Sunteți pe pagina 1din 74

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL FAMILIEI

Lect. univ. drd. LUCIA IRINESCU

- SUPORT CURS -
Anul III
Semestrul II

2009
CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE......................................................................................... 5
I.1. Noţiunea de familie...................................................................................................... 5
I.2. Funcţiile familiei............................................................................................................ 5
I.3. Definiţia dreptului familiei...................................................................................... 6
I.4. Obiectul de reglementare.......................................................................................... 6
I.5. Metoda de reglementare............................................................................................ 6
I.6. Calitatea părţilor............................................................................................................. 7
I.7. Caracterul normelor juridice................................................................................... 7
I.8. Natura sancţiunilor....................................................................................................... 7
I.9. Principiile generale ale dreptului familiei....................................................... 7
I.10. Interferenţa dreptului familiei cu alte ramuri de drept.......................... 8
I.11. Izvoarele dreptului familiei................................................................................... 9

II. CĂSĂTORIA........................................................................................................................... 10
II.1. Noţiunea de „căsătorie”............................................................................................. 10
II.2. Caractere juridice.......................................................................................................... 10
II.3. Natura juridică a căsătoriei...................................................................................... 12
II.4. Căsătoria şi concubinajul.......................................................................................... 13
II.5. Condiţii de validitate ale actului juridic al căsătoriei............................... 14
II.5.1. Condiţiile de fond............................................................................... 14
II.5.2. Impedimente la căsătorie................................................................ 18
II.5.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei.............................................. 20
II.6. Proba căsătoriei.............................................................................................................. 23
II.7. Nulitatea actului juridic al căsătoriei................................................................. 23
II.8. Efectele căsătoriei......................................................................................................... 24
II.9. Desfacerea căsătoriei................................................................................................... 29

III. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ.................................................................................... 35


III.1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin certificatul de naştere................ 35
III.2. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaşterea voluntară
a mamei............................................................................................................................. 36
III.3. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească.......... 37

IV. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE.... 38


IV.1. Prezumţia timpului legal al concepţiei............................................................ 38
IV.2. Prezumţiile legale de paternitate......................................................................... 38
IV.3. Conflictele de paternitate....................................................................................... 39
IV.4. Tăgada paternităţii...................................................................................................... 39

3
V. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA
CĂSĂTORIEI.......................................................................................................................... 40
V.1. Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin recunoaştere................. 40
V.2. Stabilirea paternităţii copilului din afara casătoriei prin acţiune
în justiţie............................................................................................................................. 42

VI. ADOPŢIA ............................................................................................. 43


VI.1. Condiţii de fond pentru încheierea adopţiei ................................... 44
VI.2. Procedura adopţiei ......................................................................... 44
VI. 3. Efectele adopţiei ........................................................................... 50

VII. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE............................................... 51


VII.1. Caractere juridice....................................................................................................... 51
VII.2. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere................ 54
VII.3. Ordinea în care se datorează întreţinerea..................................................... 55
VII.4. Condiţii generale ale obigaţiei de întreţinere............................................ 55
VII.5. Modalităţi de excutare a obligaţiei legale de întreţinere.................... 57
VII.6. Stingerea obligaţiei de întreţinere.................................................................... 57
VII.7. Obligaţia legală de întreţinere între soţi........................................................ 58
VII.8. Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi........................................... 58
VII.9. Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii.............................................. 59
VII.10. Aspecte procesuale privind obligaţia legală de întreţinere.......... 63
VIII. OCROTIREA MINORULUI .......................................................... 64
VIII.1. Ocrotirea părintească .................................................................. 64
VIII.2. Ocrotirea minorului prin tutelă ................................................... 67
VIII.3. Ocrotirea minorului prin curatelă .............................................. 70
VIII.4. Protecţia specială a copilului ...................................................... 70
Plasamentul ................................................................................ 71
Plasamentul în regim de urgenţă ................................................ 72
Supravegherea specializată ........................................................ 73

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................... 73

4
Capitolul I: Noţiuni introductive

1. Noţiunea de familie. În vechiul drept roman, familia desemna un grup larg de


persoane libere şi sclave, care locuiau în acelaşi domus şi care se aflau sub
puterea aceluiaşi pater familias.
Din această familie făceau parte: soţia căsătorită cum manu, fiii cu soţiile
lor, fiicele şi nepoatele până la căsătoria cum manu. Ulterior, familia patriarhalaă
s-a extins, incluzând şi persoanele adoptate şi copiii legitimaţi (adoptaţi sau
adrogaţi). Dreptul familiei recunoaşte familia agnatică din dreptul roman, bazată
pe rudenia de sânge. Familia agantică e cea de mai sus (rudenii prin bărbaţi –
poter).
Conceptul de „familie” poate fi analizat pe mai multe coordonate,
dimensiuni:
1. biologică – familia se raportează la relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie; în
cadrul ei realizându-se procreaţia
2. socială – familia reprezintă o formă de relaţii sociale dintre persoanele unite
între ele prin căsătorie, filiaţie. Literatura sociologică analizează 2 tipuri de
familie: de origine, adică acea familie în care ne naştem, şi de procreare, adică
acea familie pe care o creăm, ca adult.
3. juridică – familia desemnează grupul de persoane între care există relaţii
sociale reglementate de norme juridice.
În cadrul dreptului familiei nu există o definiţie a familiei. Potrivit art.1
al.3 C. fam., „familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi”.
Prin urmare, în sens larg, prin „familie” înţelegem totalitatea persoanelor
care descind dintr-un center comun, în linie dreaptă sau colaterală, precum şi soţii
acestora.
În sens restrâns familia cuprinde pe soţi şi copiii lor minori. Aceasta este
accepţiunea luată în considerare de dreptul familiei.
2. Funcţiile familiei
Familia îndeplineşte următoarele funcţii:
1) funcţia de perpetuare a speciei umane – familia are o bază biologică,
deosebirea şi atracţia între sexe, care stă la temelia uniunii dintre un bărbat şi o
femeie; copiii în familie având un factor de echilibru
2) funcţia economică – este expresia comunităţii de bunuri a soţilor, a obligaţiei
de întreţinere între soţi, părinţi-copii. Această funcţie derivă din raporturile
patrimoniale care fac obiectul divorţului.
3) funcţia educativă – familia este o realitate educativă; joacă un rol important în
formarea unei persoane, în dezvoltarea ei morală şi fizică, integrarea în societate,
învăţătură şi pregătire profesională. O serie de factori influenţează o persoană:
- relaţiile dintre membrii familiei
5
- trăinicia şi profunzimea sentimentelor dintre părinţi
- comportamentul membrilor familiei faţă de persoane din afara familiei.
Familia reprezintă punctul de plecare pentru copil, etapa cea mai
importantă în formarea personalităţii.
4) funcţia de solidaritate familială – izvorăşte din relaţiile de familie, relaţii de
afecţiune. Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune între membrii
ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin material şi moral.(art.2).
3. Definiţia dreptului familiei
Totalitatea relaţiilor personale şi patrimoniale născute din căsătorie,
filiaţie, adopţie sau alte reglementări asimilate de lege relaţiilor de familie,
reglementate de norme juridice alcătuiesc dreptul familiei.
Dreptul familiei reglementeză raporturile existente între membrii unei
familii, precum şi cele dintre aceştia şi alte persoane.
4. Obiectul de reglementare al dreptului familiei este alcătuit din:
1) raporturi de căsătorie: norme juridice care preved încheierea căsătoriei, norme
juridice care reglementează raporturile personale şi matrimoniale dintre soţi,
desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei.
2) raporturi rezultate din rudenie
a) raporturi bazate pe rudenia de sânge (raporturi de filiaţie) între mai multe
persoane – rudenie în linie dreaptă şi rudenie în linie colaterală – norme juridice
care reglementează filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de tată, situaţia legală a
copilului din căsătorie şi din afara căsătoriei.
b) raporturi bazate pe rudenia civilă– raporturi de adopţie – norme juridice care
reglementează încuviinţarea adopţiei, raporturile personale şi patrimoniale
izvorâte din adopţie, nulitatea şi desfacerea adopţiei.
3) raporturi privitoare la ocrotirea părintească – norme juridice care
reglementează drepturile şi obligaţiile ce le revin părinţilor pentru realizarea şi
apărarea intereselor copiilor lor minori, norme juidice relative la creşterea şi
educarea copiilor, sancţiunile care intervin.
4) raporturile asimilate de lege raporturilor de familie: norme juridice care
reglementează tutela, curatela minorilor; normele juridice care prevăd
plasamentul familial (Legea 272 /04), raporturile născute dintre foştii soţi.
Nu intră sub incidenţa dreptului familiei raporturile născute din concubinaj,
logodnă, succesiune.
Alături de obiectul de reglementare (relaţiile interumane cu caracter complex),
metoda de reglementare face din dreptul familiei o ramură de drept distinctă în
cadrul sistemului de drept.
5. Metoda de reglementare se caracterizează fie prin egalitatea părţilor în raport
de dreptul familiei – egalitatea dintre soţi, fie prin subordonarea părţilor –
raporturile dintre părinţi şi copii.
Totodată, dreptul familiei se caracterizează şi prin metoda reglementării unui
statut legal (instituţia căsătoriei).
6
6. Calitatea părţilor. În raporturile de dreptul familiei, părţile au o calitate
specială: soţ, soţie, părinte – copil, adoptat – adoptator, rudă, afin.
7. Caracterul normelor juridice. Predominante în dreptul familiei sunt normele
imperative:
– prohibitive. Este oprit să se căsătorească alienatul sau debilul mintal, precum şi
cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor
sale – art.9, codul familiei.
- onerative – Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun
declarat – art.28, codul familiei.
8. Natura sancţiunilor. Sancţiunile în dreptul familiei sunt specifice (de exemplu
decăderea din drepturile părinteşti).
9. Principiile generale ale dreptului familiei.
La baza relaţiilor de familie şi a dreptului familiei ca ramură de drept, stau
următoarele principii:
a) Principiul ocrotirii familiei, a căsătoriei, a mamei şi a copilului
Potrivit art.1 Codul Familiei, statul ocroteşte căsătoria şi familia; el
sprijină prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei
(aliniatul1), iar potrivit aliniatului 2 al aceluiaşi articol, statul apără interesele
mamei şi a copilului şi manifestă o deosebită grijă pentru creşterea şi educarea
tinerei generaţii
Aceste dispoziţii sunt preluate din Declaraţia universală a drepturilor
omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la 10 decembrie 1948 ( art.16
aliniatul 3), în accepţiunea căruia familia constituie elementul natural şi
fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Ocrotirea căsătoriei, apărarea intereselor mamei şi copilului se realizează
prin norme juridice care reglementează încheierea, desfacerea sau desfiinţarea
căsătoriei, stabileşte filiaţia faţă de mamă, tată, obligaţia de întreţinere, exercitarea
îndrumării şi controlului de către autoritatea tutelară, încuviinţarea adopţiei, etc.
b) Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi
Conform art.1 aliniat 3 Codul familiei, familia are la bază căsătoria liber
consimţită între soţi
Acest principiu constituţional este preluat din Declaraţia Universală a
drepturilor omului şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi
Pactul intenaţional privind drepturi economice, sociale şi culturale.
Raţiunea instituirii acestui principiu rezidă din faptul că la baza căsătoriei
se află sinceritatea şi teimeinicia sentimentelor de afecţiune dintre soţi.
c) Principiul monogamiei este reglementat în art.5 Codul familiei – „Este oprit a
se căsători bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită” precum şi
de dispoziţii din alte acte normtive:
- art.227 alineatul 1 din Legea 307/2004 – încheierea unei căsătorii de către o
persoană căsătorită constituie infracţiunea de bigamie

7
- aliniatul 2 – persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o
ştie căsătorită săvârşeşte infracţiunea de bigamie.
d) Principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor
Potrivit art. 25 şi art. 26 Codul familiei, bărbatul şi femeia au drepturi
egale în căsătorie; soţii hotărăsc de comun acord în tot ce ptiveşte căsătoria.
Acest principiu are la bază egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate
sectoarele vieţii sociale şi este preluat din reglementările internaţionale.
Principiul vizează raporturile dintre soţi, dintre aceştia, în calitate de
părinţi şi copii lor minori.
Toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi
în comun. Membrii unei familii au obligaţia de a-şi asigura sprijin moral şi
material (art. 98 Codul familiei).
Obligaţiile de întreţinere există între soţi, părinţi – copii, dar şi între
bunici şi nepoţi, străbunici si strănepoţi, fraţi – surori sau între persoanele anume
prevăzute de lege – obligaţia de întreţinere a soţului faţă de copilul minor al
celuilalt soţ, cât timp este minor, iar părinţii săi fireşte au murit, sunt dispăruţi sau
în nevoie.
e) Principiul exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor
Art.1 aliniatul 5 codul familiei statuează: „Drepturile părinteşti se exercită
numai în interesul copiilor”.
Această dispoziţie se aplică atât copiilor din căsătorie, cât şi din afara
căsătoriei, precum şi copiilor adoptaţi. Exercitarea îndatoririlor părinteşti se face
sub îndrumarea şi controlul autorităţii tutelare.
10. Interferenţa dreptului familiei cu alte ramuri de drept.
Raporturile interumane care se află în strânsă legătură cu familia,
constituie obiect de reglementare pentru numeroase ramuri de drept. De aceea,
dreptul familiei se află în strânsă legătură cu alte ramuri de drept.
a) Dreptul civil
Normele de dreptul familiei se completează cu normele de drept civil.
Dreptul civil are rol de drept comun în materie. Codul familiei s-a desprins din
Codul familiei. Dispoziţiile privind capacitatea, consimţământul soţilor la
încheierea căsătoriei, viciile de consimţământ, dispoziţii privind nulitatea,
domiciliul, starea civilă, completează normele de dreptul familiei. Totodată,
succesiunia se dezbate după rudenie, reglementată de dreptul familiei.
b) Drept procesual civil
Normele de drept procesual civil asigură realizarea normelor de dreptul
familiei pe calea constrângerii judiciare, atunci când participanţii la raporturile de
dreptul familiei nu le îndeplinesc de bună voie.
Procedura divorţului constituie una dintre procedurile speciale
reglementate în Codul de procedură civilă: competenţa teritorială a instanţei
judecătoreşti investită cu soluţionarea divorţului este cea de la ultimul domiciliu
comun al soţilor;
8
- încredinţarea minorilor se poate realiza pe calea ordonanţei preşidenţiale, cu
respectarea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă;
- hotărârile judecătoreşti privind pensia de întreţinere şi încredinţarea minorilor nu
au autoritate de lucru judecat
- potrivit art. 189 Cod procedură civilă , nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi
afinii pâna la gradul trei inclusiv, şi nici soţul, chiar despărţit
c) Dreptul muncii
Codul muncii conţine dispoziţii menite a proteja interesele părinţilor, ale
copiilor, precum concediul de maternitate/paternitate pentru îngrijirea copiilor
nou-născuţi sau bolnavi, alocaţiile de stat, alocaţiile suplimentare pentru familiile
cu mai mulţi copii.
d) Dreptul constituţional – principiile dreptului familiei sunt, în general, principii
constituţionalităţii
e) Dreptul administrativ – o serie de organe ale publice au atribuţii privitoare la
raportul de dreptul familiei –primarul acordă dispensă de vârstă pentru încheierea
căsătoriei, la Oficiul Român pentru Adopţii desfăşoară activitate funcţionari
publici.
f) Drept penal
Sunt consacrate în Codul penal o serie de dispoziţii prin care se urmăreşte
ocrotirea relaţiilor de familie – art. 305 incriminează abandonul de familie; art.
303- bigamia; art. 306 – rele tratamente aplicabile minorilor; art.307 –
nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului; art. 198 – act sexual cu
un minor.
Titlul V este intitulat „Minoritatea” şi reglementează răspunderea penală
a minorilor, sunt instituite măsuri educative, etc..
g) Drept procesual penal
- soţul sau orice altă rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului sunt scutiţi a
depune mărturie
- femeia însărcinată sau care are în îngrijire un copil mai mic de 1 an poate
solicita amânarea sau întârzierea pedepsei cu închisoarea
- tribunale pentru minori sunt instanţe judecătoreşti care soluţionează cauze cu
minori.
h) Drept internaţional privat
Atunci când raporturile de familie cuprind unul sau mai multe elemente
de extaneitate, se aplică dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privind raporturile de
drept internaţional privat. Normele conflictuale soluţionează conflictele de legi
care pot să apară în materia căsătoriei, a divorţului, obligaţiei de întreţinere, etc..
11. Izvoarele dreptului familiei
Codul familiei care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954 prin
Legea nr. 4/1954, constituie principalul izvor al dreptului familiei.
Reglementările Codului familiei sunt completate de prevederile
constituţionale, ale Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale Codului de
9
procedură penală, Codului muncii, ale Codului penal şi ale altor acte normative de
natură administrativă şi financiară.
Alte acte normative ce cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie
sunt:
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei;
- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;
- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;
- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
La aceste dispoziţii se adaugă o serie de acte internaţionale :
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiilor încheiată
la Haga, la data de 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr. 84/1994;
- Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de către Adunarea Generală
O.N.U. la data de 20 mai 1989 şi ratificată de România prin Legea nr.18/1990
- Convenţia de la Haga cu privire la regimurile matrimoniale, încheiată la data de
1 septembrie 1992, semnată de Austria, Portugalia, Franţa, Luxemburg.

Capitolul al II- lea: Căsătoria

1. Noţiunea de „căsătorie”
În accepţiunea Codului familiei, prin căsătorie se întelege :
- într-un prim sens, actul juridic prin care viitori soţi îşi manifestă voinţa, de a se
căsători, în condiţiile şi în termenele impuse de lege ( art.3-18 Codul familiei).
Acesta este înţelesul noţiunii în contextul art. 1 aliniatul 3 din Codul familiei:
„familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi”;
- în al II-lea sens, termenul de „căsătorie” desemnează situaţia juridică dobândită
prin încheierea actului juridic şi care subzistă pe toată durata căsătoriei – art.28
aliniatul 1 din Codul familiei : „Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei
numele comun declarat”.
- în al III-lea sens, prin căsătorie, se înţelege instituţia juridică, alcătuită din
ansamblul normelor juridice care reglementează actul juridic de căsătorie şi
statutul juridic al soţilor; desemnează şi ceremonia care are loc atunci când se
încheie actul juridic de căsătorie; art. 217 – celebrarea căsătoriei – procedura
încheierii căsătoriei de către ofiţerul stării civile.
Definiţia căsătoriei
Codul familiei nu defineşte căsătoria.
Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie,
încheiată în scopul întemeierii unei familii şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

