, cu care amãgeaºte
ºi înºalã pre prietenii sãi, ºi nu-i lasã sã sã grijascã de spãsenie
ºi mântuirea sufletelor.
Parabola inorogului266
Un om fugiia de faþa unui inorog, carele, neputând

rãbda glasul zberãtului lui ºi ale groaznecelor rãcnituri, fugiiia
tare ca sã nu-l mãnânce.
Deci alergând el repede, cãzu într-o prãpastie foarte
mare ºi adâncã. ª i cãzând într-însa, îº întinsã mâinile de sã
apucã de un copaciu ºi sã þinea prea tare. Iarã picioarele le
înþepeni între niºte gemãnãri, pãrându-i-sã cum cã de.acii iaste
în pace ºi întru tãrie, fãrã de grijã ºi fãrã de fricã.
Iarã când cãutã el în jos, la rãdãcina copaciului, vãzu
doi ºoareci, unul albu ºi unul negru, rozind la rãdãcina
copaciului, de carele sã þinea el, atâta întru cât sã apropiiasã de
puþin rãmãsese sã surpe copaciul. Dupã aceia cãutând în fundul
prãpastiei, vãzu un ºarpe foarte mare ºi groaznec la vedere,
suflând cu foc ºi înfricoºat, încolãcindu-sã. ª i cumplit cãsca
gura ºi veniia sã-l înghiþã.
Iarã dupã aceia cãutând iarãº la acea ramurã pe carea
îº întãrisã picioarele el, vãzu patru capete de aspidã ieºind
dintru acel mal lângã carele sta el.
Iarã deaca îº ridicã ochii sãi în sus, vãzu picând din
ramura acelui copaciu puþinea miiare. Deci pãrãsi de a sã mai
griji de nevoile ce-l cuprinsese: cum dinafarã îl cãuta inorogul
sã-l mãnânce, iarã dedesupt ºarpele acel mare cãsca gura sã-l
înghiþã, iarã copaciul de carele sã apucasã era numai cât de
puþin sã se surpe. Acestea ºi ca acestea multe rãutãþi uitându-
le, sã pornisã spre dulciaþa aceii puþinele mieri.
266
Varlaam ”i Ioasaf, cap. 12, în Cªrile populare n literatura
romneascª , 1963, Bucureºti, Editura pentru Literaturã, pp. 294-295.
204 Laura Bªdescu
BIBLIOGRAFIE SELECTIVˆ
• ***, Alexandria, [s.a.], Ediþie îngrijitã, cu o prefaþã, glosar

ºi note de Dan Simonescu, Ediþia a II-a revãzutã, [s.l.],
Editura de Stat pentru Literaturã ºi Artã.
• ***, Alexandria. Esopia, 1960, Ediþie revãzutã ºi îngrijitã,
de Mihail Sadoveanu, Cuvânt înainte de Mitu Grosu, [s.l.],
Editura de Stat pentru Literaturã ºi Artã.
• ***, Alexandria, 1966, text revãzut de Mihail Sadoveanu,
Prefaþã de I. C. Chiþimia, Bucureºti, Editura pentru
Literaturã.
• ***, The medieval Alexander, 1956, Edited by D. J. A.
Ross, Cambridge at the University Press.
• ***, Auctorum graecorum et latinorum opuscula
selecta. Aristotelis epistularum fragmenta cum
testamento, MCMLXI, Fasciculus III, Edidit et ilustravit
Marianus Plezia, Varsoviae, Pañstwowe Wydawnictwo
Naukowe.
• Altman, Janet La politique de lart Øpistolaire au XVIII-e
siŁcle, în vol. Art de la lettre. Art de la conversation
lØpoque classique en France, Actes du colloque de
Wolfenbüttel octobre 1991, 1995, publié par Bernard Bray
et Christoph Strosetzki, Editura Klincksieck.
• Les Arts PoØtiques du XII-e et du XIII-e y,Recherdhes
et documents sur la Technique littéraire du moyen age,
1962, Paris, Libraire Honoré Champion.
• Bãlan, I., Limba cªrilor biserice”ti, Studiu istoric ”i
liturgic, 1914, Blaj, Tipografia Seminarului Teologic
Greco-Catolic.
• Beer, Jeanette M. A., Narrative Conventions of Truth in
the Middle Ages, 1981, Genève, Librarie Droz S.A.
• Biblia adecª Dumnezeiasca Scripturª a Vechiului ”i a
Noului Testament, 1988, Bucureºti, Editura Institutului
Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,.
• Biblia 1688 - Pars I, Genesis Monumentala linguae

