I.

Comunismul în istoria românească

Prima parte

Penu Geanina

Comunsimul, în istoria poporului român, rămâne o pată întunecoasă, greu de rememorat

în amintiri, fără să producă durere sau măcar compătimire, față de cei care au dus greul acestui
sistem de guvernare. Poate că este chiar cel mai sumbru episod românesc, care a imprimat
istoriei românești, cea mai decadendă pleiadă de conducători și afiliați, aserviți cu toții
câștigului material, URSS-ului, fără o atenție de guvernare în interesul poporului român.
Stârpirea identității românești, practicată prin strategia programului de reeducare, din
fericire, a întâmpinat rezistența elitelor istorice, culturale, intelectuale și duhovnicești, precum
și a întregului popor, ceea ce a făcut ca acest program de anulare a identității unui popor să dea
greș. A lăsat multe răni, răni adânci, dar, pe acele răni s-a clădit națiunea românească și s-a
perpetuat credința strămoșească, nealterată, așa cum o avem astăzi.
În această cavalcadă a stârpirii identităților ființiale și naționale, au ființat nenumărate
personalități românești și nu numai, precum un Corneliu-Zelea Codreanu, Horia Sima sau
marele poet Radu Gyr, care, a făcut în rândul oropsiților deținuți, ceea ce a făcut în rândurile
poporului român, Eminescu, cu poezia sa: a făcut apostolat creștin-românesc, a ridicat suflete
și inimi, a întărit credința acolo unde nu se mai întrezărea nădejde.

I.1. Temnițele comuniste - cruce a mlaștinii reeducării

Reeducarea în spațiul teritoriului românesc este o consecință a introducerii la nivel

guvernamental a politicii marxist comuniste, este instrumentul prin care s-a încercat punerea
în aplicare a determinării abdicării conștiinței române de la propria identitate și a sovietizării
ei. Sistemul de reeducare a lovit în mod magistral în toate componentele sociale românești,
pentru a disemina fiecare strat social și a facilita în acest fel implementarea mentalității marxist-
comuniste, mai exact, a societății rusești. Sovietizarea, reeducarea României nu s-a soldat cu
rezultatul așteptat, însă, ceea ce este cert, este că a produs multă suferință în rândurile populației
românești.
Reeducarea în România se „datorează” Partidului Comunist Român, care, fiind slugă
fidelă a puterii ruse, a militat pe toate căile posibile pentru vânzarea României, acesteia. În
contextul înlăturării de la putere a regimului antonescian, la data de 23 august 1944, Partidul
Comunist se instalează definitiv la putere, la aproximativ un an de zile după această dată, la 6
martie 1945. Numărul relativ neînsemnat al membrilor Partidului Comunist Român, de la 200
la 3000 de membri, a determinat lovitura de stat, care a favorizat implementarea membrilor
Partidului în punctele cheie ale conducerii de stat, ca lider fiind numit Lucrețiu Pătrășcanu.1
Schimbările în conducere și la nivel social nu au întârziat să apară: minoritățile, precum
maghiarii și evreii, au trecut de partea comuniștilor, iar împotriva tuturor membrilor regimului
antonescian și a legionarilor, precum și a tuturor celor care se împotriveau conducerii
comuniste, s-au luat măsuri drastice.
Cu terenul pregătit în acest fel, ordinele din partea sovieticilor, erau așteptate.
Armistițiul semnat între conducerea comunistă românească și cea sovietică, nu a fost
unul ingenios realizat, deoarece, conținea nenumărate prevederi defavorizante pentru
securitatea teritorială românească și pentru cea eonomică: „Comisia Aliată de Control a făcut
greșeala să admită că Armistițiul cu România va avea loc numai sub controlul Înaltului
Comandament Sovietic, aliații occidentali având putința unor contacte politice cu guvernul
român doar prin intermediul sovietic.”2 Conform acestei înțelegeri, puterea rusă și-a impus
monopolul asupra relațiilor României cu a altor state din lume, ceea ce a dus și la un monopol
al drumurilor de circulație din România. Astfel, simplul fapt al trecerii libere a trupelor
sovietice prin România nu a fost o înțelegere suficientă în sine, ci România a devenit și
plătitoare de daune de război sovieticilor. Deasemenea, a fost discutată și anexarea Basarabiei
și a Bucovinei de Nord, la URSS. Apoi, odată făcută intrarea în terenul românesc a trupelor
sovietice, cele românești au fost ori desființate, ori trimise pe front la luptă, făcându-se în acest
fel preluarea puterii militare a românilor de către puterea rusă.
Odată făcut acest pas, preluarea treptată a puterii în România de către URSS, a fost ușor
de realizat. Astfel, „la 1 martie 1945, Andrei Vâșinski a cerut regelui Mihai I dizolvarea
guvernului provizoriu condus de generalul Nicolae Rădescu.”3, iar următorul pas a fost
instalarea guvernului comunistului Petru Groza. În foarte scurt timp au fost introduse măsuri
de implementare a modelului sovietic în toate structurile statului românesc, ajungându-se la :
„reorganizarea Poliției, Siguranței, Jandarmeriei, demiterea masivă a magistraților și înlocuirea