2. Caractere juridice
Căsătoria se distinge prin următoarele caractere juridice:
10
a) Căsătoria este o alianţă între două persoane de sex opus, o uniune dintre un
bărbat şi o femeie.
Căsătoria, ca uniune, intră sub incidenţa normelor juridice. Prin
cosimţământul exprimat la încheierea căsătoriei, viitorii soţi situează uniunea
dintre ei sub incidenţa normelor juridice imperative.
Căsătoria nu se poate încheia decât între un bărbat şi o femeie, în sensul
persoanelor de sex opus. În situaţia în care o persoană îşi schimbă sexul printr-o
intervenţie chirurgicală (transsexual), se poate căsători în mod valabil, numai
după ce schimbarea de sex a fost înregistrată la serviciul de stare civilă. (art. 44
litera i din Legea 119/1996 – schimbarea sexului se face prin menţiune pe actul de
stare civilă, iar certificatul de naştere se eliberează în baza hotărârii judecătoreşti
definitivă şi irevocabilă).
b) Căsătoria este liber consimţită.
Art.1 aliniat 3 din Codul familiei prevede că familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi. Consimţământul viitorilor soţi trebuie să fie
liber exprimat şi nu viciat. Aceste reglementări sunt cuprinse şi în acte
internaţionale: Declaraţia Universală a drepturilor omului, Convenţia O.N.U. cu
privire la consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătorie încheiată la New York la data de 10 decembrie 1992 şi
ratificată de România prin Legea 116/1992, Convenţia europeană a drepturilor
omului ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994.
c) Căsătoria este monogamă.
Se bazează pe fundamentul căsătoriei şi anume existenţa unor sentimente
de afecţiune reciprocă între soţi, care implică monogamia. Codul familiei
reglementează monogamia ca şi principiul fundamental în art.5, iar alte dispoziţii
legale incriminează bigamia (art. 303 Cod Penal).
d) Căsătoria este în principiu o uniune pe viaţă (caracterul perpetuu).
Căsătoria încetează prin moartea sau prin declararea judecătorească a
morţii unuia dintre soţi şi se poate desface prin divorţ. Ca o consecinţă a acestui
caracter legiuitorul a prevăzut şi situaţiile în care se acoperă cazurile de nulitate
absolută. Acest caracter nu este stipulat expres, dar decurge din rigurozitatea cu
care a reglementat încheierea, desfacerea sau desfiinţarea nulităţii, numai pe cale
judiciară, în baza unor proceduri derogatorii de la dreptul comun.
e) Căsătoria se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat şi femeie
– este un principiu constituţional.
f) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii
Cauza actului juridic al căsătoriei constă în întemeiere unei familii.
Căsătoria încheiată din alte considerente, de către unul dintre soţi (sau ambii)
poate fi desfiinţată. Este vorba despre căsătoria fictivă care poate fi probată prin
orice mijloc de probă. Nulitatea absolută a unei căsătorii încheiate în scopul de a
obţine anumite avantaje poate fi acoperită dacă între soţi se stabilesc relaţii
conjugale reale.
11
g) Caracterul laic/ civil al căsătoriei.
În România, încheierea şi înregistrarea căsătoriei este de competenţa
autorităţilor de stat – art. 3 Codul familiei recunoaşte numai căsătoriile încheiate
în faţa ofiţerului de stare civilă şi nu poate fi dovedită decât prin certificatul de
căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă (art.18 Codul
familiei).
Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice.
Există legislaţii în care viitorii soţi pot opta între căsătoria religioasă şi
cea civilă (Italia, Spania, S.U.A., Finlanda, Danemarca, Brazilia, India) sau
legislaţii în care se recunosc efectele juridice numai căsătoriilor religioase (ţări
musulmane, Grecia).
h) Căsătoria este un act juridic solemn.
Simplul acord de voinţă al viitorilor soţi nu este suficient pentru
încheierea căsătoriei; pentru a fi valabil , el trebuie exprimat cu respectarea
solemnităţilor impuse de lege: în faţa ofiţerului de stare civilă, la sediul primăriei
în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa oricare dintre viitorii soţi;
consimţămâmtul trebuie exprimat personal şi public, în faţa a doi martori.
i) Căsătoria este un act juridic bilateral.
Consimţământul, ca o condiţie de fond, este de esnţa căsătoriei în sensul
că numai prin acord de voinţă se poate încheia actul juridic de căsătorie, în sens
de negotium iuris.
j) Din punct de vedere al rolului voinţei părţilor în determinarea conţinutului
actului juridic, căsătoria este un act juridic de condiţie. Viitorii soţi, prin
consimţământul exprimat la încheierea căsătoriei, acceptă aplicarea unui regim
judiciar de la care nu pot deroga şi nici nu îl pot modifica.
3. Natura juridică a căsătoriei
Natura juridică a dat naştere la discuţii în literatura de specialitate. Astfel
au fost exprimate opinii diferite care pot fi grupate pe mai multe teze:
1) Căsătoria este o instituţie civilă diferită de instituţia contractului. Argumentele
invocate în susţinerea acestei teorii au fost:
- părţile nu pot stabili clauzele uniunii dintre ei
- există un regim juridic diferit din punct de vedere al capacităţii părţilor,
consimţământului şi viciilor de consimţământ, obiectului şi cauzei
- regim juridic diferit în materia nulităţilor
- principiile fundamentale care stau la baza încheierii actelor juridice civile:
principiul consensualismului (mutuus consensus, mutuus dissensus) şi principiul
forţei obligatorii nu se regăsesc şi în materia căsătoriei (căsătoria se desface sau
desfiinţează numai pe cale judiciară).
- efectele căsătoriei sunt diferite de efectele actului juridic civil
2) Căsătoria este un contract
Argumente:
- raportul juridic dintre soţi ia naştere în baza acordului de voinţă liber exprimat
12
- în baza acestui acord de voinţă se nasc drepturi şi obligaţii între soţi.
Acest contract de căsătorie este diferiot de convenţia matrimonială, care are un
caracter accesoriu şi facultativ şi reglementează raporturile patrimoniale.
Analizând aceste argumente, putem desprinde o serie de asemănări şi deosebiri
între căsătorie şi contract.
Asemănări
1) Căsătoria şi contractul sunt acte juridice bilaterale
2) participanţii la raporturile judiciare născute din căsătorie sau contract se află
într-o poziţie de egalitate juridică.
Deosebiri
1) principiul libertăţii de voinţă a părţilor care conferă posibilitatea de a determina
efectele actului juridic încheiat este lipsit de eficenţă în materia căsătoriei.
Căsătoria este un act juridic condiţie, în timp ce majoritatea contractelor sunt acte
juridice subiective. Se apropie de contractul de adeziune.
2) contractul încheiat prin voinţa părţilor (mutuus consensus) poate înceta tot prin
acord de voinţă (mutuus dissensus), căsătoria poate fi desfăcută prin acordul
soţilor, dar numai în condiţiile legii (art.38, aliniat 2 Codul familiei, art.298 – 302
Proiect cod civil) şi numai pe clae judiciară (art. 1020 – 1021 Cod civil).
3) în cazul contractului, fiecare parte are un scop diferit de cel cocontractantului
său, în timp ce prin încheierea căsătoriei viitori soţi urmăresc acelaşă scop, al
întemeierii unei familii.
4) nulitatea în materia căsătoriei au particularităţi faţă de nulitatea actelor juridice,
în general.
5) contractul poate fi susceptibil de modalităţi: termen, condiţie, sarcină, pe când
căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre ele
6) contractul poate fi încheiat prin reprezentare, în timp ce căsătoria este un act
juridic personal
7) în ceea ce priveşte efectele, părţile contractante pot stabili, de comun acord,
întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, în timp ce soţii prin acordul lor
exprimat la încheierea căsătoriei se supun unui regim legal şi imperativ cu
anumite drepturi şi obligaţii.
4. Căsătoria şi concubinajul.
Concubinajul este o uniune de fapt cu caracter de stabilizare şi nu intră
sub incidenţa reglementărilor legale.
Starea de concubinaj se caracterizează prin următoarele:
a) uniune de viaţă în comun
b) aparenţa exterioară a unui menaj
c) libertatea juridică de a se căsători
În ceea ce priveşte concubinajul, este exclusă aplicarea prin analogie a
dispoziţiilor din codul familiei privitoare la relaţiile dintre soţi.
Efectele concubinajului
Starea de concubinaj dă naştere la o serie de efecte.
13
1) Regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului
Regimul juridic al comunităţii de bunuri, aplicat soţilor, nu se extinde şi
asupra bunurilor concubinilor. Nu se aplică prezumţia legală de bunuri comune
bunurilor dobândite de concubini în perioada cocncubinajului. Concubinii pot
dobândi bunuri aspra cărora să aibă fiecare un drept de propietate pe cote-părţi, în
raport cu contribuţia fiecăruia la dobândirea lor. Contribuţia concubinilor este o
chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor judecătoreşti, pe baza
probatorului administrat.
2) Regimul juridic al construcţiilor ridicate de concubini diferă după aceştia au
ridicat o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, când incidente sunt
dispoziţiile art.494 cod civil – fără consimţământul proprietarului terenului,
construcţia devine proprietatea concubinului proprietar al terenului, constructorul
concubin având dreptul la o creanţă egală cu valoarea contribuţiei sale.
Dacă starea de fapt se transformă într-o acţiune juridică, bunurile
concubinilor vor avea regimuri juridice diferite:
- bunuri dobândite separat – bunuri proprii fiecăruia dintre soţi
- bunuri dobîndite împreună - bunuri asupra cărora au o cotă-parte potrivit
regulilor care guvernează proprietatea pe cote-părţi
- bunuri dobândite după încheierea căsătoriei – sunt supuse regimului proprietăţii
devălmaşe.
- Actele juridice menite a determina pe una dintre prţile contractante să înceapă
sau să menţină o relaţie de concubinaj sunt lovite de nulitate absolută pentru
cauză imorală şi ilicită. Donaţia între concubini, cu cauză imorală, devine valabilă
cu încheierea căsătoriei.
- Răspunderea civilă delictuală – concubina are de suferit un prejudiciu în urma
decesului susţinătorului, dacă relaţia de concubinaj are caracter de stabilitate.
- În privinţa copiilor rezultaţi din relaţii de concubinaj, nu operează prezumţia
legală de paternitate. Convieţuirea în fapt a mamei cu pretinsul tată sau prestarea
unei întreţineri produce efecte asupra cursului prescripţiei extinctive: dreptul la
actiune în stabilirea paternităţii copilului începe să curgă de la încetarea
convenţiei sau prestării întreţinerii.
- Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt şi din relaţia de concubinaj a mamei cu alt
bărbat ia naştere un copil, acesta are ca tată pe soţul mamei, iar paternitatea
biologică poate deveni legală numai în urma tăgăduirii paternităţii de către soţul
mamei sau recunoaşterii sau admiterii acţiunii în stabilirea paternităţii faţă de tatăl
biologic.
5. Condiţii de validitate ale actului juridic al căsătoriei.
Ca orice act juridic, căsătoria valabilă presupune îndeplinirea unor
condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege, dar şi lipsa impedimentelor legale.
Condiţiile de fond reprezintă acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea
căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă.

14
Impedimentele reprezintă acele împrejurări care nu trebuie să existe la încheierea
căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă.
Condiţiile de formă reprezintă totalitatea formalităţilor cerute de lege pentru
încheierea căsătoriei în mod valabil.
Clasificarea condiţiilor de fond.
1) După caracterul lor:
- condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a se încheia căsătoria: difernţa de sex,
vârsta legală, sănătatea fizică a viitorilor soţi
- condiţii să asigure o căsătorie liber consimţită: consimţământul
- condiţii privind aptitudinea morală de a încheia căsătoria: căsătoria între rude
(rudenia), tutela, adopţia
2) După consacrarea lor legislativă:
- condiţii exprese : consimţământul soţilor, vârsta matrimonială
- condiţii virtuale, care rezultă implicit :diferenţa de sex
3) în funcţie de sancţiunile care intervin în caz de nerespectare:
- dirimante – condiţii a căror neîndeplinire atrage nulitatea relativă
- prohibitive – nu afectează valabilitatea căsătoriei.
Dispoziţiile codului familiei prevăd în mod expres, ca şi condiţie de fond:
- consimţământul la căsătorie
- vârsta matrimonială
- comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării de sănătate.
La acestea se mai adaugă diferenţa de sex, care rezultă implicit din
dispoziţiile Codului familie.
A) Consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi (art.16, art.17 Codul familiei)
Consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane, făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice, în primul sens. Acordul d voinţă exprimat
în vederea naşterii unui rapot juridic - în al doilea sens.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele cerinţe:
1) să existe – existenţa consimţământului la căsătorie se concretizează în
răspunsul afirmativ al viitorilor soţi la întrebările ofiţerului de satre civilă,
adresate fiecăruia dintre ei , în sensul că vor să se căsătorească (art. 31 aliniatul 1
din Legea 119/1996). Atunci când unul dintre soţi este cetăţean străin, sau dacă
unul sau ambii soţi nu cunosc limba română sau sunt surdo-muţi, consimţământul
va fi dat prin interpret şi consemnat într-un proces verbal.
Lipsa consimţământului la căsătorie.
Poate fi materială sau psihică şi poate privi pe unul sau pe ambii soţi.
Situaţii:
- alienaţii sau debilii mintali nu se pot căsători pentru că nu pot să-şi exprime
consimţământul, nici chiar în perioadele de luciditate pasageră
- persoana lipsită vremelmic de facultăţile mintale, datorită unor cauze precum
afecţiuni psihice, cu excepţia alienaţiei sau debilităţii mentale, somnambulism,
15
influenţa alcoolului, etc.; pe timpul cât nu are discernământul faptelor sale,
viitorul soţ nu poate exprima un consimţământ valabil.
- răspunsul negativ sau refuzul de a răspunde a unuia sau ambilor soţi la
întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă doreşte să se căsătorească, iar căsătoria a
fost declarată încheiată
- eroarea-obstacol, adică faptul că unul dintre soţi sau ambii cred că încheie un alt
act juridic, altul decât actul juridic al căsătoriei
- căsătoria fictivă, încheiată în alt scop de cât acela de a întemeia o familie, iar
între cei care au încheiat căsătoria nu au intevenit raporturi conjugale reale.
2) Consimţământul să fie actual
Consimţământul la căsătorie trebuie să fie dat chiar în momentul
încheierii căsătoriei. Promisiunile de căsătorie, logodnă nu da naştere la obligaţia
de a încheia în viitor căsătoria. Se poate antrena răspunderea civilă delictuală în
condiţiile cauzării unui prejudiciu moral sau material.
Caracterul actual reiese din cerinţa prezenţei personal şi simultan a
viitorilor soţi la încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă.
3) Consimţământul trebuie să fie nealterat de vreun viciu de consimţământ.
La fel ca în dreptul civil, viciile care pot afecta voinţa soţilor la
încheierea căsătoriei sunt: eroarea, dolul şi violenţa.
Eroarea reprezintă falsa manifestare a realităţii în momentul încheierii
actului juridic. Ea constituie viciu de consimţământ numai dacă priveşte
identitatea fizică a celuilalt soţ (se căsătoreşte cu sora sau fratele geamăn). Nu
constituie viciu de consimţământ eroarea asupra unor calităţi psihice sau fizice,
asupra caracterului, pregătirii profesionale, stării civile (divorţat sau necăsătorit)
chiar dacă au fost determinante la încheierea actului de căsătorie.
Datorită formalităţilor cerute de lege pentru încheierea căsătoriei, precum
şi a realităţilor sociale (căsătoria presupune o „perioadă de probă”), eroarea-viciu
de consimţământ nu este întâlnită în practică.
Dolul (eroare provocată, viclenie) constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.
Dolul are un element subiectiv, care constă în intenţia de a induce în eroare şi un
element obiectiv, materializat în utilizarea de manopere dolosive pentru a induce
în eroare. Dacă în materie contractuală, dolul constituie viciu de consimţământ
dacă provine de la celălalt contractant, reprezentant al contractului sau complice,
în materia căsătoriei dolul trebuie să provină de la celălalt soţ.
Dolul trebuie să fie determinant. Caracterul determinant este o chestiune
de fapt, care se apreciază de către instanţă, de la caz, la caz, în funcţie de
experienţa de viaţă, pregătire profesională, vârstă; ascunderea vârstei sau a
pregătirii profesionale nu constituie dol. Numai dolul principial este viciu de
consimţământ.

16
Dolul poate îmbrăca forma comisivă dar şi omisivă (dol prin reticenţă), de
exemplu ascunderea stării de graviditate la încheierea căsătoriei, a neputinţei de a
procrea sau a bolii de care suferă.
Violenţa constă în constângerea morală sau fizică a viitorului soţ, menită
a-i insufla acestuia o temere decisivă pentru încheierea căsătoriei. Constângerea
fizică – imposibilă. Constrângerea morală – simpla temere reverenţioasă nu
constituie viciu de consimţământ.
B) Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială).
Potrivit prevederilor art. 4 alin.1 Codul familiei (aşa cum a fost modificat
prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea
Codului familiei), vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani.
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se
poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori,
după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este
necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite
drepturile părinteşti.
Prin urmare, singura condiţie cerută de lege referitor la vârsta viitorilor
soţi este cea a vârstei minime. Legea nu impune o vârstă maximă pentru
încheierea căsătoriei chiar dacă, din punct de vedere biologic şi moral, nu se
urmăreşte întemeierea unei familii.
Raţiunile care au impus această cerinţă legală sunt multiple:
- din punct de vedere biologic şi eugenic, viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea
fizică de a se căsători, adică să fi atins cel puţin vârsta pubertăţii. Pubertatea e o
chestiune de fapt, astfel încât legea impune o vârstă superioară celei reale.
- din punct de vedere psihic şi moral, viitorii soţi trebuie să aibă maturitatea
necesară înţelegerii importanţei căsătoriei. De asemenea, ei trebuie să aibă
capacitatea de a-şi asuma îndatoririle pe care căsătoria le implică.
- din punct de vedere juridic, căsătoria este un act juridic care presupune existenţa
discernământului ca o consecinţă a consimţământului liber şi conştie nt al
viitorilor soţi.
C) Comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării de sănătate.
Această cerinţă este în strânsă legătură cu asigurarea caracterului liber al
consimţământului la căsătorie. Viitorii soţi sunt obligaţi să-şi comunice reciproc
starea de sănătate. În acest fel viitorii soţi sunt preveniţi asupra pericolului la care
sunt expuşi ei sau descendenţii lor în cazul în care unul dintre ei suferă de o
maladie. În principiu legea nu opreşte căsătoria persoanelor care suferă de
anumite boli. În mod excepţional, art. 8 din Decretul 41/953 privind prevenire
bolilor venerice opreşte căsătoria persoanelor afectate de o boală venerică
17
transmisibilă (testul Hiv este facultativ, nu există reglementare prin care să fie
interzisă căsătoria persoanelor bolnave de SIDA).
Ascunderea de către unul dintre viitori soţi a stării de boală faţă de celălalt
soţ, poate constitui motiv de anulare a căsătoriei pentru vicierea consimţământului
prin dol, atunci când:
- existenţa bolii a fost cunoscută de soţ anterior încheierii căsătoriei. Boala
dobândită în timpul căsătoriei constituie motiv de divorţ
- boala să fie ascunsă în mod deliberat , cu rea-credinţă
- boala să aibă o anumită gravitate, adică poate pune în pericol, viaţa, sănătatea
ambilor soţi şi elaţiile de familie.
Cerinţa instituită de art.10 Codul familiei este asigurată prin
obligativitatea depunerii la ofiţerul de stare civilă a certificatelor medicale privind
starea de sănătate a viitorilor soţi şi prin inserarea în declaraţia de căsătorie a
menţiunii că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor.
Certificatul medical se eliberează în urma unui examen mediacal
prenupţial, în baza căruia medicul atestă dacă o persoană se poate căsători sau nu.
Examenul medical este obligatoriu pentru că în lipsa certificatului medical,
ofiţerul de stare civilă nu realizează publicitatea declaraţiei de căsătorie ( art. 22
lit. g din Legea nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică).
D) Diferenţa de sex – această condiţie reiese din interpretarea textelor din Codul
familiei în care se vorbeşte despre bărbatul şi femeia care se pot căsători.
Impedimente la căsătorie – diferite împrejurări de fapt sau de drept a căror
existenţă împiedică încheierea căsătoriei.
Constituie piedici legale la încheierea căsătoriei următoarele împrejurări:
starea de persoană căsătorită (art.5), rudenia firească (art.6), adopţia (art.7), tutela
(art.8) alienaţia sau debilitatea mintală precum şi lipsa discernământului (art.9).
1) Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi (art.5 Codul
familiei).
Acest impediment decurge din principiul monogamiei care guvernează
familia şi căsătoria. Se pot căsători în mod valabil numai persoanele necăsătorite,
fie că nu au încheiat niciodată o căsătorie, fie că au pierdut calitatea de soţ prin
moartea sau declararea juridică a morţii unuia dintre soţi ori căsătoria a fost
desfiinţată prin nulitate sau desfăcută prin divorţ.
Distingem mai multe situaţii:
a) dacă soţul supravieţuitor încheie o căsătorie între data morţii prezumate şi data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, căsătoria nu e valabilă.
b) dacă cel declarat mort reapare, hotărârea juridică declarativă de moarte va fi
anulată şi, în consecinţă, efectele încetării căsătoriei vor fi înlăturate după cum
urmează
c) situaţia în care soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă în momentul
încheierii căsătoriei subsecvente, adică avea cunoştinţă că cel declarat mort se afla

18
în viaţă, căsătoria subsecventă va fi desfiinţată pentru bigamie, iar prima căsătorie
va fi menţinută
d) în situaţia în care soţul supravieţuitor a fost de bună credinţă, iar soţul său din
căsătoria subsecventă a fost de rea-credinţă în momentul încheierii acesteia,
căsătoria va fi desfiinţată pentru fraudă la lege
e) căsătoria subsecventă este valabilă numai dacă soţul supravieţuitor cât şi soţul
din căsătoria subsecventă sunt de bună-credinţă (art.22 Codul familiei), prima
căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Rectificarea ulterioară a datei morţii stabilită prin hotărâre judecătorească
nu afectează valabilitatea căsătoriei subsecvente.
f) în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţii se pot recăsători în mod valabil
după data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. În cazul divorţului prin
acordul soţilor, divorţul este irevocabil pe data pronunţării hotărârii.
g) în cazul desfiinţării căsătoriei pentru motive de nulitate absolută sau realtivă,
soţii se pot recăsători în mod valabil după data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a pronunţat nulitatea.
h) cetăţeanul străin căsătorit nu se poate căsători în mod valabil pe teritoriul
României chiar dacă legea sa naţională permite poligamia, întrucât ar contraveni
ordinii publice.
2) Rudenia. Art.6 Codul familiei interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă şi
între cele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv. Rudenia constituie
impediment dacă provine din căsătorie sau din afara căsătoriei.
În ceea ce priveşte rudenia din afara căsătoriei, aceasta constituie
impedement la căsătorie chiar şi atunci când nu este confirmată juridic, cu
condiţia probării existenţei relaţiei de rudenie în grad interzis. Ofiţerul de stare
civilă, poate refuza oficierea căsătoriei (art.30 din Legea nr.119/1996 şi art.15
Codul familiei) dacă are indicii cu privire la existenţa unui impediment la
căsătorie. Partea interesată are posibilitatea să atace acest refuz în justiţie (art.10
Legea 119/96).
Pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean sau, după caz,
primarul municipiului Bucureşti, poate încuviinţa căsătoria între rudele în linie
colaterală de gradul 4.
3) Adopţia (art.7 Codul familiei)
Codul familiei opreşte căsătoria între:
- adoptator sau ascendenţii săi, pe de o parte şi adoptat sau descendenţii săi, pe de
altă parte
- copiii adoptatorului, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă
parte
- persoanele adoptate de acelaşi părinte adoptativ.
Pentru motive temeinice poate fi încuviinţată acordarea dispensei de
vârstă căsătoriei între copiii adoptatorului, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii

19
acestuia, pe de altă parte, precum şi căsătoria între persoanele adoptate de acelaşi
părinte adoptiv.
4) Tutela (art.8 Codul familiei)
Tutela şi persoana minoră aflată sub tutela sa nu se pot căsători în mod
valabil. După încetarea funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine
posibilă.
În cazul în care persoana aflată sub tutelă este alienat sau debil mintal, şi
nu minor, şi între tutore şi cel aflat sub tutelă se încheie căsătorie, căsătoria este
nulă absolut datorită alenaţiei sau debilităţii.
5) Starea de alienaţie sau debilitate mentală, precum şi lipsa discernământului
(art.9 Codul familiei)
Alienaţia sau debilitatea mintală anulează discernământul. De aceea,
alienatul sau debilul mintal, indiferent dacă se află sau nu sub interdicţie
judecătorească, nu poate încheia căsătoria în mod valabil, nici chiar în momentele
de luciditate pasageră.
Nu au discernământ nici persoanele lipsite vremelnic de facultăţile
mintale, datorită unor cauze precum boala psihică (alta decât alienaţia sau
debilitatea), beţia. Căsătoria poate fi încheiată în mod valabil în perioadele de
luciditate, în care se prezumă existenţa discernământului, prin urmare, persoana
poate să-şi exprime consimţământul.
6) Lipsa unor autorizaţii prevăzute de lege
Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, aşa cum a fost
modificată şi completată de O.U.G. nr. 90/2001, condiţionează încheierea valabilă
a căsătoriei de către un cadru militar (ofiţer, subofiţer, maistru militar) cu un
apatrid sau o persoană care nu are cetăţenie română de obţinerea aprobării
prealabile a ministrului apărării naţionale.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea
clerului militar, valabilitatea căsătoriei preoţilor militari este condiţionată de
aprobarea conducătorului instituţiei unde este încadrat.

Condiţiile de formă ale căsătoriei

Reprezintă formalităţile prealabile şi concomitente încheierii căsătoriei.


Sunt reglementate de art.12-18 Codul familiei şi art. 27-33 din Legea nr.
119/1996 în scopul asigurării respectării condiţiilor de fond cerute de lege şi
garantării recunoaşterii publice a căsătoriei şi dovedirii ei.

