Citire şi lectură

Liviu PAPADIMA
Aparut in Dilema veche, nr. 657, 22-28 septembrie 2016
Bine zicea cronicarul cel de atîtea ori citat, „că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în
toată viiaţa omului zăbavă decîtu cetitul cărţilor“. Citiţi, citaţi, citiţi… Alt cronicar de mai deunăzi,
pesimist o vreme, optimist mai apoi, ne spune altă „vorbă memorabilă“. I-ar fi zis-o, la rîndu-i, o
bătrînă la care stătea în gazdă după încheierea studenţiei. Intrigată, proprietăreasa, să-l vadă pe
tînărul chiriaş, om cu pretenţii de seriozitate, tot timpul cu cartea în braţe, nu şi-a mai răbdat
inimii să-l întrebe: „Tot mai înveţi, maică?“ Că nu e alta mai cumplită caznă… „Pentru majoritatea
oamenilor“ – ar fi descoperit mai tîrziu Călinescu – „citirea nu e o plăcere, ci «învăţătur㻓. În
termenii „babei“: „Citea şi lua aspirină, lua aspirină şi citea“.

Că cititul e apanajul „omului învăţat“ e o idee veche şi îndărătnică. Vremurile au mai încercat s-o
schimbe. Asociem îndeobşte cititul cu cartea, obiect de cultură cu coperţi şi indice de catalog în
biblioteci, obiect de cult simbolic faţă de care restul citibilului păleşte resemnat. Şi totuşi, cred
specialiştii, „revoluţia lecturii“ s-ar fi petrecut, prin veacul al XVIII-lea în Europa occidentală, odată
cu răspîndirea vertiginoasă a gazetei. „Lectura extensivă“ ia locul treptat „lecturii intensive“, citirii
repetate a unui număr restrîns de scrieri, la rigoare, a uneia singure, Biblia. „Unele cărţi sînt
făcute spre a fi gustate, altele înghiţite şi numai puţine spre a fi rumegate şi mistuite“ – avertiza
Francis Bacon într-un eseu despre învăţătură, explicînd metafora nutritivă: „Adică unele cărţi
trebuie cetite doar în parte; altele cetite fără prea multă osîrdie, iar numai cîteva se cuvin cetite în
întregime, cu multă luare-aminte şi sîrguinţă.“

Paradoxul este că evadarea cititului din mănăstiri sau din universităţi, din mohorîte încăperi de
studiu renascentine, ticsite cu retorte şi semne zodiacale, sau din luxuriante cabinete de lectură
şi de „curiozităţi“ ale barocului şi invadarea vieţii de zi cu zi de către insistenţele citibilului – mai
nou, şi pe ecranele de PC – n-au produs cîtuşi de puţin o omogenizare a formelor şi a virtuţilor
lecturii, ci, dimpotrivă, o şi mai mare polarizare a acestora. Apariţia şi proliferarea gazetelor ar fi
dat, se spune, impulsul formării primelor societăţi de lectură, iniţial simple asocieri în vederea
cumpărării şi citirii mai ieftine a cîtorva publicaţii. La rîndul lor, societăţile de lectură ar fi inventat
forme de organizare internă care anticipau, in nuce, funcţionarea societăţilor democratice. Astăzi
vorbim de accesul la informaţie, în principal scriptică, ca o condiţie esenţială a democraţiei. Şi tot
astăzi pare să avem nevoie, din cînd în cînd, de doi termeni diferiţi pentru aceeaşi activitate:
„lectură“ şi „citit“.

Cred că am moştenit, în vremurile moderne, mai toate contrarietăţile încercate de „antici“ în

legătură cu umblatul cu cărţile, adăugîndu-le un surplus de fărîmiţare, de pitoresc şi de derută.
Nu scapă mai nimeni de învăţarea cititului, dar continuăm să credem în mitologia „savantului“, a
„şoarecelui de bibliotecă“, a lui homo contemplativus rătăcit printre bucoavne, în sublim sau în
grotesc, de la normalitatea lui homo activus. Ne năucesc viziunile borgesiene ale bibliotecii-
labirint ce conţine toate textele scrise sau nescrise vreodată, asociind ingenuu spaimele „epocii
informaţionale“ cu metafora medievală a „universului-carte“, ce-şi aşteaptă „descifrarea“ tainelor.
Şi nu uităm să ne scîrbim de Autodidactul lui Sartre. Ne încăpăţînăm să gîndim „universul cărţii“
ca pe o lume aparte, căreia îi acordăm, după caz, preţuire evlavioasă, enervare sau surîs
condescendent. Persistăm în convingerea că cititul fără constrîngere îi face pe oameni mai buni,
mai înţelepţi sau mai frumoşi şi nu ne săturăm să inventariem dovezile contrare. Avem, ca pe
vremea lui Montaigne, a lui Francis Bacon sau a lui Robert Burton, erudiţi obtuzi şi meschini,
cărturari bezmetici – „are minte multă, dar nu-i toată bună“ s-ar fi zis chiar despre Iorga – în
cutare împrejurări sau pur şi simplu. Virtuoşi în arta citatului pilduitor se dedau cu voluptate
neînţelegerilor elementare. Inşi tobă de carte îşi arată cu nonşalanţă malformaţiile
resentimentare, răutăţile inhalate din praful bibliotecilor. Teratologia lecturii ba îngrozeşte, ba e
primită cu o ridicare din umeri: sminteli inofensive. Donquijotismul cufundării în lumea cărţilor
şerpuieşte printre medii şi straturi sociale, înţeles şi preţuit în fel şi chip. Pentru unii, „spune-mi ce
citeşti ca să-ţi spun cine eşti“ e literă de Evanghelie. Pentru alţii, simplă fandoseală. „Lecturile“
fac subiectul unor departajări sociale şi profesionale dintre cele mai întortocheate. Ştiu de doctori
care conduc cenacluri literare cu participarea pacienţilor, în spitale unde unii operează, iar alţii
sînt operaţi. Am observat la mulţi profesori de română că se consideră diferiţi de colegii lor de
alte materii, privindu-se ca pe „oameni de cultură“, iar pe ceilalţi mai degrabă ca pe un fel de
„funcţionari didactici“. Autopercepţia, individuală sau de grup, e uneori jalnic dezminţită.

