Dispersia Particulelor Poluante

1.
POLUAREA AERULUI
DATORITĂ PARTICULELOR
1.1. Particule poluante

În general, poluanţii aerului sub formǎ de particule dispersate pot fi clasificaţi
în două mari categorii: naturali şi artificiali. Printre sursele naturale ale particulelor
poluante sunt: praful purtat de vânt, gazele şi cenuşa vulcanică, ozonul provenit din
trăsnete şi din stratul de ozon, diverse hidrocarburi provenite din vegetaţie, fumul,
gazele şi cenuşa zburătoare din incendierea pădurilor, polenul şi alte aero–alergice,
gazele şi mirosurile din activităţi biologice, radioactivitatea naturală. Aceste surse
naturale au produs poluarea de până acum şi constituie acea parte a problemei
poluării, asupra căreia activităţile de control pot avea efect redus sau chiar nici un
efect.
Sursele poluante artificiale datorate activităţilor umane, de realizare a
bunurilor şi confortului necesar vieţii, contribuie esenţial la poluarea aerului urban.
Prin urmare, poluanţii aerului rezultă ca urmare a generării energiei electrice, a
funcţionării milioanelor de vehicule, a materialelor aruncate de populaţie şi
realizării a numeroase produse necesare traiul zilnic. Primele cinci mari clase de
poluanţi sunt: particulele, dioxidul de sulf, oxizii de azot, compuşii organici volatili
şi monoxidul de carbon. Anual, sunt generate sute de milioane de tone de aer
poluant. În general, fiecare categorie de sursă de poluare are o contribuţie diferită
la creşterea nivelului uneia dintre cele cinci clase principale de poluanţi.
Poluanţii aerului pot fi clasificaţi în funcţie de origine şi starea materiei.
Originea poluanţilor poate fi primară, când sunt emişi în atmosferă dintr-un proces
sau secundară, când sunt formaţi în atmosferă, ca rezultat al unei reacţii chimice.
Poluanţii aerului se pot gǎsi în stare gazoasă, lichidǎ sau solidǎ. Se preferă
clasificarea poluanţilor în gazoşi (gaze şi vapori) şi particule poluante (solide şi
lichide).
Poluanţi gazoşi. Poluanţii gazoşi pot fi clasificaţi în organici şi anorganici.
Categoria poluanţi anorganici include:
• gaze sulfuroase - dioxid de sulf, trioxid de sulf, hidrogen sulfurat;
• oxizi de carbon - monoxid de carbon şi dioxid de carbon;
• gaze azotoase - monoxid de azot, dioxid de azot şi alţi oxizi de azot;
• halogenuri, hidruri - acid fluorhidric, acid clorhidric, cloruri, fluoruri,
tetrafluorura de siliciu;
18 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE
•produşi fotochimici - ozon, oxidanţi;

•cianuri - acid cianhidric;
•compuşi cu azot - amoniac;
•clorofluorocarburi – diclor, diclorodifluormetan, triclor, trifluoretan,
triclorofluor-metan, tetrafluoretan, clorodifluormetan, clorpentofluoretan;
Sunt considerate substanţe organice poluante:
• hidrocarburile precum: parafine - metan, etan, octan, acetilena, alefine -
etilena, butadiena, aromatice (benzen, toluen, xilen, stiren);
• compuşi alifatici oxigenaţi ca: aldehide – formaldehide, cetona - acetona,
metiletilcetona, acizi organici, alcooli - metanol, etanol, izopropanol,
hidruri organice, sulfuri organice - dimetil sulfat, hidroxizi, peroxizi - nitriţi
sau nitraţi (denumiţi generic PAN).
Particule poluante pot fi definite ca materie solidă sau lichidă, al cărei
diametru efectiv este mai mare decât al unei molecule, dar mai mic de 100 µm.
Particulele dispersate în mediul gazos sunt definite, în mod colectiv, drept aerosoli.
Aerosolii sunt suspensii de particule mici în gaze, fiind formaţi prin
conversia gazelor în particule sau prin dezintegrarea solidelor sau lichidelor.
Aceştia pot fi, de asemenea, rezultaţi din resuspensia materialelor prăfoase sau prin
ruperea aglomeratelor. Formaţiunea din faza gazoasă tinde să producă mult mai
multe particule fine decât procesul de dezintegrare (cu excepţia cazului când
condensarea are loc direct cu existenţa particulelor). Particulele formate direct din
gaz sunt, de obicei, de diametre mai mici de 1 µ m. (1 micron = 1 micrometru = 10-
4
cm, desemnat de simbolul 1 µ m).
Termenul de praf, fum, ceaţă, abur este în mod comun folosit pentru a descrie
diferite tipuri de comportament, caracteristic particulelor dispersate.
Fumul, praful, ceaţa, aburul, funinginea sunt toţi termeni folosiţi pentru
poluanţii aerului, cu diferite sensuri populare. Astfel, praful se referă la particule
solide produse prin procesul de dezintegrare, în timp ce particulele de fum sunt, în
general, mici şi formate din faza gazoasă. Particulele de ceaţă sunt compuse din
picături. Funinginea se referă, de obicei, la particule mici de carbon generate în
arderea combustibilului, dar termenul este folosit frecvent şi în descrierea
particulelor fine solide de silicaţi şi alţi oxizi anorganici, generaţi în procesele
industriale. Totuşi, implicăm rareori aceşti termeni speciali, datorită dificultăţii
unei definiţii exacte şi a complexităţii unor sisteme reale, compuse din mixturi de
particule. În locul acestor termeni, considerăm ca termen generic aerosolul, să
descrie sistemele de particule din aer sau din gaze.
Particulele suspendate într-o masă dată de aer nu sunt nici toate de aceeaşi
mărime sau formă, nici nu au aceeaşi compoziţie chimică. Cele mai mici particule
suspendate au o mărime de aproximativ 2 nm, apropiată de lungimea moleculelor
gazoase tipice, cuprinsă între 0.1 nm şi 1 nm. Atunci când picăturile mici de apă
din atmosferă se contopesc în particule mai mari decât această valoare, ele
Poluarea aerului datorită particulelor 19
corespund picăturilor de ploaie şi cad din aer atât de repede, încât nu sunt
considerate ca fiind “suspendate”. Domeniile de mărime ale tipurilor comune, [1],
de particule suspendate, sunt ilustrate în figura 1.1.
Diametrul particulelor este proprietatea lor cea mai importantă. Din punct de
vedere calitativ, particulele individuale sunt clasificate în grosolane şi fine, în
funcţie de diametrul lor, dacă este mai mare sau mai mic de 2.5 µm.
Fig. 1.1. Mărimile tipice pentru particulele atmosferice aeropurtate.

Aerosolii sunt frecvent multicomponenţi şi joacă un rol important în:
poluarea aerului şi dispersia particulelor în atmosferă;
producţia industrială de pigmenţi şi pulberi metalice;
fabricarea fibrelor optice;
industria sanitară ;
controlul contaminării în industria electronică si farmaceutică.
Prezenţa aerosolilor într-o anume aplicaţie, poate fi considerată ca dorită sau
nedorită, dar aceeaşi concepţie de bază se aplică ambelor situaţii. Specialiştii din
diferite domenii se folosesc de concepte teoretice similare şi tehnice,
experimentale, pentru rezolvarea problemelor aerosolilor. Aceste concepte comune
sunt baza acestei cărţi.
Procesele timpurii din ştiinţa aerosolilor au fost în strânsă legătură cu
dezvoltarea conceptelor fizice fundamentale. De exemplu, teoria transportului

aerosolilor se bazează pe legea lui Stokes, care include corecţiile semiempirice
făcute de Millikan, în cazul măsurătorilor sarcinii electrice. În cazul formulării
Browniene, teoria lui Einstein joacă un rol principal în difuzia aerosolilor.
Mişcarea Browniană are loc mai întâi prin coagulare, consideraţie teoretică
afirmată şi explicată pentru prima dată de Smoluchowski [2]. Proprietăţile optice
ale aerosolilor se bazează pe teoriile lui Rayleigh şi Mie, privind împrăştierea
particulelor sferice. Conversia formaţiunii aerosolilor din gaz în particule a fost
pentru prima oară studiată cantitativ de C.T.R. Wilson, folosind camera de răcire,
la sfârşitul secolului trecut, [3].
Ştiinţele moderne privind aerosolii permit extinderea concepţiilor teoretice de
bază şi introducerea unor noi descrieri, mai complexe, referitoare la comportarea
aerosolilor. Dezvoltarea teoretică a fost însoţită de dezvoltarea instrumentelor
necesare pentru măsurarea proprietăţilor acestora. Ştiinţa aerosolilor este un
domeniu vast, care implică mai multe ramuri: fizică, chimie şi chiar biologie.
1.1.1. Comportarea particulelor poluante - aerosolilor

În mod intuitiv, se poate crede că toate particulele trebuie să se stabilească şi
să se depună rapid pe suprafaţa Pământului sub influenţa gravitaţiei, însă, acest
lucru nu este adevărat pentru particulele mai mici. Conform legii lui Stoke, viteza
cu care particulele cad creşte cu pătratul diametrului lor. Cu alte cuvinte, o
particulă care are jumătate din diametrul alteia, cade de patru ori mai încet.
Particulele mici cad atât de încet, încât ele sunt suspendate aproape nedeterminat în
aer, dacă nu se lipesc de vreun obiect pe care îl întâlnesc. Cele foarte mici se
aglomerează, pentru a forma particule mai mari, de obicei tot din categoria celor de
mărime fină. Astfel, particulele fine rămân de obicei în aer timp de zile întregi sau
săptămâni, pe când cele grosolane se depun destul de rapid. Pe lângă acest proces
de sedimentare, particulele mai pot fi îndepărtate din aer prin absorbţia lor în
picăturile de ploaie în cădere, [4].
Mărimea particulei, concentraţia şi compoziţia chimică sunt, de obicei,
proprietăţile aerosolilor care prezintă cel mai mare interes. De asemenea,
importante în aplicaţii sunt sarcinile particulei, structura cristalină şi proprietăţile
optice. În industrie, particulele sunt colectate, pentru a stabili un produs dorit sau
pentru a reduce emisiile şi expunerile ocazionale. Eficienţa filtrelor, a scruberelor
şi alte asemenea aparate, depinde de mărimea particulelor. De asemenea,
depunerea particulelor în plămâni depinde de mărimea particulei.
Interacţiunea particulelor mici cu lumina este, de asemenea, în funcţie de
mărimiea particulei senzitive şi proprietăţile optice. Dispersia luminii pe unitatea
de masă a aerosolilor trece adesea printr-un maxim, în funcţie de mărimea
particulei pentru radiaţia incidentă. Procesele atmosferice şi chimice ce conduc la
acumularea particulelor produc cele mai severe şi vizibile degradări. Dacă pentru
vizibilitatea atmosferică acest proces este nedorit, sunt şi cazuri când acumularea
aerosolilor este dorită pentru realizarea unor pigmenţi pentru colorare.

Compoziţia chimică a particulei este un concept toxicologic, reflectat în
limitele expunerii ocazionale, standardele emisiei poluării aerului şi standardele
calităţii aerului ambiental.
Obiectivul avut în vedere este de găsire a unor modele şi metode matematice
pentru caracterizarea mărimii aerosolilor şi proprietăţilor chimice. Acestea sunt
necesare pentru furnizarea unor baze comune, pentru discutarea domeniilor largi
ale proprietăţilor aerosolilor şi mecanismele de formare, sau modificările temporale
sau spaţiale în aerosoli, ceea ce înseamnă „procesul de transport al aerosolilor şi
dinamica aerosolilor”. Cercetările din domeniul aerosolilor au făcut posibilă
determinarea celor mai importanţi parametrii ce caracterizează aerosolii. Totuşi,
rămân multe de făcut în dezvoltarea mijloacelor de cercetare în domeniul
aerosolilor, la fel de bine ca în industrie şi aplicaţiile atmosferice.
1.1.2. Mărimea particulelor

Pentru particule solide neregulate, metoda obişnuită pentru caracterizarea
particulei este de a introduce un „diametru echivalent”, acesta fiind diametrul unei
particule sferice, care are acelaşi comportament.
Diametrul aerodinamic este unul dintre cele mai comune diametre
echivalente. Poate fi definit ca diametrul unei sfere cu aceeaşi viteză ca cea a sferei
care trebuie măsurată. Diametrul aerodinamic este folosit în mod frecvent pentru a
descrie mişcarea particulelor în diverse sisteme. Oricum, mişcarea neregulată a
particulelor poate să nu fie caracterizată precis cu ajutorul diametrului echivalent,
din cauza rotaţiei şi translaţiei complexe a mişcării neregulate a particulelor
comparate cu sfera. Poate fi însă posibil să existe o sferă cu un anumit diametru şi
densitate şi cu aceleaşi caracteristici, [5].
Particulele solide ultrafine şi aglomerate pot avea dimensiuni de ordinul
micronilor. Particulele individuale care compun aglomeratele se numesc particule
primare. Se presupune că particulele primare au o formă uniformă, această
presupunere nefiind concludentă.
Dimensiunile particulelor aglomerate sunt de obicei măsurate, folosind un
analizator electronic.
În plus faţă de mişcarea particulelor şi alte proprietăţi pot fi caracterizate cu
un diametru echivalent.
Cu excepţii ocazionale, mărimea particulei se referă la diametrul acesteia.
Acesta este, de obicei, cazul indicat în literatura de specialitate, dar se vorbeşte din
când în când şi despre raza de acţiune a particulei. În aplicaţii sunt utile atât
volumul, cât şi aria particulei. Diametrele particulei ce interesează în fenomenul de
aranjare al aerosolilor sunt de ordinul diametrului moleculelor, 1 nm. În aplicaţiile
din poluarea aerului, particulele mai mari de 1 µm se numesc „particule aspre”.
Particulele cu diametrul < 1 µm pot fi împărţite în domenii variate. Modul de
acumulare, important în poluarea aerului, apare preponderent pentru diametrul
particulei în domeniul 0.1 ÷ 2.0 µm. Particulele mai mici de 100 nm (0.1 µm) sunt
numite „ultrafine”. Domeniul nanometric se referă la particule de la 10 la 50 de ori
mai mici de 1 nm.
Pentru picături lichide sferice, diametrul (dp) este un element de măsură
univoc al particulelor. Particulele sferice sunt prezente frecvent în atmosfera
poluată, datorită creşterii nucleului, prin condensarea lichidului din faza gazoasă.
Pentru particulele ce nu sunt sferice, asemenea fragmentelor de cristal, fibră sau
conglomerate, o mărime caracteristică a acestora este mult mai dificil de definit. În
cazul special al similarităţii geometrice, particulele au mărimi diferite, cu aceeaşi
formă, aşa că un parametru cu aceeaşi lungime duce la caracterizarea oricărei clase
de mărimi. Mărimile particulelor neregulate, cum sunt conglomeratele, pot fi
definite ca particule cu acelaşi diametru.
Mecanismul de încălzire, de transfer de masă şi transferul de moment dintre
particulă şi sursa gazoasă, depind de numărul Knudsen 2 lp/dp, unde lp este drumul
liber al moleculelor de gaz, iar dp este diametrul echivalent. Drumul liber, distanţa
pe care o parcurg moleculele între două coliziuni succesive, poate fi calculat din
teoria cinetică a gazelor. Pentru o componentă de gaz compusă din molecule care
se consideră sfere elastice rigide, drumul liber este aproximat prin, [6, 7]:
(1. 1)
lp = 0.707 / π nm σ2
unde: nm = densitatea moleculară; σ = diametrul molecular. Pentru temperaturi şi
presiuni normale, drumul liber în aer este de aproximativ 0.65 µm.
Densitatea moleculară depinde de presiune şi temperatură prin relaţia gazului
ideal:
(1. 2)
nm = p / kT
unde: k = constanta lui Boltzmann şi T = temperatura absorbită.
Drumul liber pentru majoritatea gazelor la presiune şi temperatură constantă
şi la nivelul solului este de ordinul 10-5 cm. În straturile superioare ale atmosferei,
unde presiunea este de ordinul a 0.01 torr, drumul liber este de ordinul a 1 cm.
Analizăm cazul unei particule sferice, care se deplasează cu viteză constantă
printr-un gaz. Când diametrul particulei este mult mai mic decât drumul liber (lp/dp
>> 1), moleculele balansează pe suprafaţă şi uneori se ciocnesc cu principalii
curenţi moleculari, departe de sferă. Majoritatea moleculelor lovesc suprafaţa sferei
venind din masa gazului şi nu sunt afectate prin prezenţa sferei. Rata schimbului de
căldură, de masă şi transferul de moment, dintre particulă şi sursa gazoasă poate fi
estimată din teoria coliziunii moleculare. Distanţa potrivită (lp/dp >> 1) este
cunoscută ca distanţa moleculară liberă. Când diametrul particulei este mult mai
mare decât trecerea liberă (lp/dp << 1), moleculele, lovind suprafaţa, sunt puternic
afectate de cele care pleacă. Gazul se comportă ca un mediu continuu cu o viteză

egală cu zero, condiţie la limită, la suprafaţă, când gazul este în mişcare relativă
faţă de o particulă fixă. Pentru o curgere continuă, urma de gaz a unei particule
sferice poate fi calculată cu ajutorul ecuaţiei Navier-Stokes pentru fluidele în
mişcare. Trecerea dintre razele moleculelor continue şi cele libere are loc continuu,
dar teoria acestei treceri presupune mari dificultăţi [7].
1.1.3. Indici de calitate ai aerului pentru substanţa sub formă de

particule
Măsura cea mai obişnuită a concentraţiei particulelor suspendate este indexul
PM (Particulate Matter = substanţă sub formă de particule), ceea ce înseamnă
cantitatea de substanţă, sub formă de particule, prezentă într-un volum dat, [1].
Deoarece substanţa implicată este de obicei neomogenă, nu se poate utiliza masa sa
molară, şi de aceea, concentraţiile sunt date în termeni de masă ai particulelor şi nu
ca număr de moli.
Unităţile uzuale sunt micrograme de substanţă în particule, pe metru cub de
aer (µg/m3). Având în vedere că particulele mai mici au un efect nociv mai mare
asupra sănătăţii oamenilor decât cele mai mari, de obicei, doar cele care au un
anumit diametru sau mai mic decât acesta, sunt colectate şi raportate. Acest
diametru limită, în µm, este listat ca indice la simbolul PM.
În ultimii ani, agenţiile guvernamentale din multe ţări au monitorizat PM10,
adică concentraţia totală a tuturor particulelor cu diametre mai mici de 10 µm, ceea
ce corespunde tuturor domeniilor de particule fine, plus clasele cele mai mici de la
particulele grosolane, toate acestea fiind numite, particule care pot fi inhalate. O
valoare tip a PM10 , într-o aşezare urbană, este 30 µg/m3.
Se utilizează acum tot mai mult indicele PM2.5, care cuprinde toate particulele
fine, cu diametre sub 2.5 µm, numite şi particule respirabile.
Noul termen, superfine, este aplicat particulelor cu diametre foarte mici, de
obicei mai mici de 0.05 µm (50 nm), deşi diferiţi savanţi utilizează valori diferite.
În trecut, în locul indicelui PM se raportau particulele totale suspendate (TSP),
reprezentând concentraţia tuturor substanţelor sub formă de particule din aer.
Particulele al căror diametru este egal cu valoarea lungimii de undă a luminii
vizibile şi anume, 0.4÷0.8 µm, pot interfera cu transmisia luminii în aer, reducând
claritatea vizuală, vizibilitatea la distanţă mare şi cantitatea de lumină care ajunge
la nivelul solului.
De exemplu, o concentraţie mare în aer, de particule cu diametre între 0.1 µm
şi 1 µm, produce pâcla. Într-adevăr, o tehnică clasică de a măsura poluarea unei
mase de aer, de către particule, constă în determinarea înceţoşării acesteia. Pâcla
este datorată aerosolilor sulfat, provenind din arderea cărbunelui.
Înceţoşarea accentuată în timpul verii se datorează în mare măsura aerosolilor
sulfat, provenind din zonele industrializate.
1.2. Concentraţia particulelor

Concentraţia particulelor, a aerosolilor, este definită în diferite moduri, în
funcţie de aplicaţii.
Numărul concentraţiei
Concentraţia particulelor într-un punct este exprimată ca numărul de particule
pe unitatea de volum, într-un volum mare δV, înconjurând punctul P, din gaz (fig.
1.2), la un anumit timp. Cât timp volumul δV se micşorează spre punctul P, media
concentraţiei poate ori să se mărească, ori să scadă, depinzând de gradientul
concentraţiei din volumul δV. Această valoare constantă este concentraţia particulei
în punctul P. Cât timp volumul continuă să se micşoreze, numărul particulelor
devine atât de mic, încât media concentraţiei fluctuează ca în fig 1.3.
Fig 1.2 Volumul δV cu δN particule din jurul punctul P.
Fig 1.3. Dimensiunile regiunii δV.

Camerele curate, folosite la fabricarea circuitelor microelectronice, sunt
menţinute la nivele scăzute ale concentraţiei particulelor. De exemplu, pentru o
cameră curată de clasă 1, numărul concentraţiei particulelor de 0.1 µm trebuie

menţinut sub 103 particule/m3. Numărul concentraţiei de particule, într-o zonă
normal poluată, poate fi de 105 particule/ cm3, în timp ce concentraţiile din zone
mai puţin poluate sunt de 104 , până la 5 x 104 particule/cm3, [8].
Concentraţia masei
Concentraţia masei aerosolilor este, de obicei, determinată prin filtrarea unui
volum cunoscut de gaz şi cântărirea particulelor colectate. Concentraţia masei, ρ,
se determină prin împărţirea masei măsurate la volumul de gaz filtrat. Standardele
pentru aerul atmosferic şi, în unele cazuri, pentru emisiile industriale, sunt
exprimate în termeni ai concentraţiei masei. Nu există relaţii simple între masă şi
numărul concentraţiei, decât dacă toate particulele sunt de aceeaşi dimensiune.
Concentraţia volumetrică
Concentraţia volumetrică se referă la raportul dintre volumul particulelor
într-un volumul total de aer, fiind similar fracţiei volumetrice din amestecurile de
gaze, considerând, în acest caz aerosolul, un amestec de gaze. O importanţă
deosebită are această concentaţie pentru stabilirea vâscozităţii aerosolului.
Vâscozitate aerosolului, funcţie de concentraţia volumetrică a acestuia, φ,
este dată de relaţia lui Einstein:
(1. 3)
µ = µ0 (1 + 5/2 φ) (φ << 1)
unde: µ - vâscozitatea aerosolului; µ0 - vâscozitatea gazului; φ - funcţie subunitară
foarte mică (în mod normal φ < 0.004). Prin urmare, creşterea vâscozităţii, datorată
prezenţei aerosului, este mai mică de 1%.
Coagularea
Suspensiile de particule mici din gaze sunt instabile, având o mişcare
dezordonatǎ, de tip brownian. Datorită forţelor de atracţie, particulele aderă una de
alta într-un proces, denumit de coagulare. Particulele mai mari se pot depune sau se
pot depozita sub efectul forţelor de inerţie şi de gravitaţie. Pentru evaluarea
fenomenului de coagulare se introduce timpul pânǎ la care concentraţia particulelor
se reduce la 1/10 din valoarea iniţialǎ, notat t1/10. Pentru un aerosol monodispers cu
diametrul mediu al particulei dp = 0.1µm, aflat la tepreratura t = 20 °C, timpul de
reducere a concentraţiei, prin coagulare, depinde de concentraţia iniţialǎ, N0 , a
aerosolului, ca în tabelul 1.1, [7].
Tabel 1.1.
Timpul t1/10 de reducere a concentraţiei unui aerosol monodispers
N0 cm -3 t1/10 (aprox.) N0 cm -3 t1/10 (aprox.) N0 cm -3 t1/10 (aprox.)