Formalităţi prealabile încheierii căsătoriei


Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi şi în scris, la
autoritatea administraţiei publice locale unde urmează a se încheia căsătoria, adică
la sediul serviciului de stare civilă din raza teritorială a domiciliului sau reşedinţei
fiecăruia dintre viitorii soţi.
20
Declaraţia de căsătorie poate fi făcută şi în altă localitate de către unul din
viitorii soţi. Serviciul de stare civilă la care afost înregistrată declaraţia de
căsătorie o va transmite, în termen de 48 de ore, serviciului de stare civilă al
localităţii unde urmează a fi celebrată căsătoria.
În mod excepţional, în cazul în care unul dintre viitorii soţi se află în
imposibilitatea de a se prezenta la sediul serviciului de stare civilă din motive
temeinice (boală, infirmitate), ofiţerul de stare civilă va putea lua declaraţia în
locul în care se află persoana.
În cazul în care viitorii soţi sunt cetăţeni străini sau cetăţeni români cu
domiciliul în străinătate, declaraţia de căsătorie poate fi făcută la primăria
localităţii în care aceştia se află temporar (art. 38 aliniatul 2 Metodologia de
aplicare a Legii nr.119/1996).
Conţinut. Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă: datele de identificare a
fiecăruia dintre viitorii soţi; manifestarea voinţei de a se căsători; menţiunea că nu
există impedimente la căsătorie şi că au luat cunoştinţă reciproc, de starea
sănătăţii lor; menţiunea cu privire la numele pe care au convenit să-l poarte în
timpul căsătoriei; indicarea locului unde urmează a se încheia căsătoria, dacă
viitorii soţi au făcut declaraţiile de căsătorie la servicii de stare civilă diferite.
Înţelegerea cu privire la nume poate interveni şi ulterior depunerii declaraţiei de
căsătorie, dar nu mai târziu de încheierea căsătoriei. Înţelegerea va fi consemnată
într-o declaraţie scrisă şi anexată declaraţiei de căsătorie
Declaraţia de căsătorie va fi însoţită de înscrisurile doveditoare celor
menţionate în declaraţie. Acestea sunt enumerate de art. 28 din Legea nr.
119/1996 şi art. 39 aliniatul 1 din Metodologia de aplicare.
Dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean străin, la declaraţia de căsătorie
trebuie anexată dovada eliberată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare
acreditate în România din care să reiasă faptul că îndeplineşte condiţiile de fond
cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei. Dacă nu există oficii
consulare sau misiuni diplomatice în România, viitorul soţ, cetăţean străin, trebuie
să facă o declaraţie pe propria răspundere, în faţa unui notar public, în sensul că
nu este căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională
pentru încheierea căsătoriei.
În cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română
sau sunt surdo-muţi, trebuie anexat la declaraţia de căsătorie procesul-verbal
încheiat de interpretul autorizat.
În cazuri expres prevăzute de lege, pentru persoane care au o anumită
calitate, trebuie făcută dovada aprobării organelor abilitate.
Ofiţerul de stare civilă va confrunta datele înscrise în declaraţie cu
dovezile prezentate, apoi viitorii soţi vor semna în faţa sa , declaraţia de căsătorie.
În ziua în care primeşte declaraţia, ofiţerul de stare civilă va dispune afişarea sa în
extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei la care se va oficia
căsătoria. Extrasul cuprinde datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi înştiinţarea
21
că orice persoană poate face opunere la căsătorie în primele zece zile de la data
afişării. La calcularea acestor zece zile se ia în considerare atât ziua depunerii
declaraţiei, cât şi ziua în care are loc oficierea căsătoriei.
Pentru motive temeinice, primarul localităţii poate încuviinţa încheierea
căsătoriei înainte de împlinirea celor zece zile; de asemenea , termenul de zece
zile poate fi depăşit, însă încheierea căsătoriei trebuie să aibă loc până la data
expirării certificatelor medicale (14 zile de la data emiterii).
Opoziţia la căsătorie constă în aducerea la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă a
unor împrejurări care afectează valabilitatea căsătoriei. Poate face opoziţie orice
persoană, chiar dacă nu justifică un interes.
Trebuie făcută în formă scrisă şi cu indicarea dovezilor pe care se sprijină
împrejurările şi înainte de încheierea căsătoriei.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea celor arătate în
opoziţie.
În urma verificărilor efectuate ofiţerul de stare civilă poate respinge sau
poate admite opoziţia. Refuzul ofiţerului de stare civilă de a celebra căsătoria se
consemnează într-un proces verbal şi poate fi atacat de persoana nemulţumită în
instanţă, competentă în acest sens fiind judecătoria de la domiciliul său.

Formalităţi privind încheierea căsătoriei


1. Solemnitatea încheierii căsătoriei presupune:
- încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă, prezenţa personală a
viitorilor soţi, prezenţa a doi martori, constatarea încheierii căsătoriei de ofiţerul
de stare civilă.
Căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă al primăriei localităţii
în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii
soţi. Sunt ofiţeri de stare civilă primarii, şefii misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare, comandanţii de nave şi aeronave. Aceştia pot delega exerciţiul
atribuţiei de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari,
agenţilor diplomatici, funcţionarilor consulari.
Competenţa ofiţerului de stare civilă este:
- personală – determinarea se face în funcţie de domiciliul sau reşedinţa unuia
dintre viitorii soţi
- materială – determinată de calitatea de ofiţer de stare civilă, adică persoană
investită cu atribuţii de stare civilă
- teritorială, determinată de graniţele teritoriale ale localităţii în care funcţionează
ofiţerul de stare civilă; comandantul navei sau aeronavei poate încheia căsătoria
numai între cetăţeni români (art. 8 alin. 3 din Legea nr. 11971996).
2. Locul încheierii căsătoriei este acela al sediului serviciului de stare civilă din
localitatea în care cel puţin unul dintre viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului de stare civilă numai în
situaţii excepţionale, atunci când unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a se
22
deplasa. De asemenea poate fi încheiată la bordul unei nave sau aeronave sub
pavilion românesc în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale.
Prin urmare, dacă ambii soţi sunt cetăţeni români, ei pot încheia căsătoria
în mod valabil, pe teritoriul ţării, numai în faţa ofiţerului de stare civilă. Ofiţerul
de stare civilă poate încheia căsătoria între cetăţeni străini numai dacă viitorii soţi
prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale ţărilor
ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond,
cerute de legea lor naţională, pentru încheierea căsătoriei (art. 33 din legea nr.
119/1996).
Dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean străin, se recunoaşte un drept
de opţiune viitorilor soţi întrea a încheia căsătoria în faţa autorităţilor române sau
cea consulară, numai în condiţiile convenţiilor consulare.
Potrivit art. 19 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 căsătoria unui cetăţean
român aflat în strainătate se poate încheia în faţa autorităţii locale de stat
competente, a agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României sau al
statului celuilalt viitor soţ.
3) Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă,
constatând îndeplinirea tuturor cerinţelor legale cerute pentru valabilitatea
căsătoriei, declară pe viitorii soţi căsătoriţi.
Înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă se face imediat
după încheierea căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă. Actul de căsătorie se
semnează de către soţi cu numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul
căsătoriei, de doi martori şi de ofiţerul de stare civilă. Pe baza actului de stare
civilă va fi eliberat certificatul de stare civilă soţilor.
Publicitatea căsătoriei ce realizează prin procedura de încheiere a căsătoriei.
6. Proba căsătoriei.
În ceea ce priveşte proba căsătoriei, art.18 Codul familiei prevede că
aceasta nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza
actului întocmit în registrul de stare civilă. Atunci când se pretind efecte de stare
civilă precum vocaţia succesorală, pensia de urmaş, dovada se face exclusiv prin
certificatul de căsătorie. Dacă proba căsătoriei este necesară în alte scopuri,
probaţiunea se poate face prin orice mijloc de probă.
7. Nulitatea actului juridic al căsătoriei este sancţiunea civilă care intervine ca
urmare a nerespectării condiţiilor de fond sau de formă cerute de lege.
Cazuri de nulitatea absolută:
1) lipsa vârstei matrimoniale cerută de lege – dispensa – se acoperă; 2) starea de
persoană căsătorită; 3) rudenia în gradele interzise de lege; 4) adopţia; 5) starea de
alienaţie sau debilitate mintalăsau lipsa vremelnică a discernământului; 6) lipsa
consimţământului la căsătorie şi ofiţerul de stare civilă a oficiat căsătoria; 7)
neîndeplinirea măsurilor de publicitate şi a solemnităţii căsătoriei; 8) lipsa
diferenţei sexuale; 9) necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă; 10)
fictivitatea căsătoriei.
23
Cazuri de nulitate relativă:
1) eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ; 2) dolul; 3) violenţa.
În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţii absolute şi al nulităţii relative,
prezintă importanţă persoanele care o pot invoca, termenul de prescripţie în care
poate fi exercitat dreptul la acţiune, precum şi dacaă nulitatea poate fi sau nu
acoperită prin confirmare.
Efectele nulităţii căsătoriei
Desfiinţarea căsătoriei produce efecte nu doar pentru viitor, ci şi pentru
trecut. Se consideră că aceasta nu a fost niciodată încheiată. Efectele nulităţii
căsătoriei se răsfrâng asupra copiilor rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată,
asupra bunurilor soţilor, în materia căsătoriei putative.

8. Efectele căsătoriei

I. Raporturile patrimoniale dintre soţi pot fi clasificate în:


A) obligaţia de sprijin material reciproc între soţi (art.2 Codul familiei). Obligaţia
este detaliată în art.29, art. 86 şi art. 89 alin. 2 din Codul familiei.
1) Obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei (art.29 Codul familiei)
2) Obligaţia de întreţinere între soţi (art. 86 şi art. 89 Codul familiei). Această
obligaţie este prioritară faţă de celelate obligaţii de întreţinere enumerate
imperativ în art. 89 Codul familiei.
B) Raporturi cu privire la bunurile soţilor au cea mai mare pondere în ansamblul
relaţiilor patrimoniale dintre soţi.
Raporturile dintre soţi sau dintre soţi şi terţi, cu privire la bunurile soţilor
alcătuiesc regimul juridic al bunurilor soţilor, numit regim matrimonial.
Potrivit prevederilor codului familiei, bunurile dobândite de soţi în timpul
căsătoriei sunt cârmuite de regimul comunităţii de bunuri (art. 70 C. fam.
„Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, orice
conveţie contrară fiind lovită de nulitate absolută”).
În literatura juridică, comunitatea matrimonială a soţilor a fost consacrată
prin noţiunea de proprietatea comună în devălmăşie.
Bunurile soţilor
Categoriile de bunuri ale soţilor. Există două categorii de bunuri în patrimoniul
soţilor şi anume: bunuri comune ambilor soţi (art.20 Codul familiei) şi bunuri
propii fiecăruia din soţi (art.31 Codul familiei).
Bunurile comune ale soţilor.
Potrivit art.30 Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de
oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor
(aliniatul 1). Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită (aliniatul 3). Coraborând
aceste dispoziţii cu cele ale art. 31 Codul familiei, putem desprinde două condiţii
pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, un bun pentru a fi calificat ca fiind
comun al ambilor soţi:
24
1) Bunul să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei;
2) Bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii unuia dintre soţi.
Art.31 Codul familiei determină bunurile calificate drept proprii ale
fiecăruia dintre soţi. Enumerarea categoriilor de bunuri proprii din cuprinsul
art.31 Codul familiei are caracter limitativ şi este de strictă interpretare. Criteriile
avute în vedere de legiuitor în determinarea bunurilor prorpii sunt: momentul
dobândirii în raport cu data încheierii căsătoriei (art.31 litera a); legătura bunului
cu persoana soţului (art.31 litera b-e); subrogaţia reală (art. 31 litera f); criteriul
afectaţiunii.
Bunurile proprii.
1) Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătorie (art. 31 litera a);
2) Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară
numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune (art. 31 litera b);
3) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre
soţi (art. 31 litera c). Caracterul de bunuri proprii este conferit acelor categorii de
bunuri datorită afectaţiunii lor uzului personal sau profesional al unuia sau altuia
dintre soţi.
Bunurile de uz personal: bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie
efectiv folosit de unul dintre soţi.
Bunurile destinate exercitării profesiei sunt acele bunuri carte potrivit naturii şi
afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi.
4) Bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele literare sau
ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii sau inovaţii,
precum şi alte asemenea bunuri (art. 31 litera d). Aceste bunuri sunt proprii
datorită aportului exclusiv sau calităţilor intelectuale deosebite ale unuia dintre
soţi, care le-a obţinut sau le-a creat; premiul reprezintă răsplata ocazională pentru
eforturi remarcabile; recompensa este bun propriu dacă s-a acordat în mod
excepţional, pentru merite deosebite.
5) Indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei
(art. 31 litera e). Sumele obţinute cu acest titlu de unul dintre soţi sunt bunuri
proprii ale acestuia, indiferent dacă provin dintr-o asigurare contractuală sau prin
efectul legii.
6) Valoarea ce reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut
această valoare (art. 31 litera f). Această categorie are la bază principiul
subrogaţiei reale cu titlu universal.
Dovada bunurilor soţilor
1. Dovada bunurilor comune. Potrivit prevederilor art.30 alin. 1 Codul familiei,
bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt de la data
dobândirii lor, bunuri comune, calitate care nu trebuie dovedită (aliniatul 3). Acest
text de lege instituie o prezumţie de comunitate în privinţa bunurilor dobândite de
soţi în timpul căsătoriei.

25
Prezumţia de comunitate a bunurilor soţilor este o prezumţie relativă şi legală,
care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Celui care contestă
comunitatea unui bun îi revine sarcina de a proba că bunul este propriu.
Beneficiul art.30 alin. 3 Codul familiei poate fi invocat atât de soţi, cât şi de terţii
interesaţi, de regulă creditorii comuni ai soţilor.
2. Dovada bunurilor proprii
Art.5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 prevede că „dovada că un bun este
propriu se va putea face între soţi prin orice mijloc de probă”.
Dovada calităţii de bun propriu a bunului dobândit prin acte juridice
derogă de la dreptul comun sub următoarele aspecte:
- dovada că un bun este propriu, chiar şi atunci când valoarea lui este mai mare de
250 lei, se va putea face prin orice mijloc de probă, numai dacă forma scrisă a
actului juridic este cerută de lege ad protionem. Actele juridice pentru care legea
cere forma scrisă ad validitatem nu vor putea fi dovedite decât prin înscrisul
respectiv. Nerespectarea formei cerute de lege atrage nulitatea absolută a actului
juridic respectiv şi deci, condiţia dobândirii valabile a bunului de către unul
dintre soţi nu e îndeplinită (art.1191 alin.1 Cod civil).
- dacă părţile deţin un înscris cerut ad probationem, dovada cu martori poate fi
primită împotriva şi peste cuprinsul înscrisului doveditor al actului juridic
(art.1191 aliniatul 2).
- mărturisirea extrajudiciară orală este acceptată ca mijloc de probă în toate
cazurile în care dovada cu martori este admisă. În ceea ce priveşte mărturisirea
judiciară este admisibilă numai când constituie un fapt probator, fapt material care
din moment ce a fost dovedit printr-un mix de probe, este folosit la rândul lui
pentru a dovedi o împrejurare determinantă în soluţionarea pricinii.
Mărturisirea este inadmisibilă atunci când este de natură să ducă la
pierderea unui drept sau la decăderea dintr-un drept asupra căruia autorul ei nu
poate face tranzacţie, prin urmare, renunţarea la beneficiul comunităţii este lovită
de nulitate absolută. Mărturisirea ca mijloc de probă este lăsată la aprecierea
instanţei.
În ceea ce priveşte condiţiile procedurale de administrare a probelor, art. 5
alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 nu derogă de la dispoziţiile art.189 Cod de
procedură civilă, în sensul că un soţ nu poate dovedi calitatea de bun propriu cu
martori care să fie rude sau afini până la gradul al 3-lea inclusiv.
În raporturile dintre soţi şi terţi, dovada calităţii de bun propriu se face
diferit, după cum este vorba de căsătorii încheiate anterior sau ulterior punerii în
aplicare a codului familiei (1februarie 1954).
Sunt terţi acele persoane care nu se află în nici un raport juridic cu soţii,
succesorii cu titlu particular ai soţilor, creditorii chirografari care invocă un drept
propriu (dreptul de solicita revocarea actelor încheiate în fraudă prin promovarea
acţiunii pauliene).

26
În ipoteza căsătoriei încheiate anterior datei de 1 februarie 1954, dovada
calităţii de bun propriu se poate face faţă de terţ prin orice mijloc de probă.
Dispoziţiile se aplică numai bunurilor proprii dobândite anterior intrării în
vigoare a Codului familiei. Bunurile dobândite ulterior, chiar în cazul căsătoriei
anterioare datei de 1 februarie sunt supuse regulilor de drept comun, întrucât se
prezumă că soţii au cunoscut regimul matrimonial instituit de Codul familiei. În
cazul căsătoriei încheiate după data intrării în vigoare a Codului familiei, dovada
calităţii de bun propriu se face în condiţiile dreptului comun.
Terţele persoane, în raporturile dintre ele şi în raporturile cu soţii, vor
putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloace de probă, întrucât
ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune şi proprii.


1. Prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi.
Art. 35 Codul familiei dispune că soţii administrează şi folosesc împreună
bunurile comune şi dispun tot astfel de ele (alin.1). Oricare dintre soţi, exercitând
singur acest drept este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, cu toate că
niciunul dinte soţi nu poate înstrăina un teren sau o construcţie ce face parte din
bunurile comune dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ (aliniatul 2).
Regula mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi este legată indisolubil
de calitatea de soţ şi funcţionează pe toată durata căsătoriei.
Izvorul mandatului tacit de reprezentare se află în lege, şi nu în voinţa
soţilor.
Această regulă are un caracter imperativ, adică nici unul dintre soţi nu ar
putea, prin manifestarea contrară de voinţă, să o înlăture şi relativ.
Domeniul de aplicare
Constituie obiect al dreptului de reprezentare reciprocă între soţi actele de
administrare, de folosinţă, precum şi actele de dispoziţie privitoare la bunurile
comune.
Actele de administrare a bunurilor comune sunt acelea prin care se urmăreşte
valorificarea bunurilor, fără a se ajunge la înstrăinarea lor. Sunt de asemenea
acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului, precum şi la
întrebuinţarea veniturilor.
Actele de folosinţă – legiuitorul are în vedere accepţiunea largă a noţiunii de
„folosinţă”, incluzând atât facultatea soţilor de a întrebuinţa împreună bunurile
comune cât şi îndreptăţirea de a culege şi percepe fructele pe care bunurile le
produc. Exemplu: întreruperea cursului prescripţiei extinctive, efectuarea
reparaţiilor necesare şi urgente.
Actele de dispoziţie cuprind atât acte de dispoziţie juridică (înstrăinarea sau
grevarea unui bun, renunţarea la un drept),, cât şi acte de dispoziţie materială
(distrugerea sau consumarea bunului).
Limitele mandatului tacit reciproc de reprezentare
27
A) Limite legale – art.35 aliniatul 2 Codul familiei instituie o detogare de la
regulă, pentru actele de înstrăinare sau grevare a imobilului comun, în cazul
cărora consimţământul soţului neparticipant la încheierea actului juridic nu se mai
presupune.
2) Limite convenţionale
Întrucât prezumţia de mandat tacit reciproc de reprezentare are caracter
relativ, soţilor le este îngăduit să stabilească, de comun acord sau prin
manifestarea unilaterală de voinţă, unele limitări, în sensul că anumite acte
juridice care pot fi încheiate valabil de către un singur soţ, să poată să fie încheiate
numai cu consimţământul expres al ambilor. Este necesar ca derogările să fie
particulare, speciale, în sensul că vor fi determinate cu exactitate actele juridice
care nu vor fi valabil încheiate decât având manifestarea de voinţă a fiecărui soţ.
Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc privesc situatiile în care
soţii sunt despărţiţi în fapt sau unul dintre ei e dispărut sau pus sub interdicţie,
precum şi rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declaratoare de moarte.
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei.
În principiu, art.36 alin. 2 Codul familiei, permite în mod excepţional
împărţirea în timpul căsătoriei, pe cale judiciară, a bunurilor comune în întregime
sau în parte.
Împărţirea poate avea loc numai atunci când: există motive temeinice în
susţinerea cererii de împărţeală şi se poate face la cererea oricăruia dintre soţi sau
a creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi.
1) Împărţirea bunurilor comune la cererea oricăruia dintre soţi – în timpul
căsătoriei poate fi dispusă de către instanţa de judecată, atunci când există motive
temeinice. Teimeinicia motivelor invocate în susţinerea cererii de împărţire a
bunurilor comune va fi stabilită în raport cu cererea de partajare (exemplu:
violenţa soţului – motiv de divorţ; imposibilitatea materială de a susţine un copil
din afara căsătoriei).
2) Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre
soţi – potrivit art. 33 alin. 2 Codul familiei, după urmărirea bunurilor proprii ale
soţului debitor, creditorul său personal poate cere urmărirea bunului comun, însă
numai în măsura acoperirii creanţei sale. Dreptul creditorilor personali ai oricăruia
dintre soţi de a cere împărţeala bunurilor comune ale soţilor are caracter de
excepţie şi poate fi valorificat de aceştia fie pe cale principală, prin promovarea
cererii de chemare în judecată, fie pe cale incidentă, în cadrul contestaţiei la
executare.
Datoriile soţilor.
Datoriile comune ale soţilor.
Potrivit art.32 Codul familiei sunt datorii ale comunităţii pentru care soţii
răspund cu bunurile lor comune:
- litera a : cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune;
- litera b : obligaţiile contractate împreună de către soţi;
28
- litera c: obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor
obişnuite ale căsniciei;
- litera d: obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor
bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au sporit bunurile comune ale soţilor.
B. Efectele personale ale căsătoriei (raporturile personale dintre soţi).
1. Numele soţilor (art.27 aliniatul 1) – La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor
declara ofiţeruliui de stare civilă numele pe care urmează să-l poarte în timpul
căsătoriei. Viitorii soţi pot opta pentru una dintre cele trei posibilităţi legale:
a) fiecare dintre ei va păstra numele avut la data încheierii căsătoriei
b) vor avea ca nume comun numele oricăruia dintre ei, sau
c)numele lor reunite.
Enumerarea e limitativă, soţii neputând alege o variantă intermediară.
Soţii sunt obligaţi să poarte numele ales pe toată durata căsătoriei.