dacoromanorum, 1988, Iaºi, Editura Universitãþii “Al. I.
Cuza”.
• Biblia sau Sfnta Scripturª , 1988, Societatea Biblicã
Interconfesionalã din România.
• Bogdan, Damian P., 1938, Diplomatica slavo-romnª din
secolele XIV ”i XV, Bucureºti, M.O., Imprimeria
Naþionalã.
• Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureºti,
Editura Humanitas, 2000.
• Cantemir, Dimitrie, 1974, Opere complete – Istoria
ieroglificª , vol. IV, ediþie criticã îngrijitã de Virgil Cândea;
text stabilit de Stela Toma, studiu introductiv, comentarii ºi
note de N. Stoicescu, Bucureºti, Editura Academiei.
• Cantemir, Dimitrie, 1976, Descrierea Moldovei, Bucureºti,
Editura Minerva.
• Cartojan, Nicolae, 1980, Istoria literaturii romne vechi ,
Ediþie îngrijitã de Dan Simonescu ºi Dan Zamfirescu,
Bucureºti, Editura Minerva,.
• Cartojan, Nicolae, 1974, Cªrile populare n literatura
romnª , Vol. I-II, Ediþie îngrijitã de Al. Chiriacescu,
Bucureºti, Editura Enciclopedicã Românã.
• ***, Cªrile populare n literatura romneascª , 1963,
Bucureºti, Editura pentru Literaturã.
• Cândea, Virgil, 1979, Raiunea dominantª. Contribuii la
istoria umanismului romnesc , Cluj-Napoca, Editura
Dacia.
• Cândea, Virgil, 1963, O epigramª greceascª tradusª de
spªtarul Nicolae Milescu, în “Limba Românã”, anul XII,
nr. 3.
• Cândea, Virgil, 1963, Tratatul despre raiunea
dominantª , în Viaþa Româneascã, XVI, nr. 3.
• Cavillac, Cécile, 1995, Vraisemblance pragmatique et
autoritØ fictionnelle, în Poetique, nr. 101, Paris, Seuil.
206 Laura Bªdescu
• Cernovodeanu, Paul, Constantiniu, Florin (coordonatori),

1989, Constantin Brncoveanu , Bucureºti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România.
• Chenu, M.-D., 1957, La thØologie au XIIe siŁcle,Paris
(Vrin).
• Chiþimia Ion C., Toma, Stela, coordonatori, 1984,
Crestomaie de literaturª romnª veche , Cluj-Napoca,
Editura Dacia.
• Chivu, Gheorghe, 1995, O variantª ignoratª a romnei
literare moderne - limbajul bisericesc, în Limba românã,
XLIV (1995), nr 9-12.
• Chivu, Gheorghe, 1997, Consideraii asupra limbajului
bisericesc actual, Bucureºti, Editura Academiei Române.
• Chivu, Gh., 2000, Limba romnª de la primele texte
pnª la sfr”itul secolului al XVIII-lea , Bucureºti, Editura
Univers Enciclopedic.
• Cioculescu, ª erban, 1966, Varietªi critice , Bucureºti,
Editura pentru Literaturã universalã.
• Corfus, Ilie, 1979, Documente privitoare la istoria
Romniei culese din arhivele polone , Secolul al XVI-lea,
Bucureºti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România.
• Cornea, Andrei, 1984, Mentalitªi culturale ”i forme
artistice n epoca romano-bizantinª (300-800), Bucureºti,
Editura Meridiane.
• Corti, Maria, 1981, Principiile comunicªrii literare ,
Bucureºti, Editura Univers.
• Costin, Miron, 1958, Letopiseul ªrii Moldovei de la
Aron vodª ncoace , Ediþie criticã de P. P. Panaitescu,
Bucureºti, Editura pentru Literaturã ºi Artã.
• Coteanu, Ion, 1981, Structura ”i evoluia limbii romne
(De la origini pnª la 1860), Bucureºti, Editura Academiei
R.S.R.
• Curtius, Ernst Robert, 1970, Literatura europeanª ”i Evul
mediu latin, Bucureºti, Editura Univers.
• ***, 1979, Documente ”i nsemnªri romne”ti din secolul