1010 1.2 sec 108 2 min 106 3.5 h
109 12 sec 107 20 min 105 34 h
1.3. Distribuţia particulelor într-o mostră de aer

Particulele suspendate în atmosferă au origini şi compoziţii diferite şi s-au
format în decursul unor perioade de timp, în moduri întâmplătoare, astfel că există
o largă distribuţie a dimensiunilor de particule existente în orice masă de aer.
Determinarea distribuţiei dimensiunilor constă în punerea într-un grafic a
numărului de particule, cu diametre date, funcţie de diametru, ca de exemplu în
figura 1.4, [1], pentru o mostră tipică de aer urban.
Fig. 1.4. Distribuţia numărului de particule de aerosoli într-un mediu tipic urban.
Se observă că s-a utilizat pe amândouă axele scara logaritmică, pentru ca să

poată fi văzute clar detaliile de distribuţie a particulelor de multe dimensiuni.
Vârful distribuţiei apare la aproximativ 0.01 µm şi are “umeri” la aproximativ 0.1
µm şi la 1.0 µm; după cum arată liniile întrerupte, distribuţia netă apare ca fiind
suma a trei distribuţii simetrice (“forma de clopot”), ale căror vârfuri sunt la
diametrele de 0.01, 0.1 si 1 µm. Particulele distribuţiei la cel mai mic diametru
(vârful de 0.01 µm) se formează prin condensarea vaporilor de poluanţi produşi
prin reacţii chimice, asemenea acidului sulfuric, format prin oxidarea bioxidului de
sulf gazos şi particulelor de funingine, formate prin ardere.
Particulele care se formează în acest fel, se spune că se constituie după
modul nucleic. Coagularea acestor particule în particule mai mari (ceea ce se poate
întâmpla în decurs de câteva minute), dă naştere la modul prin acumulare, mod
intermediar de distribuţie (cu vârful la 0.1 µm), [9]. Particulele asociate celei de a
treia distribuţii, numită modulul particulelor grosolane, chiar dacă include şi
câteva particule fine şi are vârful la 1 µm, sunt în principal formate din cenuşă,
nisip sau alte materiale, produse de dezintegrarea mecanică a particulelor de sol
etc.
Distribuţia particulelor suspendate în aer are vârful în regiunea micrometrică,
deoarece particulele mai mici coagulează, spre a forma particule de această
mărime, iar cele mai mari se aşează repede pe sol. În figura 1.5 este ilustrată
perioada medie de timp pe parcursul căreia, particulele de diverse mărimi, rămân
suspendate în aer [10].
Fig. 1.5. Timpul mediu cât particulele de diverse mărimi rămân suspendate în aer.
Graficul cu numărul de particule poate fi înşelător pentru anumite finalităţi,
deoarece particulele minuscule cu masa şi aria suprafeţei foarte mici domină

mostrele şi, în consecinţă, distribuţiile.
O metodă alternativă de reprezentare a datelor, în mod semnificativ, este
aceea de a pune în grafic masa totală a tuturor particulelor, de o anumită
dimensiune, dintr-o mostră de aer, faţă de diametru, pentru a vedea cum se prezintă
distribuţia masei pe diverse dimensiuni. Acest tip de grafic, pentru o masă de aer
urban, [11], se prezintă în figura 1.6; din motive tehnice, se prezintă pe grafic
volumul şi nu masa, însă, pentru particulele de aceeaşi densitate, distribuţiile sunt
identice.
Funcţia distribuţiei pentru masă este deplasată către diametre mai mari, în
comparaţie cu aceea a numerelor de particule. Masa (sau volumul) unei particule
este proporţională cu cubul diametrului său d, astfel încât înălţimea curbei pentru
orice diametru al distribuţiei din figura 1.6, corespunde valorii pentru distribuţia
de număr, pentru această masă de aer, înmulţită cu d3.
În consecinţă, înălţimile vârfurilor pentru particulele mai mari sunt scoase
mai mult în evidenţă decât cele ale particulele mai mici, în distribuţiile de masă, iar
întreaga distribuţie pare a se deplasa spre un diametru mai mare. Două curbe
simetrice de distribuţie, una centrată în regiunea particulelor fine la aproximativ 0.3
µm, iar cealaltă în regiunea celor grosolane, la aproximativ 7 µm, apar suprapuse
pentru a produce distribuţia finală “bimodală”. De fapt, curbele corespund celui de
al doilea şi al treilea vârf din distribuţia pe numere, iar vârful modulului nucleic nu
apare de loc în acest grafic, deoarece masa totală (şi volumul) a particulelor
minuscule este foarte mică.
Fig. 1.6. Distribuţia volumului particulelor, pentru un model tipic de aerosol urban
Se spune că substanţele care se dizolvă în corpul unei particule sunt
absorbite de aceasta, iar acelea care pur si simplu se lipesc pe suprafaţa particulei,
sunt adsorbite. Prin absorbţie se înţelege pătrunderea şi repartiţia mai mult sau
mai puţin uniformă a unei substanţe, în toată masa altei substanţe. Proprietatea unei
componente, dintr-un amestec de gaze sau dintr-o soluţie, de a se acumula pe

suprafaţa solidă sau lichidă, în concentraţie mai mare decât în restul gazului sau al
soluţiei, se numeşte adsorbţie. Un material, de obicei nevolatil, capabil să fixeze pe
suprafaţa sa alte substanţe, se numeşte adsorbent, iar substanţa adsorbită, un
adsorbat. Figura 1.7 evidenţiază diferenţa dintre absorbţie şi adsorbţie, [12].
Mult utilizaţi ca adsorbenţi sunt cărbunele, aşa-numit activ, silicagelul, oxidul
de aluminiu şi mulţi alţii.
Un exemplu important pentru cel de al doilea caz, este dat de adsorbţia
moleculelor organice mari pe particulele de cărbune activ.
Cărbunele activ se obţine din lemn, prin carbonizare în prezenţă de gaze, ca
vapori de apă şi CO2, care reacţionează la temperatură înaltă cu carbonul, dând
naştere unor granule de cărbune străbătute de un număr mare de canale sau pori de
diferite diametre.
Multe particule aeriene insolubile sunt înconjurate de o peliculă de apă, care
poate dizolva şi alte substanţe.
Fig. 1.7. Diferenţa dintre adsorbţia şi absorbţia moleculelor
1.4. Caracterizarea datelor aleatoare

În practică apar nenumărate experienţe concrete, cărora li se poate ataşa un
sistem de evenimente. Se numeşte sistem de evenimente o mulţime de evenimente
care pot apărea dintr-o anumită experienţă. Un sistem de evenimente poate fi
mulţimea tuturor evenimentelor care corespund unei experienţe date sau numai o
parte oarecare a sa. Totodată, un sistem de evenimente poate fi finit sau infinit,
după cum conţine un număr finit sau infinit de evenimente. Un câmp de
evenimente este o mulţime ce conţine elementul sigur sau total, contrar unui
eveniment oarecare, elementul imposibil şi reuniunea unor evenimente.
După definiţia clasică, probabilitatea este raportul dintre numărul cazurilor
favorabile şi numărul cazurilor posibile, în ipoteza că toate cazurile sunt egal
favorabile. Astfel, probabilitatea ca la o aruncare cu zarul să apară faţa 5 este 1/6.

Frecvenţa ca să apară una dintre feţele cu un număr par de puncte este 3/6=1/2.
Această definiţie clasică a probabilităţii este insuficientă, deoarece, chiar
pentru câmpuri finite de evenimente, nu întotdeauna se poate vorbi de cazuri egal
posibile. Astfel, dacă zarul nu este complet simetric, fie din punct de vedere
geometric, fie în privinţa repartiţiei masei, nu mai putem presupune că apariţia
oricărei feţe este egal posibilă. Frecvenţa este numărul de evenimente favorabile
dintr-un şir de evenimente, iar frecvenţa relativă este raportul cazurilor favorabile
şi cazurilor totale. De exemplu, luând la întâmplare 100 piese, se constată că 93
corespund standardului, iar 7 nu, sunt rebuturi. Frecvenţa absolută este 93, iar
frecvenţa relativă 0.93. Repetând operaţia, obţinem alte frecvenţe, de exemplu
0.97, 0.98, 0.95, 0.94 etc. Cu cât vom repeta această operaţie de un număr mai
mare de ori, cu atât vom putea aprecia mai bine că frecvenţele sunt grupate în jurul
unui număr, de exemplu 0.95. Acest număr se numeşte probabilitatea ca, luând o
piesă la întâmplare, acea piesă să fie reuşită.
Se numeşte variabilă aleatoare (întâmplătoare sau statistică) o funcţie X,
definită pe un sistem complet de evenimente. La aruncarea unui zar poate apărea
una dintre cele şase feţe. Dacă notăm cu (1) evenimentul apariţiei feţei cu un punct,
cu (2) apariţia feţei cu două puncte etc, atunci sistemul {(1), (2), (3), (4), (5), (6)}
este un sistem complet de evenimente. Probabilităţile celor şase evenimente sunt
toate egale cu 1/6. Pe acest sistem de evenimente definim o variabilă aleatoare X,
cu valorile x1 , x2 , x3 , x4 , x5 , x6 . Probabilitatea cu care variabila xk ia fiecare valoare,
la apariţia unui eveniment, este 1/6.
Ansamblul format din valorile variabilei aleatoare X şi probabilităţile
elementelor corespunzătoare, se numeşte distribuţia variabilei X şi se notează
 x , x ,..., x n  1 2 3 4 5 6
X  1 2  , care în exemplul anterior devine: X  1 1 1 1 1 1.
 p1 , p 2 ,..., p n   
6 6 6 6 6 6
Se numeşte valoare medie (sau speranţă matematică) a unei variabile
aleatoare X numărul, [13]:
n
p ⋅ x + p 2 ⋅ x 2 + ... + p n ⋅ x n
∑p k ⋅ xk n
(1. 4)
M (X ) = x = 1 1
p1 + p 2 + ... + p n
= k =1
n
= ∑p k ⋅ xk
∑p
k =1
k
k =1
n
deoarece ∑p
k =1
k = 1 . Se observă că valoarea medie a variabilei X este media
ponderată a valorilor sale, cu ponderile p1 + p 2 + ... + p n . Contribuţia unei valori xk

în determinarea valorii medii x este cu atât mai mare, cu cât probabilitatea pk este
mai mare.
Valoarea medie x a variabilei X este cuprinsă între cea mai mică şi cea mai
mare valoare pe care le ia X.
Valoarea medie de ordinul k a variabilei X se notează cu M k şi este:
1 1 (1. 5)
[ ( )] = (p
Mk = M X k k
1 ⋅ x1k + p 2 ⋅ x 2k + ... + p n ⋅ x nk ) k
Valoarea medie de ordinul al doilea, pentru k=2,
M2 = p1 ⋅ x12 + p 2 ⋅ x 22 + ... + p n ⋅ x n2 (1. 6)
se numeşte şi valoarea medie pătratică a variabilei X.

Valoarea medie de ordinul 1 (k=1) este chiar valoarea medie M 1 = M ( X ) .
Valoarea medie de ordinul k = -1 este media armonică,
p p p 
−1 (1. 7)
M −1 =  1 + 2 + ... + n 
 x1 x 2 xn 
1
care pentru p1 = p 2 = ... = p n = , devine:
n
N 1 1 1 (1. 8)
= + + ... +
M −1 x1 x 2 xn
Pentru k = 0 se obţine media geometrică,

M 0 = x1p ⋅ x 2p ⋅ ... ⋅ x np
1 2 n (1. 9)
1
care pentru p1 = p 2 = ... = p n = , se reduce la:
n
M 0 = n x1 ⋅ x 2 ⋅ ... ⋅ x n (1.10)
Se numeşte abatere a variabilei X, variabila aleatoare U = X − x , care ia

valorile u K = x k − x , adică:
 u , u ,..., u n  (1.11)
U  1 2 , u k = x k − x
 p1 , p 2 ,..., p n 
Valoarea medie a abaterii, M(U), este nulă.

Prin urmare, M(U) nu ne poate da nici o indicaţie asupra împrăştierii valorilor
xk ale variabilei X. Pentru a stabili un indicator al împrăştierii sau dispersiei acestor
valori, se poate considera variabila U , care se numeşte abatere absolută a

variabilei X, având distribuţia
 u , u ,..., u n  (1.12)
U  1 2 

 p1 , p 2 ,..., p n 
Momentul de ordinul k al variabilei X se notează cu M (X k ) şi este:
( )
M X k = p1 ⋅ x1k + p2 ⋅ x2k + ... + pn ⋅ xnk , k întreg. (1.13)
Se numeşte moment centrat de ordinul k al variabilei aleatoare U, momentul

de ordinul k al abaterii sale U = X − x , adică
n (1.14)
( ) ∑p
M Uk = i ⋅ xik
i =1
În practica prelucrării statistice a datelor prezintă interes, mai ales,

momentele centrate de primele patru ordine şi în special, momentul de ordinul doi.
Momentul centrat de ordinul doi al variabilei X se notează cu
D ( X ), µ 2 sau σ 2 , şi se numeşte dispersia sau varianţa variabilei aleatoare X,
[14],
n (1.15)
D( X ) = µ 2 = σ 2 = ∑ p ⋅u
i =1
i
2
i
Rădăcina pătrată a dispersiei,
µ =σ = p1 ⋅ u12 + p 2 ⋅ u 22 + ... + p n ⋅ u n2 (1.16)
se numşte abaterea medie pătratică sau deviaţia standard a variabilei X.

Dispersia (varianţa) şi abaterea medie pătratică (deviaţia standard) sunt
indicatorii cei mai utilizaţi pentru a caracteriza împrăştierea valorilor unei variabile
aleatoare. Acestea dau o indicaţie asupra gradului de concentrare a valorilor unei
variabile aleatoare X în jurul valorii medii.
Principalele proprietăţi şi consecinţe ale definiţiilor anterioare sunt:
• a). dacă X şi Y sunt două variabile aleatoare independente, atunci
D( X + Y ) = D ( X ) + D (Y ) (1.17)
• b). pentru orice variabilă aleatoare X şi orice constantă k,
D(k ⋅ X ) = k 2 ⋅ D ( X ) (1.18)
• c). dacă variabilele aleatoare X 1 , X 2 ,..., X n sunt independente şi λ1 , λ 2 ,..., λ n

sunt constante, atunci
D(λ1 ⋅ X 1 + λ 2 ⋅ X 2 + ... + λ n ⋅ X n ) = λ12 ⋅ D ( X 1 ) + λ22 ⋅ D( X 2 ) + ... + λ2n ⋅ D( X n ) (1.19)
• d). valoarea medie pătratică a unei variabile aleatoare X este mai mare
decât modulul valorii sale medii, deoarece D( X ) ≥ 0 , rezultă
( )
M X2 ≥ x ⇒ M X2 ≥ x
2
( ) (1.20)
care se mai poate scrie şi
p1 ⋅ x12 + p 2 ⋅ x 22 + ... + p n ⋅ x n2 ≥ p1 ⋅ x1 + p 2 ⋅ x 21 + ... + p n ⋅ x n (1.21)
• e) dacă σ 2 este dispersia variabilei aleatoare X, probabilitatea ca modulul

abaterii să ia valori mai mari decât un număr L > 0 este mai mică decât
σ2 σ2
2
L
, respectiv P X − x ≥(L ≤ 2
)
(inegalitatea lui Cebîşev).
L
În relaţiile de mai sus valoarea medie se calculează cu
_
1
n (1.22)
x=
n ∑
i =1
xi
unde n este numărul elementelor.

Pentru caracterizarea unei distribuţii, în statistică se utilizează mediana şi
dominanta, definite prin frecvenţele constatate experimental. Mediana unei
variabile este valoarea pentru care funcţia de repartiţie este 1/2 şi valoarea medie a
abaterilor absolute, în raport cu aceasta, este minimă. Valoarea variabilei care are
cea mai mare frecvenţă de apariţie se numeşte dominantă sau valoare modală.
Pentru două variabile aleatoare X, Y, definite pe două sisteme complete de
evenimente, având abaterile U şi respectiv V, valoarea medie a produsului U ⋅ V se
numeşte corelaţia variabilelor X şi Y şi se notează, de regulă, cu C XY ,
C XY = M (U ⋅ V ) (1.23)
Între corelaţia C XY , valoarea medie a produsului X ⋅ Y şi valorile medii ale
celor două variabile există relaţia,
C XY = M ( X ⋅ Y ) − M ( X ) ⋅ M (Y ) = M ( X ⋅ Y ) − x ⋅ y (1.24)
Principalele consecinţe ale corelaţiei sunt:

• dacă două variabile aleatoare X, Y au corelaţia nulă, atunci valoarea medie a
produsului X ⋅ Y este egală cu produsul x ⋅ y al valorilor lor medii şi
reciproc dacă M ( X ⋅ Y ) = x ⋅ y , cele două variabile aleatoare X, Y au
corelaţia nulă;
• dacă două variabile aleatoare X, Y sunt independente, corelaţia lor este
nulă, dar reciproca nu este adevărată;
• dacă corelaţia C XY ete nulă, se spune că cele două variabile nu sunt corelate
sau că sunt necorelate.
Coeficientul de corelaţie sau raportul de corelaţie a două variabile aleatoare
X, Y este raportul,
C XY M (U ⋅ V ) (1.25)
ρ= =
µ X ⋅ µY M (U 2 ) ⋅ M (V 2 )
unde µ X şi µ Y sunt abaterile medii pătratice ale celor două variabile X, Y.

Coeficientul de corelaţie satisface inegalităţile − 1 ≤ ρ ≤ 1 .
1.5. Funcţii de distribuţie pentru aerosoli

Prin luarea de măsuri speciale, este posibil să generăm aerosoli compuşi din
particule de toate dimensiunile. Acestea se numesc monodispersii sau aerosoli
omogeni. În cele mai multe cazuri practice, pentru sursele de emisie şi în
atmosferă, aerosolii sunt compuşi din particule diferite şi de mai multe mărimi.
Aceştia se numesc aerosoli polidispersaţi sau heterodispersaţi.
Cea mai importantă caracteristică fizică a sistemelor polidispersate este
distribuţia lor particulară. Această distribuţie poate avea două forme; prima este
distribuţia discretă, în care se iau în considerare doar anumite mărimi ale
particulelor. Se consideră o suspensie care se compune din agregate de particule
uniforme, ce se formează prin coagulare. Atunci particulele vor fi compuse din
numere integrale ale acestor particule unitare, iar mărimea distribuţiei poate fi
definită ca o cantitate ng, unde g = 1, 2,…, k, reprezintă numărul particulelor
unitare ce compun agregatele.
De obicei, cel mai folosit este conceptul mărimii distribuţiei continue.
Fie dN, numărul de particule pe unitatea de volum a gazului, într-o poziţie
dată din spaţiu, reprezentată prin distanţa r, şi la un anumit timp distanţa
diametrului particulei între dp şi dp + d(dp):
(1.26)
dN = nd(dp, r, t) d (dp)
Această expresie defineşte mărimea particulei, funcţie de numărul

particulelor nd (dp, r, t), unde diametrul particulei poate fi considerat diametrul

echivalent pentru particulele nesferice. De menţionat că, dimensional, nd ≡ L-3 l-1 ,
simbolul L şi l referindu-se la o dimensiune de lungime pentru gaz şi respectiv
pentru mărimea particulei. Volumul de aer (gaz) este măsurat în m3 sau cm3, iar
diametrul particulei în µm sau nm. De menţionat că, dimensiunile lungimii nu se
pot schimba între ele.
În analizele dimensionale ale ecuaţiilor în care intervine funcţia de distribuţie
a mărimii, amândouă caracteristicile de lungime trebuie tratate independent.
Pentru aplicaţiile teoretice, în special coagularea, este convenabil să
introducem o distribuţie a numărului de particule cu volumul particulei, v, ca
parametru,
(1.27)
dN = n (v, r, t) dv
unde dN este concentraţia particulelor, având volumul cuprins între v şi v + dv .În
acest caz, dimensional, n ≡ L-3 l-3. Relaţiile dimensionale sunt foarte importante în
stabilirea ecuaţiei legilor pentru funcţia de distribuţie.
Această ultimă formă a distribuţiei este utilă, deoarece volumul total al
particulelor se conservă când două particule se ciocnesc şi aderă în procesul de
coagulare.
Relaţiile care leagă funcţiile de distribuţie

Cele două funcţii de distribuţie n şi nd nu sunt egale, dar sunt legate între ele.
Pentru o particulă sferică, între volumul şi diametrul particulei există relaţia,
π⋅dp
3 (1.28)
v=
6
astfel încât,
π ⋅ d p2 (1.29)
dv = d (d p )
2
Înlocuind această relaţie în formula (1.27) obţinem :

π ⋅ d p2 ⋅ n(v) (1.30)
dN = d (d p )
2
unde am renunţat la dependenţa în funcţie de poziţie şi de timp.
Prin identificarea termenilor din ecuaţia (1.30) cu cei ai ecuaţiei (1.26), se
obţine, fără a considera dependenţa de poziţie şi timp:
π ⋅ d p2 ⋅ n(v) (1.31)
nd (d p ) =
2
De menţionat că, funcţia de distribuţie a mărimii particulei poate fi definită

folosind aria suprafeţei ca o variabilă distributivă.
În descrierea datelor mărimilor de distribuţie este foarte convenabil să
implementăm o scară logaritmică pentru (dp), deoarece variaţia diametrului este
într-un domeniu foarte larg. De exemplu, în literatura de specialitate meteorologică
este obişnuit să se utilizeze axe logaritmice atât pentru nd , cât şi pentru d p ,
respectiv log nd , funcţie de log dp . În acest fel, în cazul tunetului, relaţia dintre nd
şi dp este liniară.
Alt mod de a prezenta datele este dV d ⋅ log d p funcţie de versus log d p ,
unde concentraţia volumică cumulată a aerosolului este dată de,
v (1.32)
∫
V = n ⋅ v ⋅ dv
0
Aria de sub curbele astfel trasate este proporţională cu masa aerosolilor,

raportată la o mărime a razei, ceea ce arată că densitatea particulei este constantă,
independentă de mărime.
Distribuţia volumului aerosolilor în cazul particulelor sferice, având volumul
π ⋅ d 3p
v= , este dată de relaţia:
6
dV 2.3 ⋅ π2 ⋅ d 6p ⋅ n(v) (1.33)

=
d ⋅ log d p 12
În mod similar cu distibuţia volumului, ţinând seama de relaţia dintre masă şi

volum, se poate da distribuţia masei de aerosol,
dm dV (1.34)
= ρp ⋅
d ⋅ log d p d ⋅ log d p
unde ρp , este densitatea particulei.