2. Obligaţia de sprijin moral reciproc (art.2 Codul familiei) constă în îndatorirea


pe care o are fiecare soţ de a acorda celuilat ajutor, în cazul în care acesta are
nevoie pentru depăşirea situaţiilor dificile. Legiuitorul nu determină conţinutul
concret al obligaţiei.
3. Obligaţia de fidelitate nu este prevăzută expres de legiuitor, ci reiese indirect
din unele prevedri din Codul familiei – prezumţia de paternitate e fondată pe
ideea respectării de către soţie a obligaţiei de fidelitate.
4. Obligaţia de coabitare – căsătoria implică şi traiul comun în cadrul aceluiaşi
domiciliu. Domiciliul comun nu este de esenţa căsătoriei. Pentru motive
întemeiate soţii pot conveni ca temporar, să aibă locuinţe separate. Refuzul
nejustificat de a locui împreună cu celălalt soţ poate constitui motiv de divorţ.
9. Desfacerea căsătoriei.
Divorţul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti,
efectele căsătoriei în raporturile dintre soţi. Desfacerea căsătoriei poate fi
pronunţată, potrivit art. 38 Codul familiei, fie la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe
temeiul consimţământului ambilor soţi.
1) Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi. Din interpretarea articolului
38 alin.1 şi alin. 3 Codul familiei, deducem următoarele condiţii ce trebuie
întrunite cumulativ:
- existenţa unor motive temeinice
- vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi
- imposibilitatea continuării căsătoriei.
Motivele temeinice de divorţ.
Legiuitorul a lăsat instanţei de judecată libertate deplină în aprecierea
temeiniciei motivelor invocate în cererea de divorţ promovată de unul dintre soţi.
În practica judiciară au fost reţinute ca fiind motive temeinice: actele de violenţă
fizică sau verbală a unuia dintre soţi, infidelitatea, existenţa unei nepotriviri de

29
ordin fiziologic, boală gravă sau incurabilă a unuia dintre soţi care afectează
raporturile dintre soţi; despărţirea în fapt dacă are caracter definitiv, etc.
2) Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor poate fi pronunţată, potrivit art. 38
alin. 2 dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.


Procedura divorţului
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art.607-619 Cod de procedură
civilă.
1) Cererea de chemare în judecată poate fi formulată numai de către soţi, întrucât
nu au calitate procesuală în procesul de divorţ creditorii acestuia sau a ambilor
soţi, procurorul sau moştenitorii soţilor.
Cuprinsul cererii. Pe lângă menţiunile generale, indicate de art.112 Cod
de procedură civilă, în cererea de divorţ trebuie să se arate numele copiilor minori
născuţi din căsătorie sau care au această situaţie legală, iar dacă nu sunt copii
minori, se va face precizare expresă în acest sens.
Cererea principală este desfacerea căsătoriei. Ea poate fi însoţită şi de
cereri accesorii, a căror soluţionare este dependentă de rezolvarea cererii
principale. Unele dintre cererile acestea sunt obligatorii, instanţa urmând a se
pronunţa chiar şi atunci când părţile nu au cerut în mod expres: încredinţarea
copiilor minori spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, stabilirea contribuţiei
părintelui la creşterea şi educarea copiilor, numele soţilor.
În cererea de despărţenie prin acordul soţilor se vor arăta şi modalităţile în
care urmează a fi soluţionate cererile accesorii divorţului; în lipsa învoielii,
instanţa le va soluţiona în temeiul probelor administrate în cauză.
La cererea de divorţ se vor anexa înscrisurile doveditoare (certificat de
căsătorie, certificatele de naştere ale copiilor minori).
Cererea va fi prezentată personal de reclamant preşedintelui judecătoriei
(art.612 aliniatul 3 şi 4 Cod de procedură civilă). Preşedintele va da sfaturi de
împăcare şi dacă soţul stăruie în demersul său, va fixa termen pentru judecata
cauzei.
2) Cererea reconvenţională – soţul pârât poate solicita şi el divorţul pe calea
cererii reconvenţionale la cererea în desfacerea căsătoriei iniţiată de celălalt soţ.
3) Instanţa competentă a soluţiona cazurile de divorţ, din punct de vedere
material, este, potrivit art.41 punctul 1 din Legea 304/2004, tribunalul specializat
– tribunalul pentru minori şi familie sau completele specializate. În ceea ce
priveşte competenţa teritorială în materie de divorţur, dispoziţiile sunt derogatorii,
în sensul că este competentă instanţa în a cărei circumscripţie se află ultimul
domiciliu comun al soţilor dacă, la data introducerii cererii, cel puţin unul dintre
soţi îşi are domiciliul în raza acestei instanţe; dacă soţii nu au avut domiculiu
comun, competentă este instanţa de la domiciliul soţului pârât; dacă soţul pârât nu
30
are domiciliul în ţară, cererea va fi introdusă la instanţa de la domiciliul soţului
reclamant.
4) Prezenţa personală a soţilor în faţa instanţei este, potrivit art. 614 Cod de
procedură civilă, obligatorie. Prin derogare de la dreptul comun, părţile nu pot fi
reprezentate, ci doar asistate de un mandatar.
În mod excepţional, reprezentarea este permisă în situaţiile prevăzute
limitativ prin art.614 Cod de procedură civilă şi anume:
a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate
b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă
c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie
d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
5) Probele în procesul de divorţ urmează un regim derogator de la dreptul comun.
Astfel, proba interogatoriului nu poate fi primită în dovedirea motivelor de divorţ,
ci doar în combaterea motivelor de divorţ sau în dovedirea cererilor accesorii. De
asemenea, pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv, cu
excepţia descendenţilor părţilor.
Soluţionarea cererii acestora având ca obiect încredinţarea minorilor, se
va face cu ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani şi numai în legătură
cu încredinţarea sa la unul dintre părinţi sau la o terţă persoană.
6) Actele de dispoziţie ale soţilor – soţul reclamant poate renunţa la cererea sa în
tot cursul judecăţii în faţa instanţei de fond, chiar dacă soţul pârât se împotriveşte.
Renunţarea nu produce efecte asupra cererii reconvenţionale. În lipsa acesteia,
instanţa va lua act de renunţare printr-o încheiere.
Împăcarea părţilor stinge acţiunea de divorţ, însă nu şi dreptul de a mai
cere desfacerea căsătoriei pentru motive apărute după împăcare, şi în acest caz se
va putea folosi şi de faptele vechi.
Soţii pot încheia o tranzacţie cu privire la cererile accesorii divorţului:
nume, atribuirea locuinţei comune. Învoiala soţilor referitoare la încredinţarea
minorilor şi prestarea întreţinerii este supusă controlului şi cenzurii instanţei, care
o poate încuviinţa numai dacă este în interesul copiilor.
7) Măsuri provizorii – pe toată durata procesului de divorţ instanţa poate dispune,
pe calea ordonanţei preşedinţiale, măsuri vremelnice privind încredinţarea
minorilor, obligaţia de întreţinere, folosinţa locuinţei comune. Măsurile durează
numai până la soluţionarea procesului de divorţ.
8) Hotărârea de divorţ – instanţa judecătorească se pronunţă prin hotărâre de
divorţ asupra admiterii sau respingerii cererii de desfacere a căsătoriei.
Hotărârea de admitere a acţiunii va indica culpa soţului sau soţilor în
desfacerea căsătoriei. Legiutorul permite desfacerea căsătoriei şi fără indicarea
vinovăţiei soţilor, în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 şi alin. 3 Codul familiei.
La solicitarea soţilor instanţa nu va motiva hotărârea prin care pronunţă
divorţul. De asemenea hotărârea nu va fi motivată în cazul divorţului prin acordul
soţilor.
31
Admiterea cererii de divorţ implică şi rezolvarea cererilor accesorii
obligatorii sau facultative.
Căile de atac – apelul şi recursul – pot fi promovate în termen de 30 de
zile de la data comunicării hotărârii de divorţ. Dacă cererea privind partajul
bunurilor comune a fost desprinsă, făcând obiectul unui alt proces, hotărârea va fi
atacată în termen de 15 zile de la comunicare. Apelul sau recursul reclamantului
împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de divorţ, va fi respins ca
nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. Apelul sau recursul
pârâtului va fi judecat chiar şi în lipsa acestuia.
Hotărârea de divorţ nu este supusă revizuirii.
Hotărârea pronunţată pe temeiul acordului soţilor este definitivă şi
irevocabilă, adică pot fi atacate numai soluţiile date în cererile accesorii
divorţului.
Hotărârea de divorţ definitivă şi irevocabilă se comunică serviciului de
stare civilă unde s-a întocmit actul de căsătorie al soţilor pentru a se face menţiuni
despre desfacerea căsătoriei.
Data desfacerii căsătoriei. În raporturile dintre soţi, coincide cu data
rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ, dată în primă instanţă, dacă nu este
atacată cu apel; data pronunţării hotărârii de instanţa de apel, dacă nu este atacată
cu recurs; hotărârea dată în recurs; hotărârea de divorţ prin acordul soţilor.
Faţă de terţi, data desfacerii căsătoriei este data la care se face menţiune
pe marginea actului de căsătorie despre desfacerea căsătoriei sau data la care terţii
au aflat, pe altă cale, despre divorţ.
Efectele desfacerii căsătoriei
I. 1) Relaţiile personale dintre părinţi şi copii
a) Potrivit art. 42 c. fam. instanţa va hotărâ o dată cu pronunţarea divorţului, cărui
părinte îi vor fi încredinţaţi copiii minori. Instanţa va asculta autoritatea tutelară în
legătura cu încredinţarea copiilor minori .Neîndeplinirea oligaţiei de citare a
autorităţii tutelare de către instanţa de judecată investită cu judecarea unei acţiuni
de divorţ în care sunt interesaţi minorii, atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
b) Exercitarea ocrotirii părinteşti privind persoana copilului – părintele divorţat
căruia i s-a încredinţat copilul exercită drepturile părinteşti cu privire la acesta.
Celălalt părinte are dreptul de a avea legături personale cu copilul şi dreptul de a
veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.
Acest drept este recunoscut părintelui numai în acord cu interesele copilului. În
caz contrar aceste legături pot fi restricţionate sau suspendate.
2) Relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copii
a) contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională – instanţa de judecată este obligată să stabilească contribuţia fiecărui
părinte la cheltuielile de întreţinere a minorului chiar şi în lipsa unei cereri
exprese în acest sens. Cuantumul întreţinerii datorate se stabileşte în funcţie de
nevoile minorului şi de mijloacele fiecărui părinte: până la o pătrime din venituri -
32
pentru un copil, o treime din venituri- pentru doi copii şi o jumătate din venituri -
pentru trei sau mai mulţi copii.
b) exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului
revine părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul. Are două componente: dreptul
şi respectiv îndatorirea de a administra bunurile copilului şi de a-l reprezenta sau
a-i încuviinţa actele civile. Dacă minorul a fost încredinţat altei persoane sau
instituţiei de ocrotire, instanţa va decide care părinte va exercita acest drept sau va
avea această îndatorire.
c) alocaţia de stat pentru copii – în conformitate cu Legea nr. 61/1993, cu
modificările ulterioare, titularul este copilul şi se plăteşte ocrotitorului său legal.
II. 1) Relaţiile patrimoniale între foştii soţi
- comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea bunurilor comune
- obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează şi e înlocuită cu obligaţia de
întreţinere între foştii soţi
- dreptul la moştenire a soţului supravieţuitor se pierde
2) Relaţiile personale între foştii soţi
- încetează obligaţia de coabitare şi obligaţia de fidelitate
- soţii revin la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă prin căsătorie şi-
au schimbaz numele
- minora care prin căsătorie a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, o păstrază.

Împărţirea bunurilor comune ale soţilor la desfacerea căsătoriei

1) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor.


Împărţirea bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soţilor, fie,
dacă nu se înţeleg, prin hotărâre judecătorească potrivit art.36 Codul familiei –
soţii pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune printr-o convenţie
2) Împărţirea bunurilor comune ale soţilor prin hotărâre judecătorească.
Dacă soţii nu au reuşit să se învoiască asupra împărţirii bunurilor comune,
oricare dintre aceştia se poate adresa instanţei de judecată.
Împărţeala judiciară se va face potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de
procedură civilă, capitolul VII1 art. 6731-67314. Cererea având ca obiect partajarea
bunurilor comune poate fi promovată pe cale principală, accesorie, în cadrul
procesului de divorţ , sau pe cale incidentă prin cerere reconvenţională.
Competentă material şi teritorial este instanţa competentă a soluţiona
cererea de divorţ, atunci când partajul se solicită pe cale accesorie sau incidentă.
Pe cale principală, instanţa competentă material e judecătoria (tribunalul
specializat), iar teritorial – instanţa de la domiciliul pârâtului, când în masa de
împărţit se află numai bunuri mobile, sau instanţa de la locul situării bunului –
dacă în masă se găseşte şi un imobil ;prin extindere, este competentă aceeaşi
instanţă, dacă în masa bunurilor comune se află mai multe bunuri imobile, situate
în mai multe circumscripţii.
33
Dreptul soţilor de a cere împărţeala bunurilor comune este imprescriptibil.
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă menţiuni specifice
potrivit art.6732 Cod de procedură civilă şi anume: persoanele între care urmează
a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţirea bunurilor supuse
împărţirii, evaluarea lor, locul unde se află şi persoana care le deţine sau le
administrează.
Procesul de partaj poate parcurge două etape:
1) încheierea de admitere în principiu, prin care se stabilesc bunurile supuse
împărţirii, calitatea de copărtaş, cotele-părţi şi creanţele născute din starea de
proprietate comună
2) partajul propriu-zis, prin formarea şi atribuirea loturilor.
Dacă instanţa are suficiente probe, poate soluţiona fondul fără admiterea
în principiu a cererii de partaj.
Obiectul partajului îl constituie bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei,
existente la data cererii de partaj. Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare
operaţii de măsurare sau evaluare, instanţa va dispune efectuarea unei expertize.
Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie de la data judecăţii. În raport
de expertiză se vor arăta şi bunurile care sunt comod partajabile în natură şi în ce
mod, propunându-se loturile ce urmează a fi atribuite.
Determinarea cotelor de contribuţie la dobândirea bunurilor comune.
În tăcerea legii, practica judiciară a stabilit că instanţa trebuie să ţină
seama de contribuţia efectivă a fiecăruia dintre foştii soţi la dobândirea bunurilor
supuse partajului, adică aportul material, indicat de nivelul veniturilor fiecăruia
dintre soţi, dar şi de alte împrejurări: munca prestată în gospodărie şi pentru
creşterea copiilor, ajutorul primit din partea părinţilor, donaţiile întrbuinţate la
achiziţionarea bunurilor comune.
Împărţeala propriu-zisă.
În mod concret partajul se poate înfăptui: fie prin împărţeala în natură a
bunurilor, fie prin atribuirea întregului bun unui coproprietar sau prin vânzarea
bunurilor.
Regula este împărţeala în natură. Atunci când împărţeala în natură nu e
posibilă sau neeconomică , bunul se va atribui unuia dintre soţi. Atribuirea
bunului unui coproprietar parcurge două etape: atribuire provizorie şi atribuirea
definitivă.
Atribuirea provizorie poate fi dispusă de instanţăla cererea unuia dintre
soţi prin încheiere. Totodată, instanţa va stabili şi termenul în care soţul beneficiar
al atribuirii este obligat să depună suma ce reprezintă cota-parte cuvenită celuilalt
soţ. Când se depune suma fixată, instanţa, prin hotărârea dată asupra fondului, va
atribui bunul definitiv. În caz contrar bunul va fi atribuit celuilat soţ. Pentru
motive temeinice, ca derogare de la regula atribuirii provizorii a bunului, instanţa
poate atribui bunul direct prin hotărâre asupra fondului cauzei.

34
3) Vânzarea bunurilor supuse împărţelii reprezintă o modalitate extremă de
lichidare a comunităţii de bunuri. Bunurile pot fi supuse vânzării în totalitate sau
în parte. Instanţa poate dispune vânzarea bunurilor prin intermediul executorilor
dacă nici unul dintre soţi nu cere atribuirea bunurilor. Dacă părţile s-au învoit
asupra vânzării bunurilor, instanţa va indica termenul în care trebuie realizată
vânzarea; termenul nu poate depăşi şase luni.
Procedura vînzării prin licitaţie se realizează de executorul judecătoresc.
Acesta va fixa termenul de licitaţie care nu poate depăşi 30 de zile pentru bunurile
mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile socotite de la data primirii încheierii.
De asemenea, executorul judecătoresc va înştiinţa pe soţi cu privire la data, ora şi
locul vânzării. Preţul plătit de adjudecatar va fi consemnat de executorul
judecătoresc la dispoziţia instanţei, care va proceda la împărţirea lui potrivit cotei
cuvenite fiecăruia dintre soţi (soţii se pot conveni asupra preţului oferit). Dacă
împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile prevăzute de lege,
instanţa va dispune închiderea dosarului.
Hotărârea de partaj este supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicarea
hotărârii, atunci când a fost cerut pe cale principală.
Hotarârea de partaj are efect declarativ de drepturi, astfel că foştii soţi vor
fi consideraţi, retroactiv, proprietari exclusivi ai bunurilor atribuite, din chiar
momentul dobândirii lor.
Hotărârea constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare silită
în termenul general de prescripţei extinctivă. Dreptul de proprietate asupra
bunurilor atribuite poate fi dovedit cu hotărârea de partaj

Capitolul al III- lea: Filiaţia faţă de mamă

În sens larg, filiaţia reprezintă legătura juridică dintre o persoană şi


ascendeţii săi ca urmare a descendenţei biologice.
În sens restrâns, filiaţia desemnează raportul de descendenţă a unei
persoane faţă de părinţii săi.
În raport cu mama, filiaţia se numeşte maternitate, iar în raport cu tatăl,
paternitate.
Filiaţia maternă rezultă din faptul material al naşterii copilului de către o
anumită femeie.
1) Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin certificatul de naştere.
Interesează două elemente de fapt: împrejurarea că o anumită femeie a dat
naştere unui copil şi identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a
copilului născut de femeia respectivă.
Potrivit art. 47 alin. 2 Codul familiei, filiaţia faţă de mamă se dovedeşte
prin certificatul constatator al naşterii. Actul de naştere e întocmit de ofiţerul de
stare civilă al autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială s-a
produs naşterea, pe baza declaraţiei verbale a oricăruia dintre părinţi, sau; dacă
35
din diferite motive aceştia nu o pot face, a declaraţiei medicului, a persoanelor
care au fost de faţă la naştere, a personalului din unitatea în care a avut loc
naşterea, a rudelor sau a vecinilor care au luat cunoştinţă de naşterea copilului,
precum şi pe baza actului de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului
medical constatator al naşterii şi după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor
(art.17 alin. 1 şi art.19 din Legea nr. 119/1996).
Contestarea maternităţii care rezultă din certificatul constatator al naşterii.
Acţiunea în contestarea maternităţii, rezultând din actul de stare civilă e
admisibilă în două situaţii:
1) posesia de stare nu corespunde stării civile rezultând din certificatul de naştere
2) persoana deţine numai certificatul constatator al naşterii nu şi folosinţa stării
civile, adică starea de drept e diferită de starea de fapt.
Acţiunea în contestarea maternităţii e imperescriptibilă şi poate fi
promovată de orice persoană interesată. Dacă cel care contestă maternitatea e
însuşi copilul, acţiunea are un dublu caracter: pe de o parte contestarea
maternităţii rezultate din certificatul de naştere sau folosinţa stării civile, şi pe de
altă parte, de stabilire a adevăratei filiaţii faţă de mamă.
Este admisibil orice mijloc de probă în dovedirea acţiunii. Menţiunile din
actul de stare civilă care constituie constatări personale ale existenţei de stare
civilă nu pot fi înlăturate decât prin înscrierea în fals.
2) Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaşterea voluntară a mamei.
Prin recunoaşterea de maternitate se înţelege declaraţia făcută de
bunăvoie de către o femeie, în oricare din formele prevăzute de lege, prin care
recunoaşte că e mama unui anumit copil.
Potrivit art.48 alin. 1 Codul familiei, recunoaşterea voluntară de
maternitate e posibilă atunci când:
- naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă
- copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi
necunoscuţi
Aceste dispoziţii nu pot fi extinse prin analogie.
Stabilirea filiaţiei materne e admisibilă şi faţă de copilul major.
Formele recunoaşterii de maternitate.
Potrivit art. 48 alin. 2 Codul familiei, sub sancţiunea nulităţii absolute,
recunoaşterea de maternitate poate fi făcută numai în următoarele forme:
- prin declaraţie verbală sau scrisă la orice serviciu de stare civilă; înscrierea
recunoaşterii se va efectua în registrul de stare civilă al localităţii unde a fost
înregistrată naşterea
- prin înscris autentic – înţelegem înscrisul autentificat de notar, declaraţia mamei
dată în faţa instanţei de judecată şi consemnată în încheierea de şedinţă
- prin testament – deşi testamentul este revocabil, recunoaşterea filiaţiei nu se
poate revoca (art.48 alin. 3 Codul familiei). De asemenea, recunoaşterea de filiaţie
făcută prin testament produce efecte juridice imediate, care retroactivează până la
36
momentul naşterii. Maternitatea astfel stabilită se va înscrie în actul de naştere al
copilului prin menţiune, la cerere sau din oficiu.
Caracterele juridice ale recunoaşterii de maternitate
1) act juridic strict personal;
2) act juridic unilateral, care produce efecte indiferent şi independent de
acceptarea recunoaşterii de către beneficiarul actului;
3) act juridic declarativ, produce efecte juridice retroactiv până la data naşterii sau
concepţiei copilului, în privinţa drepturilor lor;
4) act juridic pur şi simplu, care nu poate fi afectat de modalităţi;
5) act juridic irevocabil, chiar şi dacă a fost exprimat într-un testament;
6) act juridic solemn, valabil exprimat fie prin declaraţie la ofiţerul de stare civilă,
înscris autentic sau testament;
7) act juridic opozabil erga omnes.
Contestarea recunoaşterii de maternitate.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice
persoană interesată în condiţiile art.49 Codul familiei.
Nulitatea recunoaşterii de maternitate.
Constituie cauze de nulitate absolută în această materie:
- recunoaşterea nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 48 alin. 1 Codul
familiei
- recunoaşterea a fost făcută de o altă persoană decât mama sau reprezentantul
acesteia care are procură specială şi autentică
- femeia de la care emană recunoaşterea este lipsită de voinţă conştientă
- mărturisirea de maternitate nu respectă condiţiile de formă impuse de legiuitor
Constituie cauze de nulitate relativă în această materie:
- vicirea consimţământului prin eroare, dol sau violenţă
3) Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească
Cazurile în care e admisibilă stabilirea maternităţii pe cale judecătorească.
Stabilirea maternităţii se poate realiza pe cale de acţiune în justiţie numai
în cazurile prevăzute de art. 50 Codul familiei:
a) când, din orice împrejurare, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al naşterii (naşterea nu a fost înregistrată, copilul a fost
înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi). Acţiunea nu e admisibilă
atunci când actul de naştere poate fi reconstituit sau întocmit ulterior.
b) când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii,
adică există un raport de filiaţie dar acesta nu corespunde adevărului. Acţiunea în
stabilirea altei maternităţi decât cea care rezultă din actul constatator al naşterii,
fără ca în prealabil acest raport să fi fost contestat, e inadmisibilă.
Dacă la data cererii copilul e adoptat, acţiunea e admisibilă, dacă
stabilirea filiaţiei se încadrează în ipotezele din art. 50 Codul familiei.
Contestarea maternităţii stabilite pe cale judecătorească.