al XVI-lea Text stabilit ºi indice de Gheorghe Chivu,
Bucureºti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România.
• Dragomirescu, Gh. N., 1995, Dicionarul figurilor de stil,
Bucureºti, Editura ª tiinþificã.
• Dragoº, Elena, 2000, Introducere n pragmaticª , Cluj,
Editura Casa Cãrþii de ª tiinþã.
• Ducrot, Oswald; Schaeffer, Jean-Marie, 1996, Noul
dicionar enciclopedic al ”tiintelor limbajului , Bucureºti,
Editura Babel.
• Duggan, Joseph J., 1987, Medieval Epic as Popular
Historiography : Appropriation of Historical
Knowledge in the Vernacular Epic în Grundriss der
romanischen literaturen des mittelalters (GRLM), La
litterature historiographique des origines a 1500, Vol.
XI, Tom I (partie historique), Heidelberg.
• Duþu, Alexandru, 1968, Coordonate ale culturii
romne”ti n secolul XVIII , (1700-1821). Studii ºi texte,
Bucureºti, Editura pentru Literaturã.
• Duþu, Alexandru 1972, Sintezª ”i originalitate n cultura
romnª , Bucureºti, Editura Enciclopedicã Românã.
• Duþu, Alexandru, 1978, Cultura romnª n civilizaia
europeanª modernª , Bucureºti, Editura Minerva.
• Duþu, Alexandru, 1979, Modele. Imagini. Priveli”ti, Cluj-
Napoca, Editura Dacia.
• Duþu, Alexandru, 1982, Literatura comparatª ”i istoria
mentalitªilor , Bucureºti, Editura Univers.
• Einhorn, Jürgen W., 1976, Spiritalis unicornis, Das
Einhorn als bedeutungstrin literatur und kunst des
mittelalters, München, Wilhelm Fink Verlag.
• Eminescu, Mihai, 1905, Scrieri politice ”i literare, vol. I,
ediþia I. Scurtu, Bucureºti.
• Ferriol, de, 1870, Correspondance, Anvers Typographie
J.-E. Buschmann.
208 Laura Bªdescu
• Florentini, Bene, MCMLXXXIII, Candelabrum, edidit