Exemplificarea funcţiilor mărimilor de distribuţie se face în figura 1.8.a şi
figura 1.8.b. Figura 1.8.a, [15], prezintă distribuţia unimodală a numărului de
particule de siliciu produse în mod comercial în funcţie de fracţia de particule din
jurul mărimii razei dp, adică
dN
=
nd d p ( )
, unde N ∞ este concentraţia
N ∞ ⋅ d (d p ) N∞
totală a particulelor.
Fig. 1.8.a. Distribuţiei unimodală a particulelor de Si.

Siliciul comercial obţinut în urma oxidării SiCl4 este folosit ca filtru aditiv în
fabricarea cauciucului. Amândouă axele de coordonate din figura 1.8.a sunt liniare
şi fiecare arie de sub curbă trebuie să fie normalizată la unitate, fracţia de particule
având mărimea dintre două diametre. Ruperea particulelor în mărimi de raze în
oricare două diametre d p1 şi d p 2 , este proporţională cu aria dintre cele două curbe.
O distribuţie bimodală a volumului, având un minim al mărimii particulei de
1µm este arătată în figura 1.8.b. Distribuţiile de acest fel sunt foarte des observate
pentru aerosoli atmosferici; volumul aerosolilor pe unitatea de volum a gazului,
pentru particule cu diametrul mai mic de 1µm, are o distribuţie foarte
asemanătoare, fiind egală, ca mărime cu aria de sub curbă. Distribuţiile bimodale
sunt, de asemenea, foarte des observate în aerosolii produşi de instalaţiile de
ardere.
Fig. 1.8.b. Distribuţia bimodală.
Distribuţia cumulativă a numărului de particule, având diametre mai mici

decât d p , este definită de expresia:
dp (1.35)
N (d p ) = ∫ 0
nd (d p )d (d p )
Deoarece
dN (d p ) (1.36)
nd =
( )
d dp
funcţia de distribuţie poate fi obţinută prin diferenţierea funcţiei de distribuţie

cumulativă în raport cu d p .
Când aerosolii sunt amestecaţi la o presiune constantă, mărimea distribuţiei

rezultată, în absenţa coagulării, din media volumului este:
Σ i niQi (1.37)
n=
Σ iQi
în care ni este mărimea distribuţiei, Qi este volumul de gaz ce corespunde
aerosolului i.
Funcţia medie a distribuţiei temporare, pentru un punct fix, este :
1 t (1.38)
nd ( d p , r ) =
t 0 ∫
nd (d p , r , t ′)dt ′
unde media este calculată pentru intervalul de la 0 la t.

Momentul centrat al funcţiei de distribuţie a dimensiunii particulei poate fi
definit de expresia:
∞ (1.39)
M ν (r , t ) = ∫
0
nd d ν p d (d p )
unde ν , este ordinul momentului.

Parametrul ν nu trebuie să fie neapărat un număr întreg. Multe momente apar
în expresiile aerosolilor ca proprietăţi fizice sau optice, sau în transportul lor.
În continuare sunt prezentate interpretările fizice ale primelor şase momente
date sub formă integrală.
Momentul centrat de ordinul zero, M 0 , este:
∞ (1.40)
∫
M 0 = nd d ( d p ) = N ∞
0
şi reprezintă concentraţia totală a particulelor din aerosoli, într-un anumit punct şi

pentru un timp dat.
Momentul centrat de ordinul întâi, M 1 , este:
∞ (1.41)
M 1 = ∫ nd d p d ( d p )
0
Divizat de momentul de ordinul zero, dă diametrul mediu al particulei,

∞
∫n d
0
d p d( d p )
M1 (1.42)
dp = ∞
=
M0
∫ n d( d
0
d p )
Momentul centrat de ordinul doi, M 2 , dispersia variabilei, este proporţional

cu aria suprafeţei particulelor ce compun aerosolul,
∞ (1.43)
π⋅ M2 = π⋅ ∫0
nd ⋅ d p2 ⋅ d (d p ) = A
unde A este aria totală a suprafeţei, pe unitatea de volum a sistemului dispersat.

π⋅M2 A
Media ariei suprafeţei, pentru o particulă, este dată de = . Turbiditatea
M0 N∞
aerosolilor, compuşi din particule mult mai mari decât lungimea de undă a luminii
incidente este, de asemenea, proporţională cu acest moment.
Momentul centrat de ordinul trei, M 3 , este proporţional cu volumul total al

particulelor de aerosol din unitatea de volum a gazului:
π ⋅ M3 π ∞ (1.44)
6
=
6 ∫0
nd ⋅ d 3p ⋅ d (d p ) = φ
Vp  m3 
unde φ = =  3  este fracţia volumetrică a particulelor dispersate, V p m3 este
V m 
[ ]
volumul parţial ocupat de particulele de aerosol, iar V m3 este volumul [ ]
amestecului de aer şi aerosol. Dacă densitatea particulei este independentă de
mărime, momentul de ordinul trei este proporţional cu concentraţia masei
particulelor conţinute.
Volumul mediu v , al particulei este definit de:
φ π⋅ M3 (1.45)
v= =
N∞ 6 ⋅ M 0
Momentul centrat de ordinul patru, M 4 , este proporţional cu proiecţia ariei

totale de material sedimentat, dintr-un fluid staţionar.

Forţa de rezistenţă F, pentru o particulă solidă de aerosol de formă sferică, cu
diametrul d p > 1 µm , care se mişcă lent în fluidul gazos, este dată de relaţia lui
Stokes, [16]:
dp (1.46)
F = 6 ⋅ π ⋅ µ ⋅ rp ⋅ cs = 6 ⋅ π ⋅ µ ⋅ cs
2
N
unde µ  3  este vâscozitatea dinamică a gazului, rp [m] este raza particulei,
m 
m
d p [m] este diametrul particulei, iar cs   este viteza particulei de aerosol.
s
Aplicând această relaţie şi neglijând forţa ascensională, se poate calcula
viteza maximă de cădere liberă a particulei de aerosol, considerată sferică,
ρ p ⋅ d p2 ⋅ g (1.47)
cs =
18 ⋅ µ
m
unde, în plus, g  2  este acceleraţia gravitaţională.
s 
Rezultă că viteza, în s −1 , cu care o suprafaţă orizontală este acoperită de
particulele materiale de aerosol care se depun, este dată de:
∞ π ⋅ d p2   ρ p ⋅ d p2 ⋅ g  π⋅ρp ⋅ g (1.48)
 ⋅  ⋅ nd ( d p ) ⋅ d ( d p ) =
∫0 

 
4   18 ⋅ µ   72 ⋅ µ
M4
Momentul centrat de ordinul cinci, M 5 , este proporţional cu fluxul masic de

 kg 
material sedimentat dintr-un fluid, flux măsurat în  2  ,
m 
∞
ρ p d 3 pπ πρ p g (1.49)
∫ nd cs
0 6
)d (d p ) =
108µ
M5
Momentul centrat de ordinul şase, M 6 , este proporţional cu lumina totală de

împrăştiere a particulelor, când ele sunt mai mici decât lungimea de undă a luminii
incidente. Eficienţa împrăştierii, K scat , unei particule sferice, mică şi singură, care
este o fracţiune din lumina incidentă a unei particule, când este împrăştiată, este
dată de:
4
 m2 − 1
2 (1.50)
8  π⋅dp
K scat = ⋅ 
3  λ
 ⋅ 2 (d p << λ )
 m +2
unde m este indicele de refracţie al particulei, iar λ este lungimea de undă a luminii
incidente. Aceasta este cunoscută ca împrăştierea lui Rayleigh.
Atunci împrăştierea totală, bscat , a unui aerosol compus din particule foarte
mici (dp<<λ ), este dată de:
2 (1.51)
2 π5 m 2 − 1 ∞
bscat =
3 λ4 m 2 + 2
⋅I ⋅ ∫
0
nd ⋅ d p6 ⋅ d (d p ) ≈ M 6
unde I, este intensitatea luminii razei incidente. Împrăştierea lui Rayleigh, de

obicei, nu contribuie semnificativ la împrăştierea luminii de către particulele mici
în atmosferă. Majoritatea împrăştierilor particulelor atmosferice se găsesc în
mărimea razei dp ≈ λ, pentru care trebuie folosite legi ale împrăştierii mult mai
complexe, [18, 19].
Contribuţia la momentele centrate de diverse ordine diferă în funcţie de
dimensiunea particulelor de aerosol. Într-o atmosferă urbană poluată, concentraţia
numerică sau momentul zero este cel mai adesea dominat de particule având raza
între 0.01 şi 0.1µm, aria suprafeţei este adesea dominată de particule cu raze de la
0.1 la 1.0 µm, iar contribuţiile majore la concentraţia volumică se încadrează în
cele două mărimi ale razelor de la 0.1 la 1.0 şi de la 1.0 la 10 µm.
1.6. Legi de distribuţie a probabilităţii

Pentru prelucrarea datelor experimentale obţinute din analiza particulelor ce
compun un aerosol, se utilizează diverse funcţii de deistribuţie. Alegerea unei
anume funcţii de distribuţie depinde de aplicaţia specifică. În toate cazurile,
dimensiunile funcţiei de distribuţie trebuie să fie conformă dimensional.
Legea normală (Laplace şi Gauss)
O variabilă aleatoare ξ , care ia o infinitate de valoari, se supune unei legi de
probabilitate dacă densitatea de repartiţie a variabilei ξ este:
( x − m )2 (1.52)
−
1 2σ 2
ρ(x ) = e
σ 2π
unde m şi σ , sunt doi parametri. În statistică se spune că o distribuţie satisface o
lege normală dacă frecvenţele empirice sunt apropiate de probabilităţile date de
(1.52).
Semnificaţia parametrilor m şi σ este următoarea: m este valoarea medie a
variabilei, iar σ este dispersia acestei variabile, adică:

m = M (ξ ), σ 2 = D(ξ ) (1.53)
Pentru fiecare pereche de valori m şi σ , obţinem o lege normală pe care o

notăm, de regulă, cu N (m, σ ) .
Pentru particulele de aerosol, distribuţia normală a numărului de particule
nd , de un anumit diametru d p , este dată de:
N∞ (1.54)
nd (d p ) = exp[−( d p − d p ) 2 / 2σ 2 ]
(2π)1 / 2 ⋅ σ
unde d p , este media aritmetică a diametrului,

∞ (1.55)
∫
d p = d p ⋅ nd (d p ) ⋅ d (d p )
0
iar σ2 , pătratul deviaţiei diametrului particulei d p , faţă de diammetrul mediu,

∞ (1.56)
∫
σ 2 = (d p − d p ) 2 = (d p − d p ) 2 nd ( d p )d (d p )
0
Această formă este folosită în tehnologia aerosolilor pentru a caracteriza

particulele care sunt foarte aproape de monodispersie, ca şi sferele din polistiren
folosite în studiile de laborator şi în calibrarea instrumentală. Valoarea lui dp
poate fi calculată folosind ecuaţia momentului (1.39). Pentru integrare, este necesar
să considerăm o limită minimă a diametrului d p → 0 , şi să presupunem că
distribuţia respectă (1.54).
Distribuţiile mărimii aerosolilor au adesea deviaţii standard mari. Aceste
distribuţii pot fi aproximativ reprezentate de funcţia de distribuţie lognormală,
[20]:
(
 ln d p − ln d pg ) 
2 (1.57)
N∞
( )
nd d p = 1/ 2
exp  −
(2π) ⋅ d p ⋅ ln σ g  2 ln 2 σ g 
unde diametrul mediu geometric d pg , este:

∞ (1.58)
∫ ( ) ( )
ln d pg = ln d p = ln d p ⋅ nd d p ⋅ d d p
0
iar varianţa logaritmului diametrului,
(
ln 2 σ g = ln d p − ln d pg )2 (1.59)
cu σg , deviaţia standard geometrică.

Distribuţia lognormală este astfel o distribuţie normală, în care funcţia de
d pg
distribuţie este log , unde d p 0 este o mărime de referinţă care este luată adesea
d p0
ca fiind dpg. Mediana şi deviaţia geometrică standard depind preponderent de
mărimea particulelor.
Distribuţia lognormală este probabil, cea mai utilizată pentru analiza datelor
în cazul aerosolilor. Pentru distribuţia lognormalǎ, momentul general al funcţiei
mărimii de distribuţie (1.39) este dat de [3] :
ν2 2 (1.60)
ln M ν = ν ⋅ ln d pg + ln σ g
2
Funcţia de distribuţie lognormală poate fi interpretată fizic ca rezultat al
procesului de spargere continuă a particulelor mari în particule mai mici, particule
care respectă o distribuţie normală a mărimii acestora. Distribuţiile lognormale se
pot aplica şi procesului de coagulare, caz în care valoarea deviaţiei standard este
determinată de forma funcţiei care descrie frecvenţa coliziunii.
Legea de distribuţie la o putere

Legea de distribuţie la o putere poate fi reprezentată de relaţia :
nd (d p ) = A ⋅ d pm (1.61)
unde A, este o constantă a cărei dimensiune depinde de exponentul m, care este de

obicei negativ.
Această distribuţie este folosită peste o mărime a razei limită, care include
mărimile particulei ce ne interesează în anumite aplicaţii particulare. Este evident
că trebuie să fie o reducere în mărimea particulei pentru aceste funcţii, pentru a fi
îndeplinite condiţiile,
nd (d p ) → ∞, când d p → 0, iar m < 0 (1.62)
Legea de distribuţie la o putere este, în mare măsură, folosită în aplicaţiile

meteorologice, pentru a aproxima porţiuni ale distribuţiei mărimii particulei a
aerosolilor atmosferici. Pentru m ≈ -4, (1.61) se numeşte distribuţia Junge, după
numele celui care a propus-o, [21].
Distribuţia cumulativă pentru legea puterii este:
A m +1 (1.63)
F (d p ) = dp
m +1
şi se aplică analizei „camerelor curate”, pentru care se consideră m + 1 ≈ −2.2 ,
adică, m ≈ −3.2 .
Funcţii de distribuţie adimensionale (normalizate-similare)
Mărimea distribuţiilor măsurate în diferite locaţii şi/sau timpi, chiar în
atmosferă sau în procese gazoase, poate fi uneori normalizată prin introducerea
unui diametru caracteristic al particulei, bazat pe momentele funcţiei de distribuţie.
De exemplu, presupunând că funcţia de distribuţie depinde doar de două din aceste
momente, să spunem N∞ şi φ, în asociere cu diametrul particulei:
( ) [
nd d p = f N ∞ ,φ, d p ] (1.64)
Cele patru mărimi nd , N∞ , φ şi dp , care apar în (1.64) au două dimensiuni, L

şi l, corespunzînd coordonatelor spaţiului şi mărimii particulei. Totuşi, în termeni
dimensionali, există două grupuri adimensionale, care nu pot fi exprimate numai
prin aceste mărimi. Grupurile pot fi exprimate astfel:
N ∞4 / 3 (1.65)
( )
nd d p = ψ d (η)
φ1 / 3
unde
dp  6⋅φ 
13 (1.66)
η= , dp =  
dp  π ⋅ N∞ 
Funcţia adimensională ψ d (η) , depinde doar de raportul dintre diametrul
particulei şi media diametrului particulei. Graficul funcţiilor ψ d (η) , în raport cu η
nu depinde de spaţiu şi timp, fiind aceeaşi curbă. Distribuţiile care se comportă în
acest fel se numesc identice. Forma ψd (η) depinde de procesele fizico-chimice
care controlează distribuţia mărimii particulei.
1.7. Compoziţia chimică

Aerosolii sunt frecvent multicomponenţi, adică sunt compuşi din specii
chimice diferite. Acesta este cel mai obişnuit caz pentru aerosolii nedoriţi, generaţi
în procesele industriale de ardere sau incinerare. Aerosolii atmosferici sunt un alt
exemplu multicomponent. Aerosolii produşi intenţionat în industrie au, de
asemenea, multicomponenţi.
O singură particulă de aerosol poate fi compusă din mai multe grupuri
chimice şi întreg aerosolul poate exista ca un amestec de particule de compoziţii
chimice diferite. Pentru aerosolii multicomponenţi, sunt considerate două cazuri

limită: a) aerosoli amestecaţi intern, atunci când toate particulele au aceeaşi
compoziţie chimică; b) amestecaţi extern, atunci când componenţii chimici sunt
segregaţi, astfel că particulele depind chimic de sursele lor. Cele două cazuri limită
se pot evidenţia prin măsurarea compoziţiilor chimice ale particulelor individuale.
Modul de amestecare al aerosolului, intern sau extern, are implicaţii majore în
comportamentul aerosolilor, incluzând proprietăţile optice ale norilor de particule,
efectele asupra sănătăţii şi proprietăţi fizico-chimice de bază ale materialelor
prăfuite, fabricate în procesele aerosolilor.
Funcţia “densitatea compoziţiei probabile”
În general, sunt posibile un număr infinit de cazuri intermediare între modul
de amestecare, strict intern şi strict exter.
Pentru a fi folosită variaţia compoziţiei chimice de la particulă la particulă,
funcţia de distribuţie a mărimii particulei trebuie generalizată, şi pentru aceasta a
fost introdusă funcţia densitaţii compoziţiei probabile, [22].
Fie dN numărul de particule pe unitatea de volum a gazului ce conţine
cantitǎţi molare din fiecare element chimic, având raze cuprinse între ni şi ni + dni ,
cu i = 1, 2, …,k, unde k, este numărul total al elementelor chimice. Se presupune
că în orice punct al volumului, de la v la v + dv, compoziţia chimică a particulelor
este distribuită continuu. Atunci, funcţia densităţii compoziţiei probabile (p.d.f.),
g, este definită de, [22, 23]:
dN = N ∞ ⋅ g (v, n2 ,..., nk , r , t )dv ⋅ dn2 ⋅ ... ⋅ dnk (1.67)
Acesta este un exemplu de funcţie de distribuţie de legatură sau simultană,

[24]. Nu este necesar să includem n1 ca una din variabilele independente, pentru că
între v şi ni există relaţia:
v= ∑n ⋅v
i
i i
(1.68)
unde vi , este volumul molar parţial al speciei i. Aceastǎ descriere este adecvatǎ
pentru cazul când este cunoscutǎ compoziţia chimicǎ. Totuşi, în acest mod de
abordare nu se ţine seama de efectele structurale, cum ar fi straturile suprafeţei
particulei şi caracteristicile morfologice ale aglomeratelor.
Deoarece integrala lui dN pentru toate v şi ni este egală cu N∞ , obţinem:
(1.69)
∫ ...∫ g (v, n ...n , r, t )⋅ dv ⋅ dn
v nk
2 k 2 ⋅ ... ⋅ dnk = 1
De asemenea, mărimea funcţiei de distribuţie poate fi găsită din g, prin

integrare peste toţi constituenţii chimici ai aerosolilor:
(1.70)
n(v, r , t ) = N ∞ ∫ ...∫ g (v, n ...n , r, t )⋅ dv ⋅ dn
n2 nk
2 k 2 ⋅ ... ⋅ dnk
Compoziţia chimică medie

Filtrarea cu eficienţă înaltă este cea mai obişnuită metodă de colectare a
particulelor materiale, pentru determinarea compoziţiei chimice. Analizele chimice
ale mostrelor filtrate furnizează informaţii despre compoziţia aerosolilor, fiind o
medie între mărimea tuturor particulelor şi intervalul de timp al mostrelor. Pentru o
constantă a mostrelor gazului, concentraţia masei tipurilor i, este o medie dintre
mărimea particulei şi timp şi este legată de funcţia probabilistică a mărimii
compoziţiei densitaţii, după cum urmează:
∫ [∫ ...∫ g ⋅ n ⋅ dn ]
Mi t ∞ (1.71)
ρi =
t ∫
0
N∞
0
i 2 ⋅ ... ⋅ dni ⋅ ... ⋅ dnk ⋅ dv ⋅ dt
unde ρi , este concentraţia instantanee a masei tipurilor i, pe unitatea de volum a

gazului, medie a mărimilor particulei, iar Mi este greutatea moleculară a tipurilor i.
Concentraţia instantanee a tipului i, în faza particulară, este dată de fracţia
masei:
ci =
ρi (1.72)
ρ
unde ρ, este masa totală a materialului particular pe unitatea de volum a gazului.