37
Maternitatea care rezultă din certificatul de naştere eliberat în baza
hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei faţă de mamă, irevocabilă, poate fi
contestată de persoanele care nu au avut calitatea de părţi în proces, dacă justifică
un interes direct şi personal.
Dreptul la acţiunea în contestaţia maternităţii stabilită pe cale judiciară este
imprescriptibil. În probaţiune sunt admisibile toate mijloacele de probă legale.

Capitolul al IV- lea: Filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe


faptul concepţiei, care există între tată şi fiu. Spre deosebire de filiaţia maternă,
paternitatea e mai dificil de probat.
1) Prezumţia timpului legal al concepţiei. Legiuitorul a instituit prin art. 61 Codul
familiei, prezumţia timpului legal al concepţiei, care se stabileşte făcând diferenţa
dintre durata maximă a gestaţiei, fixată la 300 de zile, şi durata minimă, fixată la
180 zile. Rezultă că perioada legală de concepţie este de 121 de zile. Termenul se
socoteşte regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua naşterii copilului, care nu se ia
în calcul, în schimb se ia în calcul ziua de împlinire. În virtutea acestei prezumţii,
pentru ca un copil născut după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei să
fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea trebuie să fi avut loc înainte
de împlinirea a 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei
(şi fără ca mama să se fi recăsătorit), iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin
180 de zile de la încheierea căsătoriei. Este suficient ca o singură zi din timpul
legal al concepţiei să se găsească în timpul căsătoriei, pentru a se stabili filiaţia,
paternitatea faţă de fostul soţ al mamei.
Caracterul prezumţiei.
Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al
concepţiei are caracter absolut, în sensul că nu se poate dovedi că sarcina a fost
mai scurtă de 180 de zile şi nici că a fost mai lungă de 300 de zile. Este
admisibilă, în schimb, dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte
din timpul stabilit de lege ca fiind al concepţiei.
2) Prezumţiile legale de paternitate.
a) Prezumţia legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei (art.53
alin.1 Codul familiei): „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei”. Distingem două ipoteze:
- copilul a fost conceput şi născut în timpul căsătoriei
- copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei dar s-a născut în timpul
căsătoriei, se aplică şi în cazul în care mama, la data concepţiei copilului, era
căsătorită cu un alt bărbat, însă naşterea a avut loc în timpul căsătoriei
subsecvente.
Puterea doveditoare a prezumţiei legale de paternitate.

38
Prezumţiile de paternitate sunt prezumţiile legale mixte, care pot fi
răsturnate în cadrul acţiunii în tăgada paternităţii, admisă printr-o hotărâre
irevocabilă. Prezumţiile de paternitate se aplică de plin drept, adică îşi produc
efectele fără ca partea să fie nevoită a le invoca şi independent de cuprinsul
certificatului constatator al naşterii.
Statutul de copil născut sau conceput în timpul căsătoriei nu poate fi
modificat printr-un act de recunoaştere voluntară a paternităţii din partea altui
bărbat, cât timp prezumţia de paternitate aplicabilă nu a fost înlăturată printr-o
jotărâre irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii.
Aplicabilitatea prezumţiei legale de paternitate presupune stabilirea în
prealabil a maternităţii copilului, care împreună cu dovada căsătoriei mamei la
data naşterii sau concepţiei copilului, face posibil raportul de filiaţie copil-tată.
Tăgada paternităţii desemnează acţiunea prin care soţul femeii căsătorite care a
născut un copil, urmăreşte să răstoarne în justiţie prezumţia de paternitate care
operează împotriva sa. Este reglementată de art. 54-55 Codul familiei. Este o
acţiune în contestaţie de stat, întrucât tinde să înlăture raportul de filiaţie în total
prezumat de lege şi copilul din căsătorie.
Titularul dreptului la acţiune. Potrivit art. 54 Codul familiei ( modificat prin art. I
pct. 2 din Legea nr. 288/2007) acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită
de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de
moştenitori. Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă
acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale. Mama sau copilul
introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se
porneşte împotriva moştenitorilor lui. Dacă titularul acţiunii este pus sub
interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore. Mama copilului va fi
Termenul de prescripţie extinctivă.
Potrivit art.55 Codul familiei (modificat prin art. I pct. 3 din Legea nr.
288/2007), termenul de introducere a acţiunii este dee 3 ani de la data naşterii
copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă
de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii
copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.
Fiind un termen de prescripţie extincitivă, este susceptibil de întrerupere,
suspendare şi repunere în termenul de prescripţie extinctivă, potrivit dispoziţiilor
Decretului nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Dovada nepaternităţii.
Prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai
dacă soţul mamei dovedeşte că e cu neputinţă ca el să fi conceput copilul născut
de soţia sa (art. 5 alin. Codul familiei). Starea de neputinţă a soţului mamei de a fi
tatăl copilului e o împrejurare de fapt şi poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă.
1) Proba cu martori – pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii părţilor, indiferent
de grad, cu execepţia descendenţilor.
39
2) Mărturisirea mamei că nu soţul ei este tatăl copilului sau că în perioada de
concepţie a întreţinut relaţii sexuale cu un alt bărbat nu înlătură prezumţia de
paternitate
3) Expertizele medico- legale – evaluările clasice presupun trei categorii de
examinări: examenul serologic care are ca obiect stabilirea transmisibilităţii unei
grupe sangvine determinate de la părinte la copil; exameul dactiloscopic prin care
sunt analizate comparativ desenele papilare ale copilului şi ale bărbatului;
examenul antropometric, determină eventualele semne anatomice comune
(malformaţii congenitale, boli ereditare).
Concluziile experţilor pot fi categorice numai în ceea ce priveşte
excluderea de la paternitate a unui anumit bărbat. În caz contrar, ele constituie
indicii ale probabilităţii paternităţii, fiind necesară coraborarea lor cu alte probe
administrate în cauză. Când concluziile raportului de expertiză medico-legală sunt
contradictorii, instanţa poate solicita avizarea de către c omisia superioară de
medicină legală din cadrul Institutului de Cercetare Ştiinţifică „Profesor Mina
Minovici”.
Expertiza antropologică poate fi efectuată numai după ce copilul
împlineşte vârsta de trei ani.
Expertiza genetică poate concluziona cu o probabilitate de 98-99% că un
anumit bărbat e tatăl unui copil. Acesta se bazează pe analiza factorului genetic
HLA, ale cărui caracteristici se transmit pe cale ereditară.
Pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de
procreere şi cercetarea duratei sarcinii.
Efectele hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii.
Prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, instanţa constată că e cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. În majoritatea cazurilor, copilul
devine din afara căsătoriei, având deschisă posibilitatea stabilirii filiaţiei paterne
din afara căsătoriei.
Modificarea statutului civil al copilului ridică problema numelui de
familie, a domiciliului, a ocrotirii părinteşti şi a obligaţiei legale de întreţinere.

Capitolul al V- lea: Filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei

Copilul din afara căsătoriei este acela născut de o femeie necăsătorită atât
la data naşterii copilului, cât şi la data concepţiei acestuia, precum şi cel născut
sau conceput în timpul căsătoriei mamei, dar a cărui paternitate a fost tăgăduită
irevocabil de soţul mamei.
Potrivit art. 56 Codul familiei, stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei se poate realiza fie prin recunoaştere, fie prin hotărâre judecătorească.
1) Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin recunoaştere.

40
Recunoaşterea de paternitate reprezintă declaraţia făcută de bună-voie de
către un bărbat, într-una din formele prevăzute de lege prin care mărturiseşte că
este tatăl unui anumit copil.
Formele recunoaşterii de paternitate.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, recunoaşterea trebuie să îmbrace una din
formele prevăzute de art. 57 alin. 2 Codul familiei:
- declaraţie la serviciul de stare civilă, fie o dată cu înregistrarea naşterii, fie
ulterior acestei înregistrări
- înscris autentic
- testament – în oricare din formele prevăzute de lege – recunoaşterea e
irevocabilă.
Efectele recunoaşterii de paternitate.
Efectul principal al recunoaşterii de paternitate constă în stabilirea
legăturii de filiaţie firească între copil şi tatăl său din afara căsătoriei. Efectele
care decurg sunt cele referitoare la nume, ocrotire părintească, obligaţia de
întreţinere şi se produc retroactiv din momentul concepţiei.
În privinţa numelui, copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de
familie al aceluia dintre părinţi faţă de care şi-a stabilit mai întâi filiaţia, iar dacă
filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa va putea
încuviinţa purtarea numelui acestui din urmă părinte. Dacă ambii părinţi au
recunoscut în acelaşi timp filiaţia copilului, acesta va purta numele de familie al
unuia dintre ei sau numele lor reunite. Numele copilului se va stabili prin învoiala
părinţilor şi se va declara odată cu naşterea copilului la serviciul de stare civilă.
Instanţa nu e obligată să încuviinţeze copilului purtarea numelui părintelui faţă de
care s-a stabilit ulterior filiaţia, ci poate să aprecize în funcţie de interesele
copilului. Schimbarea ulterioară a numelui de familie al tatălui nu produce efecte
în privinţa numelui copilului.
Contestarea recunoaşterii de paternitate.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice
persoană interesată, pe calea acţiunii în justiţie. Pot fi persoane interesate: copilul,
mama acestuia, moştenitorii copilului, autorul recunoaşterii, moştenitorii
autorului recunoaşterii; procurorul poate promova acţiunea. Dreptul la acţiune nu
e supus prescripţiei extinctive.
În privinţa probatorului, ca o derogare de la dreptul comun, potrivit căruia
reclamantului îi revine sarcina probei, copilul recunoscut, descendeţii acestuia sau
mama sunt scutiţi de orice dovadă, întrucât pârâtul, autorul recunoaşterii, este
ţinut să dovedească paternitatea. În cazul în care se află în imposibilitatea să dacă
dovada paternităţii, instanţa va înlătura recunoaşterea ca fiind neconformă
realităţii.
Hotărârea de admitere a acţiunii în contestarea recunoaşterii de filiaţie
înlătură retroactiv paternitatea mărturisită, copilul revenind la situaţia juridică
anterioară – copil din afara căsătoriei cu filiaţia faţă de tată nestabilită.
41
Hotărârea irevocabilă se înscrie prin menţiune pe actul de stare civilă.
Nulitatea recunoaşterii de paternitate.
Cazuri de nulitate absolută:
- recunoaşterea se referă la un copil care beneficiază de una dintre prezumţiile
legale de paternitate sau care, fiind din afara căsătoriei are deja paternitatea
stabilită
- recunoaşterea se referă la un copil din afara căsătoriei, decedat şi cu descendenţi
fireşti
- autorul recunoaşterii nu a avut discernământ în momentul recunoaşterii
- manifestarea nu a îmbrăcat una din formele legale.
În ceea ce priveşte nulitatea relativă, în literatura de specialitate există
aceeaşi controversă ca la anulabilitatea recunoaşterii de maternitate. Într-o opinie
se susţine că recunoaşterea de paternitate, fiind un act juridic unilateral, poate fi
anulat pentru vicii de consimţământ. În opinia contrară, majoritară, recunoaşterea
de paternitate poate fi anulată pentru vicii de consimţământ, însă mijlocul juridic
nu este acţiunea în anulare, ci acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate.
2) Stabilirea paternităţii copilului din afara casătoriei prin acţiune în justiţie
Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită de mamă. Dacă mama e pusă
sub interdicţie, dispărută sau decedată, acţiunea poate fi pornită de reprezentantul
legal al copilului, fară a fi necesară încuviinţarea autorităţii tutelare
Copilul adoptat nu pierde, prin efectul adopţiei, dreptul de a-şi stabili
filiaţia firească.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate să introducă singur
acţiunea, fără încuviinţarea reprezentantului său legal sau a autorităţii tutelare. El
va fi însă asistat, pe tot timpul procesului, de mamă sau reprezentantul său legal.
Acţiunea nu poate fi pusă în mişcare în numele copilului conceput sau
decedat. Dacă în cursul procesului, copilul decedează, acţiunea poate fi
continuată de moştenitorii acestuia (art. 59 alin. 2 Cod fam.), dacă acţiunea se
interverteşte dintr-o acţiune personală, într-o acţiune patrimonială.
Copilul din afara căsătoriei, recunoscut, poate introduce acţiune în
stabilirea filiaţiei faţă de un alt bărbat decât autorul recunoşterii, întrucât nici un
text de lege nu se opune, iar hotărârea judecătorească prin care se stabileşte
paternitatea din afra căsătoriei îndeplineşte şi funcţia de contestare a recunoaşterii
făcute anterior. Rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.
Potrivit art. 59 alin. 3 Cod fam., acţiunea se introduce împotriva
pretinsului tată sau, în cazul decesului acestuia, împotriva moştenitorilor săi,
chiar şi atunci când aceştia au renunţat la moştenire, întrucât acţiunea continuă să
aibă caracter personal.
2. Termenul de introducere a acţiunii
Pentru mamă, dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii poate fi exercitat
într-un termen de un an de zile, care, conform art. 60 alin. 1 C. fam., începe să
curgă, ca regulă generală, de la naşterea copilului.
42
Prin excepţie, termenul de un an îşi începe cursul la o dată ulterioară
naşterii copilului:
a) când titularul dreptului la acţiune a devenit din afara căsătoriei prin efectul
admiterii acţiunii în tăgada paternităţii promovată de soţul mamei, termenul va
curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti (art. 60 alin. 2 C.
fam.).
b) când mama copilului a convieţuit cu pretinsul tată, termenul de un an curge de
la data încetării convieţuirii (art. 60 alin. 3 C. fam.).
c) când pretinsul tată a prestat întreţinere copilului, termenul de un an va curge de
la data încetării întreţinerii. Faptul prestării întreţinerii echivalează cu
recunoaştere tacită de paternitate, care însă nu produce efecte juridice.
În cazul în care titularul dreptului la acţiune e copilul, potrivit art. 60 alin.
4 (introdus prin Legea nr. 288/2007), dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Hotărârea de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei
Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea
paternităţii , bărbaul chemat în judecată devine, retroactiv, tatăl copilului. Copilul
rămâne tot copil din afara căsătoriei, asimilat prin efectul legii, cu cel din
căsătorie, având aceleaşi drepturi şi obligaţii în relaţia cu părinţii şi rudele
acestora. Statutul copilului este opozabil erga omnes.
Paternitatea astfel stabilită nu poate fi contestată întrucât prevederile art.
58 C.fam. are în vedere numai filiaţia stabilită prin recunoaştere voluntară.
Instanţa se va pronunţa şi cu privire la numele şi domiciliul copilului, la
încredinţarea lui spre creştere şi educare, precum şi la obligaţia de întreţinere.
În baza hotărârii rămasă irevocabilă se va face menţiune pe actul de stare
civilă al copilului şi i se va elibera un nou certificat de naştere.

Capitolul al VI-lea: ADOPŢIA

Adopţia reprezintă operaţiunea juridică prin care se stabilesc raporturi de


rudenie, asemănătoare celor de rudenie firească, între adoptat şi descendenţii săi,
pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, adopţia se încheie numai
dacă aceasta este în intetrsul superior al copilului.
Principiile adopţiei
În art. 2 din lege sunt enumerate principiile care trebuie respectate în mod
obligatoriu în cursul procesului de adopţie.
a) Principiul interesului superior al copilului
b) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial – pentru
înflorirea armonioasă a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu
familial, într-un climat de fericire, de iubire şi de înţelegere; adopţia trebuie să
asigure un mediu familial, care să asigure copilului o dezvoltare armonioasă;

43
c) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de
originiea sa etnică, culturală şi lingvistică priveşte îndeosebi adopţia
internaţională, care este permisă numai dacă adoptatorul sau unul dintre soţii din
familia adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului ce
urmează a fi adoptat;
d) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei
acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate- se materializează în
activitatea organelor administrative care au îndatorirea de a-l consilia pe adoptat
sau obligaţia instanţei de a-l asculta pe minorul care a îmlinit vârsta de 10 ani cu
privire la măsurile dispuse privitoare la persoana sa;
e) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricărăr acte referitoare la
procedura adopţiei- sunt prevăzute termene speciale.
f) Principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele
de identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare,
precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti-introdus prin
O.U.G. nr. 102/2008.
Condiţii de fond pentru încheierea adopţiei
1. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului
Potrivit art. 9 alin. 1 din lege, pot adopta numai persoanele care au
capacitate deplină de exerciţiu. Persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu
pot adopta.(art. 8 alin. 3 din lege). Prin urmare, nu pot adopta: minorii, persoanele
puse sub interdicţie judecătorească, alienatul sau debilul mintal, nepus sub
interdicţie, întrucât nu pot realiza creşterea şi educarea celui adoptat.
2. Consimţământul la adopţie
Potrivit art. 11 din Legea nr. 273/2004, persoanele care trebuie să
consimtă la adopţie sunt următoarele: a) părinţii fireşti sau, după caz, tutorele
copilului ai cărui parinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau
dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii; b) copilul care a împlinit
vârsta de 10 ani; c) adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare.
3. Diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat să fie de cel puţin 18 ani.
4. Cel care urmează a fi adoptat să fie minor. Prin excepţie, persoana majoră
poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în
timpul minorităţii sale (art. 5 alin. 3 din lege).
5. Lipsa impedimentelor la adopţie
Impedimentele la adopţie reprezintă acele împrejurări care, dacă sunt
prezente, opresc încheierea adopţiei.
Constituie impedimente la adopţie:
1. Rudenia firească
2. Calitatea de soţ
3. Adopţia anterioară
Procedura adopţiei cuprinde 2 faze: una administrativă şi una judiciară.

44
Procedura administrativă priveşte atăt pe copilul adoptat, cât şi pe persoanele
sau familiile care doresc să adopte.
Pot fi adoptaţi numai copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţie a copilului ( este o instituţie publică, cu personalitate
juridică, înfiinţată în subordinea consiliilor judeţene , respective a consiliilor
locale ale sectoarelor mun. Bucureşti) pentru care a fost elaborate un plan
individual de protecţie prin adopţie.
Planul individualizat de protecţie reprezintă, potrivit art. 4 lit. e din Legea
nr. 272/2004, documentul prin care se realizează planificarea serviciilor,
prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării
psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost
separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp
posibil. La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecţie se acordă
prioritate reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă,
plasamentului copilului în familia extinsă. Obiectivele planului se stabilesc cu
consultarea obligatorie a părinţilor şi a membrilor familiei lărgite care au putut fi
identificaţi. Dacă aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului
individual de protecţie adopţia internă.
Persoanele care doresc să adopte trebuie să obţină un atestat eliberat de
către Direcţi generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din raza
teritorială a domiciliului lor. Persoana sau familia interesată depune o cerere de
evaluare, asupra căreia Direcţia trebuie să se pronunţe în termen de 60 de zile de
la depunere.
Evaluarea va privi garanţiile morale şi condiţiile materiale ale
adoptatorului sau familiei adoptatoare şi au în vedere:
a) personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau
familiei adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a
unui copil;
b) motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;
c) motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită
să adopte un copil, celălalt soţ nu se asociază la cerere;
d) impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Dacă direcţia concluzionează că cei evaluaţi sunt apţi să adopte, va elibera
atestatul. Atestatul este valabil pentru o perioada de un an. Valabilitatea acestui
atestat poate fi prelungită anual, în urma unei solicitări de reînnoire din partea
adoptatorului sau familiei adoptatoare.
Dacă rezultatul evaluării este nefavorabil, adoptatorul sau familia
adoptatoare au dreptul să solicite direcţiei, în termen de 30 de zile de la
comunicarea rezultatului, reevaluarea. Rezultatul nefavorabil al reevaluarii poate
fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţa competentă în
materia adopţiei de la domiciliul adoptatorului.

45
Obţinerea atestatului nu este necesară dacă majorul care urmează a fi
adoptat a fost crescut în timpul minorităţii de către adoptator sau în cazul adopţiei
copilului de către soţul parintelui firesc sau adoptiv.
Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia
adoptatoare este obligată să asigure, pe parcursul procesului de evaluare, servicii
de pregătire sau consiliere necesare pentru a-şi asuma în cunoştinţă de cauză şi în
mod corespunzător rolul de părinte.
Procedura judiciară cuprinde 3 etape:
- deschiderea procedurii adopţiei interne
- încredinţarea în vederea adopţiei
- încuviinţarea adopţiei
1. Dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită
au eşuat şi în planul individual de protecţie se stabileşte ca finalitate adopţia,
Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul va sesiza, în termen de 30 de
zile de la finalizarea demersurilor, tribunalului specializat de la domiciliul
copilului, pentru a se încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne. Dacă nu
se poate stabili domiciliul adoptatului, competent e tribunalul Bucureşti.
Încuviinţarea deschiderii procedurii adoptiei interne se face numai dacă:
a) planul individualizat de protecţie stabileşte necesitatea adopţiei interne;
b) părinţii copilului sau, după caz, tutorele îşi exprimă consimţământul la
adopţie
Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanţa admite cererea
direcţiei produce următoarele efecte:
a) drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele
exercitate de persoane fizice sau juridice se suspendă;
b) drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean
sau, după caz, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială domiciliază copilul.
Efectele hotărârii judecătoreşti încetează de drept dacă, în termen de un an
de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau
familie corespunzătoare pentru copil şi nu a iniţiat procedurile în vederea
realizării unei adopţii interne. Direcţia este obligată să revizuiască planul
individualizat de protecţie a copilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în
funcţie de finalitatea acestuia:
a) menţinerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului;
b) încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.
În cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii adopţiei interne, în
dispozitivul hotărârii judecătoreşti se va face menţiune despre constatarea
existenţei consimţământului ambilor părinţi, al unui singur părinte, al tutorelui
sau, după caz, despre suplinirea consimţământului în condiţiile art. 13 şi se va
încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne.