Gian Carlo Alessio, Patavii in dibus Antenoreis.
• Florescu, Vasile, 1968, Conceptul de literaturª veche ,
Bucureºti, Editura ª tiinþificã.
• Florescu, Vasile, 1973, Retorica ”i neoretorica. Genezª;
Evoluie; Perspective , Bucureºti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România.
• Gaster, M., 1891, Chrestomatie romnª , vol. I, Leipzig -
Bucureºti, F.A.Brockhaus – Socec & Co.
• Genette, Gérard, 1978, Figuri, Bucureºti, Editura Univers.
• Genette, Gérard, 1994, Introducere n arhitext. Ficiune ”i
diciune , Bucureºti, Editura Univers.
• Gheþie, Ion, 1975, Baza dialectalª a romnei literare ,
Bucureºti, Editura Academiei.
• Gheþie, Ion, 1978, Istoria limbii romne literare ,
Bucureºti, Editura ª tiinþificã ºi Enciclopedicã.
• Gheþie, Ion, 1982, Introducere n studiul limbii romne
literare, Bucureºti, Editura ª tiinþificã ºi Enciclopedicã.
• Gheþie, Ion, coordonator, 1997, Istoria limbii romne
literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureºti, Editura
Academiei Române.
• Ghibu, Onisifor, 1905, Limba nouªlor c ªr i biserice”ti ,
Sibiu.
• Greceanu, Radu, 1984, Cronica, Cronicari munteni, 3,
Bucureºti, Editura Minerva.
• Ãóäçèé, Í .Ê., 1952, æ Ł Ø ææŒ Ø
ºŁ XI-XVII Œ , Ì îñêâà, Ãîñóäàðñòâåí í îå
ó÷å áí î- ïåäàãîãè÷åñêîå èçäàòåëüñòâ î Ì èí èñòåðñòâà
Ï ðîñâå ùåí èÿ ÐÑÔÑÐ.
• Ionescu-Ruxãndoiu, Liliana, 1995, Conversaia: structuri
”i strategii, Sugestii pentru o pragmaticª a romnei
vorbite, Bucureºti, Editura All.
• Ionescu, ª tefan; Panit I. Panait, 1969, Constantin Vodª
Brncoveanu , Bucureºti, Editura ª tiinþificã.
• Iorga, Nicolae, 1999, Scrisori de boieri. Scrisori de

domni, Ediþie îngrijitã de Ruxandra Mihãilã, Editura
Eurosong & Book.
• Iorga, Nicolae, 1915, Faze suflete”ti ”i cªri
reprezentative la romni cu specialª privire la legªturile
Alexandriei cu Mihai Viteazul , în Analele Academiei
Române, secþ. ist., s. II, tom 37, ºedinþa de la 15/25 mai
1915.
• Iorga, Nicolae, 1922, Partea Olteniei n literatura
romneascª , în Arhivele Olteniei, I, nr.1.
• Iorga, Nicolae, [1981], Istoria romnilor prin cªlªtori ,
Bucureºti, Editura Eminescu.
• Irimia, Dumitru, 1986, Structura stilisticª a limbii
romne contemporane , Bucureºti, Editura ª tiinþificã ºi
Enciclopedicã.
• Irimia, Dumitru, 1999, Introducere n stilisticª, Iaºi,
Editura Polirom.
• Istrate, Ion, [s.a.], Relaia epicª , [s.l.], Editura Napoca Star.
• Kupper, Jean-Louis, 1987, Pouvoir et lØgitimation Haut
Moyen ´ge în Grundriss der romanischen literaturen
des mittelalters (GRLM), La litterature
historiographique des origines a 1500, Vol. XI, Tom I
(partie historique), Heidelberg.
• Mareº, Alexandru, coordonator, 1994, Crestomaia limbii
romne vechi , volumul I (1521-1639), Bucureºti, Editura
Academiei Române.
• Marino, Adrian, 1987, Hermeneutica ideii de literaturª ,
Cluj-Napoca, Editura Dacia.
• Mazilu, Dan Horia, 1987, Proza oratoricª n literatura
romnª veche , (Renaºterea. Barocul) Partea a II-a,
• Mazilu, Dan Horia, 1991, Vocaia europeanª a literaturii
romne vechi , Bucureºti, Editura Minerva.
• Mazilu, Dan Horia, 1994, Recitind literatura romnª
veche, vol. I, Bucureºti, Editura Universitãþii Bucureºti.
210 Laura Bªdescu
• Mazilu, Dan Horia, 1999, Noi despre Ceilali. Fals tratat

