Ion De Liviu Rebreanu

(1920)

Ion“ este un roman social, obiectiv, realist și modern scris de Liviu Rebreanu și
apărut în anul 1920.  
Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul
roman obiectiv din literatura română, Ion și primul roman de analiză psihologică din
proza românească, Pădurea Spânzuraților.

Geneză → două episoade care l-au influențat, întâlnirea cu Ion Pop al Glanetaşului,
care îi mărturisește că toate necazurile țăranului vin din absența pământului și scena
în care vede un țăran pupând pământul. Experiențele îl determină să scrie un roman,
având în centru problematica țăranului, Ion este personajul eponim aflat în centrul
tuturor conflictelor → destin tragic este ilustrat prin construcția circulară. 
Structura este alcătuită din două volume: “Glasul pământului“ și “Glasul iubirii“, ce
sugerează cele două pasiuni, între care oscilează protagonistul, construcție ciclică,
impresie de sferoid.

Incipit (capitolul 1)
Drumul către sat, imaginea casei lui Herdelea. Intrarea în sat reprezintă intrarea în
ficțiune imaginea Hristosului: “pe o cruce strâmbă, un Hristos cu faţa spălăcită de
ploi“ este emblema tragicului. Anticipează o lume ce s-a despărțit de sacru. 

Final (capitolul 13)

Drumul care iese din sat, imaginea casei lui Herdelea. Ieșirea din sat reprezintă
ieșirea din ficțiune. Imaginea Hristosului: “pe crucea din lemn, Hristos cu o față
poleită, parcă-i mângâia“ evidențiază speranța, împăcarea. Accentuează revenirea la
sacru.

„Intrăm și ieșim ca printr-o poartă din roman” → N. Manolescu. Hora conturează

ierarhia satului, compusă din intelectualitate și universul țăranului.
Conflictele romanului: 
→ exterior, care antrenează atât lumea intelectualității, cât și lumea rurală; 
→ interior, trăit de Ion între glasul pământului și glasul iubirii.

În dorința de a obține pământ, eroul are justificări (trebuie să renunțe la învățătură,

tatăl său pierde pământul, statutul familiei se schimbă: imaginea inițială a tatălui:
“stătea ca un câine la ușa bucătăriei“) și face compromisuri (o lăsă pe Ana
însărcinată, condiționând căsătoria în schimbul pământurilor tatălui acesteia, fiul nu-i
schimbă atitudinea). 
Înainte de obținerea pământului → scena contemplării pământului dezvăluie
semnificația gliei pentru țărani: “glasul pământului pătrundea ca o chemare,
copleșind-l“, atracția originară. 
După obținerea pământului → scena sărutului pământului: este dominat de instincte,
forța de atracție e profund pasională: “râvnea să le mângâie ca pe niște ibovnice
credincioase“. Ion dovedește voință, ambiție, hărnicie, determinare, încăpățânare,
tenacitate, lăcomie, egoism, pasiune, patimă, toate în încercarea de a obține
pământul. Cruzimea nejustificată faţă de Ana (personaj tragic) şi sinuciderea ei.

După obținerea pământurilor se declanșează drama sufletească a lui Ion, care pune
în cumpănă dragostea Floricăi cu obținerea pământurilor, printr-un monolog interior
sunt surprinse gândurile sale ce pun în opoziție bogăția Anei cu frumusețea Floricăi
→ lipsa de sensibilitate.
Scena întâlnirilor succesive cu Florica: la nunta lui îi acordă mai multă atenție decât
soției, întâlnirea lor în locul unde a născut Ana anticipează sfârșitul tragic.
Scena simbolică a morții: Ion este omorât de Bulbuc, ultimul său gând trimite la
obsesia lui pentru pământ: “şi-i părea rău că totul a fost degeaba şi că pământurile lui
au să rămână ale nimănui“. Monologul “mor ca un câine“ trimite la începutul
romanului, la statutul tatălui în colectivitate. Naratorul îl absolvă de vinovăția totală,
prin cuvintele judecătorului: “Dacă n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justiție
criminală. Femeia e începutul tuturor păcatelor.“

Lumea satului este surprinsă în raporturile sociale şi istorice, cu intelectuali dăruiți

profesiei, cu țărani harnici, dar şi cu limitele vieții. Eugen Lovinescu îl consideră pe
Ion ca fiind expresia instinctului de stăpânire a pământului “în slujba căruia pune o
inteligență ascuțită, o viclenie procedurală şi o voință imensă“. 
În concluzie, “Ion“ de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece
are ca trăsături: specificul relației narator-personaj, obiectivitatea naratorului
omniscient care întreține “iluzia realității“ (viziune realistă), utilizarea narațiunii la
persoana a III-a şi atitudinea detașată în descrierea şi verosimilul întâmplărilor.