46
Dacă, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de deschidere
a procedurii adopţiei, dispare cauza care, potrivit art. 12 alin. (3), a făcut
imposibilă exprimarea de către unul dintre părinţi a consimţământului la adopţie,
împotriva hotărârii se poate face cerere de revizuire. Cererea de revizuire se poate
introduce până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei de oricare
dintre părinţii fireşti ai copilului sau de către direcţia care a solicitat deschiderea
procedurii adopţiei interne. Cererea de revizuire se soluţionează în camera de
consiliu, cu citarea părinţilor fireşti, a direcţiei care a solicitat deschiderea
procedurii adopţiei interne şi, dacă este cazul, a direcţiei în a cărei rază
administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului sau al familiei
adoptatoare. Participarea procurorului este obligatorie.
Cererea de revizuire suspendă soluţionarea cererii de încredinţare a copilului în
vederea adopţiei sau, după caz, de încuviinţare a adopţiei, dacă vreuna dintre
acestea se află pe rolul instanţei judecătoreşti. Direcţia care a solicitat
deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a informa de îndată
instanţa despre depunerea cererii de revizuire. Măsura de protecţie a copilului sau,
după caz, încredinţarea în vederea adopţiei se prelungeşte de drept pe perioada
soluţionării revizuirii.
Dacă instanţa judecătorească dispune revocarea măsurii încredinţării, va
hotărî, la propunerea direcţiei generale în a cărei rază administrativ-teritorială se
află domiciliul copilului, o măsură provizorie de protecţie a copilului, până la
soluţionarea revizuirii.
În cazul în care încuviinţează cererea de revizuire, instanţa va solicita
consimţământul părintelui care nu şi l-a dat anterior, numai după depunerea de
către direcţia în a cărei rază teritorială locuieşte acesta a unui raport de consiliere
şi informare în conformitate cu prevederile art. 14.
Efectuarea unei noi anchete sociale care să vizeze situaţia actuală a
părinţilor fireşti, precum şi potenţialul de reintegrare a copilului în familia
biologică/extinsă este obligatorie. Efectuarea anchetei sociale şi întocmirea
raportului sunt de competenţa direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială
locuieşte părintele firesc.
În cazul în care, după suspendarea prevăzută de art. 232, părintele care s-a
aflat în imposibilitate de a-şi exprima consimţământul se opune adopţiei şi nu sunt
motive pentru aplicarea art. 13, cererea de încredinţare a copilului în vederea
adopţiei sau, după caz, de încuviinţare a adopţiei se repune pe rol la solicitarea
direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului şi se
respinge.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are
obligaţia de a formula de îndată cerere de revizuire sau, după caz, de a solicita
suspendarea oricărei proceduri judiciare, precum şi a oricărui alt demers privind
adopţia, dacă ia cunoştinţă, până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a

47
adopţiei, despre încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea părintelui de a-
şi exprima voinţa cu privire la adopţie."
Deschiderea procedurii adopţiei interne nu trebuie îndeplinită dacă
majorul este adoptat de adoptatorul sau familia adoptatoare care l-a crescut în
timpul minorităţii şi când adoptatorul este soţul părintelui firesc sau adoptiv.

2. În termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii


judecătoreşti prin care s-a încuviinţat deschiderea procedurii adoptiei interne,
direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează
demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator sau celei mai
potrivite familii adoptatoare pentru copil. In acest termen, direcţia analizeaza cu
prioritate posibilitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei cu prioritate unei
rude din familia extinsă, cu excepţia cazului fraţilor, asistentului maternal
profesionist la care se afla copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul
se afla în plasament.
Dacă nu există solicitări din partea acestor persoane sau familii direcţia
efectuează demersuri în vederea identificării pe raza sa administrativ-teritorială a
unei persoane sau familii atestate şi aflate în evidenţa Oficiului.
După expirarea termenului de 30 de zile, direcţia solicită Oficiului ca în
termen de 5 zile să-i transmită lista centralizată la nivel naţional a persoanelor sau
familiilor adoptatoare atestate şi înscrise în Registrul naţional pentru adopţii.
Alegerea adoptatorului sau a familiei adoptatoare potrivite pentru copil se face în
termen de 60 de zile de la primirea listei centralizate, de către direcţia în a cărei
raza teritorială se afla domiciliul copilului, ţinând cont de interesul superior al
acestuia, informaţiile cuprinse în atestatul adoptatorului şi, respectiv, de evoluţia
situaţiei copilului până la acea data. Selectarea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare se notifica, in termen de 3 zile, directiei de la domiciliul acestora.
In urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifica
şi constata compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare.
Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în considerare nevoile
copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanţa
cuvenită. Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
Dacă direcţia constată compatibilitatea copilului cu persoana sau familia
adoptatoare selectată, sesizeaza de îndată instanţa judecătorească pentru
încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa
judecătorească de la domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile.
Judecarea cererilor de încredinţare a copilului în vederea adopţiei interne se face
cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei
în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a
persoanei ori familiei adoptatoare.

48
Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară: dacă majorul este
adoptat de adoptatorul sau familia adoptatoare care l-a crescut în timpul
minorităţii şi când adoptatorul este soţul părintelui firesc sau adoptiv ( când
persoana sau familia care doreşte să adopte va putea solicita în mod direct
instanţei judecătoreşti încuviinţarea adopţiei); pentru adopţia copilului pentru care
a fost deschisă procedura adopţiei interne şi acesta a fost plasat la adoptator sau la
familia adoptatoare, iar măsura plasamentului durează de cel puţin 90 de zile;
pentru adopţia copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel putin 90 de zile de
la data instituirii tutelei.
In perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei, direcţia de la
domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare urmăreşte evoluţia copilului şi a
relaţiilor dintre acesta şi persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat, întocmind
în acest sens rapoarte bilunare. La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea
adopţiei, direcţia întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre
copil şi adoptatori, pe care îl comunică instanţei competente în vederea
soluţionarii cererii de încuviinţare a adopţiei.
Dacă pe durata perioadei de încredinţare în vederea adopţiei direcţia în a
cărei rază teritoriala domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare constată
neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existenţa oricăror
alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopţie, sesizează de
îndată instanţa judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, prelungirii
măsurii încredinţării.
Hotărârea prin care instanţa de fond dispune revocarea sau prelungirea
încredinţării este executorie de drept. Dacă instanţa judecatorească dispune
revocarea măsurii încredinţării, direcţia este obligată să reia procedura..

3. Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă direct de către


adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă un major sau copilul celuilalt
soţ, iar în toate celelalte cazuri, cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi
introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcţia de la
domiciliul acestora, la sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei .
La judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopţiei interne
a copilului, precum şi a cererii de încredinţare în vederea adopţiei, ascultarea
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, iar la incuviinţarea
adopţiei copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se va solicita consimţământul.
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei se face cu citarea direcţiei în
a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază
teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei ori
familiei adoptatoare. Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei prevăzute la
art. 5 alin. (3) se face cu citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi a
adoptatului, iar judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei prevăzute la art. 20
lit. b) se face cu citarea adoptatorului şi a părinţilor fireşti ai adoptatului.
49
Instanţa poate solicita din nou consimţământul la adopţie al părinţilor
fireşti, dacă există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil
au intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra
consimţământului iniţial. Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei
interne are obligaţia să aducă la cunoştinţa instanţei, prin intermediul direcţiei în a
cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului/familiei
adoptatoare, dacă este cazul, existenţa oricăror elemente noi cu privire la situaţia
părintelui firesc ori a familiei extinse, care ar putea determina modificarea
finalităţii planului individualizat de protecţie.
Chemarea părinţilor fireşti în faţa instanţei competente să încuviinţeze
adopţia se face prin invitaţie adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se
indica date cu privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea
identităţii sau a altor informaţii cu privire la persoana ori familia adoptatoare.
Instanţa poate invita la aceeaşi dată direcţia competentă potrivit art. 22 alin. (3) şi
direcţia competentă potrivit art. 35 alin. (1).
În cazul în care părinţii se prezintă personal în faţa instanţei şi îşi exprimă
refuzul de a mai consimţi la adopţie, instanţa suspendă soluţionarea cererii de
încuviinţare a adopţiei. Declaraţia părinţilor fireşti împreună cu încheierea de
suspendare se comunică direcţiei competente potrivit art. 22 alin. (3), care va
formula cerere de revizuire a hotărârii de deschidere a procedurii adopţiei.
Direcţia de la domiciliul copilului va urmări şi va întocmi rapoarte
trimestriale cu privire la evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii săi
adoptivi pe o perioadă de cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei. Direcţia de
la domiciliul copilului are obligaţia să asigure părinţilor adoptivi servicii
postadopţie.
- Înregistrarea adopţiei
Potrivit art. 66 din lege, direcţia în a carei raza teritorială se afla domiciliul
copilului transmite Oficiului Român pentru Adopţii , copii ale următoarelor
documente:
a) hotărârea judecătorească prin care s-a încuviinţat deschiderea procedurii
adopţiei naţionale;
b) hotărârea judecătorească de încredinţare în vederea adopţiei;
c) hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei;
d) hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii adopţiei;
e) atestatul eliberat adoptatorului sau familiei adoptatoare.
Acestea se transmit în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti sau, respectiv, în termen de 5 zile de la data
emiterii atestatului şi însoţit de toate informaţiile cu privire la persoanele sau
familiile pentru care s-a emis atestatul.
Oficiului Român pentru Adopţii este un organ aflat în subordinea
Guvernului, cu personalitate juridică, înfiinţat în scopul supravegherii şi sprijinirii
acţiunilor de protecţie a drepturilor copilului prin adopţie şi al realizării cooperării
50
internaţionale în acest domeniu. Funcţiile şi atribuţiile sale sunt stabilite prin art. 5
din Legea nr. 274/2004.
Adopţia internaţională
Vizează două situaţii:
1. adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau
familie cu domiciliul în străinătate- se aplică dispoziţiile Legii nr.
273/2004
2. adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau
familie cu domicilul în România - se aplică dispoziţiile Legii nr.
105/1992.
Pentru adopţiile internaţionale, pe lângă îndeplinirea condiţiilor generale
pentru încuviinţarea adopţiei, mai trebuie îndeplinite şi alte condiţii speciale:
- adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază
în străinătate să fie bunicul copilului pentru care a fost deschisă procedura
adopţiei
- adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate
pentru adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă
în statul primitor şi a beneficiat de consilierea necesară în vederea
adopţiei în statul primitor sau organizatiile sale acreditate si autorizate in
conditiile legii. Îndeplinirea acestor condiţii de către adoptator se atestă
de către autoritatea centrală competentă din statul primitor. După ce este
făcută dovada acestor atestate, Oficiul va lua în evidenţă cererea
adoptatorului.
Condiţii de formă
Cererile transmise Oficiului trebuie însoţite de următoarele documente, în
original şi însoţite de traducerea legalizată în limba română:
a) un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând
informaţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea
şi aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personala, familială, materială şi
medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din
România, precum şi cu privire la copiii pe care ar putea să-i primeasca spre
adopţie; concluziile raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de
autorităţile competente din statul primitor;
b) certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care
doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în
limba română;
c) cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
d) raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
e) actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre
şi să locuiască permanent în statul primitor.

51
Procedura adopţiei internaţionale
Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele necesare, se
înaintează de către Oficiu instantei judecatoresti. Procedura urmată este aceeaşi ca
în cazul adopţiei interne. În cadrul procesului, va fi citat şi Oficiul Român pentru
Adopţii.
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei internaţionale se face cu
citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, al persoanei
sau familiei adoptatoare, precum şi a Oficiului.
Efectele adopţiei
Adopţia produce efecte numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti prin care a fost încuviinţată. Efectele adopţiei privesc:
1. Rudenia civilă.
2. Numele adoptatului - Adoptatul dobandeste prin adoptie numele adoptatorului.
3. Domiciliul şi locuinţa adoptatului. - Adoptatul are domicilul şi locuinţa la
adoptator sau adoptatori.
4. Cetăţenia adoptatului - Minorul adoptat, străin sau fără cetăţenie, dobândeşte
cetăţenia română (art. 4 din Legea nr. 21/1991).
5. Vocaţia succesorală - Rudenia rezultată din adopţie dă naştere la o vocaţie
succesorală reciprocă asemeni rudeniei fireşti.
6. Obligaţia de întreţinere - Se aplică dispoziţiile art. 86 şi ale art. 89 C. fam.
7. Drepturi şi îndatoriri părinteşti - Adoptatorul are fata de copilul adoptat,
drepturile si indatoririle parintelui firesc fata de copilul sau.
Defiinţarea adopţiei
Intervine în cazul în care adopţia a fost încheiată cu încălcarea unor
dispoziţii legale a căror nesocotire este sancţionată cu nulitatea. Desfiinţarea
adopţiei priveşte atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea relativă.
Cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau contemporane cu
hotărârea judecătorească de încuviinţarea a adopţiei.
Nulitatea absolută
Cazuri de nulitate absolută
- lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului
care a împlinit vârsta de 10 ani;
- adopţia succesivă sau concomitentă cu privire la aceeaşi persoană;
- adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii
de către adoptator;
- adoptatorul nu are capacitate de exerciţiu deplină;
- diferenta de vârstă între adoptat şi adoptator e mai mică de 18 ani sau de
15 ani;
- adopţia între fraţi, a unui soţ de către celălalt soţ, adopţia a 2 soţi de către
acelaşi adoptator, precum şi adopţia a 2 rude în linie dreaptă (a copiilor
minori de către părinţii fireşti);
- încălcarea scopului adopţiei care poate să intervină în următoarele cazuri:
52
a. adopţia copilului de către tuturele său, dacă a fost încheiată în
scopul sustragerii tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic
dări de seama
b. adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi a eluda
dispoziţii legale privind dreptul la moştenire
Cazuri de nulitate relativă
- vicierea consimţământului prin eroare, dol sau violenţă.
În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţii, se aplică dreptul comun, cu
excepţia nulităţii relative, care poate fi invocată chiar şi de persoanele lipsite de
consimţământ.
Acţiunea în constatarea sau declararea nulităţii adopţiei aparţine oricărei
persoane interesate. După dobîndirea de către adoptat a capacităţii depline de
exerciţiu, acţiunea aparţine numai acestuia. Competenţa materială aparţine
tribunalului.
Efectele desfiinţării adopţiei
- rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată
- fostul adoptat va reveni la numele de familie pe care îl avea anterior
adopţiei
- domiciliul şi locuinţa nu vor mai fi la adoptator
- impedimentele la căsătorie dispar
- copilul, cetăţean român, adoptat de un cetăţean stăin, dacă nu a împlinit
vârsta de 18 ani, este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia
română. Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a
împlinit 18 ani şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă a părăsit ţara
pentru a domicilia în stăinătate, este considerat că nu a fost niciodată
cetăţean român.
- obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează pentru viitor
- ocrotirea părintească este redobândită de către părinţii fireşti; instanţa
poate institui tutela sau alte măsuri de protecţie specială a copilului.

Desfacerea adopţiei
Din coroborarea dispoziţiilor art. 54 şi ale art. 7 alin. 3 litera a, desfacerea
adopţiei intervine atunci când adoptatorul sau sotii adoptatori au decedat; în acest
caz, adopţia anterioară se consideră desfacută pe data rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.

Capitolul al VII- lea: Obligaţia legală de întreţinere

Obligaţia de întreţinere este îndatorirea legală a unei persoane de a


asigura altei persoane mijloacele necesare traiului şi educării şi pregătirii
profesionale.

53
Fundamentul obligaţiei de întreţinere constă în îndatorirea de sprijin moral şi
material a persoanei aflate în raporturi de rudenie, de căsătorie şi alte raporturi
asimilate celor de rudenie.
Caractere juridice
1) Caracterul legal – obligaţia de întreţinere e prevăzută de lege şi există numai
între persoanele şi în condiţiile arătate de lege. Obligaţia legală de întreţinere e
diferită de obligaţia de întreţinere contractuală. Ele pot însă coexista, întrucât nu
există compatibilitate între ele, în sensul că acelaşi creditor poate fi îndreptăţit la
întreţinere din partea aceluiaşi debitor atât în temeiul dispoziţiilor Codului
familiei cât şi prin convenţie.
2) Caracterul personal – obligaţia de întreţinere există numai între anumite
persoane prevăzute de lege, fiind strâns legată de calitatea persoanei şi destinată
exclusiv asigurării traiului de zi cu zi. Decurg următoarele consecinţe:
- obligaţia de întreţinere e insesizabilă, dar nu în întregime. Potrivit art.409 alin. 1
Cod de procedură civilă, sumele ce se plătesc periodic şi sunt destinate asigurării
mijloacelor de existenţă ale unei persoane pot fi mărite până la o treime din
venitul lunar net. Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea
nu poate depăşi o jumătate din venitul lunar net, indiferent de natura creanţelor,
atât numai dacă legea prevede altfel. Dacă sumele plătite periodic şi destinate
asigurării mijloacelor de existenţă sunt mai mici decât cuantumul salariului minim
net pe economie, caestea vor fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate
din acest cuantum (aliniatul 3)
- obligaţia de întreţinere este incesibilă – cesiunea de creanţă, novaţia prin
schimbare de debitor, stipulaţia pentru altul nu sunt permise
- compensaţia legală (art.1147 punctul 3 Cod civil) nu operează. Compensaţia
judecătorească poate fi dispusă de instanţă, dar numai cu privire la creanţele de
întreţinere (stabilirea pensiei de întreţinere la divorţ când ambilor părinţi li s-a
încredinţat câte un copil). Creanţa de întreţinere nu poate fi compesată cu creanţe
de altă natură
- obligaţia de întreţinere nu este transmisibilă – moştenitorilor, cu excepţia
obligaţiei de întreţinere a copilului minor care poate trece asupra moştenitorului
debitor obligat în condiţiile art. 96 Codul familiei
- obligaţia de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice; însă creditorii
debitorilor obligaţi la întreţinere pot cere sistarea întreţinerii sau reducerea
cuantumului acesteia.
3) Caracterul reciproc – art.2 şi art. 86 Codul familiei – existenţa obligaţiei nu este
condiţionată de reciprocitatea îndeplinirii acesteia.
Prin excepţie, există obligaţia unilaterală de înteţinere în sarcina sau în
beneficiul unor categorii de persoane:
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să dea
întreţinere copilului pe timpul minorităţii, dacă părinţii fireşti ai acestuia sunt
decedaţi, dispăruţi sau în nevoie (art.87 aliniatul 1 Codul familiei). Obligaţia de
54
întreţinere devine reciprocă dacă întreţinerea copilului a fost prestată timp de 10
ani (art.87 aliniatul 2 Cod fam.)
- cel care a luat un copil spre creştere fără să întocmească formele legale pentru
adopţie, dacă părinţii acestuia sunt decedaţi, dispăruţi sau se află în nevoie (art.88
Codul familiei)
- moştenitorii persoanei care a întreţinut un minor fără a fi avut obligaţia legală
sunt datori să asigure acestuia întreţinere pe timpul minorităţii, dar numai în limita
bunurilor moştenite şi dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi sau în nevoi
(art.96 Codul familiei)
- fostul soţ de rea-credinţă din căsătoria desfiinţată datorează întreţinere soţului de
bună-credinţă (art.24 aliniatul 1 Codul familiei)
- fostul soţ din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul are obligaţia
unilaterală de întreţinere, însă numai la împlinirea termenului de un an de la
desfacerea căsătoriei (art.41 aliniatul 2 Codul familiei). Timp de un an de la
rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,
obligaţia de întreţinere este reciprocă
- fostul soţ din căsătoria desfăcută, recăsătorit, datorează întreţinere fostului soţ
(art. 41 aliniatul ultim). El nu beneficiază de reciprocitate, întrucât prin
recăsătorire a pierdut acest drept. Va datora unilateral actualul soţ.
4) Caracterul succesiv al obligaţiei de întreţinere – executarea sa se face de regulă,
prin prestaţii periodice. De aceea, în principiu, plata anticipată a întreţinerii, sub
forma unei sume globale nu este admisă. În practica judiciară s-a admis şi teza
contrară, atunci când executarea obligaţiei ar fi imposibil de executat; astfel chiar
şi în aceste condiţii creditorul întreţinut poate solicita majorarea cuantumului
întreţinerii, dacă au intervenit modificări în privinţa criteriilor avute în vedere
iniţial la stabilirea cuantumului. Obligaţia de întreţinere se datorează de la data
cererii de chemare în judecată, dar se prezumă că până la această dată creditorul
nu a avut nevoie de întreţinere. Prezumţia e relativă, putând fi răsturnată dacă se
dovedeşte că sesizarea instanţei a fost întârziată din motive imputabile
debitorului.
5) Caracterul variabil al obligaţiei de întreţinere – existenţa cuantumului şi
modalităţile de executare ale acesteia diferă de la caz la caz
6) Caracterul divizibil al obligaţiei de întreţinere, atât sub aspect activ al
creditorilor întreţinuţi, cât şi sub aspect pasiv, al debitorilor obligaţi. În ipoteza în
care mai multe persoane sunt ţinute a acorda asistenţă aceluiaşi creditor, fiecare
debitor va contribui la plata întreţinerii proporţional cu mijloacele de care dispune
(divizibilitate pasivă) – art.90 aliniatul 1 Codul familiei. Atunci când mai mulţi
creditori sunt îndreptăţiţi să solicite concomitent întreţinere de la acelaşi debitor,
iar debitorul nu poate asigura în întregime întreţinerea cuvenită fiecăruia în parte,
potrivit art. 92 Codul familiei, instanţa poate dispune fie ca întreţinerea să fie
prestată numai unuia dintre creditori, fie ca întreţinerea care poate fi prestată de
debitor să fie împărţită între mai mulţi sau chiar toţi creditorii (divizibilitate
55
activă). Creditorul neândestulat în totul sau în parte poate solicita întreţinere de la
alte persoane obligate în ordinea imediat următoare.
Persoana îndreptăţită să solicite întreţinerea trebuie să cheme în judecată
pe toţi debitorii, pentru a obţine acoperirea integrală a creanţei, întrucât fiecare
dintre debitori este ţinut numai în măsura propriei părţi. Dacă acţiunea e
îndreptată numai împotriva unora dintre debitori, instanţa va stabili contribuţia
pârâţilor ţinând cont de partea fiecăruia.
De la regula divizibilităţii există două excepţii, atunci când debitorii sunt
ţinuţi să răspundă solidar, debitorul plătitor urmând să se întoarcă împotriva
celorlalţi, pe partea fiecăruia cu acţiune în regres.
- părintele îndreptăţit la întreţinere, în caz de urgenţă, se poate îndrepta împotriva
unuia dintre copii săi şi cu posibilitatea recunoscută descendenţilor care au prestat
întreţinerea de a se întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia
(art.90 aliniatul 2 Codul familiei). Solidaritatea pasivă este facultativă pentru
părintele creditor şi operează numai în condiţiile urgenţei, care trebuie verificată
de către instanţa de judecată.
- oricare dintre moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau
dintre moştenitorii celui care a dat întreţinere unui copil fără a avea obligaţie
legală, poate fi acţionat în justiţie pentru întreaga creanţă cuvenită minorului prin
acţiunea în regres – împotriva celorlalţi debitori solidari, pentru partea fiecăruia,
stabilită proporţional cu valoarea bunurilor moştenite (art.96 aliniatul 2 Codul
familiei). Obligaţia poatefi avlorificată dacă părinţii minorului au murit, au
dispărut sau sunt în nevoi.
Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere.
Obligaţia de întreţinere se fundamentează pe îndatorirea morală a
membrilor unei familii de a-şi acorda sprijin atunci când unul dintre aceştia s-ar
afla în stare de nevoie. Astfel, potrivit art. 86 Codul familiei, obligaţia legală de
întreţinere există între următoarele persoane:
- între soţ şi soţie
- între părinţi şi copii
- între bunici şi nepoţi
- străbunici şi strănepoţi
- fraţi şi surori
- între celelalte persoane anume prevăzute de lege, adică între foştii soţi din
căsătoria desfăcută (art.91 aliniatul 1 Codul familiei)sau desfiinţată (art.24
aliniatul 1 Codul familiei) – reciprocitatea există atunci când ambii soţi au fost de
bună credinţă la data încheiereii căsătoriei nule sau anulate
- cel care a luat un copil pentru a-l creşte fără a întocmi formele necesare – art.88
Codul familiei
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ e obligat să
continuie a da întreţinere acestuia pe timpul minorităţii, dacă părinţii fireşti sunt
decedaţi, dispăruţi sau în nevoie (art.87 aliniatul 1 Codul familiei)
56
- copilul care a beneficiat 10 ani de întreţinerea părintelui vitreg , poate fi obligat
la rândul său la întreţinere (art.87 aliniatul 2 Codul familiei)
- moştenitorii celui obligat la întreţinere, în limita bunurilor moştenite, pe
perioada minorităţii copilului şi în subsidiar faţă de persoana acestuia (art.96
aliniatul 1 Codul familiei).