Valoarea ci , pentru un timp mediu, poate fi obţinută în principiu prin media dintre
valorile instantanee ale lui ci , măsurate în perioada de probă. Totuşi, valorile
instantanee ale lui ci nu pot fi obţinute prin măsurătorile normale de filtrare. Însă,
fracţia medie a masei este dată ca raportul dintre valorile medii ale ρ i şi
ρ ,respectiv ρi / ρ .
Distribuţia compoziţiei chimice funcţie de mărimea particulei

Există instrumente cu care se poate măsura compoziţia particulelor
individuale şi este posibil, eventual, să determinăm densitatea compoziţiei
probabile. În mod curent, asemenea măsurători sunt făcute în centrele de cercetare.
În practică, compoziţia medie a particulelor, într-un interval discret, este
determinată prin colectarea probelor de aerosoli, pe o perioadă de câteva ore,
folosind un impactor de tip cascadă şi analizând fiecare fazǎ chimică a
materialului. Concentraţia măsurată în acest fel este legată de g (v, n2 ,…, nk , r, t)
prin:
∫ N ∫ [∫ ...∫ g ⋅ n ⋅ dn ]
Mi t v2 (1.73)
∆ρ i = ∞ i 2 ⋅ ... ⋅ dni ⋅ .. ⋅ dnk ⋅ dv ⋅ dt
t 0 v1
unde ∆ρ i , este masa speciilor i pe unitatea de volum a aerului ,având mărimea

razei de la v1 la v2.
Pentru v1 → 0 şi v1 → ∞ , ∆ρ i devine concentraţia care ar trebui măsurată de
∆ρ i
un filtru total. Distribuţia masei discrete poate fi pusă sub forma funcţie
∆ log d p
de log d p . Un exemplu al acestor tipuri de distribuţie este arătat în figura 1.9 şi
figura 1.10, pentru emisiile de aerosoli dintr-un incinerator municipal pentru ape
reziduale, echipat cu un scrubǎr de tip ciclon. Aria de sub această histogramă dintre
cele două valori ale lui d p , este proporţională cu masa chimică a speciilor (sau
masa totală) a particulelor considerate sferice, având raza între cele douǎ valori ale
lui d p .
În figura 1.9 se prezintǎ distribuţia masei particulei ca o funcţie de mărimea
particulei la admisia şi evacuarea scrubǎrului. Distribuţia masei la admisie, care
depinde de incinerator, este de tip bimodal. Particulele cele mai fine şi mici, având
diametrul în jur de 0.2 µm, rezultă, probabil, din condensarea componentelor
gazoase ce se volatilizează în timpul combustiei. Particulele mai mari, cu diametre
între 5 şi 50 µm, sunt, probabil, cenuşa reziduală de la materia cu care se
alimenteazǎ incineratorul. Dupǎ scrubǎr, distribuţia diametrului particulelor este în
majoritate cu diametre cuprinse între 0.2 şi 0.5 µm, indicînd faptul că scrubǎrul
este eficient pentru îndepǎrtarea particulelor grosiere.
Fig. 1.9. Distribuţia mărimii particulei la admisia şi evacuarea din scrubǎr.

În figura 1.10 se prezintǎ distribuţia particulelor de cadmiu şi calciu la ieşirea
din incinerator şi intrarea în scrubǎr.
Fig. 1.10. Distribuţia cadmiului şi calciului la ieşirea din incinerator.

Formele de cadmiu care se pot volatiliza sunt foarte mici şi pot creşte prin
coagulare şi adsorbţie pe particulele apǎrute prin condensare. Totodatǎ, se observǎ
cǎ distribuţia particulelor de cadmiu este unimodalǎ, având un maxim la diametrul
de 0.2 µm. Distribuţia particulelor de calciu, la ieşirea din incinerator, dupǎ
diametrul acestora, este de tip bimodal, cu un maxim în apropierea unui diametru
de 0.2 µm şi un mod grosier mai larg, cu diametre de la 2 la 50 µm.
Aceste rezultate ilustrează că emisiile combustiei tind să se mărească pentru
anumite elemente, unele toxice, relativ cu compoziţia iniţială a alimentării.
Un exemplu de distribuţie a particulelor obţinute prin arderea cărbunelui este
redatǎ în tabelul 1.2, [8].
Tabel 1.2
Elementele din particulele de praf rezultate prin arderea cǎrbunelui
Diametrul Pb Ti Sb Cd Se As Ni Cr S
particulei
µm µg/g %
> 11.3 1100 29 17 13 13 680 460 740 8100
7.3-11.3 1200 40 27 15 11 800 400 290 9000
4.7-7.3 1500 62 34 18 16 1000 440 460 6600
3.3-4.7 1550 67 34 22 16 900 540 470 3800
2.1-3.3 1500 65 37 27 19 1200 900 1500 15000
1.1-2.1 1600 76 53 35 59 1700 1600 3300 13000
0.65-1.1 - - - - - - - - -
1.8. Caracterizarea dinamicǎ a aerosolilor

Caracteristicile aerosolilor, discutate în acest capitol, aratǎ o fotografie a
aerosolilor la o poziţie şi timp dat. Fotografia ne dă informaţii despre mărimea
particulei şi despre proprietăţile chimice ce determină mai multe efecte ale
aerosolilor, atât cele bune, cât şi cele rele. Totuşi, distribuţia mărimii şi
proprietăţile chimice, de obicei, se schimbă cu timpul şi poziţia în procesele
gazelor industriale sau în atmosferă.

Considerănd un volum mic al gazului, asociind particule şi urmărind
mişcările lor prin sistem, (atmosfera sau procesele industriale), procesele fizice şi
chimice ce afecteazǎ distribuţia mǎrimii particulei sunt prezentate sintetic în figura
1.11. Aceste procese sunt: nuclearea, difuzia, coagularea, condensarea şi
sedimentarea.
Modificarea distribuţiei n (v, r, t) în timp, poate fi exprimată ca sumă a doi
termeni:
dn  dn   dn  (1.74)
= +
dt  dt  i  dt  e
Primul termen, din dreapta, reprezintă procesele care au loc în interiorul
(notat cu indicele i) elementului de volum considerat, incluzând conversia gaz -
particulă şi coagularea. Al doilea termen reprezintă fenomenele de transport în
jurul limitelor elementului de volum considerat (notat cu indicele e) în timpul
proceselor de difuzie sau sedimentare.
Pentru început, se face o prezentare a proceselor de transport ce au lor la
interfaţa volumul de control, iar apoi sunt analizate şi procesele interne de
coagulare şi conversie gaz – particule. În final, este utilǎ ecuaţia generală dinamică
pentru n (v, r, t), încorporând amândouă procesele interne şi externe. În anumite
cazuri, este posibil să se obţină soluţii simple, adesea aproximate. În altele, sunt
necesare metodele numerice.
Fig 1.11. Procesele dinamice care influenţeaza distribuţia mărimii particulei.

CAP2. PROPRIETĂŢILE DE
TRANSPORT ALE
PARTICULELOR
2.1. Elemente de dinamică pentru particule

Proiectarea echipamentelor de curăţare a gazelor şi a instrumentelor de
colectare şi măsurare a diverşilor tipuri de aerosoli necesită o cunoaştere bună a
transportului particulei de la un punct la altul într-un gaz. Totodată, extragerea unei
materii particulare din atmosferă prin procese de depunere uscată şi umedă este
influenţată şi de procesele de transport ale particulei.
A fost studiată, în principal, mişcarea particulelor mici, de formă sferică, sub
acţiunea unui câmp de forţe extern, care crează un anume gradient (electric, de
presiune, de concentraţie, termic, etc). S-a preferat considerarea particulelor
sferice, deoarece acestea permit obţinerea unor relaţii mai simple şi pot fi
considerate cazuri ideale; sunt luate în discuţie particulele neregulate ca şi deviaţii
de la comportamentul sferic.
În orice punct al unui spaţiu tridimensional cantitatea de o anumită
proprietate (masă, concentraţie, presiune, electricitate, cantitate de căldură, etc),
r r
poate fi descrisă printr-o funcţie scalară ϕ(r ) , numită gradient, unde r este
r
vectorul distanţă. Caracterizarea comportării funcţiei scalare ϕ(r ) , asociată la
fiecare punct al spaţiului tridemensional, în imediata vecinătate a oricărui punct, se
realizează cu ajutorul vectorului gradϕ , definit de:
r
dϕ = (gradϕ) ⋅ dn (2. 1)
r
în care n este o direcţie oarecare, normală la suprafaţă. Prin urmare, variaţia mărimii
r r r r
scalare ϕ(r ) , în timp ce se trece din punctul P(r ) în punctul Q(r + dn ) , se obţine
r
dacă înmulţim scalar vectorul d (n ) cu vectorul gradϕ .
Dacă ecuaţia (2.1) este pusă sub forma, [1]
r
∂ϕ
∫ ϕ ⋅ dA
= (gradϕ )n ⇒ gradϕ = lim (2. 1a)
∂n V →0 V
Se observă că variaţia mărimii scalare ϕ , raportată la unitatea de lungime,
r r
luată într-o direcţie oarecare n , rezultă ca proiecţia vectorului gradϕ pe direcţia n ,
ceea ce în coordonate carteziene se poate scrie:
Proprietatile de transport ale particulelor 51
∂ϕ r ∂ϕ r ∂ϕ r (2. 1b)
gradϕ = ⋅i + ⋅j+ ⋅k
∂x ∂y ∂z
r r r
unde i , j , k reprezintă versorii cordonatelor.
Pentru a caracteriza comportamentul unui vector, sau al unei funcţii
r r
vectoriale, s-au introdus douǎ funcţii şi anume, rot v , rotor şi div v , divergenţǎ,
ambele fiind în directǎ legǎturǎ cu mǎrimile fizice mǎsurabile.
Divergenţa unui vector este:
r r
r
∫
v ⋅ dA
div v = lim A (2. 2)
∆V → 0 ∆V
r
Prin urmare, divergenţa funcţiei vectoriale v (r ) , într-un punct oarecare al
câmpului, se obţine înconjurând punctul cu o suprafaţǎ închisǎ, fomând integrala
de suprafaţǎ a vectorului, împǎrţind integrala la volumul delimitat şi analizând
limita acestei fracţii, în cazul când suprafaţa închisǎ tinde sǎ se reducǎ la punctul
respectiv. La formarea integralei de suprafaţǎ, considerǎm pozitivǎ normala
derivatǎ din interiorul volumului spre exterior. Pe baza acestei definiţii, în
coordonate carteziene, rezultǎ:
r ∂v ∂v y ∂v z (2. 3)
div v = x + +
∂x ∂y ∂z
ceea ce constituie suma termenilor din diagonala principalǎ a tensorului derivatǎ,
 ∂v x ∂vx ∂vx 
 
 ∂x ∂y ∂z 
r r  ∂v y ∂v y ∂v y
Tddrrv =  (2. 4)
 ∂x ∂y ∂z 
 ∂v z ∂vz ∂vz 
 ∂x ∂y ∂z 

r r
care apare în descrierea comportamentului unei funcţii vectoriale v = v (r ) , în
vecinǎtatea unui punct din spaţiu,
r r r r (2. 4a)
dv = Tddrrv ⋅ dn
r
Definiţia rotorului unei funcţii vectoriale v (r ) este,
r r r r
(2. 5)
∫ v ⋅ dl ∫ dA × v
(rot vr )n = ∆lim L r
⇒ rot v = lim L
A→ 0 ∆A ∆V → 0 V
r r
Pentru a obţine componenta după o direcţie oarecare n ,a vectorului rot v ,
într-un punct al spaţiului, se aşeazǎ prin punctul respectiv un plan perpendicular pe
direcţia datǎ, se formeazǎ integrala vectorialǎ dupǎ o curbă închisă, care se gǎseşte
în acest plan şi înconjoară punctul respectiv şi apoi, se împarte aceastǎ integralǎ la
suprafaţa delimitatǎ de curbă. Considerǎm apoi limita acestei expresii pentru cazul
când curba tinde cǎtre punctul respectiv. De menţionat cǎ, la formarea integralei
de-a lungul curbei, sensul de parcurgere al acesteia trebuie corelat cu sensul
r
vectorului n , ca sensul de rotire al unui burghiu drept ce înainteazǎ.
Componentele vectorului rotor în coordonate carteziene sunt:
∂v y
(rot vr )x = ∂vz − ,
∂y ∂z
(rot vr )y = ∂vx − ∂vz , (2. 5a)

∂z ∂x
∂v
(rot vr )z = y − ∂vx ,
∂x ∂y
ceea ce relevă faptul cǎ, componentele vectorului rotor coincid cu partea antisimetrică
a tensorului derivatǎ.
Prin introducerea operatorului diferenţial ∇ (nabla), definit de vectorul
simbolic,
r ∂ r ∂ r ∂ϕ (2. 6)
∇=i ⋅ + j⋅ +k ⋅
∂x ∂y ∂x
se poate scrie:
r r r r
gradϕ = ∇ϕ, divv = ∇v , rotv = ∇ × v (2. 7)
Gazul real, conţinând aerosoli, este numit generic fluid.
Cantitatea de fluid (sau de orice substanţă oarecare) care străbate în unitatea
de timp o anumită suprafaţă constituie fluxul de fluid sau debitul de fluid (de
substanţă) prin acea suprafaţă. Se deosebesc un flux volumetric, respectiv un flux
masic, după cum fluxul de fluid se exprimă în volum, respectiv în masă. Dacă
Qv este debitul volumetric, Qm este debitul masic şi ρ densitatea fluidului, se poate
scrie:
Qm = ρ ⋅ Qv (2. 8)
r
Debitul volumetric al unui fluid printr-un element de arie dA , dintr-o
suprafaţă A , este egal cu volumul fluidului conţinut într-un ciclindru drept cu baza
r
dA şi înălţimea numeric egală cu viteza v ,
r r (2. 9)
dQv = v ⋅ dA
iar debitul masic,
r r (2.10)
dQm = ρ ⋅ v ⋅ dA
Aplicând principiul conservării masei - masa unui volum material nu variază
în timp, [2], se obţine ecuaţia de continuitate fără generare de masă în volumul
considerat:
∂ρ r ∂ρ r r ∂ρ r (2.11)
+ div (ρ ⋅ v ) = 0 ⇔ + ρ ⋅ div v + v ⋅ grad ρ = 0 ⇔ + div j = 0
∂t ∂t ∂t
r r
unde j = ρ ⋅ v este densitatea de flux.
De menţionat că, ecuaţia de continuitate este o relaţie pur cinematică; cu
ajutorul ei poate fi determinat fluxul (debitul) de fluid printr-o suprafaţă, deci
viteza fluidului, [3]. Ea nu face nici o referire la cauzele care produc mişcarea
fluidului.
Pentru caracterizarea unui fluid în mişcare se aplică teorema cantităţii de
mişcare pentru sistemul de puncte materiale (particule de aerosol), valabilă şi
pentru fluidul oarecare: în orice moment, derivata în raport cu timpul a cantitaţii de
mişcare a unui volum material este egală cu suma forţelor exteriore aplicate
volumului material, [2]. Prin urmare,
r
∂v r r 1 r (2.12)
+ (v ⋅ grad ) ⋅ v = − grad p + f
∂t ρ
r
unde f este suma forţelor pe unitatea de masă. Relaţia (2.12) este ecuaţia
fundamentală a dinamicii fluidelor şi se numeşte ecuaţia lui Euler. Prin suma forţelor
se înţelege, în general, suma forţelor exterioare, dar nu se exclud nici forţele interne (în
special de frecare), luate adecvat, ca semn şi valoare.
Procesele fizice care au cea mai mare influenţă asupra transportului de
particule sunt difuzia, sedimentarea şi migraţia într-un câmp electric sau termic. Se
menţionează că, în principal, pentru particulele de aerosol este esenţial procesul de
transfer de masă produs de variaţia spaţială a concentraţiei. Intensitatea sa variază
cu gradientul concentraţiei, cât şi cu rezistenţa opusă mediului, [4].
În general, transferul de masă se poate face în două moduri:
• prin difuzie moleculară, când viteza de deplasare a fluidului este nulă,
r
v = 0 , în lipsa oricărei forţe externe, iar procesul se datorează tendinţei
naturale a unui fluid ca, prin mişcarea dezordonată a moleculelor sau

atomilor, să-şi reducă diferenta de concentraţie între diferitele puncte din
volumul ocupat;
• prin difuzie turbulentă, adică prin procesul de transfer de masă în mişcare
relativă a fluidului faţă de alt fluid sau suprafaţă şi cu intensitate
variabilă, funcţie de proprietaţile de transport ale fluidului şi
caracteristicile hidromecanice ale procesului.
Difuzia moleculară este un proces analog cu transferul de căldură prin

conducţie şi cu transferul de impuls în curgerea laminară. Ea reprezintă transferul
de masă la nivel molecular în cadrul unui sistem, realizat doar prin mişcarea
dezordonată a moleculelor în tendinţă naturală de uniformizare a concentraţiilor.
Acest transport macroscopic de masă este independent de existenţa vreunei
mişcări convective în sistem şi este efectul a trei procese:
difuzia obişnuită produsǎ de diferenţele de conentraţii ;
difuzia termică, bazată pe efectul Soret, conform căruia moleculele de
masă mai mare tind să se deplaseze către regiunile cu temperatură mai
coborâtă, producând un gradient de concentraţie ;
difuzia de presiune cauzată de diferenţele de presiune.
Difuzia turbulentă este un proces analog transferului de căldură prin
convecţie şi este însoţită întotdeauna de difuzia moleculară.
În acest capitol luăm în consideraţie difuzia browniană, sedimentarea,
migraţia într-un câmp electric sau câmp termic. Se ţine seama că prezenţa
aerosolilor conduce la gaze reale, pentru care ecuaţia de stare ia în considerare şi
forţele Van der Walls. Analiza se limitează la transportul particulei în gaze
staţionare.
Procesele de transport aerosol, incluzând căldura, masa, momentul şi
transferul de sarcină, au loc la două nivele diferite, dar care interacţionează. La
nivelul particulei individuale, schimbul de masă, căldură, moment şi sarcină, poate
avea loc între particule şi gazul înconjurător. La o scară mai mare, norii de
particule se mişcă sub influenţa concentraţiei, a temperaturii şi a gradienţilor de
câmp electric, la viteze care depind de mărimea şi proprietăţile particulei. Este
posibil să existe o puternică interacţiune între cele două nivele, pentru că fluxul
particulei este proporţional cu produsul gradientului la scară mare şi cu un
coeficient care depinde de procesele de transport la scară de particulă.
Analiza transportului la nivel de particulă este relativ simplă în cazuri
limită, [5], ce corespund numerelor Knudsen foarte mari şi foarte mici. Numǎrul
Knudsen caracterizeazǎ gradul de rarefiere al fluidului, fiind definit prin relaţia:
l (2.13)
Kn =
l0
unde l este drumul liber mediu al moleculelor de gaz, iar l0 este dimensiunea
caracteristicǎ (de exemplu, diametrul secţiunii de curgere). Dacǎ numere Knused sunt
mici, Kn < 0.001 (corespunzǎtor unor particule mari), procesele de transfer sunt
descrise prin ecuaţiile difuziei, transferului de căldură şi ale mecanicii fluidului în
medii continue. La numere Knudsen mari, Kn > 10 (corespunzǎtor unor particule
mici, gaz rarefiat), procesele de transfer au loc în regimul moleculei libere în care
prezenţa particulelor nu afectează distribuţia de viteză a moleculelor ce se mişcă spre
suprafaţă. Pentru moleculele ce se mişcă în direcţia opusă (dinspre suprafaţă), funcţia
de distribuţie depinde de legile de reflecţie sau evaporare a moleculelor de pe suprafaţa
particulei. Intervalele de numere Knudsen intermediare, 0.001 > Kn < 10 sunt, de
obicei, tratate prin formule de interpolare semiempirice.
2.2. Ecuaţia difuziei

Particulele mici, suspendate într-un fluid, manifestă o mişcare dezordonaţă,
ce rezultă din forţele fluctuante exercitate asupra lor de moleculele vecine,
cunoscută ca mişcare brownianǎ, dupǎ numele celui care a descoperit-o în 1827,
Robert Brown. Fenomenul este general valabil, fiind o proprietate a materiei,
independent de originea ei – organică sau nu. Mişcarea browniană, redată în figura
2.1, [6], este consecinţa mişcărilor termice ale particulelor de gaz ce lovesc
particulele de aerosol, mişcându-le în toate direcţiile. Particulele de aerosol
primesc, la un moment dat, un impuls mai puternic dintr-o anumită direcţie, în
urma căruia se mişcă în direcţia opusă. Efectul acesta este cu atât mai puternic şi
mai frecvent cu cât particula este mai mică. În timp ce vitezele moleculelor gazoase
sunt la temperatura camerei, de ordinul sutelor de metri pe secundă, viteza mişcării
browniene a unei particule abia este perceptibilă, fiind de ordinul milimetrilor pe
secundă.
Fig. 2.1. Drumul parcurs de o particulă, într-un interval de timp dat.

