UNIVERSITATEA PETROŞANI

FACULTATEA DE MINE
SPECIALIZAREA: INGINERIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI ÎN INDUSTRIE
ANUL II

Clima și omul
-efectul de seră-

1
 CUPRINS

OMUL ȘI CLIMA …………………………………... 3

EFECTUL  DE  SERĂ …………………………………... 6

EFECTUL DE SERĂ PE ALTE CORPURI …………………………………....11

GAZELE CU EFECTUL DE SERĂ ………………………………..…..11

STRATEGII PENTU COMBATEREA

EFECTULUI DE SERĂ …………………………………....12

CONCLUZII ……………………………………14

BIBLIOGRAFIE ……………………………………15

OMUL ȘI CLIMA

2
 De-a lungul  celor peste 4,5 miliarde de ani de existență a planetei noastre, clima ei a fost
remarcabil de stabilă, reușind să întrețină forme de viață în cursul ultimelor circa 4 miliarde de ani.
Oceanele și atmosfera s-au menținut într-o stare de echilibru dificil. Soarele a fost o sursă destul de
constantă de căldură, așa încât apa oceanelor nici nu s-a evaporat în cosmos, nici nu a înghețat până
la ecuator - o soartă pe care au avut-o mulți alți aștri din sistemul nostru solar.

Cu toate acestea, schimbări dramatice de climă au avut loc chiar în trecutul recent. În urmă
cu doar 18.000 de ani, nordul continentului nord-american și nord-vestul Europei erau acoperite
aproape în întregime de straturi de gheață, a căror grosime atingea, în unele locuri, mii de metri
(asemeni straturilor de gheață ce acoperă astăzi Groenlanda și Antartica). De fapt, erele glaciare și
perioadele interglaciare, de felul celei în care ne aflăm acum, s-au succedat în ultimele circa trei
milioane de ani la intervale de aproximativ 100.000 de ani.
Aceste date geologice ilustrează caracterul mereu schimbător al climei noastre naturale.
Până acum, factorii care au determinat clima au fost Soarele, schimbările treptate ale mișcării
orbitale a Pământului și interacțiunile complexe din cadrul sistemului climatic planetar (raporturile
dintre atmosferă, oceane, uscat, gheața regiunilor polare și biosferă).
În cursul ultimilor circa 100 de ani a apărut, însă, un nou factor determinant: activitățile
omului. Un volum din ce în ce mai mare de date elocvente au convins majoritatea oamenilor de
știință că activitatea umană poate contribui la modificarea substanțială a climei terestre. În special
consumul intens de combustibili fosili (cărbune, petrol, gaze naturale) generează o acumulare
excesivă de dioxid de carbon în atmosferă, iar, dacă acest proces va continua, el ar putea duce la
ridicarea temperaturii medii de suprafață cu câteva grade în următorii 50 până la 70 de ani. Alte

3
gaze emanate în atmosferă, în urma activităților umane, ar putea intensifica acest  „efect de seră”
global.

Desigur, cunoștințele noastre despre modul de funcționare a sistemului climatic sunt

incomplete, motivele pentru care prognozele privind evoluția viitoare a acestuia conțin multe
incertitudini. Totuși, puțini climatologi continuă să se îndoiască de faptul că, în următoarele decenii,
clima terestră va evidenția o tendință de încălzire treptată, dacă pornim de la presupunerea că
oamenii vor continua să adauge atmosferei cantități enorme de dioxid de carbon. Admițând aceeași
ipoteză, ne putem aștepta la schimbări ale ritmurilor actuale de precipitații, schimbări datorate unor
modificări ale circulației atmosferice.
Faptul că omul, infinit mai mic decât planeta pe care o populează, ar putea influența în mod
semnificativ mediul natural al acesteia a fost, multă vreme, pus la îndoială. Dar, de cel puțin trei
generații, este evident că activitatea umană a modificat considerabil clima regiunilor în care se află
orașe mari, a contribuit la extinderea deșerturilor și a redus drastic suprafața zonelor împădurite, atât
în regiunile cu climă temperată, cât și în cele din vecinătatea tropicelor.
Asemenea efecte au modificat echilibrul dintre căldură și apă la nivel regional. Astăzi,
activitățile omului influențează întregul sistem climatic al planetei. Arderea combustibililor fosili
transformă carbonul (ferecat de zeci de milioane de ani în adâncurile Pământului) în dioxid de
carbon și vapori de apă. Drept rezultat, de la începutul revoluției industriale și până astăzi,