1
Cătălin Mantea, Chipuri de mărturisitori în temnițele comuniste, Editura Agapis, București, 2009, p.
36.
2
Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conștiința românească, Ediția a doua, Editura Polirom, 2005, p. 97-
98.
3
Cătălin Mantea, op. cit., p. 37.
lor cu fanatici comuniști, arestarea așa-numiților dușmani ai poporului (formulă laxă care
permitea abuzuri și ilegalități flagrante), introducerea Tribunalelor poporului (după model
sovietic) pentru judecarea celor considerați criminali de război, intimidarea populației, inițierea
lichidării politice a partidelor istorice (și a liderilor lor).”4
După abdicarea silită a regelui Mihai I, Partidul Comunist Român, servil al puterii
sovietice, a intrat în mod deplin în derpturile politice ale țării: „La 13 aprilie 1948 s-a impus
modelul sovietic totalitar în România, prin adoptarea Constituției Republicii Populare Române.
Treptat comuniștii trec în proprietatea statului: întreprinderi, diverse ramuri industriale
(metalurgie neferoasă, celuloză, mătase, ciment, etc.), spitalele, cinematografiile, farmaciile.”5
„Cu timpul, au fost practic desființate toate formele de proprietate privată, chiar și cele din
domeniul serviciilor, inclusiv restaurante, taxiuri, cabinete medicale sau prăvălii.”6
Această întreagă întreprindere comunistă și sovietică nu a avut ca scop decât
deznaționalizarea conștiinței românești, a lipsirii de identitatea moștenită din moși-strămoși,
adică a sovietizării spațiului românesc prin ceea ce comuniștii au numit reeducare.
Iar, ca și antitod pentru eventuala rezistență întâlnită, sovieticii aveau gualgul, adică
„spațiul prototipal al detenției comuniste sub toate formele ei: lagăr de muncă, închisoare,
colonie”7, precum și exilul și deportarea.
Astfel că, în această acțiune mutilantă a ființei umane precum și a specificului național,
întreg spațiul reeducării se va desfășura în închisorile comuniste de la Suceava, Pitești, Gherla,
Aiud, Ocnele Mari, Canalul-Dunăre Marea Neagră, între anii 1949-1952, și la Gherla și Aiud
între anii 1960-1964, care va încarcera aici, în mod deosebit elita neamului nostru românesc
(intelectuală, politică, militară și bisericească).”8 „Rostul aestui experiment este acela de a
depista mecanismele care pot contribui la modificarea identității în sânul întregii societăți,
pentru a-i disloca sinele etnic și religios și a declanșa astfel o mutație etnico-religioasă la scara
întregii comunități naționale.”9 „Prin reeducare se urmărea astfel, desființarea personalității