Ca rezultat al mişcării aleatoare a moleculelor, apare o migraţie netă de
particule din regiunile cu concentraţie ridicată către cele cu concentraţie scăzută,
proces cunoscut sub numele de difuzie propriu-zisǎ.
Pentru deducerea ecuaţiei se considerǎ un volum elementar δx, δy, δz , de
fluid staţionar într-un sistem rectangular de axe (figura 2.2), care conţine mici
particule în mişcare brownianǎ, prin care difuzia se manifestă în toate direcţiile.
Se fac următoarele ipoteze:
concentraţiile sunt reduse ;

se neglijeazǎ curgerea datoratǎ difuziei ;
gradienţii concentraţiei au aceeaşi mărime.
Fig. 2.2. Volum elementar de fluid, fixat în spaţiu.
Pentru a calcula fluxul de particule ce intră şi iese din volumul considerat

este necesară introducerea densităţii curentului de difuzie, un flux de particule,
r  nr. particule 
notat cu J  2  , care are o direcţie şi este numărul mediu de particule ce
 m ⋅s 
trece efectiv printr-o suprafaţă unitară într-o secundă. Aici, planul suprafeţei
considerate este normal la direcţia curentului de difuzie. Trecerea efectivă
înseamnă mai multe particule într-un sens al normalei la plan (normala pozitivă),
decât în cealaltă. Densitatea curentului de difuzie este un vector; el are o direcţie.
Este adevărat că particulele se mişcă dezordonat, dar ele se mişcă în medie, pe o
direcţie preferenţială.
Considerăm pentru început cele două feţe opuse ale căror normale sunt în
direcţia x a elementului de volum δx, δy, δz din figura 2.2.
r
Fie J componenta densităţii medii a curentului de difuzie a particulelor J
x
în direcţia x. Atunci, numărul de particule ce intră într-o secundă în volumul
considerat prin suprafaţa din stânga, ABCD, de coordonată x este J x (x ) ⋅ δy ⋅ δz . La
partea dreaptă, prin planul de coordonată x + δx , respectiv faţă A’B’C’D’, ies
J x (x + δx ) ⋅ δy ⋅ δz particule. La fel se poate raţiona pentru celelalte două perechi de
plane. Însumând numărul de particule ce intră sau ies prin suprafeţele volumului
considerat se obţine variaţia numărului de particule, n , care rămân în volumul
δx, δy, δz într-o secundă,
∂n (2.14)
⋅ δx ⋅ δy ⋅ δz = −[J x (x + δx ) − J x ( x )] ⋅ δy ⋅ δz
∂t
[ ]
− J y ( y + δy ) − J y ( y ) ⋅ δx ⋅ δz
− [J z ( z + δz ) − J z ( z )] ⋅ δx ⋅ δy
Însumând şi trecând la limită în expresia de mai sus se obţine,
∂n J Jy Jz  (2.14a)
⋅ δx ⋅ δy ⋅ δz = −  x + +  ⋅ δx ⋅ δy ⋅ δz
∂t  ∂x ∂y ∂z 
Împarţind prin δx ⋅ δy ⋅ δz , rezultă
∂n J Jy Jz  r (2.14b)
= − x + +  = −∇ ⋅ J
∂t  ∂x ∂y ∂z 
care este ecuaţia difuziei sau de conservare a speciilor în termenii vectorului flux, J, cu
componentele Jx, Jy, Jz.
În această ecuaţie, putem să înlocuim din nou densitatea curentului de
particule J, cu fluxul de particule n. Pentru un regim izoterm şi stationar s-a
constatat că viteza cu care particulele sunt transportate de la concentraţii ridicate la
∂n
joase (particule/m2 .s) este proporţională cu gradientul concentraţiei locale, :
∂x
∂n ∂n ∂n (2.15)
J x = −D ⋅ ; J y = −D ⋅ ; J z = −D ⋅
∂x ∂y ∂z
în care D este un factor de proporţionalitate, numit coeficient (sau constantă) de
difuzie. În general, coeficientul de difuzie, este o variabilă depinzând de mărimea
particulei, temperatură şi concentraţie; dependenţa sa de concentraţie poate fi adesea
neglijată. Ecuaţia (2.15) este cunoscută sub denumirea de prima lege a lui Fick. Dacă
proprietăţile fluidului sunt aceleaşi în toate direcţiile, se spune că este izotropic. Acesta
e cazul obişnuit şi atunci D , are aceeaşi valoare a difuziei în orice direcţie.
Înlocuind expresiile (2.15) în ecuaţia (2.14b), se obţine:
∂n  ∂ 2n ∂ 2n ∂ 2n  (2.16)
= D ⋅  2 + 2 + 2  = D ⋅ ∇ 2n
∂t  ∂x ∂y ∂z 
care este cunoscută ca a doua lege a difuziei a lui Fick şi este analogă cu legea lui
Fourier pentru conducţia căldurii.
Coeficientul de difuzie este o funcţie de mărimea particulei, particulele
mici difuzând mai rapid decât cele mari. Pentru un aerosol polidispersat variabila
r r
( ) ( )
concentraţiei poate fi considerată egală cu nd d p , r , t ⋅ d d p sau n(v, r , t ) ⋅ dv şi
( )
ambele părţi ale ecuaţiei (2.16) pot fi împărţite prin d d p sau dv . Prin urmare,
ecuaţia difuziei descrie schimbările în distribuţia mărimii particulei cu timpul şi
poziţia ca rezultat al proceselor difuzive. Sunt date soluţii analitice ale ecuaţiei de
difuzie pentru diferite condiţii limită în absenţa curgerii, [7,8].
2.3. Coeficientul de difuzie

Coeficientul de difuzie (sau difuzivitatea masică) D, măsurat în m2/s este
unul dintre proprietăţile de transport ale particulelor într-un aerosol. O expresie a
lui D poate fi obţinută ca o funcţie de mărimea particulei, proprietăţile gazului şi
depinde de temperatura, presiunea şi compoziţia acestuia.
Luăm în considerare difuzia într-o singură dimensiune. Presupunem că un
nor de particule fine, toate de aceeaşi mărime, este eliberat asupra unei zone
înguste în jurul planului corespunzător lui x = 0 . Concentraţia în oricare alt punct
în gaz este zero. În timp, particulele difuzează ca urmare a mişcării browniene.
Împrăştierea particulelor browniene, concentrate în jurul planului x = 0 , este
simetrică (figura 2.3) în absenţa unui câmp de forţe externe, care ar acţiona asupra
particulelor.
Fig. 2.3. Împrăştierea particulelor concentrate iniţial în jurul lui x=0.

Împrăştierea particulelor în timp poate fi determinată soluţionând ecuaţia
unidimensională a difuziei:
∂n ∂ 2n (2.17)
= D⋅ 2
∂t ∂x
Soluţia pentru distribuţia concentraţiei este dată de formă gaussiană:
N0  − x2  (2.18)
n ( x, t ) = 12
⋅ exp 
 4⋅ D⋅t 
2 ⋅ (π ⋅ D ⋅ t )  
unde N0 este numărul particulelor eliberate la x = 0 pe unitatea de suprafaţă de-a lungul
secţiunii. Media pătratului deplasării particulelor de la x = 0 la momentul t este:
1 ∞ (2.19)
x2 =
N0 ∫
−∞
x 2 ⋅ n(x, t ) ⋅ dx
Înlocuind (2.18) în (2.19) se obţine:
x2 (2.20)
x2 = 2 ⋅ D ⋅ t ⇒ =D
2t
Astfel, media pătratelor deplasării particulelor aflate în difuzie este
proporţională cu timpul scurs.
O expresie pentru x2 poate fi obţinută, de asemenea, dintr-un echilibru de
forţe asupra unei particule aflată în mişcare browniană, care pentru o mişcare
unidemensională are forma:
du (2.21)
m⋅ = − f ⋅ u + F (t )
dt
unde m este masa particulei, u este viteza acesteia, f este coeficientul de frecare, F(t)
este o forţă fluctuantă în timp, iar t este timpul.
După cum rezultă din ecuaţia (2.21) forţa care acţionează asupra particulei
este compusă din doi termeni. Primul termen, din dreapta, este rezistenţa la frecare
a fluidului şi se presupune a fi proporţională cu viteza particulei. Pentru particulele
sferice, mult mai mari decât drumul liber mediu al gazului, coeficientul de frecare f
bazat pe legea Stokes este, [ 9]:
f = 3⋅ π⋅µ ⋅ d p (2.22)
unde µ[Pa ⋅ s] este vâscozitatea dinamică, iar d p [m] diametrul particulei. Mai pot fi
folosite şi alte formule pentru calculul coeficientului de frecare.
Termenul F(t) reprezintă o forţă fluctuantă, rezultată din mişcarea termică a
moleculelor fluidului ambiant. Forţa F (t ) se presupune a fi independentă de viteza
u, cât şi de valoarea sa medie, F (t ) , întrucât un număr mare de particule similare
dar independente dispare la orice moment dat. De asemenea, se presupune că F (t )
variază mult mai rapid în funcţie de timp decât de u. Astfel, pe parcursul unui
interval de timp ∆t , u va fi practic neschimbată, timp în care practic nu va exista
nici o corelaţie între valorile lui F (t ) de la începutul şi sfârşitul intervalului.
Acestea sunt ipoteze foarte restrictive, justificate prin recurgerea la modele bazate
pe teoria moleculară, dar există anumite dificultăţi conceptuale, [10], privind
ecuaţia (2.21).
Să luăm în considerare grupul de particule mici, iniţial situat în apropierea
planului x = 0 la t = 0 (fig. 2.3). La un moment ulterior, aceste particule se
îndepărtează, ca rezultat al mişcării browniene şi formează un nor simetric în jurul
lui x = 0 , aşa cum se vede în figură.
F (t ) f
Făcând notaţiile A(t ) = , β= şi înmulţind ambii termeni ai ecuaţiei
m m
(2.21) cu x, ecuaţia deplasării de la planul x = 0, pentru o singură particulă, este:
du (2.23)
x⋅ + β⋅u ⋅ x = x ⋅ A
dt
Prin rearanjare obţinem:
dux (2.24)
+ βux = u 2 + xA
dt
dux dx du dx
deoarece =u +x şi că = u.
dt dt dt dt
Integrând ecuaţia (2.24) de la t = 0 la t , se obţine:
t ' t (2.25)
∫
ux = e −βt u 2 ⋅eβt ⋅ dt '+e −βt ∫ A⋅ x ⋅e
βt '
dt '
0 0
unde t’ este o variabilă de integrare care reprezintă timpul. Am ţinut seama că ux = 0

la t = 0 . Făcând o medie pentru toate particulele din câmp se obţine,
u2 (2.26)
ux =
β
(
1 − e −βt )
deoarece u 2 se presupune a fi constant şi A ⋅ x = 0 , deoarece nu există nici o corelaţie
între forţa instantanee şi deplasarea particulei.
Trebuie reţinută şi următoarea relaţie,
2 (2.27)
x ⋅ dx dx 2 1 d x
ux = = =
dt 2dt 2 dt
Deoarece, derivata mediei în raport cu timpul pentru particule, este egală cu media
derivatei.
Egalând (2.26) cu (2.27) şi integrând încă o dată de la t = 0 până la t
obţinem:
(2.28)
x 2 u 2t u 2
= + 2 ( e − βt − 1 )
2 β β
Pentru t >> β-1 această relaţie devine:
(2.29)
x 2 u 2t
=
2 β
Introducem o importantă prezumţie a fizicii, făcută prima dată de Einstein
în 1905, care face o legătură între mişcarea browniană observabilă a particulelor
mici şi mişcarea moleculară a moleculelor de gaz. Deoarece particulele împrumută
mişcarea termo-moleculară a fluidului, principiul echipartiţiei energiei se
presupune că se aplică energiei de translaţie a particulelor:
(2.30)
m ⋅ u 2 k ⋅T m  u 2t  k ⋅ T f m x2 k ⋅T x2 k ⋅ T
= ⇒ β ⋅ = ⇒ ⋅ ⋅ = ⇒ =
2 2 2t  β  2 m 2t 2 2 2t f
Ţinând seama de ecuaţia (2.20), se obţine:
x2 kT (2.31)
=D=
2t f
Aceasta este expresia Stokes - Einstein pentru coeficientul de difuzie şi are
avantajul că realizează o legătură între D, proprietăţile fluidului şi particulă, prin
coeficientul de frecare.
Ecuaţia Stokes - Einstein a fost verificată experimental pentru emulsii de
picături mici (cca 0.4 µm), permiţând calculul numărului lui Avogadro:
2 ⋅ t ⋅ R ⋅T (2.32)
N av =
3 ⋅ π ⋅ µ ⋅ d p ⋅ x2
unde R este constanta de gaz, iar N av numărul lui Avogadro. Valoarea medie a
numărului lui Avogadro calculată în acest fel era de aproximativ 7.0 ⋅10 23 , valoare
apropiată de cea acceptată de 6.023 ⋅10 23 , confirmând teoria.
2.4. Coeficientul de frecare

Coeficientul de frecare este un element fundamental pentru majoritatea
proceselor de transport ale particulei. Coeficientul f = 3 ⋅ π ⋅ µ ⋅ d p , din legea lui
Stokes, este valabil pentru o sferă rigidă care se mişcă printr-un fluid la o viteză
d p ⋅U
constantă, cu un număr Reynolds << 1 foarte mic; aici U este viteza, iar v
ν
este vâscozitatea cinematică. Particula trebuie să fie la multe diametre distanţă de
orice suprafaţă şi mult mai mare decât drumul mediu liber al moleculelor de gaz, lp,
care este de aproximativ 0.065 µm la 25 ºC.
Pe măsură ce mărimea particulei se micşorează către punctul în care d p ≈ l p ,
frecarea pentru o viteză dată devine mai mică decât valoarea preconizată de legea
Stokes şi continuă să se micşoreze proporţional cu mărimea particulei. În intervalul
d p << l p , intervalul moleculei libere, expresia coeficientul de frecare se poate
obţine din teoria cinetică, [11]:
1 (2.33)
2  2 ⋅ π ⋅ k ⋅T  2  π ⋅ α 
f = d p2 ⋅ ρ ⋅   1 +
3  m   8 
unde ρ este densitatea gazului, iar m este masa moleculară a moleculelor gazului.
Coeficientul de acomodare α , reprezintă fracţia de molecule de gaz care
părăsesc suprafaţa, în echilibru cu aceasta. Fracţia 1 − α este reflecţia în oglindă,
altfel spus, viteza normală la suprafaţă este inversată. La fel ca în cazul legii
Stokes, frecarea este proporţională cu viteza sferelor. Totuşi, pentru intervalul
moleculei libere, coeficientul de frecare este proporţional cu d p2 în timp ce, în
regimul continuu ( d p >> l p ) este proporţional cu d p . Coeficientul α trebuie, în
general, să fie evaluat experimental, dar are valoarea uzuală 0.9 pentru transferul
de moment (valorile diferă pentru transferul de căldură şi masă). Coeficientul de
frecare calculat din ecuaţia (2.33) este doar 1% din acel rezultat din legea lui
Stokes, pentru o particulă cu diametrul de 20 Å. Este des folosită o formulă de
interpolare, pentru a acoperi întreaga gamă de valori ale numărului lui Knudsen
2l p
( ) ,de la regimul continuu la cel liber. Se introduce ca o corecţie la coeficientul
dp
Stokes al frecării:
3⋅ π ⋅µ ⋅ d p (2.34)
f =
C
unde factorul de corecţie al alunecării C este dat de:
2l p  − A3 ⋅ d p  (2.35)
C = 1+  A1 + A2 ⋅ exp 
d p  lp 

iar A1 , A2 şi A3 sunt constante. Factorul de corecţie C este în esenţă o formulă de
interpolare care permite introducerea mai facilă a limitărilor. Pentru d p >> l p , C → 1

şi f se apropie de (2.22), în timp ce d p << l p , f se apropie de forma expresiei teoriei
cinetice (2.33).
Valorile constantelor A1 , A2 şi A3 se obţin prin măsurări experimentale.
Conform celor cunoscute până prezent, A1 = 1.257 , A2 = 0.400 , A3 = 0.55 , [12].
Aceste valori conduc ca în ecuaţia (2.33) α = 084 . Pe baza celor de mai sus, pentru
diverse diametre ale particulei, ecuaţiile (2.31), (2.34) şi (2.35), permit calculul
coeficientului de difuzie, prezentat în tabelul 2.1, împreună cu numărul Schmidt şi
corecţia pentru alunecarea relativă. Numărul Schmidt reprezintă raportul dintre
υ
difuzivitatea moleculară a impulsului şi difuzivitatea moleculară a masei, Sc = .
D
Datele prezentate sunt pentru particule sferice în aer la presiunea normală de o
atmosferă, temperatura de 20 ºC şi densitatea particulei, ρ p = 1 kg/m3.
Tabelul 2. 1.
Proprietăţile de transport ale aerosolului
dp C D Sc = ν/D cs
µm m2 / s m/s
-6
0.001 216.0 5.14 x 10 2.92
0.002 108.0 1.29 x 10-6 11.6
0.005 43.6 2.07 x 10-7 72.5
0.01 22.2 5.24 x 10-8 287.0
0.02 11.4 1.34 x 10-8 1.12 x 103
0.05 4.95 2.35 x 10-9 6.39 x 103
0.1 2.85 6.75 x 10-10 2.22 x 104 8.62 x 10-7
0.2 1.865 2.22 x 10-10 6.76 x 104 2.26 x 10-6
0.5 1.326 6.32 x 10-11 2.32 x 105 1.00 x 10-5
1.0 1.164 2.77 x 10-11 5.42 x 105 3.52 x 10-5
2.0 1.082 1.31 x 10-4
5.0 1.032 7.80 x 10-4
10.0 1.016 3.07 x 10-3
20.0 1.008 1.22 x 10-2
50.0 1.003 7.58 x 10-2
100.0 1.0016 30.3 x 10-2
Aşa cum evidenţiam anterior, legea lui Stokes se obţine pentru rezistenţa la
mişcare a particulei în stare statică. Se pune întrebarea dacă aceasta s-ar aplica la
mişcarea browniană, în care particula este continuu accelerată. Se consideră că se
aplică, deoarece acceleraţia este foarte mică, astfel încât se poate presupune că, la
orice moment există o stare cvasistatică.

Pentru particule nesferice frecarea depinde de orientarea particulei, pe
măsură ce aceasta se deplasează prin gaz. Atunci când d p >> l p , frecarea poate fi
calculată prin rezolvarea formei Stokes a ecuaţiilor Navier – Stokes pentru corpuri
cu forme neregulate. În calcularea coeficientului de difuzie este necesar a se face o
medie a tuturor orientărilor posibile, datorită naturii stocastice a mişcării
browniene. Pentru un elipsoid rezultat din mişcarea de revoluţie a unei elipse de
semiaxe a şi b în jurul semiaxei a, coeficientul de difuzie este, [13]:
Pentru z = b a < 1 - elipsoid alungit pe linia care uneşte polii,
D z2 3 1+ 1− z2 ( )
12 (2.36)
= ⋅ ln
(
D0 1 − z 2 1 2 ) z
pentru z = b a > 1 - elipsoid turtit la poli,
D z2 3 1 (2.37)
= ⋅
D0 (
z2 −1
1 2
) (
tan z 2 − 1
12
)
unde D0 este coeficientul de difuzie al unei sfere care are acelaşi volum cu elipsoidul.
Dacă a0 este raza sferei, atunci a0 = a ⋅ z 2 3 . Coeficientul de difuzie al elipsoidului
este întotdeauna mai mic decât acela al unei sfere cu acelaşi volum. Cu toate acestea, în
intervalul 10 > z > 0.1 coeficientul pentru elipsoid este întotdeauna mai mare decât 60
% din valoarea pentru sferă. Aceste rezultate nu sunt direct aplicabile pentru difuzia
particulelor suspendate într-un câmp de forţe orientate, deoarece orientările particulei
nu mai sunt în mod egal probabile.
2.5. Coeficientul de difuzie al aglomeratului

Considerăm un aerosol compus din aglomerări de particule primare, cu raza
a p 0 . Orice aglomerare încorporează N p particule primare, iar valorile lui N p
variază de la o aglomerare la alta. Un grup de aglomerări cu acelaşi număr N p ,de
particule primare se constituie ca un subset al aerosolului total. Acest subset poate
avea aglomerări cu numeroase structuri diferite. Structura se referă la modul în care
particulele primare sunt aranjate una faţă de alta. Pe baza unor date experimentale,
[13], pentru valorile imediate de particule aglomerate, se consideră că cea mai bună
corelaţie a datelor este:
 R 
Df (2.38)
N p = A⋅ 
 a p0 
 
unde R este raza aglomerării, a p 0 este raza particulei primare, A este o constantă
adimensională, specifică modului de aranjare a particulelor în aglomerare, iar
exponentul D f , cunoscut ca dimensiune fracţională, este o măsură a “arcuirii”
aglomerării. De exemplu, D f → 3 corespunde unui agregat compact, aproape sferic,
în timp ce D f → 1 corespunde unei structuri în formă de lanţ.
Pentru aglomerări compacte ( D f → 3 ), circulaţia curentului de gaze (în care
este dispersată aglomerarea) este mult îngreunată, făcându-se numai prin porii
aglomerării, în timp ce aglomerarea îşi execută mişcarea browniană. În această
situaţie, coeficientul de difuzie poate fi estimat din relaţia Stokes–Einstein, cu raza
particulei dată de ecuaţia (2.38).
Pe măsură ce D f scade, aglomerarea devine mai deschisă şi mai extinsă, aşa
încât o parte din gazul din afara aglomerării poate curge prin porii acesteia. Acest
lucru măreşte frecarea şi micşorează coeficientul de difuzie al aglomerării pentru o
valoare dată a lui N p . Pentru această situaţie, coeficientul de frecare în aglomeraţie
se consideră, [14], egal cu D , iar aglomerarea este considerată ca un corp poros,
având porozitatea distribuită neuniform spaţial. Valori ale lui D în funcţie de N p ,
calculate pentru diferite valori ale lui D f , sunt evidenţiate în figura 2.4.
Fig. 2.4. Coeficienţi de difuzie pentru aglomerări de tip fracţional.