4
conținutul de dioxid de carbon a crescut cu  cel puțin 20 %, iar cea mai mare parte a acestei creșteri
s-a petrecut în secolul trecut.
Oceanele reprezintă un depozit de dioxid de carbon cu o capacitate de circa 60 de ori mai
mare decât a atmosferei. În cele din urmă, aproape întreaga cantitate de dioxid de carbon, adăugată
atmosferei, va ajunge în apele oceanelor, dar transferarea dioxidului de carbon din atmosferă în
apele oceanice este foarte lentă, datorită faptului că amestecarea stratului oceanic de suprafață (a
cărui adâncime este de numai câteva sute de metri) cu volumul enorm al apei aflată la adâncimi mai
mari este un proces extrem de lent, având o durată ciclică de peste 500 de ani.

De asemenea, trebuie luată în considerație influența exercitată de om asupra nivelurilor de

dioxid de carbon ale biosferei terestre. Datorită fotosintezei, vegetația planetei constituie un
consumator important de dioxid de carbon. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea existase un
echilibru relativ între absorbirea dioxidului de carbon atmosferic prin descompunere organică sau
ardere. Dar pădurile lumii, mai ales cele din zonele tropicale, care conțin 80 până la 90 la sută din
totalul florei terestre, au fost decimate în anii recenți, iar acest proces va continua probabil în viitor.

5
EFECTUL  DE  SERĂ
La sfârșitul secolului al XIX-lea, un renumit geolog american și rector al Univerității
Wisconsin, T.C. Chamberlain, si un ilustru chimist suedez, S. Arrhenius, au observat, independent
unul de celălalt, faptul că dioxidul de carbon din atmosferă absoarbe radiația infraroșie reflectată de
suprafața pământului (radiație care, altfel, ar fi reflectată dincolo de învelișul atmosferic) și, apoi,
reflectă din nou către Pământ o parte a acesteia. Cei doi savanți atrăgeau atenția asupra faptului că
acest  „efect de seră”  (deși analogia în sine este departe de a fi perfectă) este capabil să cauzeze o
creștere mai mare a temperaturii atmosferice, dat cea care s-ar produce în lipsa cantității de carbon,
adăugată atmosferei în mod artificial. Dar datele disponibile în acea vreme nu au permis savanților
să aprecieze amploarea unui asemenea efect.
Din motive greu de înțeles, această ipoteză alarmantă nu s-a bucurat de prea multă atenție
până în anii ’60 ai secolului trecut, când o serie de oameni de știință au început să elaboreze teorii
cantitative menite să explice modul de funcționare a sistemului climatic terestru. Prin perfecționarea
continuă a modelelor teoretice ale sistemului climatic, savanții au ajuns la concluzia că o dublare a
conținutului de dioxid de carbon al atmosferei trebuie să producă o creștere medie a temperaturii de
la suprafața Pământului în valoare de aproximativ 3°C, cu o toleranță de plus/minus 1,5 °C.

Model teoretic cu evoluția temperaturii pe Terra, datorită efectului de seră, până în anul 2100

Trebuie subliniat faptul că această prognoza referitoare la creșterea temperaturii de