Ordinea în care se datorează întreţinerea.


În situaţia în care mai mulţi debitori sunt ţinuţi să acorde deopotrivă,
întreţinerea aceluiaş creditor, legiuitorul stabileşte ordinea imperativă a prestării
întreţinerii, în funcţie de calitatea sau de proximitatea relaţiilor de rudenie faţă de
cel îndreptăţit la întreţinere.
Textul art.89 Codul familiei stabileşte următoarea ordine a prestării
întreţinerii de către persoanele ţinute să-şi acorde întreţinere:
1. soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi
2. descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai
mulţi ascendenţi sau descendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea
celui în grad mai îndepărtat
3. cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti. În cazul
adopţiei cu efecte restrânse, obligaţia de întreţinere a părinţilor fireşti şi a rudelor
acestora are caracter subsidiar, adoptatul urmând să ceară întreţinere părintelui
său adoptiv şi dacă acesta e decedat, dispărut sau în stare de nevoie, se va putea
îndrepta împotriva părinţilor fireşti
4. fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor.
Intră în categoria „ celelate persoane prevăzute de lege” :
- între foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea se
datorează în aceeaşi ordine ca şi între soţii din căsătorie
- cel care a luat un copil spre creştere fără a întocmi actele necesare adopţiei are
faţă de minor o obligaţie de întreţinere, însă subsidiară părinţilor fireşti şi se
prestează atunci când au decedat, au dispărut şi sunt în stare de nevoie
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilat soţ datorează
întreţinere copilului dacă părinţii au decedat, dispărut sau sunt în nevoi
- copilul întreţinut timp de 10 ani de părintele vitreg – art.87 aliniatul 2 C. fam.
- moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui copil - art. 96 Codul familiei
Condiţii generale ale obigaţiei de întreţinere.
Condiţiile privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere
O persoană este îndreptăţită la întreţinere dacă sunt îndeplinite cumulativ, potrivit
art. 86 aliniatul 2 Codul familiei, două condiţii:
1. Starea de nevoie a creditorului întreţinut
2. Cauza stării de nevoie este incapacitatea de a munci

57
1. Starea de nevoie a creditorului obligat de întreţinere reprezintă neputinţa unei
persoane, totală sau parţială, de a-şi procura prin mijloace proprii cele necesare
traiului zilnic: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă , medicamente, etc.
Se află în această stare persoanele care nu pot obţine venituri din muncă
sau produse de bunurile sale şi nici nu deţin bunuri pe care le-ar putea valorifica.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt, apreciată de instanţa de judecată, de la
caz la caz, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte cel care pretinde
întreţinerea, nivelul general de viaţă păstrându-se echilibrul între standardul de
viaţă al creditorului şi cel al debitorului întreţinut.
Starea de nevoie a descendentului minor
Potrivit art. 86 alin. 3 Codul familiei, descendentul, pe perioada
minorităţii, are dreptul la întreţinere oricare ar fi starea de nevoie în care se află.
Principala cauză a stării de nevoie a minorului este incapacitatea de a munci şi
procesul de şcolarizare. Faptul că minorul refuză să urmeze vreo formă de
învăţământ sau să se încadreze în muncă, deşi are vârsta legală, nu are nici o
consecinţă asupra dreptului descendentului minor de a pretinde şi obţine
întreţinere.
Prezumţia stării de nevoie a descendentului minor are caracter relativ,
părinţii neputând fi obligaţi la întreţinere dacă au făcut dovada că minorul dispune
de venituri proprii fie din muncă, fie din alte surse. Dacă starea de nevoie
încetează temporar, instanţa poate dispune încetarea temporară a întreţinerii. Dacă
veniturile minorului sunt insuficiente părinţii sunt datori să le completeze (art.107
aliniatul 2 Codul familiei).
În situaţia în care minorul dispune de bunuri pe care le-ar putea valorifica
în vederea obţinerii sumelor necesare traiului, starea de nevoie a minorului trebuie
să se aprecieze în funcţie de veniturile proprii, fără a se ţine seama de bunurile din
patrimoniu. Potrivit art.106 Codul familiei, părintele nu are nici un drept asupra
bunului copilului şi nici copilul asupra bunului părintelui, în afară de dreptul la
moştenire şi la întreţinere. De asemenea starea de nevoie trebuie evaluată şi prin
raportare la mijloacele materiale ale părinţilor.
Atunci când minorul solicită întreţinere altor persoane decât părinţii,
starea de nevoie nu se mai prezumă, ci trebuie să decurgă din incapacitatea de a
munci. Starea de nevoie se va aprecia cu mai multă exigenţă şi nu va primi
întreţinere decât dacă nu are bunuri proprii valorificabile.
2. Incapacitatea de a munci poate avea cauze diferite: vârsta înaintată, boală etc.,
totală sau parţială, definitivă sau temporară. Dreptul la întreţinere se apreciază în
funcţie de potenţialul real de muncă al beneficiarului întreţinerii. Atingerea
vârstei de pensionare de către o persoană nu poate fi echivalată , obligatoriu, cu
pierdera capacităţii de muncă. Obţinerea întreţinerii de către o astfel de persoană
este condiţionată de proba incapacităţii de muncă. Proba incapacităţii poate fi
făcută prin orice mijloc de probă.

58
Prin execepţie, este scutit de proba incapacităţii de muncă descendentul
minor care solicită întreţinere de la ascendentul său.
Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei legale de întreţinere
1. Debitorul să dispună de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de
întreţinere. Potrivit art. 94 Codul familiei, întreţinerea e datorată potrivit cu nevoia
celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.
Vor fi luate în considerare toate mijloacele materiale ale debitorului cum
ar fi veniturile din muncă, salarii, premii, ajutorul pentru incapacitatea temporară
de a munci, compensaţia acordată în caz de desfacere a contractului individual de
muncă, indemnizaţia de şomer, bunurile care nu-i sunt necesare şi pot fi
valorificate (art.409 alin. 4 Cod de procedură civilă). Nu vor fi luate în
considerare venituirile întâmplătoare: sporul de muncă pentru condiţii deosebite
de muncă, aocaţiile de stat pentru copii, ajutorul pentru îngrijirea copilului bolnav,
ajutorul de maternitate sau deces, bursele de studii, diurnele, precum şi alte
asemenea indemnizaţii de destinaţie specială, stabilite potrivit legii (art.409 alin. 7
Cod de procedură civilă).
Noţiunea de „mijloace de dobândire” trebuie interpretată nu doar în raport
de ceea ce s-a realizat până la un moment dat de debitor ci şi de ceea ce este
posibil să se realizeze în viitor, luându-se în considerare aptitudinea de a munci.
Cel lipsit de mijloace materiale, care deşi e apt de muncă, din motive
întemeiate, nu poate fi obligată la întreţinere atât timp cât subzistă cauzele de
împiedicare.
Sunt considerate motive temeinice: boala gravă, satisfacerea stagiului militar,
continuarea studiilor la cursurile de zi ale unei forme de învăţământ, starea
privativă de libertate datorată debitorului care a săvârşit o infracţiune, alta decât
cea de abandonare de familie.
La stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului se va ţine seama şi de
alte obligaţii de întreţinere care îi incumbă , cheltuielile cu nevoile personale etc.
2. Să nu existe o altă persoană obligată prioritar la întreţinere potrivit ordinii
instituite de lege – creditorul nu are dreptul de opţiune în privinţa debitorului care
îi acordă întreţinerea. Un debitor de rang inferior e obligat să presteze întreţinerea
numai dacă debitorul aflat înaintea sa nu poate fi obligat pentru că nu dispune de
mijloace materiale, e decedat sau dispărut.

Modalităţi de excutare a obligaţiei legale de întreţinere.


Potrivit art. 93 alin. 1 Codul familiei întreţinerea va fi prestată fie în
natură, fie prin echivalent bănesc; de asemenea se poate stabili un sistem mixt de
executare.
Modul de executare va fi stabilit în concret de către instanţă în funcţie de
circumstanţele cauzei, ţinându-se seama de nevoile creditorului şi posibilităţile
debitorului. Felul executării se poate stabili şi prin învoiala părţilor, însă acesta
trebuie supus controlului judiciar.
59
La cerere, atunci când intervin modificări în privinţa împrejurărilor avute
în vedere de instanţă la data stabilirii modului de executare, pot opera schimbări
în privinţa modului de acordare a întreţinerii.
Datorită caracterului succesiv al obligaţiei de întreţinere, prestaţiile se fac,
de regulă, la anumite intervale de timp, de regulă lunar. Prin excepţie, este
posibilă executarea întreţinerii printr-o singură prestaţie a debitorului.
Stingerea obligaţiei de întreţinere
Cauzele generale de stingere a oblogaţiei de întreţinere sunt:
1) Dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinut (art. 86 alin. 2 Codul
familiei). Starea de nevoie a creditorului întreţinut, de regulă, derivă din
incapacitatea de a munci, cu executarea descendentului major. Prin urmare dreptul
la întreţinere se stinge odată cu dispariţia cauzelor de incapacitate. Este posibilă
sistarea pensiei de întreţinere a copilului minor, care, înainte de vârsta
majoratului, devine salariat, realizând venituri îndestulătoare intereselor sale. De
asemenea copilul minor care se căsătoreşte pierde dreptul la întreţinerea
părinţilor. Descendentul major care nu se află în continuarea studiilor, nu mai
beneficiază de întreţinere.
2) Debitorul obligat nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării
întreţinerii. Insuficienţa resurselor materiale stinge obligaţiile debitorului faţă de
creditorul întreţinut, dar nu afectează dreptul la întreţinere al beneficiarului, care
poate solicita întreţinere de la debitorii obligaţi în subsidiar. Încetarea obligaţiei
de întreţinere nu este cu titlu definitiv. De îndată ce situaţia materială a debitorului
se îmbunătăţeşte, debitorul poate solicita revenirea asupra situaţiei prestaţiilor.
3) decesul creditorilor sau al debitorilor obligaţi la întreţinere( art. 95 Codul
familie). Obligaţia de întreţinere are caracter personal, fiind stâns legată de
calitatea persoanei. Prin execepţie, conform art. 96 Codul familiei, la decesul
celui obligat la întreţinerea unui copil minor şi a decesului celui care a acordat
întreţinere unui copil minor fără să fi avut această obligaţie legală, moştenitorii
defunctului sunt obligaţi să continue întreţinerea pe toată perioada minorităţii
copilului, proporţional cu valoarea bunurilor moştenite, în condiţiile în care
părinţii minorului sunt decedaţi, dispăruţi sau sunt în nevoie.
4) pierderea calităţii avută în vedere de legiutor la impunerea obligaţiei de
întreţinere. Această cauză decurge tot din caracterul personal al obligaţiei legale
de întreţinere. Astfel obligaţia de întreţinere între soţi subzistă pe perioada
căsătoriei, din care decurge calitatea de soţ.
În unele situaţii, stingerea obligaţiei legale de întreţinere e determinată de
dispariţia unor cerinţe anume prevăzute de lege:
- între soţi, obligaaţia reciprocă de întreţinere există numai pe durata căsătoriei
- între foştii soţi, dreptul la întreţinere al fostului soţ, încetează prin recăsătorirea
creditorului întreţinut, iar când beneficiarul întreţinerii e fostul soţ divorţat
vinovat. exclusiv pentru desfacerea căsătoriei, prin împlinirea termenului de 1 an
de la data desfacerii căsătoriei părţilor
60
- minorul, creditor al întreţinerii prestată de o altă persoană decât părinţii fireşti
sau adoptivi, ajuns la majorat, nu mai poate pretinde întreţinere pe motiv că se
află în continuarea studiilor.
Obligaţia legală de întreţinere între soţi (art 86 alin. 1 şi art. 41Codul familiei) –
poate fi definită ca o îndatorire legală reciprocă a soţilor izvorâtă din instituţia
căsătoriei, de a-şi asigura la nevoie unul altuia cele necesare traiului.Obligaţia are
caracter prioritar, soţii datorându-şi întreţinere înaintea altor persoane.
În mod normal, executarea obligaţiei de întreţinere se realizează prin
simplul fapt al convieţuirii soţilor şi prin contribuţia fiecăruia la toate sarcinile
căsniciei. Obligaţia de întreţinere între soţi subzistă pe tot timpul căsătoriei,
inclusiv în timpul procesului de divorţ.
În caz de neînţelegeri, soţul aflat în nevoie va putea solicita obligarea
celuilalt la a-i presta întreţinerea. Refuzul unuia dintre soţi de a-i acorda celuilat
întreţinerea poate constitui infracţiunea de abandon de familie.
Soţul care pretinde întreţinerea trebuie să facă dovada stării de nevoie în
care se află. Starea de nevoie e o chestiune de fapt, care se apreciază atât în raport
de veniturile soţului creditor, cât şi de bunurile sale valorificabile. Starea de
nevoie nu există atât timp cât soţul care nu realizează venituri are bunuri proprii
sau comune valorificabile. Pot fi vândute numai bunurile care prisosesc unui trai
decent. Bunurile comune vor fi valorificate mai înainte de a se cere obligarea
soţului la plata unei pensii de întreţinere. Pentru acest motiv este admisibilă
cererea de partaj a bunurilor comune în timpul căsătoriei.
În practică au existat discuţii legate de faptul condiţionării dreptului la
întreţinere de condiţia celui aflat în nevoie. Astfel, soţul care a părăsit domiciliul
conjugal are dreptul la întreţinere numai în situaţia în care părăsirea domiciliului a
fost justificată. De asemenea soţul care a săvârşit faţă de celălat fapte de o
gravitate deosebită, trebuie decăzut din dreptul la întreţinere.
În cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are dreptul la
întreţinere până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea
căsătoriei.
Potrivit art. 90 alin. 1, art.91 şi art. 94 alin. 1 Codul familiei, o persoană
poate fi obligată la întreţinere dacă dispune de mijloacele necesare. La
determinarea posibilităţilor materiale ale soţului debitor se va ţine seama de
veniturile cu caracter de continuitate ale acestuia, bunurile care nu-i sunt strict
necesare şi pot fi înstrăinate, precum şi de economiile realizate. Se va ţine seama,
de asemenea, şi de alte sarcini care îi revin, de exemplu: alte obligaţii de
întreţinere care îi afectează posibilităţile materiale. Întreţinerea datorată poate fi
stabilită până la o treime din venitul net al soţului debitor. Întreţinerea acordată
soţului şi cea datorată copiilor nu poate depăşi o jumătate din venitul net al soţului
debitor.
2) Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi (art.41 alin. 2- alin. 5 Codul
familiei).
61
Izvorul acestei obligaţii este tot căsătoria dar desfăcută sau desfiinţată.
Presupune îndeplinirea condiţiilor generale, cu unele particularităţi. Se cer
îndeplinite următoarele condiţii:
a) fostul soţ se află în nevoie datorită incapacităţii de a munci
b) incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de căsătorie sau în timpul
acesteia. Dacă a intervenit după desfacerea căsătoriei, are dreptul la întreţinere
numai dacă incapacitatea a fost determinată de unele împrejurări în legătură cu
căsătoria şi a intervenit în decurs de cel mult un an de la desfacerea acesteia
c) fostul soţ din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria are dreptul la întreţinere timp
de un an de la desfacerea căsătoriei.
Săvârşirea unor fapte grave care atrag nedemnitatea succesorilor duc la
pierderea dreptului la întreţinere, dacă faptele au fost comise au fost comise
înainte sau ulterior desfacerii căsătoriei.
Foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea oricărei alte persoane.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se naşte din momentul în care
dobândeşte calitatea de „fost soţ”, adică de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii de divorţ (instanţa va dispune obligarea debitorului la plata întreţinerii şi
ulterior divorţului, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată)
dacă dreptul la întreţinere a fostului soţ a fost stabilit în cadrul procesului de
divorţ. Creditorul fost soţ exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei, are dreptul la
întreţinere limitat în timp de un an de zile socotit de la data desfacerii căsătoriei.
Culpa este stabilită în procesul de divorţ şi are autoritate de lucru judecat în
acţiunea directă în stabilirea pensiei de întreţinere.
În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii se aplică dispoziţiile art. 41 alin.
3 Codul familiei.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se stinge prin recăsătorirea sa sau prin
moartea creditorului sau debitorului întreţinut. Obligaţia de întreţinere subzistă
chiar dacă debitorul se recăsătoreşte. Acesta poate fi ţinut concomitent la
întreţinerea atât faţă de fostul soţ, cât şi faţă de soţul din căsătoria actuală.
În cazul căsătoriei putative, dreptul la întreţinere al fostului soţ de bună-
credinţă se naşte de la rămânerea irevocabilă a hotărîrii prin care a fost desfiinţată
căsătoria. Dreptul fostului soţ de bună-credină la întreţinere nu e limitat în timp.
Când ambii soţi sunt de bună- credinţă, obligaţia de întreţinere are caracter
reciproc.
3) Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii (art. 86 alin.l 1 şi art.107 alin. 1
Codul familiei).
Particularităţi
a) Starea de nevoie a copilului minor - este singura cerinţă impusă de legiutor
descendentului minor şi aceasta se prezumă iuris tantum pe toată durata
minorităţii. Minorul care obţine venituri îndestulătoare întreţinerii sale nu poate
pretinde întreţinere; dacă acestea acoperă numai în parte starea de nevoie, părinţii
sunt obligaţi să întreţină proporţional cu nevoia minorului.
62
b) obiectul obligaţiei de întreţinere – potrivit art.107 alin. 2 Cod familiei, constă
în asigurarea mijloacelor necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copilului. Obligaţia de întreţinere a părinţilor minorului
are caracter complex, având ca finalitate atât procurarea mijloacelor necesare
traiului cât şi asigurarea condiţiilor materiale impuse de procesul de formare a
copilului prin şcolarizare şi pregătire profesională
c) Data de la care se datoreză întreţinerea – de regulă, întreţinerea copilului minor
se înfăptuieşte voluntar de către părinţi prin convieţuirea în cadrul aceleiaşi
familii. Atunci când executarea acestei obligaţii se face prin intervenţia instanţei
judecătoreşti, întreţinerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată.
Prin excepţie, se poate stabili pensie de întreţinere pentru o perioadă
anterioară cererii de chemare în judecată dacă promovarea acţiunii a fost
întârziată din cauze imputabile debitorului.
În caz de divorţ, întreţinerea se datorează tot de la data introducerii cererii
de chemare în judecată. Dacă pensia cuvenită copilului minor a fost stabilită print-
o hotărâre anterioară pronunţării divorţului, instanţa investită cu soluţionarea
divorţului este datoare să se pronunţe cu privire la obligaţia de întreţinere a
părintelui şi va dispune obligaţia părintelui-debitor cu începere de la data
pronunţării hotărârii de divorţ.
Copilul din afara căsătoriei a cărui paternitate a fost stabilită pe cale
judiciară, poate solicita întreţinerea tatălui de la data introducerii cererii în
stabilirea paternităţii.
Părintele care a suportat în întregime cheltuielile de întreţinere are
dreptul la despăgubiri în baza art. 991 Cod civil.
d) Cuantumul obligaţiei de întreţinere se stabileşte având în vedere prevedrile
art.94 alin. 3 Codul familiei care stabileşte plafoane maximale din câştigul de
muncă al celui obligat: - până la o pătrime pentru un copil
- până la o treime pentru doi copii
- până la jumătate pentru trei sau mai mulţi copii
Aceste plafoane nu sunt fixe. La stabilirea cuantumului de întreţinere,
instanţa va ţine cont de plafoanele maximale legale, dar şi de nevoia creditorului
şi mijloacele debitorului. Potrivit art.107 alin. 2, întinderea obligaţiei legale de
întreţinere, felul şi modalităţile concrete de executare, precum şi contribuţia
fiecărui părinte se vor stabili pe cale judiciară doar dacă există neânţelegeri între
părinţi. Prin urmare, convenţiile intervenite între părinţi sunt licite atât timp cât nu
sunt atinse interesele copilului. În caz de divorţ, orice convenţie a soţilor cu
privire la pensia de întreţinere este supusă încuviinţării instanţei.
La determinarea cuantumului întreţinerii, instanţa va ţine seama de
mijloacele ambilor părinţi, în sensul că va avea în vedere ce poate asigura din
mijloacele sale părintele căruia i s-a încredinţat copilul.
În toate cazurile instanţa va fixa o sumă concretă la care e ţinut debitorul
şi nu va indica o cotă din câştigul din muncă al acestuia. Determinarea câştigurilor
63
din muncă ale debitorului se face pe baza salariului mediu şi a celorlate venituri
din muncă cu caracter de continuitate, obţinute în ultimele şase luni
premergătoare obligării la plată.
e) caracterul solidar al obligaţiei legale de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor
minori – ca regulă generală, obligaţia legală de întreţinere e divizibilă atât activ,
cât şi pasiv (art. 90 alin. 2, art. 92 Codul familiei).
Legea prevede cinci excepţii de la regula divizibilităţii; această obligaţie de
întreţinere este, sub aspect pasiv, solidară. Ambii părinţi sunt datori să contribuie,
fiecare proporţional cu mijloacele de care dispune, la cheltuielile legate de
creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copilului.
Oricare dintre părinţi poate fi urmărit pentru întreaga creanţă a întreţinerii,
iar părintele care a executat în întregime prestaţia, are la îndemână o acţiune în
regres împotriva celuilalt părinte pentru partea care îi revine acestuia.
Copilul care beneficiază de un regim aemănător celui aplicabil descendentului
minor
1) Copilul minor la a cărei întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc (art. 87
alin. 1 Codul familiei) – soţul părintelui firesc este obligat a continua întreţinerea
copilului cât timp acesta e minor, dacă părinţii săi fireşti au decedat, dispărut sau
sunt în nevoie. Textul se aplică şi copilului adoptat; obligaţia este imperativă şi
subsidiară; obligaţia debitorului se stinge odată cu majoratul beneficiarului.
La rândul său copilul întreţinut timp de zece ani poate fi obligat la
întreţinerea părintelui vitreg care a prestat singur întreţinerea.
2) Copilul minor luat spre creştere fără îndeplinirea formelor cerute de lege pentru
adopţie (art. 88 Codul familiei) – are caracter subsidiar şi este condiţionată de
faptul luării unui copil spre creştere, fără a-l adopta. Odată îndeplinită condiţia,
obligaţia de întreţinere dobândeşte şi caracter imperativ. Obligaţia e unilaterală,
fiind instituită exclusiv în interesul copilului; se stinge la împlinirea vârstei de 18
ani de către creditor.
3) Copilul minor îndreptăţit la întreţinerea moştenitorilor persoanei care a fost
obligată la întreţinere sau a persoanei care, fără a avea obligaţia legală a dat
această întreţinere (art. 96 alin. 1 Codul familiei).
Obligaţia de întreţinere e instituită imperativ în sarcina moţtenitorilor
universali şi cu titlu universal, care vor presta întreţinerea numai în limita valorii
bunurilor moştenite. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, debitorii vor fi ţinuţi în
solidar la executarea prestaţiilor (art.96 aliniatul 2 Codul familiei). Obligaţia are
caracter imperati şi subsidiar şi se stinge prin împlinirea vârstei de 18 ani a
creditorului.