Numărul total de particule primare în agregat este N p , iar D f este
dimensiunea fracţională. Rezultatele se păstrează pentru regimul continuu, în care

semiaxa elipsei care aproximează particula a p 0 >> l p , [14]. Rezultatele din figura
2.4 se aplică regimului continuu, în care atât raza aglomerării, cât şi cea a particulei
primare sunt mai mari decât lungimea drumului liber mijlociu (sau mediu) al
gazului. Drumul liber mijlociu este distanţa pe care o parcurge o particulă în medie,
înainte de a suferi o ciocnire, fiind invers proporţional cu densitatea materialului şi
secţiunea eficace. În regimul moleculei libere, atunci când aglomerările sunt mai
mici decât lungimea drumului liber mediu al gazului, iar D f < 2 , majoritatea
particulelor primare din aglomerări sunt expuse la coliziunea cu moleculele de gaz.
În acest caz, coeficientul de frecare al aglomerării poate fi estimat însumând toate
cele N p particule primare ce compun aglomerarea, folosind coeficientul de frecare
al moleculei libere dat de ecuaţia (2.33).
2.6. Lungimea drumului unei particule browniene

Pentru molecule care se comportă ca şi sfere rigide elastice drumul liber
mijlociu este o mărime bine definită care poate fi calculată din teoria cinetică
clasică, [15]. Între coliziuni, mişcarea moleculelor este constituită din segmente
liniare drepte. Pentru a estima lungimea medie a drumului unei particule în mişcare
browniană într-un gaz, prima tendinţă ar fi folosireasă drumului liber mediu al
particulei calculat, de exemplu, din modelul teoriei cinetice pentru mixturi de sfere
rigide elastice. Când facem acest calcul pentru particule de 100 Å prezente în
concentraţii temporare în aer, la o temperatură şi presiune normale, se descoperă că
distanţa între coliziunile cu moleculele gazului este de doar câţiva angstromi.
Premiza unei concentraţii temporare este potrivită, întrucât concentraţiile
particulelor aerosolului sunt, în general, extrem de mici în comparaţie cu
concentraţia moleculelor gazului. Cu toate acestea, distanţa calculată în acest fel nu
ia în calcul tendinţa particulelor grele (în comparaţie cu moleculele gazului) de a se
deplasa într-o manieră direcţionată, pe o distanţă mult mai mare decât aceea dintre
coliziunile unei particule cu moleculele. Acest efect e cunoscut în teoria cinetică ca
“persistenţa vitezelor”, [14].
O mai bună estimare a gamei de lungimi a particulelor poate fi obţinută
plecând de la presupunerea că mişcarea particulelor este aproape continuă:
schimbarea rezultată din coliziunea cu o moleculă a gazului înconjurător este atât
de mică, încât mişcarea particulei depinde exclusiv de efectul integrat al unui
număr mare de coliziuni cu moleculele. Astfel, se poate folosi teoria difuziei pentru
mişcări continue, [15], pentru a obţine gama de lungimi a mişcării particulei. Deşi
teoria a fost iniţial concepută pentru a se aplica în difuzia turbulentă, relaţia
matematică dintre coeficientul difuziei, gama de lungimi a particulei şi media
pătratică a vitezei (rădăcina pătrată a mediei aritmetice a pătratelor vitezelor) se
menţine pentru orice proces difuziv continuu. Conform teoriei Taylor, [15],
coeficientul de difuzie al particulei este:

(2.39)
D = u 2 ⋅ l pa
unde u 2 este dat de relaţia 2.30. Gama de lungimi a particulei, l pa , este definită prin
relaţia ,
∞ (2.40)
l pa = u 2 ∫ R(θ)⋅dθ
0
unde R (θ) este coeficientul Lagrange, de corelare a vitezei pentru mişcarea particulei.
Astfel, gama de lungimi l pa , este distanţa pe care există o corelaţie semnificativă între
mişcarea particulei la θ = 0 şi un moment ulterior. Dacă egalăm ecuaţia 2.39 cu relaţia
Stokes-Einstein (2.31), u 2 = k ⋅ T m şi rezolvăm pentru l pa obţinem:
1 (2.40a)
(m ⋅ k ⋅ T ) 2
l pa =
f
unde m este masa particulei.
0
Pentru particule cu diametre între 10 A şi 1 µm şi densitatea de 10-3 kg/m3,
lungimea drumului particulei, l pa , trece printr-un minim când d p ≈ 0.2 nm. Pentru
−1
valori mici ale lui d p avem l p ≈ d p2 , iar pentru valori mari ale lui d p avem
1
l p ≈ d p2 . De menţionat că, valoarea l pa diferită în funţie de metoda şi ipotezele
avute în vedere, [ 13,17].
2.7. Migraţia într-un câmp de forţe exterioare

Câmpurile de forţă care prezintă cel mai ridicat interes în transportul
particulei, sunt cele gravitaţionale, electrice şi termice, ultimul fiind produs de
gradienţii de temperatură în gaz. Dacă există local un echilibru în gaz, între câmpul
de forţe şi frecarea pe particulă, acestea două pot fi echivalate rezultând:
F (2.41)
c=
f
unde c este viteza de migrare sau alunecarea în câmp, F este forţa, iar f este coeficientul
de frecare.
Pentru câmpul gravitaţional,
π ⋅ d p3 (2.42)
F=
6
( )
⋅ ρp − ρ ⋅ g
unde ρ şi ρ p sunt densităţile gazului, respectiv particulei, iar g acceleraţia

gravitaţională.
Viteza de migrare este în acest caz numită viteza terminală de aplanare :
ρ p ⋅ g ⋅ d p2  ρ (2.43)
cS = ⋅ C ⋅ 1 − 
18 ⋅ µ  ρ p 
ρ
De obicei, poate fi neglijat în această ecuaţie. Valori ale cs sunt date în
ρp
tabelul 2.1.
Fluxul de particule rezultat din difuzia şi migrarea simultană într-un câmp
extern de forţe poate fi obţinut însumând cele două efecte,
∂n (2.44)
J x = −D ⋅ + cx ⋅ n
∂x
pentru cazul unidimensional.
În formă vectorială obţinem:
J = − D ⋅ ∇n + c ⋅ n (2.45)
Acelaşi rezultat se obţine din teoria mişcării browniene luând în calcul
câmpul extern de forţe. Câmpul extern de forţe F poate fi obţinut din gradientul
unui potenţial φ :
F = −∇φ (2.46)
Înlocuind (2.46) în (2.45a) cu relaţia Stokes-Einstein (2.31), obţinem fluxul
în termeni de gradient de potenţial:
J = − D ⋅ [∇n + (∇φ) ⋅ n] (2.47)
Înlocuind (2.47) în (2.46), ecuaţia conservării speciilor în prezenţa unui
câmp extern de forţe devine:
∂n (2.48)
= ∇ ⋅ D ⋅ ∇n − ∇ ⋅ c ⋅ n
∂t
Sunt date soluţii ale acestei ecuaţii pentru aplicaţii particulare şi diverse
constante D şi c, [7,10].
2.8. Migraţia electrică

Forţa pe o particulă încărcată cu i unităţi elementare de sarcină, în C, într-un
câmp electric de intensitate E, în V m este dată de:
F = i⋅e⋅ E (2.49)
unde e este sarcina unui electron, în electroni volţi, eV . De menţionat că,
1 eV = 1.602 ⋅10-19 J .
Atunci când forţa electrică este egalată de frecare, se obţine o viteză de
migraţie stabilă:
i ⋅e⋅ E (2.50)
ce =
f
Uneori este convenabil a se folosi mobilitatea electrică,
ce i ⋅ e (2.51)
Z= =
E f
care este coeficientul de proporţionalitate dintre viteza migraţiei şi intensitatea
câmpului.
Încărcarea electrică a particulei poate apărea prin: 1) ataşarea unor mici ioni,
2) electrizarea statică, 3) încărcare termo-ionică provocată prin încălzirea până la
punctul în care particulele emit ioni sau electroni şi 4) auto-încărcare datorată
emisiei radioactive a componenţei particulei, [18]. Cea mai uzuală metodă este
ataşarea unor mici ioni care este analizată mai departe.
Ataşarea ionilor depinde, într-un mod complex, de atmosfera ionică, câmpul
electric şi mărimea particulei. În curăţarea gazului prin precipitarea electrostatică şi
în anumite tipuri de analizatori ai mobilităţii electrice, particulele sunt încărcate
electric prin expunerea la ioni generaţi într-o descărcare de tip “corona”. În
electrofiltrele industriale, fenomenul corona este produs prin descărcare de la un
electrod încărcat negativ. Electronii se ataşează singuri la moleculele oxigenului şi
ale altor gaze electronegative pentru a forma ioni. Încărcarea electrică, prin
expunerea la ioni de un singur semn, se numeşte încărcare unipolară. În atmosferă,
atât ionii pozitivi cât şi cei negativi sunt generaţi de raze cosmice şi procese de
dezintegrare radioactivă. Expunerea la ioni micşti conduce la încărcarea bipolară a
particulelor. Luăm mai întâi în considerare încărcarea unipolară, în condiţii care
produc particule multiple încărcate, apoi formarea particulelor ultrafine simplu
încărcate. În final, se face o discuţie despre încărcarea bipolară.
2.8.1. Încărcarea în câmp

Atunci când o particulă dielectrică sau conductoare este plasată într-un câmp
electric, liniile câmpului tind să se concentreze în preajma particulei (figura 2.5). În
figura 2.5 a) se prezintă cazul unei sfere conductoare neîncărcate într-un câmp
uniform, iar în figura 2.5 b) cazul unei sfere conductoare parţial încărcate într-un
câmp uniform. Ionii prezenţi în câmp migrează de-a lungul liniilor de forţă
electrică, iar aceia care, mişcându-se de-a lungul liniilor de câmp, intersectează
suprafaţa, tind să intre în coliziune cu sfera. Pe măsură ce particula devine
încărcată, liniile câmpului se distorsionează în aşa măsură, încât procesul de
încărcare încetineşte, [19].
Fig. 2.5 Linii de câmp electric (____) şi echipotenţial (------) în jurul unei sfere.
Particulele devin încărcate electric prin coliziunea cu ionii ce se mişcă de-a

lungul liniilor de câmp care intersectează suprafaţa particulei. Acest proces este
cunoscut sub numele de încărcare în câmp. Pe măsură ce particula devine încărcată
electric, ea tinde să respingă ionii adiţionali de acelaşi semn, iar distribuţia
câmpului electric şi a liniilor echipotenţiale se schimbă. Distribuţia câmpului poate
fi calculată din teoria electrostatică, pentru regiunea ce înconjoară o particulă
sferică încărcată electric. Din distribuţia câmpului se poate calcula mai departe
fluxul de curent orientat către particulă, la orice moment. Numărul de sarcini
electrice acumulate de particulă, ne , rezultat prin integrarea curentului până la
orice moment t, este, [19]:
 π ⋅ e ⋅ Z i ⋅ ni ∞ ⋅ t   ε p − 1  E ⋅ d p2 (2.52)
i=  ⋅ 1 + 2 ⋅
 π ⋅ e ⋅ Z i ⋅ ni ∞ ⋅ t + 1   ε p + 2  4 ⋅ e
unde Z i este mobilitatea ionilor, ni ∞ este concentraţia ionilor la distanţă foarte mare
(la infinit) de particulă, ε p este constanta dielectrică a particulei, iar t este timpul de
expunere al particulei în câmp.
Pentru timpi suficient de lungi, sarcina pe o particulă se apropie de o valoare
de saturaţie:
 ε p − 1  E ⋅ d p2 (2.53)
i∞ = 1 + 2 ⋅ (t → ∞ )
 ε p + 2  4 ⋅ e
În condiţii normale de funcţionare, apropierea de sarcina limită se face după

un timp scurt, în comparaţie cu timpul de staţionare al gazului într-un electrofiltru.
Combinând (2.53) cu (2.50), rezultă că, viteza de migraţie pentru încărcarea
în câmp creşte liniar, o dată cu mărimea particulei, atunci când f este dată de legea
Stokes:
2 (2.54)
1  ε p −1   E ⋅ d p 
ce = ⋅ 1 + 2  ⋅ 
f  ε p + 2   2 
ε p −1
Factorul 1 + 2 este o măsură a distorsiunii câmpului electrostatic
εp + 2
produsă de particulă. Pentru ε p = 1 , nu există nici o distorsiune, în timp ce pentru
ε p → ∞ , factorul se apropie de 3 (valoare pentru particule conductoare). Pentru
materialele dielectrice obişnuite, ε p < 10 , fiind de circa 2.3 pentru benzen şi de 4.3
pentru cuarţ.
2.8.2. Încărcarea unipolară prin difuzie

Chiar şi în absenţa unui câmp electric aplicat, particulele singure, expuse la
un nor ionic, devin încărcate electric. Coliziunile ioni-particule rezultă din mişcarea
termică a ionilor, cu menţiunea că mişcarea termică a particulei poate fi neglijată
prin comparaţie. Acest mecanism este numit încărcare prin difuzie. Expresii ale
sarcinii electrice, preluate de particulă prin acest mecanism, au fost obţinute pentru
cazurile limită ale particulelor mult mai mici sau mult mai mari decât drumul liber
mediu al ionilor; pentru ioni, drumul liber mediu variază între 10 şi 60 nm în gaze,
la presiune şi temperatură normală.
Pe baza teoriei cinetico-moleculare, pentru diametrul particulei în limita
moleculei libere (respectiv dp << drumul liber mediu al ionilor), se poate aproxima
distribuţia ionilor în vecinătatea particulei, prin legea de distribuţie a lui
Boltzmann, [3,19]. Pentru ioni simpli încărcaţi avem,
− e⋅φ (2.55)
ni = ni ∞ ⋅ exp  
 k ⋅T 
unde e este sarcina electronică (pentru încărcare negativă), φ este potenţialul
electrostatic în gazul ce înconjoară particula, iar ni ∞ este concentraţia ionilor la

distanţă mare de particulă, într-o regiune în care φ = 0 .
Întrucât particula şi norul ionic au aceeaşi sarcină electrică, concentraţia de
ioni este redusă la interfaţa particulă/gaz şi apoi creşte până la valoarea sa maximă
ni ∞ . Potenţialul în gaz este determinat prin ecuaţia lui Poisson,
∇ 2 φ = −4 ⋅ π ⋅ ρ (2.56)
unde ρ este densitatea sarcinii.

Practica uzuală este să se neglijeze ρ , în zona din afara particulei, dar nu şi
în interiorul partculei. Rezultatul este că, pentru un punct exterior, efectul unei
sfere conductoare este acelaşi, ca şi cum întreaga sarcină s-ar concentra în centrul
acesteia. Astfel, pentru zona exterioară particulei avem,
ie 2 (2.57)
φ=
r
unde ie este sarcina pe particulă.
Potenţialul electrostatic în zona din apropierea suprafeţei particulei este:
2ie 2 (2.58)
φa =
dp
Împreună cu (2.55), această expresie determină concentraţia ionilor la

suprafaţa particulei. Schimbarea în sarcina particulei este dată de viteza de
coliziune a ionilor cu suprafaţa particulei, presupunând că fiecare ion care loveşte
suprafaţa este captat:
1 (2.59)
di 2  k ⋅T 
2  − 2 ⋅ e2 ⋅ i 
= ni ∞ ⋅ π ⋅ d p   exp  
dt  2 ⋅ π ⋅ mi   d p ⋅ k ⋅ T 
k ⋅T
în care mi este masa ionului, iar este expresia teoriei cinetice pentru viteza
2 ⋅ π ⋅ mi
medie cu care ionii lovesc suprafaţa particulei.
Dacă integrăm cu condiţia iniţială i = 0 la t = 0 , rezultatul este:
  1
 (2.60)
d p ⋅ k ⋅T 2⋅π  2
i= ⋅ ln 1 +   ⋅ d p ⋅ e ⋅ ni ∞ ⋅ t 
2
2 ⋅ e2   mi ⋅ k ⋅ T  
 
Sarcina electrică obţinută de o particulă, de o mărime dată, depinde de
produsul ni ∞ ⋅ t şi este independentă de proprietăţile fizico-chimice ale particulei.
Pentru t → ∞ , i se apropie logaritmic de infinit. Fizic vorbind, acest lucru

nu poate fi adevărat, deoarece există o limită a sarcinii pe care o particulă o poate
transporta şi în plus, transportă numai sarcini discrete. Totuşi, pentru valori ale
ni ∞ ⋅ t întâlnite în practică (~108 ioni sec cm3), expresia (2.60) oferă rezultate în
concordanţă calitativă cu datele experimentale disponibile, [20].
Atunci când diametrul particulei este semnificativ mai mare decât drumul
liber mijlociu al ionilor, viteza de încărcare electrică este controlată printr-o difuzie
continuă a ionilor către suprafaţa particulei. Este probabil ca acest mecanism să fie
cel mai important pentru d p > 0.1 µm. Plecând de la premisa simetriei radiale,
fluxul de ioni către o particulă sferică este,
 dn dφ  (2.61)
J i = − Di ⋅  i + ⋅ ni 
 dr dr 
unde Di este coeficientul de difuzie al ionilor, iar ni şi φ au fost definiţi mai sus.
Mişcarea browniană a particulei poate fi neglijată, în comparaţie cu difuzia
ionilor. Condiţiile la limită sunt ni = ni∞ pentru r → ∞ şi ni = 0 la r = a p , pe
suprafaţa particulei. În starea cvasi-stabilă, viteza de transport a ionilor către
particule este independentă de r , deoarece Fi = 4 ⋅ π ⋅ r 2 ⋅ J i (r ) = const .
Multiplicând ambii termeni ai ecuaţiei (2.61) cu 4 ⋅ π ⋅ r 2 şi integrând, se
obţine ecuaţia liniară, cu condiţiile la limită enunţate mai sus:
4 ⋅ π ⋅ Di ⋅ ni ∞
Fi = ∞
1  φ  (2.62)
∫r
ap
2
⋅ exp   ⋅ dr
 k ⋅T 
Înlocuind (2.57) în (2.62) şi făcând Fi = di dt , viteza de acumulare a

sarcinii electrice pe particulă este dată de:
di 4 ⋅ π ⋅ Di ⋅ ni∞ ⋅ i ⋅ e 2
=
dt   2 ⋅ i ⋅ e 2   (2.63)
k ⋅ T ⋅ exp   − 1
  d p ⋅ k ⋅ T  
Integrând ecuaţia (2.63), cu condiţia iniţială i = 0 la t = 0 , rezultă i ca o

funcţie implicită de t :
m (2.64)
∞
1  2 ⋅ i ⋅ e 2  4 ⋅ π ⋅ Di ⋅ e 2 ⋅ ni∞ ⋅ t
∑ ⋅
 
m =1 m ⋅ m!  d p ⋅ k ⋅ T 
=
k ⋅T
Calculele arată, [19, 21], că ecuaţia (2.64) ne oferă aproape aceeaşi relaţie
între i şi t ca şi ecuaţia (2.60), la temperatura normală, pentru 0.1 < d p < 1 µm şi
 ion ⋅ s 
10 7 < ni∞ ⋅ t < 10 8  3 
. Astfel că, în acest interval de variabile, ce prezintă
 cm 
interes pentru precipitarea electrostatică industrială (adică electrofiltre industriale),
cea mai simplă ecuaţie explicită este (2.60) şi poate fi folosită atât pentru
transportul moleculei libere, cât şi pentru cel continuu, cu condiţia ca i > 1 .
Vitezele de migraţie ale particulei, calculate pe baza ecuaţiilor (2.53) şi
(2.60) ţinând seama de ecuaţia (2.50) , sunt evidenţiate în figura 2.6. Pentru calcul
 ion ⋅ s 
s-a considerat ni∞ ⋅ t = 108  3 
şi T = 300 [K ] . Pentru o intensitate a câmpului
 cm 
 kV 
electric de E = 2   , tranziţia de la încărcarea prin difuzie la încărcarea în câmp
 cm 
apare, în aceste condiţii, pentru un diametru al particulei de aproximativ 0.75 µm.
Fig. 2.6 Viteza de migraţie.

Condiţiile anterioare aproximează foarte bine situaţia reală dintr-un
electrofiltru industrial. Încărcarea în câmp este mecanismul care controlează
particulele mai mari, în timp ce încărcarea prin difuzie este mecanismul care
controlează particulele mai mici, chiar şi în prezenţa unui câmp aplicat. Pentru
încărcarea în câmp, viteza de migraţie creşte liniar, odată cu diametrul particulei.

Pentru încărcarea prin difuzie, mobilitatea creşte pe măsură ce diametrul particulei
descreşte ,datorită formei corecţiei C a alunecării din ecuaţia (2.35). Tranziţia
dintre mecanismele preponderente în controlul migraţiei particulelor apare, de
obicei, în intervalul 0.1÷1 µm. Se pot utiliza şi teorii mai exacte ale încărcării prin
difuzie, care iau în calcul forţele-imagine dintre ioni şi particule, dar sunt necesare
calcule numerice mai extinse, [20, 22].
2.8.3. Teoria stochastică a încărcării prin difuzie unipolară

Pentru particule mai mici decât 0.05 µm, teoria încărcării prin difuzie,
discutată anterior, nu mai este valabilă, deoarece numărul calculat de sarcini pe
particulă scade până la o valoare mai mică decât unitatea, ceea ce este fizic
inacceptabil. Doar o parte a acestor particule capătă o sarcină unitară, pentru valori
 ion ⋅ s 
ale produsului ni∞ ⋅ t < 108  3 
, în intervalul de interes al unor aplicaţii
 cm 
precum precipitaţia electrostatică şi măsurarea aerosolului. Cazul limită al
particulelor foarte mici, dintre care doar puţine devin încărcate electric, este cel mai
uşor de tratat pe baza teoriei cinetice. Rata coliziunilor reuşite între ionii de sarcină
şi concentraţie unitară şi particule neîncărcate de concentraţie N 0 este:
dN 0 (2.65)
− = β ⋅ N 0 ⋅ ni∞
dt
unde β este funcţia de frecvenţă a coliziunii.
Integrând de la N 0 = N 0 (0) la t = 0 până la N 0 = N 0 (t ) la t = t , obţinem
eficienţa reţinerii particulelor (fracţia modificării):
N 0 (t ) (2.66)
fc = = 1 − e − β⋅ni∞ ⋅t
N 0 (0)
Au fost propuse mai multe modele teoretice pentru β , testate experimental,
 ion ⋅ s 
[23]. Pentru ni∞ ⋅ t ≅ 3 ⋅ 106 L107  3 
s-a observat o scădere a eficienţei
 cm 
încărcării electrice a aerosolului, cu cât diametrul particulei se micşorează,
ajungând de la aproape 1% pentru particule de 50 nm, la circa 5÷15 %, pentru
particule de 5 nm.
Valori ale lui β , calculate din măsurarea lui f c şi ecuaţia (2.66) sunt în
concordanţă cu valorile calculate prin alte metode, [22], pentru particule mai mici
decât circa 10 nm. Odată cu creşterea valorilor lui dp, valorile măsurate ale lui β
scad, [5,22]. Rezultatele teoretice şi experimentale indică faptul că eficienţa
electrofiltrului pentru reţinerea particulelor fine, cu d p < 5 nm şi valori ale lui

 ion ⋅ s 
ni∞ ⋅ t ≈ 107  3 
, este foarte redusă. Din păcate, astfel de particule tind să se
 cm 
formeze în procese cu temperaturi înalte cum ar fi: combustia cărbunelui,
incinerarea şi topirea zăcămintelor.
2.8.4. Încărcarea bipolară

Un important exemplu de încărcare bipolară este aerosolul atmosferic, expus
atât la ioni pozitivi cât şi negativi. Aceşti ioni sunt generaţi în atmosferă de către
razele cosmice şi de dezintegrarea radioactivă a gazelor, precum radonul. În mod
normal, concentraţia ionilor în aer este în jurul valorii de 500 /cm3, la nivelul
solului. Se bănuieşte că ionii sunt formaţi din molecule simplu încărcate,
înconjurate de un grup de câteva molecule neutre. Raportul dintre concentraţiile
ionilor pozitivi şi negativi este în jur de 1.2, deoarece mobilităţile ionilor negativi
sunt puţin mai ridicate decât cele ale ionilor pozitivi. Un interes special prezintă: a)
numărul de sarcini însuşit de particule în prezenţa ionilor bipolari, ca o funcţie de
mărimea particulei şi b) fracţiunea de particulă care se încarcă electric. Aceste
valori îşi găsesc aplicaţie pentru particulele atmosferice şi pentru aparatele de
măsură folosite pentru aerosoli.
Pentru a simplifica aceste calcule se presupune că mobilităţile, concentraţiile
şi alte proprietăţi ale ionilor pozitivi şi negativi sunt egale şi că, concentraţiile
ionilor şi ale particulelor încărcate au atins o stare stabilă. Luăm în considerare un
grup de particule cu mărime uniformă si considerăm că nu apare nici o coagulare,
astfel că, un aerosol polidispersat poate fi tratat ca un set de particule
monodispersate necuplate. Vitezele la care ionii de ambele semne se ataşează
particulelor, se presupun a fi independente una de cealaltă. În stare stabilă, ionii
sunt generaţi şi distruşi la aceeaşi viteză, prin ataşarea la particule. Calculele indică
faptul că, recombinarea ionului nu este un mecanism important pentru pierderea de
ioni în atmosferă, [24]..
Fie N i concentraţia particulelor ce poartă i sarcini, toate de acelaşi semn,
iar N 0 concentraţia particulelor neutre din punct de vedere electric. Simetria
problemei cere ca şi concentraţia particulelor cu sarcina − i să fie tot N i .
Particulele care poartă o sarcină i , îşi măresc sarcina până la i + 1 , cu viteza
βi ⋅ N i , unde βi este rata coliziunilor reuşite dintre ioni încărcaţi pozitiv şi
particulele ce poartă i sarcini. Particulele cu sarcină i + 1 , se ciocnesc cu ionii
negativi, pentru a se alătura clasei i , cu rata β'i ⋅ N i +1 . Premisa stării stabile este
satisfăcută egalând cele două viteze, obţinând următoarele serii de ecuaţii:
β0 ⋅ N 0 = β'1 ⋅ N1 ; β1 ⋅ N1 = β'2 ⋅ N 2 ; .......; βi −1 ⋅ N i −1 = β'i ⋅ N i (2.67)

unde N i este concentraţia în stare stabilă a particulelor cu i sarcini.