suprafață, ca urmare a sporirii conținutului de dioxid de carbon al atmosferei, reprezintă o valoare
medie ce vizează întreaga planetă; acest efect va fi, fără îndoială, diferit de la o regiune la alta. Atât
6
calculele teoretice, cât și datele empirice indică faptul că, în zona arctică, această încălzire va fi de
trei ori mai mare decât valoarea medie citată și că, în zonele de climă temperată din emisfera
nordică, unde se află un mare număr de țări puternic dezvoltate, creșterea temperaturii medii va fi
de 4 până la 6 °C. În emisfera sudică, datorită suprafețelor oceanice mai întinse și a faptului că, la
început, continentul antarctic va fi influențat într-o mai mică măsură decât regiunea arctică,
temperatura medie va crește mai puțin decât în emisfera nordică.
Cum se face, însă, că sporirea evidentă a conținutului atmosferic de dioxid de carbon și alte
gaze care absorb razele infraroșii nu a cauzat până acum o creștere globală a temperaturii
atmosferice la suprafața Pământului? Teoretic, efectul de seră ar fi trebuit să cauzeze, încă din
secolul trecut, o încălzire medie de circa  0,5 °C. În realitate însă, clima a înregistrat o tendință de
răcire. Această realitate a dat, inevitabil, naștere la discuții, aparenta contradicție fiind citată de către
unii sceptici drept un argument împotriva întregii teorii a efectului de seră. Două grupuri de studii
par să fi furnizat, între imp, răspunsuri concludente în acest sens.
În primul rând, datele privind restrângerea zonelor de gheață oceanică din regiunea
Antarcticii au demonstrat o tendință de lungă durată care confirmă prognozele privind o încălzire în
emisfera sudică. În al doilea rând, analizarea altor influențe naturale asupra temperaturii medii de
suprafață a evidențiat prezența unor factori sporadici sau ciclici, a căror acțiune a făcut mai mult
decât să compenseze efectul de seră în perioada în care a fost înregistrată o tendință generală de
răcire a climei terestre. Aceste influențe naturale asupra climei sunt, mai cu seamă, erupțiile
vulcanice puternice, despre care știm că încarcă stratosfera cu o cantitate atât de mare de particule,
încât diminuează radiația solară, de-a lungul unor perioade de câțiva ani, și fluctuațiile radiației
solare în sine.
Cu alte cuvinte, dacă facem abstracție de acești factori naturali, influența conținutului sporit
de dioxid de carbon al atmosferei devine evidentă. Cu toate că datele concrete nu aduc o dovadă
concludentă de încălzire a atmosferei ca urmare a prezenței excesive a dioxidului de carbon,
observațiile făcute în ultimii o sută de ani confirmă, într-o măsură suficientă, impactul efectului de
seră.
Să raportăm, acum, calcule teoretice privind efectul de seră la prognozele referitoare la rata
probabilă de sporire a conținutului de dioxid de carbon al atmosferei în următorii 100 de ani.
Conținutul de dioxid de carbon al atmosferei crește oricum, dar viteza și cronologia acestui proces
au o mare importanță. Pornind de la ipoteza, total plauzibilă, că sporirea anuală a consumului de
combustibili fosili va fi de circa 2%, ajungem la concluzia că, în anul 2050, deși conținutul de
dioxid de carbon al atmosferei va fi încă departe de a se fi dublat, aerul atmosferic de la suprafața
terestră va fi, în medie, mai cald decât oricând în ultimii 1 000 de ani, mai precis cu 1 °C mai cald
decât în prezent.
7
 Restrângerea ghețurilor polare…

Cu toate că o creștere de 1 °C a temperaturii medii nu pare a fi, la prima vedere, prea
semnificativă, trebuie să ne gândim, mai întâi, că această schimbare se va amplifica pe măsură ce ne
apropiem de poli și că, în zonele de climă temperată și subpolară ale emisferei nordice, ea ar putea
fi de 2 °C până la 3 °C. Pe măsură ce conținutul de dioxid de carbon al atmosferei va continua să se
apropie de o dublare a valorii de la începutul secolului trecut, regiunile sudice ale Europei și
Statelor Unite vor deveni zone tropicale. Astfel, planeta noastră ar reveni la regimul de climă
existent la începutul istoriei cunoscute a omenirii, cu circa 4 500 până la 8 000 de ani în urmă, când
clima Pământului era, categoric, mai caldă, iar caracteristicile ei regionale se deosebeau mult de
cele de astăzi.
Dar, deși însuși echilibrul termic al atmosferei este influențat direct de cantitatea de dioxid
de carbon și de efectul de seră cauzat de aceasta, temperatura este doar unul din parametrii climei și
vremii. Precipitațiile și evaporarea, care, împreună, determină gradul de umiditate a solului, au o
importanță și mai mare, mai cu seama în privința agriculturii.
Modelele teoretice ale sistemului climatic nu sunt încă în măsură să prezică schimbările ce
vor surveni în actuala distribuire globală a umidității solului, dar oferă unele indicii folositoare. De
asemenea, putem obține o serie de alte indicii pe calea unei reconstruiri teoretice a situației de acum
câțiva zeci  de ani în urmă. Un al treilea grup de indicii poate fi extras din studii asupra anilor
excepționali de călduroși din secolul trecut, ani sau anotimpuri pentru care există date
meteorologice exacte privind temperatura și precipitațiile.
8
 Implicațiile unui scenariu construit cu date provenite din aceste trei surse sunt fascinante. Un
asemenea scenariu sugerează că regiuni întinse din Africa, orientul Mijlociu, India și China centrală
ar suferi mult mai puțin de pe urma lipsei de apă. Pe de altă parte, zona centrală a continentului
nord-american, ca și aproape toate regiunile centrale și nordice ale Rusiei, ar căpăta o climă mult
mai uscată, fapt care ar îngreuna cultivarea grâului, porumbului, orzului și altor plante de mare
importanță nutritivă, tocmai în aceste regiuni care fac parte astăzi din grânarele Statelor Unite și
Rusiei.
Un asemenea scenariu climatic este un mijloc util de ilustrare a unora dintre modificările în
privința precipitațiilor și umidității solului, ce s-ar putea petrece pe măsură ce clima terestră s-ar
încălzi, dar concluziile sugerate pe această cale trebuie tratate cu foarte multă precauție. La urma
urmelor, modificarea climei este doar una dintre numeroasele schimbări ce vor avea loc în
următoarele decenii. Sărăcia, pierderile de terenuri arabile și păduri tropicale, aprovizionarea cu
apă, modul de redistribuire a resurselor naturale, creșterea populației etc. sunt factori care trebuie
luați în considerare atunci când încercăm să precizăm efectele schimbărilor climatice.
În sfârșit, o abordare a efectelor numeroase pe care le-ar avea o încălzire de ansamblu a
climei terestre ar fi incompletă dacă n-am menționa creșterea nivelului apelor oceanice - fenomen