de imagologie, Iaºi, Editura Polirom.
• Mazilu, Dan Horia, 2001, Dimitrie Cantemir. Un prin al
literelor, Bucureºti, Editura Elion.
• Mazilu, Dan Horia, 2001, Un Dracula pe care
Occidentul l-a ratat , Bucureºti, Editura Floarea Darurilor.
• Mazilu, Dan Horia, 2003, Voievodul dincolo de sala
tronului, Iaºi, Polirom.
• Mihãilescu, Gabriel, 2002, Universul baroc al Istoriei
ieroglifice. ˛ntre retoricª ”i imaginar , Bucureºti, Editura
Fundaþiei Naþionale pentru ª tiinþã ºi Artã.
• Moeschler, Jacques; Reboul, Anne, 1999, Dicionar
enciclopedic de pragmaticª , Cluj, Editura Echinox.
• Moraru, Mihai; Velculescu, Cãtãlina, 1976, Bibliografia
analiticª a cªrilor populare laice, Partea I, Bucureºti,
Editura Academiei R.S.R.
• Moraru, Mihai, 1997, De nuptiis Mercurii et Philologiae,
Bucureºti, Editura Fundaþiei Culturale Române.
• Morawski, Joseph, 1925, Proverbes francais anterieurs
au XV e siecle, Paris, Champion Editeur.
• Munteanu, ª tefan, Þâra, Vasile, 1983, Istoria limbii
romne , Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã.
• Munteanu, ª tefan; Oancea, Ileana; David, Doina; Þâra,
Vasile, 1978, Crestomaie romneascª, Texte de limbã
literarã, Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã.
• Neculce, Ion, 1975, Letopiseul ªrii Moldovei, Bucureºti,
Editura Minerva.
• Negrici, Eugen, 1972, Naraiunea n cronicile lui Gr.
Ureche ”i Miron Costin, Bucureºti, Editura Minerva.
• Noul Testament (1648-1988), 1988, Editura Mitropoliei
Alba-Iulia.
• Oancea, Ileana, 1988, Istoria stilisticii romne”ti ,
Bucureºti, Editura ª tiinþificã ºi Enciclopedicã.
• Petre Pârvan, Luiza, 2000, Don Quijote un metaroman,
Piteºti – Braºov – Cluj-Napoca, Editura Paralela 45.
• Petre Pârvan, Luiza, 2002, Strategii textuale ”i

argumentative n iganiada Piteºti, Editura Pygmalion.
• Podlacha, W., Nandris, Gr., 1985, Umanismul picturii
murale postbizantine, Bucureºti, Editura Meridiane.
• Rãdulescu, Ion Heliade, 1943, Opere, tomul II, ediþia D.
Popovici, Fundaþia Regalã.
• Ricœur, Paul, 1996, Istorie ”i adevªr, Editura Anastasia.
• The Romances of Alexander, 1991, translated by Dennis
M. Kratz, New York & London, Garland Publishing, Inc.
• Ross, David J. A., [s.a.], Alexander Historiatus, A Guide
to medieval illustrated Alexander Literature, [s.l.],
Athenäum.
• Ross, D. J. A., 1985, Studies in the Alexander romance,
London, The Pindar Press.
• Schulze-Busacker, Elisabeth, 1985, Proverbes et
expressions proverbiales dans la littØrature narrative du
Moyen ´ge franais, Recueil et analyse, Genève-Paris,
Editions Slatkine.
• Strubel, Armand, 2002, Grant senefiance a: AllØgorie et
littØrature au Moyen ´ge, Paris, Honoré Champion
Éditeur.
• Sorohan, Elvira, 1978, Cantemir n cartea ieroglifelor ,
• Sorohan, Elvira, 1997, Introducere n Istoria literaturii
romne, Iaºi, Editura Universitãþii “Al. I. Cuza”.
• Scarlat, Mircea, 1976, Introducere n opera lui Miron
Costin, Bucureºti, Editura Minerva.
• Schmitz, Dietmar, 1995, La theorie de lart epistolaire et
de la conversation, în vol. Art de la lettre. Art de la
conversation lØpoque classique en France , Actes du
colloque de Wolfenbüttel octobre 1991, publié par Bernard
Bray et Christoph Strosetzki, Editura Klincksieck.
• Simonescu, Dan, 1965, Romanul popular n literatura
romnª medievalª , Bucureºti, Editura Didacticã ºi
Pedagogicã.
212 Laura Bªdescu
• ª tefãnescu, I. D., 1973, Iconografia artei bizantine ”i a