Dreptul la întreţinere al descendentului major aflat în continuarea studiilor


Descendentul major beneficiază de dreptul la întreţinere numai dacă
dovedeşte starea de nevoie în care se găseşte determinată de incapacitatea de a
munci.
64
Întrucât nu există reglementări legale exprese privitoare la dreptul la
întreţinere al descendentului major aflat în continuarea studiilor, literatura şi
practica judiciară (decretul de îndrumare nr. 2/1971 a Plenului Tribunalului
Suprem) au statuat în sensul că părinţii sunt obligaţi a da întreţinere copiilor
deveniţi majori şi aflaţi în continuarea studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 25 ani.
Nu prezintă importanţă dacă sunt urmate cursurile unei instituţii de
învăţământ particulare sau de stat, sau dacă frecventează o unitate de învăţământ
superior sau o şcoală profesională.
În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, se aplică dispoziţiile art.94
aliniatul 3 Codul familiei, obligaţiile de întreţinere revin ambilor părinţi chiar
dacă sunt separaţi în fapt sau divorţaţi. Instanţa va ţine seama de bursa acordată
descendentului major. Pensia stabilită poate fi superioară sau inferioară celei
acordate în timpul minorităţii.
Dacă cel ce pretinde întreţinere beneficiază de întreţinere completă din
partea instituţiei de învăţământ pe întreaga durată a şcolarizării, neviâoile
descendentului vor fi apreciate în consecinţă, astfel încât obligaţia părinţilor va fi
redusă până la nivelul real al nevoilor copilului.
Cât priveşte calitatea rezultatelor la învăţătură dreptul la întreţinere există
chiar dacă descendentul major a înregistrat multe eşecuri, dar ulterior a manifestat
stăruinţă în finalizarea pregătirii profesionale.
Aspecte procesuale privind obligaţia legală de întreţinere
Neînţelegerile privind existenţa sau întinderea obligaţiilor legale de
întreţinere se soluţionează de către instanţa judecătorească. Competentă material e
instanţa specializată (judecătoria), iar teritorial instanţa de la domiciliul pârâtului.
Dacă cererea e formulată de ascendent sau descendent, competenţa teritorială e
alternativă – competentă e şi instanţa de la domiciliul reclamantului.
Dacă cererea pentru acordarea întreţinerii este accesorie unor acţiuni
principale care au ca obiect desfacerea, desfiinţarea căsătoriei sau stabilirea
filiaţiei din afara căsătoriei, instanţa competentă se determină în funcţie de cererea
principală.
Titularul dreptului la întreţinere cu capacitate deplină de exerciţiu îşi
poate valorifica dreptul fie personal, fie prin reprezentant. În numele copilului
minor lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea va fi exercitată de părinte sau
reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate sta
personal în proces, dar asistat de ocrotitorul legal.
Autoritatea tutelară are calitate procesuală activă atunci când părintele
căruia i-a fost încredinţat copilul spre creştere şi educare manifestă neglijenţă în
valorificarea acestui drept. Procurorul, în temeiul art. 45 Cod de procedură civilă,
poate promova acţiunea.
În susţinerea cererii sunt admise orice mijloace de probă. Atunci când vocaţia la
întreţinere pe legăturile de rudenie sau pe calitatea de soţ, dovada se face numai
prin acte de stare civilă.
65
În cazul admiterii cererii, instanţa dispune obligarea părintelui la plata
pensiei începând cu data introducerii cererii. Hotărârea instanţei poate fi atacată
cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare (art. 282 alin.1 Cod de procedură
civilă). Hotărârea este provizorie, în sensul că e valabilă câtă vreme rămân
neschimbate împrejurările de fapt avute în vedere la data pronunţării. Dacă au
intervenit modificări, pensia de întreţinere poate fi sistată sau cuantumul ei redus
sau majorat. Instanţa se va pronunţa numai la cererea celui interesat.
Hotărârea primei instanţe este executorie de drept, cu aplicarea
dispoziţiilor art.453 alin. 2 Cod de procedură civilă, art. 455 alin. 1 Cod de
procedură civilă, art. 409 alin. 4 Cod de procedură civilă.
Dacă executarea creanţei se face asupra bunurilor mobile sau imobile,
după ce s-a realizat somaţia debitorului şi suma datorată nu a fost plătită, se trece
la valorificarea bunurilor prin vânzare la licitaţie publică.
Ratele întreţinerii, neplătite la scadenţă, pot fi urmărite în limita termenului de trei
ani, socotit pentru fiecare din ratele scadendente regresiv, de la data cererii de
punere în executare a hotărârii.

Capitolul al VIII- lea: Ocrotirea minorului


Se realizează prin părinţi, tutelă sau curatelă.
Ocrotirea părintească
Acesta este mijlocul obişnuit de ocrotire a minorului şi presupune că drepturile
şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv, se
îndeplinesc, de către părinţii săi (fireşti sau adoptatori).
Principiile ocrotirii părinteşti:
1. Ocrotirea părintească se exercită numai în interesul minorului (art. 97
alin. 2 C. fam.). Drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită/îndeplinesc
numai în interesul superior al copilului. Părinţii sunt egali în exercitarea
ocrotirii părinteşti. Conţinutul ocrotirii părinteşti este acelaşi, indiferent
dacă copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Conform Legii 272/2004, art. 31, ambii părinţi sunt responsabili pentru
creşterea copiilor lor. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să
asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special, prin
îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin
asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin
reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său. In cazul
existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească,
după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al
copilului.
66
2. Principiul independenţei patrimoniale dintre părinte şi copil ( art. 106 C.
fam.). Părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul
asupra bunurilor părinţilor, cu excepţia dreptului la moştenire şi a
dreptului la întreţinere.
3. Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti (art. 97
alin 1, art. 98 alin. 1 C. fam.). Regula este că ocrotirea părintească se
realizează de ambii părinţi. Ocrotirea se exercită doar de un părinte în
cazurile prevăzute de art. 98 alin. 2 C. fam.: atunci când unul dintre părinţi
este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie, nu-şi poate
manifesta voinţa (este dispărut, execută o pedeapsă privativă de libertate
etc.).
Ocrotirea părintească are o latură personală şi o latură patrimonială.
Latura personală vizează ocrotirea persoanei copilului şi priveşte raporturile
de familie. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului sunt
stabilite prin dispoziţiile Codului familiei şi ale Legii nr. 272/2004:
- dreptul de a stabili locuinţa copilului (art. 100 alin. 1, art. 102, art. 103
alin. 1 C. fam.);
- dreptul de stabilire şi păstrarea a identităţii (art. 9 – 13 din Legea nr.
272/2004);
- dreptul de îndrumare a copilului minor;
- dreptul de a avea legaturi personale cu copilul şi de a veghea la creşterea,
la educarea, la învăţătura şi la pregătirea profesională a acestuia (art. 42
C. fam.);
- dreptul de a consimţi la adopţia copilului (art. 11 din Legea nr. 273/2004);
- îndatorirea de a creşte şi de a întreţine minorul (art. 101 alin. 2, art. 86
alin. 2 C. fam).
Latura patrimonială constă în:
- dreptul şi îndatorirea de a administra bunurilor şi de a-l reprezenta legal pe
minor mai mic de 14 ani;
- dreptul şi îndatorirea de a încuviinţa actele juridice încheiate de minorul
între 14–18 ani.
Neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a ocrotirii părinteşti atrage o
serie se sancţiuni de drept civil (răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele
ilicite săvârşite de copiii lor minori), de drept penal (abandonul de familie, rele
tratamente aplicate minorului etc), de drept administrativ sau de dreptul familiei

67
(decăderea din drepturile părinteşti, plasamentul copilului la o persoană, o familie,
un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial).
Potrivit art. 98 alin. 2 C. fam. exercitarea ocrotirii părinteşti, neputându-se face
de către ambii părinţi, se realizează numai de către unul dintre ei în următoarele
situaţii:
- moartea unuia dintre părinţi;
- decăderea din drepturile părinteşti a unui dintre părinţi;
- punerea sub interdiţie a unuia dintre părinţi;
- neputinţa unui părinte de a-şi manifesta voinţa. În doctrină au fost reţinute
o serie de împrejurări precum dispariţia unui părinte, contrarietatea de
interese dintre părinte şi minor, condamnarea unui părinte la o pedeapsă
privativă de libertate etc.
De asemenea, ocrotirea părintească poate fi exercitată în mod neegal de către
părinţi atunci când, la desfacerea căsătoriei sau în urma desfiinţării căsătoriei,
copilul este încredinţat unuia dintre părinţi, unor rude sau unui serviciu public
specializat sau organism privat autorizat.
Ocrotirea părintească încetează când minorul dobândeşte capacitate de
exerciţiu deplină:
- la 18 ani;
- când minorul se căsătoreşte la 16 ani;
- la ridicarea interdicţiei judecătoreşti, după ce persoana fizică în cauză
a împlinit 18 ani.
In mod excepţional, ocrotirea părintească poate înceta şi înainte de aceste
momente, prin instituirea tutelei minorului sau a unei măsuri speciale de protecţie
atunci când este cazul, conform Legii 272/2004.
Ocrotirea minorului prin tutelă
Conform art. 39 din Legea 272/2004, orice copil care este, temporar sau
definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi, sau care, în vederea protejării intereselor
sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.
Protecţia alternativă înseamnă: instituirea tutelei, măsuri de protecţie specială sau
adopţia. In alegerea uneia dintre aceste soluţii, autoritatea competentă va ţine
seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în
educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi
lingvistică.
Tutela minorului este acel mijloc de ocrotire care intervine atunci când
minorul este lipsit de ocrotire părintească, adică ambii părinţi sunt decedaţi,
necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat
68
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi
judecătoreşte morţi sau dispăruţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei,
instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul copilului instituirea unei
tutele (art. 40 din Legea 272/2004). Pentru minor, tutela este un mijloc de
ocrotire, iar pentru tutore, este o sarcină, o îndatorire.
Privită ca sarcină, tutela are următoarele caractere juridice:
- legalitatea – tutela este reglementată expres de lege prin norme
imperative;
- obligativitatea – persoana desemnată ca tutore nu poate refuza sarcina,
decât în cazurile expres prevăzute de lege (art. 118, alin. 2, C. fam.; de
exemplu, poate refuza sarcina tutelei persoana fizică care a împlinit 60
de ani, femeia însărcinată sau care este mama unui copil mai mic de 8
ani etc.);
- gratuitatea – care nu este de esenţa, ci de natura tutelei; se poate
acorda tutorelui o remuneraţie de până la 10% din veniturile bunurilor
minorului (art. 121, C. fam.);
- personalitatea – tutela trebuie exercitată personal de către tutore (tutela
este intuitu personae).
Principiile aplicabile tutelei sunt:
- tutela se exercită exclusiv în interesul minorului;
- tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului şi nici minorul
nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui;
- tutela se exercită sub controlul permanent al direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului.
Tutela minorului se instituie în cazurile în care ambii părinţi sunt morţi,
declaraţi morţi pe cale judecătorească, dispăruţi, necunoscuţi, decăzuţi din
drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, precum şi la desfacerea sau desfiinţarea
adopţiei, când instanţa decide instituirea tutelei (neredând ocrotirea părintească
părinţilor fireşti ai minorului).
Tutela se instituie de către instanţa judecătorească (tribunalul) în a cărui
circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul (art. 40, alin. 2 din
Legea 272/2004). Pot fi tutori persoanele fizice sau soţul şi soţia împreună, care
au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege (art. 41, alin. 1 din Legea 272/2004). De
regulă, poate fi desemnat tutore orice persoană fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu şi cu bune purtări, cu excepţiile prevăzute de art. 117, C. fam. (exemplu,
persoana pusă sub interdicţie, cel decăzut din drepturile părinteşti, cel care a fost
îndepărtat din altă tutelă ş.a.). Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore
trebuie să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
69
îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către
direcţia de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor
familiei extinse a copilului (adică rudele copilului până la gradul patru inclusiv)
(art. 41, alin. 2 din Legea 272/2004). Instanţa judecătorească numeşte cu prioritate
ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin, ori un prieten al
familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină. Persoana fizică sau
familia cu urmează a fi tutore, este numită pe baza prezentării de către direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a raportului de evaluare a
acesteia. Propunerea se face, ţinându-se seama de relaţiile personale, de
apropierea domiciliilor, precum şi de opinia copilului (art. 42 din Legea
272/2004).
Hotărârea judecătorească de instituire a tutorelui se comunică în scris
persoanei numită tutore. Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea
comunicării.
Ocrotirea minorului prin tutelă conţine o latură personală, care se referă la
ocrotirea persoanei minorului, adică tutorele are obligaţia de a-l creşte pe minor,
îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi
pregătirea lui profesională şi o latură patrimonială, care se referă la:
- administrarea bunurilor minorului;
- reprezentarea minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau
încuviinţarea actelor juridice ale minorului, cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
In ceea ce priveşte administrarea bunurilor minorului, obligaţiile tutorelui
diferă în funcţie de momentul avut în vedere, şi anume la deschiderea (instituirii)
tutelei, pe parcursul ei sau la încetarea tutelei.
La deschiderea tutelei: direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului face un inventar al bunurilor minorului, în prezenţa tutorelui; direcţia
stabileşte suma anuală necesară întreţinerii minorului şi administrării bunurilor
sale, suma care va fi obţinută din veniturile bunurilor minorului, iar dacă acestea
nu sunt suficiente, din vânzarea bunurilor minorului. Sumele de bani care
depăşesc nevoile minorului şi hârtiile de valoare se depun pe numele minorului la
CEC şi pot fi ridicate numai cu încuviinţarea direcţiei.
Pe parcursul tutelei: tutorele trebuie să prezinte direcţiei, în termen de cel mult
30 de zile de la sfârşitul fiecărui an calendaristic, o dare de seamă referitoare la
administrarea bunurilor minorului; la cererea direcţiei, tutorele este obligat să
prezinte dări de seamă despre modul în care s-a îngrijit de persoana şi bunurile
minorului; direcţia verifică socotelile privind veniturile minorului şi cheltuielile
efectuate cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor şi, dacă e cazul, dă
descărcare tutorelui.

70
La încetarea tutelei: în cel mult 30 de zile, tutorele trebuie să prezinte direcţiei
o dare de seamă generală; direcţia dă descărcare de gestiune tutorelui, după
verificarea şi aprobarea socotelilor şi după ce a avut loc predarea bunurilor.
Tutela minorului încetează:
- la dobândirea de către minor a capacităţii de exerciţiu depline;
- când se stabileşte filiaţia minorului faţă de cel puţin un părinte;
- când unul sau ambii părinţi redobândesc drepturile părinteşti, prin
ridicarea sancţiunii decăderii;
- prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul din
părinţi;
- prin reapariţia cel puţin a unuia dintre părinţii declaraţi morţi sau
dispăruţi;
- prin moartea minorului.
Funcţia tutorelui încetează (nu încetează şi tutela, fiind numit un alt tutore,
atunci când tutorele:
- moare;
- este înlocuit, la cerere, când pe parcursul tutelei apare o împrejurare
prevăzută de art. 118, alin. 2, C. fam. (exemplu, femeia – tutore,
rămâne însărcinată);
- este îndepărtat din tutelă, datorită săvârşirii unui abuz, a unei
neglijenţe grave, ori a unor fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore sau
dacă nu-şi îndeplineşte mulţumitor sarcina.
Răspunderea tutorelui poate fi penală sau civilă (exemplu, infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului, civilă – art. 998–999, C. civ., răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie).
Ocrotirea minorului prin curatelă
Curatela minorului este tot un mijloc de ocrotire, dar cu caracter temporar şi
subsidiar.
Curatela se instituie de autoritatea tutelară când există contrarietate de interese
între minor şi reprezentantul legal ori ocrotitorul legal (exemplu, la partajul
succesoral) (C. fam. şi art. 24, alin. 6 din Legea 272/2004).
Exercitarea curatelei se face după regulile care guvernează tutela minorului.
Curatela minorului încetează când dispar cauzele care au dus la instituirea ei.

Protecţia specială a copilului


Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi
serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv,
71
de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora ( art. 50 din legea nr. 27272004).
Protecţia specială se aplică anumitor categorii de copii enumeraţi în cuprinsul
art. 56 din Legea nr. 272/ 2004 şi anume:
a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi
sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu
răspunde penal.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
1. plasamentul;
2. plasamentul în regim de urgenţă;
3. supravegherea specializată.
Ele se acordă până la dobândirea capacităţii de exerciţiu depline, dar, la
cererea copilului care îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, ele
pot continua pe toată durata studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Cel
care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de
protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii
în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la
cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială, în scopul facilitării
integrării sale sociale. În cazul în care se face dovada că i s-au oferit un loc de
muncă şi/sau locuinţă, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile
lui, în mod succesiv, nu mai beneficiază de protecţie.
Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter
temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la o
persoană sau familie, la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă
domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale
pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
72
La stabilirea măsurii de plasament se va urmări respectarea unor principii:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a
menţine legătura cu acesta.
Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus
numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de
tip rezidenţial fiind interzis. Prin excepţie, se poate dispune plasamentul într-un
serviciu de tip rezidenţial al copilului mai mic de 2 ani, în situaţia în care acesta
prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial
specializate.
Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia
copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la
art. 56 lit. (b) şi (e) sau de către instanţa judecătorească, la cererea direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Efecte
Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana,
familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în
îngrijire.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata
măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecţia copilului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care nu a putut fi
instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt
exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean,
respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti. Părinţii decăzuţi din
drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor.
Modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti cu
privire la persoană şi la bunurile copilului aflat în situaţia prevăzută la art. 56 lit.
(c) şi (d) şi, respectiv, la art. 56 lit. (b) şi (e) se stabileşte de către instanţa
judecătorească.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus
plasamentul copilului va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a
părinţilor la întreţinerea acestuia.Sumele astfel încasate se constituie venit la
bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti de unde
provine copilul.
Plasamentul în regim de urgenţă
Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială,
cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat,
precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare (art.
64 din Legea nr. 272/2004)

73
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea
administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către
mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se
întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a
persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.
Instanţa judecătorească ia această măsură pe calea ordonanţei preşedinţiale când
constată că există un pericol iminent datorat abuzului sau neglijării unui copil.
În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa
judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate
de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va
pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă
sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire
la reintegrarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu
privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
Efecte
Pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept
exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu
privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea
drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti
privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de
către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip
rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele
privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de
către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti.
Supravegherea specializată
Măsura de supraveghere specializată se dispune faţă de copilul care a săvârşit
o faptă penală şi care nu răspunde penal (art. 67 din legea nr. 27272004).
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura
supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului,
iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.
Această măsură constă în menţinerea copilului în familia sa, cu respectarea
unor condiţii precum: frecventarea cursurilor şcolare, urmarea unor tratamente
medicale, consiliere, psihoterapie, interzicerea de a frecventa anumite locuri sau
de a avea legături cu anumite persoane, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi.

74
Dacă menţinerea copilului nu este posibilă sau nu îşi îndeplineşte obligaţiile,
comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de judecată poate dispune
plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă.
Dacă fapta săvârşită prezintă un grad de pericol social ridicat, se poate
dispune, pe o perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip
rezidenţial specializat.

BIBLIOGRAFIE

1. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,


Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
2. Emese Florian, Dreptul familiei, Editura CHBeck, Bucureşti, 2006;
3. Alexandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Codruţa Hăgeanu,
Dreptul familiei, Editura CHBeck, Ediţia a 5-a, Bucureşti,
2006;
4. Ioan Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975;
5. Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004;
6. Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.
7. Lucia Irinescu, Filiaţia faţă de tată, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007.

75