9
amplu comentat de către publiciști. Diferite studii au sugerat ca învelișurile de gheață ale
Groenlandei și Antarcticii și-au redus puțin volumul total în cursul ultimilor 100 de ani, pe măsură
ce clima de ansamblu a suferit o ușoară încălzire, cauzând o ridicare cu cinci până la zece centimetri
a nivelului apelor oceanice.

Chiar dacă topirea totală a acestor enorme mase de gheață ar necesita, probabil, scurgerea a
mii de ani, experții au subliniat faptul că cea mai mare parte a păturii de gheață din vestul
Antarcticii se sprijină pe un fundament de rocă aflat cu mult sub nivelul apelor oceanice. Așadar, o
încălzire a apelor oceanice ar putea despărți masa de gheață de fundamentul ei solid, fapt ce ar putea
face ca gheața polară să se dezintegreze treptat în aceste zone și să se topească, apoi, mult mai rapid
prin mărirea suprafeței de contact cu apa oceanică. O dezintegrare totală a masei de gheață din
vestul antarcticii, strat ce are, în prezent o grosime de câteva mii de metri, ar cauza o creștere a
nivelului oceanic cu cinci până la șapte metri.
Migrațiunile de populație pe care le-ar declanșa acest fenomen le-ar eclipsa total pe cele
petrecute în istoria de până azi a omenirii. Totuși, trebuie subliniat faptul că opiniile specialiștilor
privind durata unui asemenea fenomen diferă considerabil. Faptul că o încălzire semnificativă a
climei terestre ar putea cauza dezintegrarea ghețurile antarctice în decursul unor secole sau milenii
continuă să fie subiectul multor controverse.

EFECTUL DE SERĂ PE ALTE CORPURI

10
 După cum știm, efectul de seră este prezent în atmosfera majorității planetelor și chiar a
sateliților lor. Înainte să abordăm mai profund subiectul, să vedem ce se întâmplă în alte locuri.
În cazul vecinei noastre din sistemul solar, planeta
Venus, cercetătorii cred că aceasta nu era foarte diferită de
Pământ, conținând chiar și apă. Dar ceva s-a întâmplat, care a
declanșat un efect de seră devastator. Apa, care în stare
gazoasă poate contribui la efectul de seră, s-a evaporat și a
ajuns în atmosferă, unde treptat s-a acumulat, iar planeta s-a
încălzit. Acum, știm că în componența atmosferei lui Venus se
află 96,5% dioxid de carbon, lucru ce a crescut temperatura de
la suprafață până la aproximativ 450 grade Celsius. Astfel, o
planetă foarte similară cu Pământul în multe privințe, s-a transformat într-un infern în care nici
sondele spațiale nu pot rezista.
Dacă ne uităm la Lună, observăm ce efecte are lipsa unui efect de seră. Din moment ce
satelitul nostru nu are o atmosferă, temperaturile pot varia drastic între zi și noapte: 120 grade
Celsius ziua, și -170 grade noaptea (de remarcat că o zi și o noapte lunară durează fiecare cca. 14
zile pământene).