Ecuaţiile (2.67) au forma echilibrului ce apare în teoria clasică. Totuşi,
acesta nu este un sistem în echilibru, deoarece procesul este condus de viteza cu
care ionii sunt generaţi de razele cosmice şi dezintegrarea radonului.
În regimul continuu ( d p >> 0.1 µm ), fluxurile de ioni βi şi β'i pot fi
estimate din soluţiile în stare stabilă ale ecuaţiei difuziei (2.61), în prezenţa unui
câmp de forţe coulombian ce înconjoară particulele, neglijind imaginile forţelor,
[25]:
2π ⋅ D ⋅ d p ⋅ λ i ⋅ ni∞ (2.68)
βi =
exp λ i − 1
' 2π ⋅ D ⋅ d p ⋅ λ i ⋅ ni∞ (2.69)

βi =
1 − exp(− λ i )
β0 = 2π ⋅ D ⋅ d p ⋅ ni∞ (2.70)
unde D este coeficientul de difuzie al ionilor, ni∞ este concentraţia ionilor în gaz, iar
2 ⋅ i ⋅ e2
λi = .
d p ⋅ k ⋅T
Din relaţiile de mai sus rezultă:
βi (2.71)
= exp (− λ i )
β'i
Multiplicând egalităţile (2.67) şi rearanjând, obţinem:
βi −1 βi − 2 β1 β0 β β   βi −1   β1  (2.72)
Ni = '
⋅ ' .... ' ⋅ ' ⋅ N 0 = 0 ⋅  'i  ⋅  ' .... '  ⋅ N 0
 β  β 
βi βi −1 β2 β1 β i  βi   i −1   1 
iar dacă se ţine seama de (2.71), rezultă:
exp λ i −1  i
 (2.73)
N = N0 ⋅
λi
⋅ exp − ∑λ k


 1 
2 ⋅ i ⋅ e2
şi înlocuind pentru λ i = , obţinem:
d p ⋅ k ⋅T
 i
  2e 2 k  (2.74)
exp −

∑ λ k  = exp −

 d p ⋅ k ⋅T
⋅ ∑ k

1  1 
i (i − 1)
Considerând suma seriei ∑ k = şi înlocuind mai sus se obţine:
2
 i
  e2 ⋅ i 2   2 
exp − ∑ λ k  = exp −  ⋅ exp − e ⋅ i 
 d p ⋅ k ⋅T   d p ⋅ k ⋅T 
 1     
(2.75)
⇓
 i
  e2 ⋅ i2 
exp  − ∑ λ k  = exp  −  ⋅ exp  − λ i 
 d p ⋅ k ⋅T   2 
 1   
Înlocuind (2.75) în (2.72) obţinem:
 i2 ⋅ e2  (2.76)
N i = N 0 ⋅ exp − 
 d p ⋅ k ⋅T 
 
astfel că, distribuţia încărcării particulei este aproximată de ecuaţia Boltzmann.
Această expresie este ideală pentru particule mai mari decât 1 µm. Pentru
particule mai mici, termenii fluxului din ecuaţiile (2.68, 2.69, 2.70), în baza teoriei
transportului continuu, trebuie modificaţi semiempiric. Rezultatele calculării
fracţiunii de particule încărcate sunt date în tabelul 2.2, [25]. Fracţiunea se referă la
particulele cu o sarcină de un semn dat.
Tabel 2.2.
Distribuţia sarcinii pe particulă în stare stabilă într-o atmosferă ionizată bipolar.
Diametrul particulei (nm) 2 6 20 60 200

Fracţiune de particule neîncărcate 0.99 0.95 0.76 0.51 0.29
Fracţiune de particule cu o sarcină 0.01 0.05 0.24 0.45 0.44
Fracţiune de particulă cu 2 sarcini - - - 0.04 0.20
Fracţiune de particulă cu 3 sarcini - - - - 0.06
Fracţiune de particulă cu 4 sarcini - - - - 0.01
Distribuţia în stare stabilă este independentă de concentraţia ionică. Totuşi,

viteza de apropiere de starea stabilă depinde de concentraţia ionică şi alte
proprietăţi ale sistemului. Rezultatul net poate fi însumat. Ionii sunt în mod stabil
generaţi de raze cosmice şi procese de dezintegrare radioactivă. Aceştia se ataşează
suprafeţelor de particule, unde sunt neutralizaţi cu o viteză egală cu cea a formării
lor. Distribuţia sarcinii particulei este determinată de relaţia în stare stabilă dintre
particulele separate de o sarcină, [26,27]. În atmosferă, procesul de echilibrare
durează aproape 30 minute. Viteza echilibrării poate fi mărită prin creşterea
concentraţiei de ioni, folosind un generator de ioni bipolari sau surse de ioni
radioactivi, precum 85Kr.
2.9. Difuzia termică (termodifuzia)

Transferul de masă prin difuzie termică se bazează pe efectul Soret, conform
căruia moleculele de masă mai mare tind să se deplaseze către regiunile cu
temperatură mai coborâtă, producând un gradient de concentraţie. Prin urmare,
particulele mici, într-un gradient de temperatură, sunt conduse de la regiunile cu
temperaturi ridicate la cele cu temperaturi joase. De multe ori, este cunoscut şi ca
transmitere termică, referindu-se la „curgerea” sau „transferul” particulelor datorită
câmpului termic.
De regulă, fenomenul de termodifuzie este un proces mai complex, fiind
însoţit şi de o difuzie în sens contrar, datorită gradientului de concentraţie care ia
naştere. Acesta depinde de forma legii care exprimă interacţia dintre molecule, o
mică schimbare în expresia acestei legi putând schimba sensul difuziei. Totodată,
termodifuzia depinde de temperatura medie la care are loc fenomenul, cât şi de cele
două temperaturi, între care se stabileşte gradientul de temperatură căruia i se
datorează difuzia.
Fenomenul de termodifuzie poate fi folosit pentru a realiza o îmbogăţire
parţială a unui amestec binar de gaze, într- unul dintre componenţi. Difuzia termică
îşi găseşte aplicaţie şi în reţinerea de particule mici din gaze. Alegând o geometrie
potrivită de curgere, particulele pot fi depozitate pe o suprafaţă, pentru un studiu
ulterior. Dacă se utilizează un separator, alcătuit dintr-un tub al cărui pereţi sunt
răciţi şi care conţine în lungul axei un fir metalic ce poate fi încălzit prin trecerea
unui curent electric, în tub se realizează o termodifuzie dinspre axă către pereţi,
însoţită de o mişcare ascendentă a gazului încălzit în contact cu firul şi o mişcare
descendentă a gazului răcit în contact cu pereţii. În regiunea superioară a tubului,
de regulă, gazul se îmbogăţeşte în componentul mai uşor, iar în regiunea inferioară
în componentul mai greu; fracţiile îmbogăţite pot fi evacuate prin conducte laterale
şi supuse, eventual, unei noi operaţii de îmbogăţire. Procedeul este folosit pentru
separarea izotopilor.
Depunerea prin difuzie termică cauzează probleme în aplicaţiile de proces,
atunci când gazele fierbinţi, conţinând particule mici suspendate, curg deasupra
unor suprafeţe reci. De exemplu, în rafinarea petrolului, gazele fierbinţi din paturile
fluidizate poartă particulele produse de uzura catalizatorilor şi din condensare.
Atunci când aceste gaze traversează un schimbător de căldură, particulele se
depozitează pe suprafaţa rece, ducând la formarea de cruste şi la reducerea
coeficientului de transfer al căldurii.
Pentru d p << l p , mecanismul de transport al particulei, într-un gradient de

temperatură, este uşor de înţeles: particulele sunt bombardate cu molecule de o
energie superioară pe partea lor „fierbinte” şi astfel, conduse către zone de
temperaturi mai joase. Viteza lor de transmitere termică poate fi calculată din teoria
cinetică a gazelor, [28], în cazul d p << l p :
− 3 ⋅ ν ⋅ ∇T
ct =
 π⋅α  (2.77)
4 ⋅ 1 +  ⋅T
 8 
unde semnul negativ indică faptul că, mişcarea este în direcţia descreşterii temperaturii,
ν este vâscozitatea cinematică, iar α este coeficintul de acomodare, cu valori în jur de
0.9. Viteza de transmitere termică, pentru d p << l p , este independentă de mărimea
particulei. Ea depinde, până la un anumit punct, de proprietăţile fizico-chimice prin
intermediul coeficientului de acomodare α .
Este mai dificil de explicat mişcarea particulelor mai mari decât drumul liber
mijlociu. În acest caz, trebuie considerată şi viteza de alunecare tangenţială ce se
dezvoltă la suprafaţa unei particule, în prezenţa unui gradient de temperatură, [29].
Această viteză este direcţionată către partea cu temperaturi ridicate, propulsând
particula în direcţia temperaturilor mai joase. Se poate determina şi o expresie a
vitezei de transmitere termică, bazată pe ecuaţii ale mecanicii fluidelor cu condiţii
limită, prevăzute cu o corecţie a alunecării, [30]. O formulă de interpolare pentru
lp
viteza de transmisie termică, pentru < 0.1 , este dată de, [30, 31]:
dp
dT
 kg 2⋅lp 
2 ⋅ C s ⋅ ν ⋅  + Ct ⋅  ⋅ C ⋅ dz
 kp d  T0
ct =  p 
(2.78)
 2 ⋅lp   k 2 ⋅ lp 
1 + 3 ⋅ C m ⋅  ⋅  1 + 2 ⋅ g + 2 ⋅ Ct ⋅ 
 d   k d 
 p   p p 
unde C este dat de ecuaţia (2.35); C s , Ct , şi Cm sunt coeficienţi adimensionali, ce
pot fi calculaţi din teoria cinetică; k g şi k p sunt conductivităţile termice ale gazului şi
respectiv particulei. Valorile sugerate pentru coeficienţii teoriei cinetice, pentru o
difuzie termică completă, sunt, Cs = 1.17 , Ct = 2.18 , Cm = 1.14 . Temperatura medie
a gazului în vecinătatea particulei este T0.
Viteza de transfer termic adimensională, pentru diverse numere Knudsen,
Kn = 2 ⋅ l p d p , ca parametru, sunt prezentate în figura 2.7.
Fig. 2.7. Viteza de transfer termic funcţie de numărul Knudsen .

Pentru numere ale lui Knudsen mai mari decât unitatea dependenţa vitezei de
transmitere termică adimensională faţă de mărimea particulei şi natura chimică,
este mică. Captarea particulelor, bazată pe transferul termic, în acest interval, oferă
avantajul că particulele nu sunt depozitate în mod selectiv, în concordanţă cu
mărimea lor.
Vitezele de transfer termic pot fi măsurate pentru particule singure,
suspendate într-o celulă de tip Millikan, cu control asupra potenţialului electric şi
gradienţilor de temperatură. Diametrele particulelor sunt, de obicei, mai mari decât
0.8 µm, pentru o convenabilă observaţie optică.
2.10. Forţele London-van der Waals

Suprafeţele solidelor au proprietatea de a atrage şi de a reţine molecule din
faza gazoasă sau lichidă. Fenomenul se numeşte adsorbţie, spre deosebire de
absorbţie, care constă în pătrunderea sau dizolvarea unei substanţe în interiorul sau
în masa alteia. Reacţiile de contact sau de cataliză eterogenă se petrec în stratul de
substanţă adsorbită pe suprafaţa catalizatorului solid.
Se disting două feluri de adsorbţie: prin forţe fizice şi prin legături chimice.
Adsorbţia fizică sau fizioadsorbţia, [6], constă în fixarea unor molecule din mediul
înconjurător gazos sau lichid, pe suprafaţa unui solid, prin forţe van der Waals.
Aceste molecule pot, la rândul lor, fixa altele, tot prin forţe van der Waals, formând
un înveliş de mai multe straturi de molecule adsorbite. Fizioadsorbţia are un rol
important în cataliza eterogenă, dar nu poate explica specificaţia catalizatorilor,
adică proprietatea de a provoca sau accelera numai anumite reacţii. Din acest
motiv, se consideră că apare şi adsorbţia chimică sau chimioadsorbţia, care constă
în formarea de legături chimice între atomii de pe suprafaţa catalizatorului cu

moleculele reactanţilor sau cu atomii sau ionii proveniţi din disocierea acestora. Nu
este uşor şi ,de multe ori, nu este posibil a distinge între fizioadsorbţie şi
chimioadsorbţie. Căldurile de adsorbţie, măsurate experimental, variază mult,
funcţie de natura catalizatorului şi a gazului adsorbit. De menţionat că,
fizioadsorbţia descreşte când creşte temperatura, deoarece presiunea de vapori a
stratului adsorbit creşte, pe când viteza chimioadsorbţiei creşte cu temperatura.
Forţele gravitaţionale, electrice şi de transmitere termică, acţionează de-a
lungul unor distanţe comparabile cu mărimea particulei.
Forţele London-van der Waals, de atracţie în natură, acţionează de-a lungul
unor distanţe mai mici, căzând repede către zero, la o distanţă de o suprafaţă.
Acestea sunt forţele responsabile pentru efectele de tensiune la suprafaţă şi pentru
deviaţiile de la legea gazului perfect, [3]. Forţele van der Waals rezultă din aceea
că, atomii (molecule) neutri din punct de vedere electric dezvoltă dipoli instantanei,
cauzaţi de fluctuaţiile în norii de electroni ce înconjoară nucleul. Aceşti dipoli
instantanei induc dipoli în atomii sau moleculele vecine.
În general, pentru un sistem de n puncte materiale, considerate ca sfere
rigide, particulele se atrag după o lege invers proporţională cu o putere a distanţei.
Modelul cel mai utilizat care aproximează potenţialul, din care derivă forţele pentru
un câmp conservativ, este modelul Lennard-Jones, în care potenţialul este
considerat ca diferenţa dintre un termen datorat forţelor de respingere şi cel datorat
forţelor de atracţie,
 σ 12  σ  6  (2.79)
U ( r ) = 4 ⋅ ε ⋅   −   
 r   r  
unde ε este valoarea lui U ( r ) , corespunzătoare minimului curbei potenţial, deci

adâncimea gropii de potenţial, iar σ este valoarea pentru care U ( r ) = 0 , figura 2.8.
Fig. 2.8. Variaţia potenţialului pentru o particulă

Energia de atracţie ce rezultă între molecule, calculată din teoria cuantică
este de forma,
C (2.80)
φ=−
r6
unde C este o constantă care depinde de material, iar r este distanţa ce separă atomii.
Pentru această funcţie este posibil a se obţine energiile de interacţie Van der
Waals în vacuum (sau, aproximativ, în gaze la presiuni normale), pentru perechi de
corpuri de forme diferite. Ca o primă aproximare, acest lucru poate fi făcut
însumând energiile de interacţie ale atomilor (sau moleculelor) dintr-un corp cu
cele ale atomilor din celălalt corp, [32]. Pentru o particulă sferică, în vecinătatea
unei mase infinite, limitată de o suprafaţă plată (figura 2.9), energia de interacţie
este, [33]:
A 1 1 s  (2.81)
φ=−  + + 2 ⋅ ln 
12  s 1 + s 1+ s 
unde A este constanta Hamaker, [32] cu dimensiuni ale energiei, s = x d p , x este
distanţa celei mai bune apropieri a particulei de suprafaţă, iar d p diametrul particulei.
Semnul negativ indică faptul că energia este de atracţie.
Pe măsură ce particula se apropie de suprafaţă, la x → 0 , energia de
interacţie devine,
A⋅ d p (2.81a)
φ=− (x → 0)
12 ⋅ x
Fig. 2.9. Interacţia unei particule sferice cu un corp mare limitat de o suprafaţă plată
Astfel, energia de atracţie devine infinită, pe măsură ce particula se apropie
de o suprafaţă plană. Din acest motiv se presupune că o suprafaţă se comportă ca o
cuvă perfectă în teoria difuziei aerosolului; mai precis, atunci când o particulă
penetrează până la o distanţă de o rază de la suprafaţă, particula aderă. Acest lucru
se aplică perfect pentru particulele submicronice, ce se mişcă la viteze termice.
Ricoşeurile apar pentru particule mai mari, ce se mişcă la viteze ridicate. Această
analiză nu ia în calcul efectele rugozităţii suprafeţei particulei sau suprafeţei.
Asemenea factori pot fi importanţi în aplicaţiile practice.
2.11. Condiţiile la limită pentu difuzia particulei

Luăm în considerare transportul particulei dintr-un gaz ,către un corp cu o
suprafaţă limitatoare plană, prin difuzie browniană, sub influenţa forţelor Van der
Waals, exercitate de către corp. În continuare, se estimează contribuţiile relative ale
celor două mecanisme.
Fluxul total normal către suprafaţă este dat de componenta x a fluxului,
 dn dφ n  (2.82)
J x = −D ⋅  + ⋅ 
 dx dx kT 
Soluţia pentru distribuţia concentraţiei, presupunând că J x este constant în
apropierea suprafeţei, este, [34]:
J
−φ x −φ (2.83)
D 0
∫
n = − x ⋅ e k ⋅T e k ⋅T ⋅ dx'
unde n este considerat nesemnificativ de mic, pentru x = 0 .

Făcând notaţia:
dφ n
⋅
γ = dx k ⋅ T (2.84)
dn
dx
şi substituind din (2.83) obţinem:
1
−φ
dφ
x −φ
γ (2.85)
k ⋅T dx 0∫
⋅ e k ⋅T ⋅ ⋅ e k ⋅T ⋅ dx' =
γ +1
Dacă considerăm funcţia φ definită de ecuaţia (2.81) şi rearanjăm, obţinem:

∞ ' (2.86)
e− m γ
em ⋅ m2 ⋅ ∫
m
m '2
dm' =
1+ γ
A⋅ d p
unde m = .
12 ⋅ k ⋅ T ⋅ x
Pentru m = 1 rezultă γ ≈ 1 1, sau altfel spus, contribuţiile la flux ale forţelor
de difuzie şi de dispersie sunt aproape egale.
Considerând m = 1 , obţinem
φ A⋅ d p (2.87)
=
k ⋅ T 12 ⋅ k ⋅ T ⋅ x
Valorile uzuale a lui A sunt între 10-19 şi 10-20 J, iar pentru temperatura
camerei (25 ºC), rezultă x = 0.2 ⋅ d p , care satisface condiţia impusă de (2.81),
°
respectiv x → 0 . Pentru d p = 0.1 µm avem x = 200 A , sau cei doi termeni ai
fluxului contribuie aproape egal. Pe măsură ce mărimea particulei descreşte,
distanţa descreşte în mod corespunzător.
Deoarece forţele de dispersie sunt de atracţie, ele tind să mărească viteza
de transport a particulei către suprafaţă. Atunci când drumul mediu de difuzie este
mai mare în comparaţie cu aria de operare a forţelor de dispersie, efectele de
atracţie pot fi neglijate (figura 2.10). Totuşi, condiţia limită a gropii de potenţial
este reţinută, iar fluxul de particule poate fi calculat soluţionând ecuaţia difuziei în
absenţa unui câmp de forţe externe, cu condiţia n = 0 , la o distanţă d p 2 de
suprafaţă:
 ∂n  (2.88)
J x = −D ⋅  
 ∂x  x = d p 2
În fine, atunci când dp este mult mai mic decât lungimea drumului mediu de
difuziei, aceste condiţii devin n = 0 la x = 0 (pe perete), iar fluxul de particule este:
 ∂n  (2.89)
J x = −D ⋅  
 ∂x  x = 0
Aceasta este condiţia limită obişnuită pentru difuzia moleculară către
suprafeţe în gaze şi lichide, pentru o suprafaţă perfect absorbantă.
Fig. 2.10. Lungimea de difuzie comparativ cu raza de acţiune a forţelor de dispersie.