Lectura, cu îndărătnicia ei faţă de criteriile generale, seamănă suspect cu un fel de destin,

amestec incontrolabil de predeterminat şi de aleator. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la

Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute
la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Cititul cărţilor
Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr.215, 29 Mar 2008

Aud tot mai des o formulă care mă contrariază: "a citi cărţi". "Ce faceţi în timpul liber?" "Citesc
cărţi." "Mai citeşte şi tu cărţi, că nu strică!" "Am auzit că X citeşte cărţi." Pînă mai ieri, cititul îşi
subînţelegea complementul direct. Puteai, desigur, să citeşti şi gazete sau scrisori sau inscripţii,
dar, în genere, a spune despre cineva că "citeşte", că e "un tip citit", că e "un mare cititor"
implica, necesarmente, obiectul numit "carte". Citim cărţi, ce altceva? Există, e drept, formula
celebră a lui Miron Costin despre "cetitul cărţilor". Dar ea se referea la o ocupaţie încă minoritară,
care trebuia definită precis. În plus, cronicarul folosea pluralul avînd în minte, inevitabil, Cartea,
pe care multiplicitatea "cărţilor" nu face decît să o reflecteze edificator. ("Cu cetitul cărţilor
cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu...") Reapariţia, într-un context cu totul nou, a expresiei
cronicăreşti sugerează reintrarea lecturii în condiţia minoratului. "A citi" nu mai e, astăzi, o
ocupaţie atît de răspîndită încît să fie enunţată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim cîte ceva.
Dar cărţi nu prea mai citim. Pe de altă parte, cărţile continuă să apară, să se înmulţească
epidemic, să alimenteze galopant librăriile şi bibliotecile. Se scrie imens. De aceea, a vorbi
numai de "declinul lecturii" e a neglija un straniu fenomen complementar: "inflaţia textului". În
ziua de azi, pierdem contactul cu universul cărţii, nu doar pentru că nu mai avem timp, nu doar
pentru că preferăm computerul şi televizorul, ci şi pentru că sîntem înconjuraţi de prea multe
cărţi. Abandonăm, uneori, mai degrabă din cauza saţietăţii, decît din cauza subţierii apetitului.
Dacă nu mai citim nu este pentru că nu avem ce, nu pentru că bibliotecile s-au golit, nu pentru că
avem alte tentaţii, ci, dimpotrivă, pentru că bibliotecile stau să pocnească, pentru că oferta e
inhibitorie.Oricine a trecut, în ultimii ani, prin încercarea unui sondaj bibliografic, ştie ce spun. În
fiecare zi, subiectul de care te ocupi, oricare ar fi el, e abordat de o puzderie de "colegi" din toată
lumea. Apar, trimestrial, mii de pagini noi: reorganizări ale informaţiei, reformulări, descoperiri de
detaliu sau de anvergură. Efectul e descurajant: dacă eşti cît de cît realist, ştii, de la bun început,
că n-ai să poţi acoperi niciodată materia care se revarsă, asfixiant, asupra ta. Scrupulul
investigaţiei exhaustive e condamnat la utopie şi ridicol. Rişti să mori în preliminarii sau să cazi
într-un soi de diletantism eroic. Cantitatea te demobilizează: la ce bun să continui, la ce bun să
contribui, vanitos sau inconştient, la criza de supraproducţie a savantlîcului contemporan? Ori
renunţi la scris, ori scrii pentru plăcerea proprie, fără pretenţii, fără ambiţii auctoriale. Mulţimea
cărţilor provoacă, necesarmente, criza criteriilor. E din ce în ce mai greu să alegi, să te orientezi,
să desparţi apele: devii fie un consumator lacom şi decerebrat, fie umbra, inactuală, a propriilor
idiosincrazii. Cît despre literatorii incontinenţi, ei scriu somnambulic, scuturaţi de lungi accese de
grafomanie şi narcisism. Îi citesc cîţiva prieteni, snobii şi o mînă de experţi indescifrabili.În aceste
condiţii, propun redobîndirea chefului pentru citit printr-o temporară asceză. Cei care n-au citit şi
nu citesc nu mă interesează, deocamdată. Cei care însă citesc prea mult, să facă o "haltă de
ajustare". Să suspende, o vreme, frecventarea bibliotecilor, să privească în gol, să reflecteze
fără suport livresc. Iar cei care scriu, să scrie mai puţin...