GAZELE CU EFECT DE SERĂ

Gazele cu efect de seră sunt cele care absorb și emit radiații infraroșii în gama de lungimi de
undă emise de Pământ. În ordine, cele mai abundente gaze cu efect de seră din atmosfera
Pământului sunt:
 vaporii de apă (H2O);
 dioxidul de carbon (CO2);
 metanul (CH4);
 protoxid de azot (N2O);
 ozonul (O3);
 clorofluorocarburile (freonii);
 hidrofluorocarburile.
Concentrațiile atmosferice sunt determinate de echilibrul dintre surse (emisiile de gaze
rezultate din activitățile umane și sistemele naturale) și disipările (îndepărtarea gazului din
atmosferă prin conversia la un compus chimic diferit sau prin absorbția corpurilor din apă).
Vaporii de apă sunt cel mai comun gaz cu efect de seră. Oamenii de știință nu înțeleg pe
deplin dacă, prezent în cantități mari în atmosferă, poate avea un impact negativ asupra climei.

11
 Dioxidul de carbon este unul dintre cele mai periculoase gaze cu efect de seră, deoarece
poate sta în atmosferă timp de câteva mii de ani. Aceasta rezultă în urma arderii unor combustibili
fosili, de care am devenit foarte dependenți în cadrul industriei, energiei și a transporturilor, dar și a
incendilor de vegetație. Se estimează că de la Revoluția Industrială până în 2009, concentrația de
dioxid de carbon din atmosferă a crescut cu 38%.
Nivelul de metan, alt gaz cu efect de seră, a crescut de asemenea cu 148% conform unor
studii NASA. Chiar dacă nu este așa răspândit în componența atmosferei ca și dioxidul de carbon,
și stă în atmosferă aproximativ 10 ani, acesta este de 21 de ori mai eficient în a absorbi căldura.
Spre deosebire de alte gaze, emisile de metan au o sursă atât naturală cât și artificială.
Protoxidul de azot. Concentraţia atmosferică a N2O a crescut de la valoarea pre-industrială
de 270 ppb la 319 ppb în 2005 Rata de creştere a fost aproximativ constantă începând din 1980.
Mai mult de o treime din din emisiile emisiile de N 2O sunt de origine antropogenă, în principal,
domeniul agricol.
Ozonul (O3). Provine în mod deosebit din poluarea produsă de transporturile auto, prin
perturbarea ciclului fotolitic al bioxidului de azot. Este unul dintre componentele ceții (smogului)
fotochimice. Este un oxidant puternic și atacă vegetația și căile respiratorii ale animalelor.
Transformă oxizii de sulf și de azot în acizi (sulfuric și, respectiv, azotic).
O serie de compuși sintetizați 100% artificial (nu se găsesc în natură) sunt cei de tip CFC
(Cloro-Fluoro-Carbon). Aceștia au fost creați în anul 1928 și erau folosiți în multe domenii și
industrii, precum industria frigiderelor și a produselor de curățenie. Din cauza descoperirii că acești
compuși pot distruge stratul de ozon din stratosferă, a avut loc un efort global de a opri producția
lor. Chiar dacă aceste campanii au avut succes, compușii vor rămâne timp de sute de ani în
atmosferă.
Gaze fluorurate – sunt hidrofluorocarburi, perfluorocarburi și hexafluorură de sulf și alți
compuși gazoși cu flour. Deși sunt prezente în concentrații foarte mici, contribuie la obținerea
efectului de seră.

STRATEGII PENTU COMBATEREA EFECTULUI DE SERĂ

Strategiile pe care omenirea le-ar putea adopta ca răspuns la problema dioxidului de carbon
depind, în mare măsură, de modul în care această problemă este înțeleasă, precum și de calitatea
proceselor naționale și internaționale de luare a deciziilor în acest scop.
Accentul trebuie pus pe strategii de îmbunătățire a prognozelor și măsuri capabile să
diminueze sau să amâne efectele dăunătoare ale schimbărilor climatice și să exploateze urmările
favorabile ale acestora. Aceste strategii trebuie să fie eficiente într-o gamă largă de eventualitțăi,
întrucât majoritatea problemelor posibile nu pot fi încă definite cu precizie. Mai mult decât atât,
12
determinarea direcțiilor de acțiune care vor fi acceptabile și practicabile trebuie făcută de pe o
poziție realistă.
O gândire realistă sugerează trei tipuri de strategii. Primul tip ar putea consta în strategii
menite să ne extindă capacitatea de discernământ: stabilirea unor sisteme de supraveghere și
avertizare capabile să detecteze la timp schimbările climatice cauzate de conținutul de dioxid de
carbon al atmosferei sau furnizarea de date climatice îmbunătățite și informații cu privire la
utilitatea acestora.
Al doilea tip se referă la strategii capabile să contribuie la o sporire mai lentă a conținutului
de dioxid de carbon al atmosferei: conservarea energiei, exploatarea resurselor energetice
regenerabile, utilizarea mai amplă a energiei nucleare sau reîmpădurirea (care protejează solul și
duce la  absorbirea unei părți a adaosului curent de dioxid de carbon).
Al treilea tip îl formează strategiile capabile să mărească rezistența la schimbări climatice:
aplicarea unor tehnologii agricole avansate, ocrotirea terenurilor arabile, îmbunătățirea metodelor de
administrare a resurselor de apa și menținerea unor rezerve adecvate de alimente la nivel mondial.