picturii feudale romne”ti, Bucureºti, Editura Meridiane.
• Thiry, Claude, 1987, Historiographie et actulitØ (XIV et
XV siŁcles) în Grundriss der romanischen literaturen
des mittelalters (GRLM), La litterature
historiographique des origines a 1500, Vol. XI, Tom I
(partie historique), Heidelberg.
• Þarãlungã, Ecaterina, 1989, Dimitrie Cantemir
Contribuii documentare la un portret , Bucureºti,
Editura Minerva.
• Þepelea, Gabriel, 1963, Cteva precizªri n legªturª cu
izvoarele ”i glosele Noului Testament de la Bªlgrad, în
Limba Românã, nr. 3, XII.
• Þepelea, Gabriel, 1963, Versuri n metru antic n Biblia
de la Bucure”ti , în Limba Românã, XII, nr. 1.
• Þepelea, Gabriel, 1970, Studii de istorie ”i limbª literarª ,
• Þepelea, Gabriel, 1989, Opiuni ”i retrospective ,
Bucureºti, Editura Eminescu.
• Þepelea, Gabriel, 1994, Pentru o nouª istorie a literaturii
”i culturii romne vechi , Bucureºti, Editura Tehnicã, 1994.
• Vasilescu, Mircea, 2001, Iubite cetitoriule.... Lecturª,
public ”i comunicare n cultura romnª veche , Piteºti-
Bucureºti-Braºov-Cluj-Napoca, Editura Paralela 45.
• Velciu, Dumitru, 1968, Ion Neculce, Bucureºti, Editura
Tineretului.
• Velciu, Dumitru, 1995, Miron Costin. Raporturile
literare cu contemporanii ”i posteritatea sa
istoriograficª , Bucureºti, Editura Minerva.
• Velculescu, Cãtãlina, 1988, ˛ntre scriere ”i oralitate,
• Vighi, Daniel, 1998, ˛ntre hanger ”i sofa, Literatura n
epoca veche romneascª , Timiºoara, Editura Marineasa.
• Vinsauf of, Geoffrey, 1968, Documentum de modo et arte
dictandi et versificandi (Instruction in the Method and
Art of Speaking and Versifying), Translated from the
Latin, with an Introduction by Roger P. Parr, Milwaukee,

Wisconsin, Marquette University Press.
• Wieruszowski, Helene, The Medieval University, Masters,
Students, Learning, Princeton, New Jersey, Toronto –
London – New York, D. Van Nostrand Company, INC.
• Zafiu, Rodica, 2001, Stilul epistolar, în România literarã,
nr. 10-16 ianuarie, anul XXXIV, nr. 1.
• Zamfirescu, Dan, 1973, Neagoe Basarab ”i ˛nvªªturile
cªtre fiul sªu Theodosie , Bucureºti, Editura Minerva.

Curs Literatura Romana Veche - Laura Badescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Literatura Romana Veche - Laura Badescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LITERATURA ROM´Nˆ VECHE