4
Ruxandra Cesereanu, op. cit., p. 98.
5
Cătălin Mantea, op. cit., p. 38.
6
Ion Bălan, Regimul concentraționar din România 1949-1964, Editura Fundației Academia Civică,
București, 2000, p. 64.
7
Ruxandra Cesereanu, op. cit., p. 9.
8
Cătălin Mantea, op. cit., p. 39.
9
Ion Bălan, op. cit., p. 214.
umane și anihilarea oricărui resort creștin și românesc, realitatea devenind una comunist-atee,
substituind adevărata și fosta realitate a deținutului, care devenea acum unul reeducat.”10
Faptul că ascensiunea economică era una favorabilă României, după Marea Unire din
decembrie 1918, nu a fost agreată de țările cu politică expansionistă și a fost motiv de ocupare
teritorială, prin altă metodă decât aceea a utilizării războiului armat. De aceea, URSS-ul s-a
folosit în întregul său demers ocupaționist, de toate tehnicile de anihilare a conștiinței românești
pentru a și-o aservi întru totul: acțiunea „comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu
relațiile de proprietate moștenite din trecut; nu e deci de mirare că, în cursul dezvoltării ei se
produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiționale.”11
Această tehnică manipulatorie, a fost de bun augur celor care doreau să acceadă la
putere, și i-a prins în mrejele ei și pe aceia care nu au avut putere de afirmare a identității
individuale, creștinești și naționale și care au abdicat în favoarea compromisului comunist
(cazul lui Eugen Țurcanu). Munca de manipulare a conștiinței românești a fost folosită cu
prisosință și insistență mai ales printre intelectualii legionari, deținuți ai închisorilor omuniste,
cu promisiunea lipsirii de pedepse și eliberare grabnică.12
Reeducarea sovietică, acolo unde nu a dat rodul prin tehnica propagandei, a folosit
violența, agresiunea fizică și psihică: „Această reeducare necesita și un spațiu special de
manevră, în care să poată fi controlată în etape evoluția fiecărui om, ce trebuia adus în pragul
renegării fostei vieți care nu avea pecete comunistă. Din acest punct de vedere, temnițele
românești aveau să fie îndesate peste măsură cu cei care se opuneau noii ordini comuniste din
societate. Acum era doar începutul, care paradoxal avea să inunde mai târziu, pământul
închisorilor cu sânge și cerurile de martiri și mărturisitori ai Ortodoxiei celei adevărate.”13
Fiecare dintre temnițele comuniste enumerate, au fost supuse planului de sovietizare
prin reeducare, dar, așa cum s-a pus în aplicare reeducarea la Pitești, nu a mai fost aplicată
niciunde: „De cea mai tristă notorietate a rămas fenomenul Pitești, unic – prin amestecul de
bestial și diabolic – nu numai la noi, ci în întreg spațiul concentraționar al fostului lagăr

10
Cătălin Mantea, op. cit., p. 39.
11
Karl Marx și Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Ediția a II-a, Editura Nemira,
București, 2006, p. 37.
12
Alin Mureșan, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 22.
13
Cătălin Mantea, op. cit., p. 40-41.
socialist central și sud-european.”14 „Acesta este fenomenul Pitești, laboratorul Moralei
Antihristului unde tineretul românesc este cobaiul metodelor comuniste de reeducare.”15
Una dintre metodele de groază folosite în ideea reeducării, la Pitești, pe lângă bătăile
cu ciomege sau orice alt instrument de tortură, consta în faptul că „diferite părți ale corpului
erau arse cu țigara, au fost deținuți cărora li s-au necrozat fesele și le-au căzut cum cade carnea
de pe leproși. Alții au fost obligați să mănânce o gamelă cu fecale, și după ce o vomau, li se
înfunda voma în gât.”16
După multe etape de torturi aplicate, când se considera că deținutul este epuizat fizic și
psihic, era obligat să se autodemaște în felul următor: „Subsemnatul ... deținut, în urma unui
proces de gândire pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am fost necinstit în
declarațiile mele date la anchetă în fața securității și țin din proprie inițiativă să aduc la
cunoștință următoarele.”17
Reeducarea aplicată ca sistem sovietic în închisorile comuniste, nu a avut limite,
amenințarea căzând asupra deținuților purtători de credință și de iubire de neam, precum o
tortură până la moarte: „până când vom ucide în voi ultima fărâmă de legionarism și de credință
în Dumnezeu.”18

14
Constantin I. Stan, Crucea reeducării. O istorie a „reeducărilor” în temnițele comuniste din România
(1948-1964), Editura Christiana, București, 2010, p. 5.
15
Dumitru Bacu, Pitești, Editura Atlantida, București, 1991, p. 87.
16
Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, Editura Humanitas, București, 2007, p. 52.
17
Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud, Editura
Majadahonda, București, 1996, p. 78.
18
Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, Ediția a doua, Editura Scara, București, 2001,
p. 290.