Aceste măsuri sunt puse în practica intr-o proportie mai mica sau mai mare. Asemenea
strategii ne vor ajuta să facem față atât capriciilor sporadice cât și schimbărilor de lungă durată ale
climei și vor reduce, totodată, vulnerabilitatea sistemelor de satisfacere a cererii alimentare și
energetice. În consecință, adoptarea lor este, în orice caz, recomandabilă, problema schimbărilor
13
climatice determinate de sporirea conținutului de dioxid de carbon al atmosferei servind drept
argument în favoarea aplicării mai grabnice a acestor măsuri.
Este de presupus că, până în 2050, măsurile naționale și internaționale de reducere a
consumului de combustibili fosili vor deveni o posibilitate și o necesitate greu de ignorat. Prima
fază a modificării climatice, se va solda cu o creștere de numai 4 °C a temperaturii medii pe plan
mondial, ceea ce s-ar putea petrece în următorii 30 – 50 de ani. Chiar dacă măsurile discutate
anterior ar fi adoptate imediat, este foarte probabil ca această schimbare a temperaturii medii să se
petreacă, oricum, în următorii 50 de ani.
Dar o a doua fază a modificarii climatice - o creștere cu 2 până la 3 °C a temperaturii medii,
ceea ce ar însemna un plus de 4 până la 6 °C în  zonele de climă temperată și schimbări și mai mari
în regiunile polare - este o evoluție asupra căreia lumea va decide, probabil, cel puțin să o amâne pe
cât posibil.
Evident, o creștere redusă sau o stabilizare a consumului mondial de combustibili fosili ar
genera o încetinire substanțială a tendinței de încălzire a climei terestre, fapt care ar spori
considerabil șansele omenirii de a elabora o politică judicioasă de adaptare la efectele schimbărilor
climatice.
Putem, deci, presupune că această posibilă modificare a climei terestre ar avea efecte nefaste
în anumite regiuni, fără a constitui, însă, o evoluție catastrofală pentru întreaga omenire. S-ar putea
ca ea să determine schimbări în activitatea agricolă și balanțele comerciale, precum și în modul de
viață al multor oameni, iar, în cele din urmă, peste câteva secole, să ducă la evacuarea unor zone de
șes, ca urmare a creșterii considerabile a nivelului apelor oceanice. Evitarea sau cel puțin amânarea
acestor efecte nefaste constiuie un ideal bazat pe speranța că țările lumii vor lansa, în cele din urmă,
un efort comun de limitare a consumului de combustibili fosili.

CONCLUZII
Încălzirea globală cauzată de efectul de seră este o problemă majoră. Dacă emisiile de gaze
cu efect de seră continuă ca și până acum, ne vom confrunta cu niște consecințe severe: creșterea
nivelului mării, condiții extreme de vreme, acidifierea oceanelor, extincții în masă. Totuși, există
încă șanse să reparăm ce am stricat, însă cu cât amânăm schimbările mai mult, cu atât se fac mai
multe distrugeri ireversibile.
Principala soluție ar fi eliminarea gazelor cu efect de seră. Conform unui studiu realizat de
IPCC, trebuie să scădem intensitatea poluării cu 45% până în 2030 și să ajungă la 0 până în 2050
pentru a evita cele mai grave impacte ale încălzirii globale. Astfel, în 2016 a avut loc Acordul de la
Paris, o înțelegere între 73 de țări care are ca scop păstrarea creșterii temperaturii globale sub două
grade Celsius și scăderea emisiilor de dioxid de carbon provenite din arderea de combustibili fosili.
14
 Intensificarea efectului de seră nu va avea aceleași consecințe pe toata suprafața Pământului.
Regiunile polare vor fi mai afectate decât cele ecuatoriale și cele de coastă mai mult decât cele din
suprafața interioară a continentelor.

BIBLIOGRAFIE
1.www.descopera.org
2.www.ames.ro
3.www.wikipedia.org

15