Editarea cursului pentru studenþii anului al III-lea de la

Periodizare. Delimitªri. Observaii asupra literaturii

Afirmarea formelor literare poate fi pusã în legãturã

Prezentarea cãrþilor este realizatã plecând de la

A doua perioadã a epocii vechi, 1640-1780 a fost

de drept civil precum Pravila lui Vasile Lupu (1646) ºi

Moldova unde apar Istoria lui Constantin Vodª

rol important încât pentru unii cercetãtorii istoria unei literaturi

De altfel, Gerard Genette11 va folosi aceastã sugestie a

Compartimentarea literaturii în genuri ºi specii, diverse

perceput ca literar decât în chip condiþionat, adicã în virtutea unei

retorice de bazã sunt rãspunzãtoare de faptul cã teoriei i se

legatã de planul formal, cã numai din interdependenþã ia

Filologia, prin critica textelor ºi tehnica ediþiilor a

romneascª de nvªªturª, F. 8 fine, p. 202; “Aceastã sfântã carte, ce

sine>>, ci presupunea pãstrarea (deci ºi lectura) într-un loc

- versurile la stemã (care uneori lipsesc, alteori

de carte originalã despre istoria originilor. Aceasta se datora

Observaii asupra literaturii istoriografice

ª tefan îºi aºeazã în exclusivitate faptele militare sub protecþia

Figura lui ª tefan cel Mare ca deplin apãrãtor al

(v. Ureche în Letopiseul ªrii Moldovei pnª la Aron vodª

individ35 etc. Toate acestea apar, fãrã ostentaþie, în cronicile

epica ; un domn este neînsemnat si se trece repede peste perioada lui

metoda extrem de uzitatã de autorul medieval care doreºte sã-ºi

mentalitãþii folclorice a anonimatului ºi a colaborãrii nestânjenite cu

spaþiul cultural românesc a snoavelor, legendelor etc. alãturi de

Cronicarii aduc în operele lor figuri43 ale exemplaritãþii

Text ”i imagine n cultura romnª veche

reperat în cadrul amplu al spiritualitãþii medievale, reconstituibil

paradã sau de curte este surprins în mai toate cronicile

prezenta în partea a doua între sfinþii mari ºi doi sfinþi

împodobite cu scena zapisului înþelegerii dintre Adam ºi diavol,

Apariþia cãrþilor populare în cultura medievalã

Alexandru Macedon (Alexandria) se gãsea încã în anul 1562

nediferenþiat tematic. Astfel, receptarea Alexandriei dã

delimitare57 se impunea o vedem fie ºi numai din notiþele celor

acel timp, nu este decât <<o aflare de o grãmadã de minciuni... dupã

Stolnicul Constantin Cantacuzino, a fost receptatã ca indiciu al

primul rând spre educaþia moralã a individului, dar aceasta nu

textului medieval în universalitatea lui. Relaþionarea cu

cursul uneia ºi aceleiaºi epoci, au un rol cert în selectarea ºi prelevarea

preocupat de relaþiile cu societatea din care fãcea parte, ci, aºa

Studiile strãine au avut în vedere problema epistolelor74

arãtând cã “nimeni n-a gãsit necesar sã-i schimbe topica frazei ºi

Diferenþele prezente între acestea rezumã în linii generale

bulgãresc prezintã, pe un fir al povestirii coincident, serioase

virtutea dispunerii preferenþiale a aranjãrii enunþurilor dupã un

hrãneºti. Iarã pre Candarcus sã nu-l mai trimiþ la Machedoniia, cã nu-l

Cel de-al doilea text este introdus printr-o replicã

imaginea enunþãrii sale” ºi interpretatã în modul urmãtor: “a

Principiul de cooperare apare ca dominant în textele

ce precede textul IV, aflãm cã “Alexandru roade macul ºi

medieval românesc nu apar astfel de instituþii de lecturã avem

asupra lumii ºi a naturii înconjurãtoare, dar ºi o imagine-

comentarii sau interpretãri cu valoare religioasã sau

când acestea din urmã sunt puse sã se excludã reciproc, în

asemenea sunt prezentate analogiile între animale ºi planete,

mãtãnii); 80 de ani, pisicã (un moºneag cocârjat, sprijinindu-se cu

În Anexa 3 am transcris o schemã succintã a rãspândirii mitului

devenit mai frecventã, capturarea unicornului figurând Întruparea.

Istoria ieroglificª a stat în atenþia criticii româneºti ºi

“Prima axã, desfãºuratã pe orizontalã, în plan, la intersecþia