Sunteți pe pagina 1din 2

Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război

de Camil Petrescu
(1930)

Camil Petrescu este scriitorul interbelic ce aduce în literatura română modelul


romanului proustian → înlocuirea omniscienței şi a obiectivității cu subiectivitatea. 
Publicat în 1930, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ este romanul
său de debut, construit în două părți ce aduc în prim-plan drama iubirii şi drama
războiului.

Cartea este compusă din confesiunile personajului principal Ștefan Gheorghidiu şi


din jurnalul de campanie al lui Camil Petrescu, care - el însuși - mărturisea că prima
parte este ficțiune, în timp ce a doua pornește de la propriul jurnal. Protagonistul
trăiește două experiențe dramatice: iubirea şi războiul. 
Titlul indică cele două părți ale romanului desemnând povestea de iubire şi
experiența războiului care omoară şi ceea ce a rămas din iubirea lui Ștefan şi a Elei.
Cele două secvențe sunt unite de substantivul “noapte“ în mod simbolic, el
desemnând dezamăgirea, deziluzia, decăderea valorilor în care personajul credea şi
care iau o altă ordine. 
Tema o constituie drama intelectualului inadaptat, lucid şi cu probleme de conștiință.
Subtemele operei sunt şi cele două experiențe care marchează destinul personajului,
iubirea şi războiul.

Capitolul I debutează cu discuția între cei aflați la popotă, în care se anunță tema
primei părți: dragostea şi concepția protagonistului despre dragoste → “cei care se
iubesc au drept de viață şi de moarte unul asupra celuilalt“.
Capitolul II începe cu rememorarea relației cu Ela, o colegă de la Universitate.
Căsătoria este “vremea cea mai frumoasă“, iar sentimentul iubirii este trăit plenar. Ela
este descrisă din perspectiva unicității, pe care şi-o dorește eroul, fiind întruchiparea
idealului feminin, cu o frumusețe fizică şi sufletească deosebită: “atâta generozitate
neistovită, bunătate în ochii ei albăștrii“. 
Moștenirea primită de Ștefan după moartea unui unchi transformă viața cuplului.
Tânărul nu se poate adapta şi este mirat de ușurința soției de a accepta schimbarea.
Ela apare ca o ființă subjugată de interesul pentru bani: “îşi găsise în angrenajul de
lux, posibilități noi“.

Plecarea la Odobești declanșează un conflict interior al personajului narator, din


cauza preferinței soției pentru un avocat, Ștefan bănuind-o de infidelitate: “în cele trei
zile am fost ca şi bolnav“. Imaginea Elei se transformă: “descopeream sub o madonă
crezută autentică, un cap străin şi vulgar“. Aventura este provocată de acuzarea
sentimentelor de gelozie, orice gest al Elei fiind interpretat ca un semn al infidelității. 
Întâlnirea întâmplătoare cu Ela se desfășoară în capitolul “Asta-i rochia albastră“, cel
mai proustian moment deoarece memoria devine involuntară. Ștefan judecă despre
Ela: “simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic“.
Reîmpăcarea se petrece la o lună de la întâlnirea celor doi. Ela revine extrem de
frumoasă: “tot corpul i se făcuse precum grâul copt“. 
Divorțul este ultima soluție la care recurge Ștefan, după ce nu o găsește acasă pe
Ela. Sunt disecate cu luciditate toate gândurile pe care le trăiește protagonistul,
declanşându-se o adevărată psihoză: “am înțeles că totul e pierdut“, “mi-era teamă
că voi înnebuni până în zori“. Ela devine o obsesie pentru Ştefan, care nu se poate
adapta lumii reale. Întâlnirea de la Câmpulung cu Ela oferă șansa unei împăcări,
Ştefan având senzația de comunicare cu ea; însă atunci când fața îi cere o sumă de
bani care să-i asigure existența în cazul morții lui pe front, el se arată frapat de
meschinătatea ei şi după întoarcerea din război este vindecat.

Întâmplările surprinse sunt notate într-un jurnal conform principiului autenticității.


Asemeni cazului iubirii, Gheorghidiu trăiește sentimente contradictorii. La început,
participarea la război este considerată un act de eroism → spre deosebire de finalul
acestuia, când este oferită o demitizare a imaginii asupra acestuia, experiență
cumplită. Războiul îl eliberează de obsesia Elei, Gheorghidiu fiind capabil să se
desprindă de trecut: “mă simt halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia asta“. 
Declarația cu care se încheie romanul sugerează un alt început: “i-am scris că-i las
tot [...] adică tot trecutul“.

În concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ este un


roman modern, psihologic, având drept caracteristici timpul prezent şi obiectiv cât şi
autenticitatea trăirilor.

S-ar putea să vă placă și