3.DIFUZIA CONVECTIVĂ
Transferul de particule convectiv, respectiv prin difuzie turbulentă, implică

transportul de substanţă (masă) între o suprafaţă şi un fluid în mişcare sau, în
general, între două fluide nemiscibile, aflate in mişcare relativă.
Mecanismul transferului de masă convectiv implică atât un transfer de masă
prin difuzie moleculară prin stratul de fluid stagnant, cât şi un transfer de masă prin
stratul de fluid în mişcare. Dacă curgerea este turbulentă, există o deplasare a unor
particule transversal pe liniile de curent, care accelerează transferul de substanţă.
Difuzia convectivă are loc în sensul reducerii diferenţei de concentraţie.
Depunerea particulelor pe suprafeţe prin difuzie convectivă este de o
importanţă fundamentală pentru funcţionarea echipamentelor de curăţare a gazelor,
precum scrubere sau filtre, cât şi pentru sistemele de măsurare a aerosolilor, ca
bateriile de difuzie şi anumite filtre. Difuzia convectivă contribuie la curăţarea din
atmosferă a particulelor fine cu ajutorul picăturilor de ploaie, cât şi la îndepărtarea
acestora prin depunerea pe suprafeţele vegetaţiei. Are însă şi un efect nociv, fiind
un important mecanism de depunere a particulelor în plămâni. Dimensiunile
particulelor pentru care difuzia convectivă este eficace depind de câmpul vitezei şi
al forţelor exterioare. În general, dimensiunile acestor particule sunt mai mici de un
micron.
Mişcarea brownină este cu atât mai rapidă, cu cât vâscozitatea fluidului este
mai mică şi temperatura mai înaltă, nedepinzând de natura substanţei din care sunt
alcătuite particulele, [1]. După cum s-a aratat, intensitatea mişcării browniene
creşte pe măsura descreşterii dimensiunilor particulelor. Ca rezultat, eficienţa
colectării prin difuzie, pentru particule mai mici de 0.5 µm, creşte cu descreşterea
mărimii particulelor, fenomen ce stă la baza unor dispozitive de curăţare a gazelor,
mai eficiente pentru îndepărtarea particulelor de dimensiuni foarte mici.
Pentru deducerea ecuaţiei difuziei convective se porneşte de la ecuaţia
difuziei deduse anterior şi se ia în considerare efectul curgerii. Pentru particule
punctiforme ( d p = 0 ), rata difuziei convective poate reieşi din teorie sau din
experimente, deoarece, conform criteriului Schmidt, au acelaşi ordin de mărime.
De menţionat că, numărul sau criteriul Schmidt (Sc) reprezintă raportul dintre
difuzivitatea moleculară a impulsului şi difuzivitatea moleculară a masei. Criteriul
Schmidt este analog criteriului Prandtl din transferul de căldură prin convecţie, [2].
Pentru difuzia particulelor, se face o distincţie de teoria obişnuită a difuziei
convective, datorită condiţiilor la limită, care impun concentraţii nule la o distanţă
de o rază a unei particule, faţă de suprafaţă. Acest lucru are un efect important
Difuzia convectivă 87
asupra gradului de depunere a particulelor şi cauzează greutăţi considerabile în

teoria matematică. Formularea matematică poate fi simplificată prin includerea
razei particulei în condiţiile la limită ale difuziei.
Coeficienţii de difuzie ai particulelor sunt mici în comparaţie cu vâscozitatea
cinematică a unui gaz (numere Schmidt mari), deci regiunea de curgere a gazului
aproape de suprafaţă, de la care fiecare particulă este încetinită este, de obicei,
foarte îngustă. În această regiune îngustă, concentraţia stratului limită este foarte
importantă pentru transportul particulelor şi este analizată în detaliu în continuare.
Prezenţa unui câmp de forţe exterioare are un efect major asupra
transportului particulelor. Exemple practice importante implică termodifuzia şi
transportul electric, combinate cu curgerea şi difuzia.
3.1. Ecuaţia difuziei convective

Uneori este posibil de prevăzut rata de depunere prin difuzie, prin analiza
ecuaţiei difuziei convective. Ecuaţia difuziei convective se deduce asemănător cu
ecuaţia difuziei staţionare, pornind de la un volum elementar de fluid, fixat în
spaţiu (figura 2.2). Prin acest volum curge gaz, transportând mici particule aflate în
mişcare browniană.
Viteza de variaţie a numărului de particule transportate prin curgere, din
interiorul volumului elementar ce intră prin suprafaţa ABCD este, [3]:
 δx ∂ (nu )  (3. 1)
δyδz ⋅ nu − ⋅
 2 ∂x 
unde n este concentraţia particulelor (numărul pe unitatea de volum) şi u este viteza
pe direcţia x .
Viteza de variaţie a numărului de particule transportate prin curgere, din
interiorul volumului elementar, ca urmare a parăsirii volumului prin suprafaţa
opusă este:
 δx ∂ (nu )  (3. 2)
δyδz  nu + ⋅
 2 ∂x 
Viteza de variaţie a numărului de particule din interiorul volumului
elementar, ca urmare a curgerii pe direcţia x este:
∂nu (3. 3)
− δxδyδz ⋅
∂x
Analog, se obţin expresiile şi pentru celelalte patru feţe.
Însumând pentru toate cele trei direcţii, acumularea netă de particule în
volumul elementar este:
 ∂nu ∂nv ∂nw  r (3. 4)

− δxδyδz ⋅  + +  = −δxδyδz∇ ⋅ nv
 ∂x ∂y ∂z 
Acumularea netă de particule în volumul elementar δx ⋅ δy ⋅ δz ,luând în
considerare curgerea, difuzia şi câmpul de forţe extern, este obţinută prin
însumarea celor trei efecte:
∂nδxδyδz r r (3. 5)
= −δxδyδz∇ ⋅ nv + δxδyδz∇ ⋅ (D ⋅ ∇n − c n )
∂t
unde D este coeficientul de difuzie şi c este viteza de deplasare a particulei, rezultată
din câmpul forţelor exterioare.
r
Împărţind ambele părţi prin δxδyδz şi ţinând seama că ∇ ⋅ v = 0 , pentru un
fluid incompresibil, ecuaţia devine:
∂n r r (3. 6)
+ v ⋅ ∇n = D∇ 2 n − ∇ ⋅ c n
∂t
atunci când coeficientul de difuzie este constant.
Acest rezultat este valabil pentru aerosolii monodispersaţi şi polidispersaţi. În
r
cazul polidispersiei, n este mărimea funcţiei de distribuţie, iar D şi c depind de
mărimea particulei. Aglomerarea şi creşterea sau evaporarea nu sunt luate în
considerare; acestea sunt prezentate într-un capitol următor.
r
Valorile lui D şi c sunt determinate de maniera prezentată în capitolul
r
anterior. Viteza de curgere a gazului, v , este determinată de regimul hidrodinamic
r r
al fluidului. De fapt, dacă c este viteza particulei, v este viteza relativă a
r
particulei urmărite în deplasare, în raport cu celelalte molecule. În unele cazuri, v
este obţinut prin rezolvarea ecuaţiilor pentru mişcarea fluidului (ecuaţiile Navier –
Stokes), [4,5] În multe cazuri, cum ar fi transportul în atmosferă şi în dispozitive
complexe de curăţare a gazelor, pot fi necesare date experimentale pentru
distribuţia vitezei gazului. În acest capitol, distribuţiile de viteză sunt introduse fără
a fi determinate, dar cu referire la literatură. În toate cazurile se presupune că,
concentraţia particulei nu influenţează distribuţia de viteză. Acest lucru este
adevărat pentru concentraţii mici ale aerosolilor.
Soluţionarea ecuaţiei (3.6) în cazul general este practic imposibilă. În cazuri
particulare, de regimuri de curgere şi forme geometrice, au fost deduse soluţii
particulare, [5, 6].
Rezultate ale transferului de căldură sunt aplicate pentru transfer de masă sau
de difuzie, dacă coeficientul de difuzie D este substituit de coeficientul
k
difuzivităţii termice, , unde k este conductivitatea termică, ρ este densitatea
ρC p
gazului, iar C p este căldura specifică a gazului. Rezultatele sunt direct aplicabile
aerosolilor pentru particule “punctiforme”, adică cu d p = 0 .
3.2. Consideraţii de similitudine pentru difuzia

aerosolilor
3.2.1. Similitudinea modelelor
Proprietatea fundamentală a unui model este adecvarea lui, respectiv gradul
de reflectare al procesului sau sistemului original. Cu cât gradul este mai adecvat,
cu atât corespondenţa lui cu originalul este mai bună, [7].
În literatura de specialitate, proprietatea de abordare a unui model se numeşte
similitudine şi ea poate fi de natură structurală sau funcţională. În primul caz
accentul se pune pe asemănarea geometrică dintre model şi prototip, urmărindu-se
o realizare la scară cât mai exactă a modelului în raport cu originalul. În cel de-al
doilea caz, accentul se pune pe realizarea unei corespondenţe între ecuaţiile care
descriu procesul original şi cele care descriu procesul aferent modelului, din
punctul de vedere al desfăşurării proceselor în timp, precum şi a tuturor mărimilor
fizice sau chimice care intervin în fenomenul cercetat.
Cea mai simplă şi intuitivă formă de similitudine este cea geometrică. Între
model şi prototip există o similitudine geometrică dacă este asigurată
proporţionalitatea lungimilor omoloage şi egalitatea unghiurilor. Astfel, unui punct
al modelului îi corespunde un singur punct al prototipului şi reciproc. Punctele
aflate in corespondenţă se numesc puncte omoloage şi ele pot determina drepte
omoloage, suprafeţe omoloage şi volume omoloage. Modelul şi originalul
constituie astfel două sisteme amorfe.
Pentru fenomenele variabile în timp este necesară introducerea noţiunii de
timpi omologi. Timpii omologi sunt timpii în care se produc aceleaşi fracţiuni din
fenomenul cercetat, atât pe model cât şi pe prototip, [8]. În cazul proceselor care au
loc în timpul difuziei convective este necesară realizarea unei similitudini de
transfer de proprietate (cinematice, dinamice, termohidrodinamice, etc). Aceasta
înseamnă că, la fiecare pereche de puncte omoloage, la timpi omologi, fiecare
mărime fizică trebuie să determine un raport constant între valoarea ei pe model şi
valoarea corespunzătoare din procesul real. Aceste rapoarte constante se numesc
scările mărimilor fizice sau rapoarte de similitudine sau coeficienţi de trecere, de
la original la model şi invers, [2,7,8].
În general, pentru mărimile din sistemul fundamental (lungime, masă, timp,
intensitatea curentului electric, temperatură termodinamică, intensitate luminoasă,
cantitate de substanţă) şi suplimentare (unghi plan, unghi solid) scările definite se
numesc fundamentale şi se notează, de regulă, cu litera k, însoţită de un indice care
precizează mărimea fizică fundamentală. Scările fundamentale sunt raportul dintre
mărimile omoloage de pe model şi procesul real. Scările mărimilor derivate se

numesc scări derivate şi se notează tot cu litera k, însoţită de un indice care
precizează mărimea fizică corespunzătoare. Scările derivate pot fi stabilite uşor, în
funcţie de scările fundamentale.
3.2.2. Teoreme fundamentale

Teoria similitudinii a ajuns astăzi la un stadiu de elaborare foarte avansat,
îndeosebi în cazul cerinţelor impuse de unele tehnologii de vârf, precum ingineria
aerospaţială şi ingineria nucleară. În continuare, se prezintă două teoreme
fundamentale ale teoriei similitudinii, cu implicaţii directe în analiza
experimentală.
Prima teoremă se referă la definirea proprietăţilor de similitudine dintre două
fenomene sau procese. Două femomene sau prosese sunt similare dacă, fac parte
din aceeaşi clasă şi dacă, între mărimile omoloage cu care se descriu aceste
fenomene există relaţii de corespondenţă, sub forma unor relaţii de
proporţionalitate,
xiM 1 (3. 7)
= Sx =
xiN αx
unde: x este o mărime oarecare, cu ajutorul căreia se descrie fenomenul; indicele
M se referă la model, iar indicele N la natură; indicele i arată locul, momentul şi
modul de definire a mărimii x , în raport cu punctul i considerat; S x este scara
mărimilor x ; α x este coeficientul de similitudine pentru mărimile x .
Pentru mărimile de aceeaşi dimensiune, scara S x este constantă în timp şi în
spaţiu. De aici decurge şi prima teoremă a similitudinii: la două fenomene similare,
toate complexele sau grupurile adimensionale omoloage sunt identice.
Cea de-a doua teoremă se referă la condiţiile necesare şi suficiente pentru a
avea o corespondenţă de similitudine între două fenomene sau procese şi se enunţă
astfel: pentru ca un fenomen M, să fie similar cu un fenomen determinant N,
trebuie ca ambele să fie de aceeaşi natură, să aibă criterii determinante identice,
precum şi condiţii iniţiale si la limită identice. Această teoremă exprimă deci,
necesitatea ca fenomenele sau procesele similare să poată fi exprimate din punct de
vedere funcţional prin aceleaşi ecuaţii matematice.
Cele două teoreme prezentate, împreună cu consecinţele lor directe în
practica cercetării experimentale, fac posibilă studierea în laborator a fenomenelor
complexe din naturăşi precizează circumstanţele în care rezultatele obţinute pot fi
extinse la o întreagă clasă de fenomene asemănătoare.
În teoria similitudinii se folosesc mărimi complexe adimensionale, formate
din mărimile fizice care intervin în desfăşurarea fenomenului studiat. Aceste
mărimi complexe adimensionale se numesc criterii de similitudine sau invarianţi
de similitudine.
Pentru prezentarea dependenţei funcţionale, sub formă adimensională, se
utilizează analiza dimensională, care are la bază principiul că, între mărimile care
determină un fenomen fizic există relaţia funcţională:
( )
F A1 , A2 ,L , A p = 0 (3. 8)
unde A1 , A2 ,L , Ap sunt toate mărimi fizice care determină procesul.

Aplicarea analizei dimensionale necesită transcrierea mărimilor fizice în
formula dimensională a acesteia, care este expresia unităţii de masură a acelei
mărimi fizice, în funcţie de unitaţile de măsură fundamentale. Dimensiunea unei
mărimi fizice A, în raport cu o unitate fundamentală de măsură, este puterea acelei
unitaţi de măsură fundamentală, în formula dimensională a lui A. Dacă mărimile
fundamentale se găsesc toate la puterea „0”, atunci mărimea este adimensională,
altfel fiind dimensională.
Analiza dimensională se bazează, între altele, pe principiul omogenităţii
dimensionale şi teorema produselor.
Enunţul principiului omogenităţii dimensionale este: o relaţie între mărimi
fizice are sens fizic numai dacă termenii săi sunt omogeni în raport cu unitaţile de
masură fundamentale, oricare ar fi sistemul de unităţi de măsură utilizat, adică toţi
termenii trebuie să aibă aceeaşi formulă dimensională, respectiv aceleaşi
dimensiuni.
Acest principiu poate fi utilizat, în primul rând, pentru verificarea oricǎrei
relaţii stabilite între mărimile fizice. Pentru ca o astfel de relaţie sǎ fie corectǎ, este
necesar, dar nu şi suficient, ca ea sǎ fie dimensional omogenǎ. Pe de altă pate, dacǎ
o relaţie între mǎrimi fizice conţine constante experimentale, acestea sunt, în
general, mărimi dimensionale. Dimensiunile unei constante experimentale se
determinǎ din condiţia ca, termenul în care intervine constanta respectivă sǎ aibă
aceleaşi dimensiuni ca ceilalţi termeni ai relaţiei considerate. Totodatǎ, principiul
omogenitǎţii dimensionale poate fi utilizat pentru stabilirea unor relaţii între
mǎrimile fizice care caracterizează un fenomen fizic.
Relaţie (3.8), între mărimile care determină un fenomen fizic, va fi numitǎ
completǎ dacǎ este dimensional omogenǎ şi dacǎ A1 , A2 ,L , Ap sunt toate mărimile
fizice (variabile sau constante) care determinăfenomenul.
A doua teoremǎ este cunoscutǎ sub denumirea de teorema produselor sau
teorema Π, ori teorema lui Buckingham. Această teoremă ne indică numǎrul de
grupuri adimensionale care sunt necesare pentru exprimarea relaţiei funcţionale de
descriere a unui fenomen, cu ajutorul datelor experimentale.
( )
O relaţie completǎ F A1 , A2 ,L , A p = 0 , între mărimile fizice A1 , A2 ,L , Ap
care determinǎ un fenomen fizic poate fi scrisǎ sub forma,
( ) (
ϕ Π1 , Π 2 ,L , Π p −q = 0 ⇔ Π k = ϕ k Π1 , Π 2 ,L , Π p−q ) (3. 9)
unde Π1 , Π 2 ,L, Π p − q sunt produse adimensionale, independente între ele, formate cu

mǎrimile A1 , A2 ,L , Ap ; q este rangul matricei dimensionale a acestor mărimi, iar
k = 1,2,L, p − q . Relaţiile funcţionale dintre aceste grupuri adimensionale
independente, urmeazǎ a fi stabilite pe cale experimentalǎ.
Realizarea unei analize dimensionale necesitǎ parcurgerea a trei etape, [7]:
• selectarea parametrilor care să descrie cât mai bine fenomenul cercetat
experimental:
• folosirea teoremei Π pentru obţinerea numǎrului de grupuri
adimensionale independente, care sǎ caracterizeze fenomenul respectiv;
• determinarea, pe cale experimentalǎ, a relaţiilor funcţionale dintre
grupurile adimensionale stabilite.
3.2.3. Criterii de similitudine (adimensionale)

Deşi obţinerea grupurilor adimensionale are la bază o serie de procedee
matematice, fiecare dintre ele are o anumită semnificaţie fizică. Aceasta rezultǎ
prin combinarea semnificaţiilor fizice ale mărimilor grupate, care descriu procesul
analizat. Se prezintǎ, în continuare, semnificaţia fizică pentru cele mai importante
grupuri adimensionale, sau criterii utilizate în dispersia particulelor poluante.
Criteriul Reynolds (Re), caracterizeazǎ regimul de curgere al fluidului şi se
defineşte ca raportul dintre forţele de inerţie şi forţele de vâscozitate, pentru
unitatea de volum,
U ⋅L U ⋅L⋅ρ (3.10)
Re = =
ν η
m
unde: U   - viteza particulei sau a fluidului în care este antrenatǎ; L [m ] - lungimea
s
m2   kg 
caracteristică a curgerii; ν   - vâscozitatea cinematicǎ; ρ  3  - densitatea ;
 s  m 
 N ⋅s
η  - vâscozitatea dinamicǎ. Criteriul de similitudine Reynols trebuie respectat
 m2 
atunci când efectul vâscozităţii fluidelor nu poate fi neglijat, în mişcările sub presiune.
Criteriul Peclet (Pe), se defineşte ca raportul dintre fluxurile prin convecţie,
respectiv conducţie, la acelaşi gradient.
De meţionat cǎ, sunt utilizate un numǎr Peclet pentru transferul de caldurǎ,
U ⋅L (3.11)
Pe =
a
şi un numǎr Peclet pentru transferul de masǎ,
U ⋅L (3.11a)
Pe =
D
m2  m2 
unde: a  - coeficient de difuzivitate termicǎ; D   - coeficient de
 s   s 
difuzivitate al masei.
Criteriul Prandtl (Pr), caracterizează proprietăţile fizice ale fluidului şi
reprezintă raportul dintre difuzivitatea moleculară a impulsului şi difuzivitatea
moleculară a căldurii, respectiv raportul dintre distribuţia vitezei şi distribuţia de
temperaturǎ,
ν η ⋅cp (3.12)
Pr = =
a λ
 J   W 
unde c p  0  - căldura specifică la presiune constantǎ; λ  0  -
 kg ⋅ C   m⋅ C 
conductivitatea termicǎ.
Criteriul Schmidt (Sc), reprezintǎ raportul dintre difuzivitatea molecularǎ a
impulsului şi difuzivitatea molecularǎ a masei,
ν η (3.13)
Sc = =
D ρ ⋅D
Criteriul Lewis (Le), reprezintǎ raportul dintre difuzivitatea molecularǎ a
cǎldurii şi difuzivitatea molecularǎ a masei,
a λ (3.14)
Le = =
D ρ ⋅cp ⋅ D
Criteriul Grashof (Gr), se foloseşte în procesele de convecţie liberǎ şi

caracterizeazǎ acţiunea reciprocă a forţelor ascensionale şi a forţelor de vâscozitate.
Se defineşte un numǎr Grashof pentru transferul termic,
β ⋅ g ⋅ L3 ⋅ (T − T∞ ) (3.15)
Gr =
ν2
şi un numǎr Grahof pentru transferul de masǎ,
g ⋅ L3 ⋅ ∆ρ g ⋅ β * ⋅ (C − C ∞ ) (3.15a)
Gr = =
ρ ⋅ν 2 ν2
1 1 1 ∂ρ 
unde: β   - coeficient de dilatare volumicǎ; β *   = −   - coeficient
K
  K
  ρ  ∂C  T , p
m
de dilatare masicǎ; g  2  - acceleraţia gravitaţionalǎ; T [K ] - temperatura; T∞ [K ] -
s 
temperatura la distanţǎ foarte mare de particulǎ; C - concentraţia; C ∞ - concentraţia la
distanţǎ foarte mare de particulǎ.
Criteriul Knudsen (Kn) este utilizat în transferul de moment şi masǎ la
presiune redusǎ,
l (3.16)
Kn =
L
unde l [m ] - lungimea drumului liber al particulei.
Criteriul Weber (We) este util pentru analiza curgerii în film şi formarea
picăturilor şi bulelor, fiind raportul dintre forţele de inerţie şi de tensiune
superficialǎ,
ρ ⋅U 2 ⋅ L (3.17)
We =
σ
kg
unde σ  2  - tensiunea superficialǎ.
s 
Criteriul Nusselt (Nu) este raportul dintre transferul termic convectiv şi
conductiv,
α ⋅L (3.18)
Nu =
λ
W
unde α  2 0  este coeficientul de convecţie.
m ⋅ C
Criteriul Sherwood (Sh) este analog cu criteriul Nusselt (Nu), din convecţia
termică şi reprezintă raportul dintre rezistenţa la transferul de masă convectiv şi
rezistenţa la transferul de masǎ molecular sau raportul dintre lungimea
caracteristică şi stratul limitǎ difuziv,
k⋅L (3.19)
Sh =
D
m
unde k   - coeficientul de transfer de masǎ.
s
Numǎrul Stokes (Stk), caracterizeazǎ mişcarea particulelor suspendate şi este
raportul dintre distanţa de oprire a particulei şi dimensiunea caracteristică a
obstacolului,
τ ⋅U 0 (3.20)
Stk =
dc
m
unde τ [s ] - timp de relaxare al particulei U 0   - viteza fluidului înaintea
s
obstacolului; d c [m ] - dimensiunea caracteristicǎ a obstacolului.
3.2.4. Consideraţii privind difuzia aerosolilor

Se consideră curgerea unui gaz incompresibil, de proporţii infinite, peste un
corp cu o formă dată, orientat pe direcţia curgerii, ceea ce constituie o aşa numitǎ
curgere exterioară. Corpuri cu forme date se presupun a fi asemănătoare din punct
de vedere geometric atunci când pot fi obţinute unul din celălalt, schimbând
dimensiunile liniare în acelaşi procent. Aşadar, este suficient să fixăm o lungime
caracteristică, L, pentru a specifica dimensiunile corpului. Aceasta, ar putea fi în
mod convenabil, diametrul unui cilindru sau sferă, dar orice dimensiune ar fi la fel
de bună pentru corpul de formă arbitrară. Considerente similare se aplică pentru
curgeri interioare prin conducte sau ţevi.
Pentru o curgere exterioară se presupune că fluidul are o viteză uniformă U,
mai puţin în regiunea perturbată de corp. Dacă concentraţia în interiorul jetului de
fluid este n∞ , putem defini o concentraţie adimensională,
n (3.21)
n1 =
n∞
În condiţii statice, ecuaţia difuziei convective, în absenţa unui câmp de forţe
exterioare, poate fi exprimată în formă adimensională astfel:
1 2
v1 ⋅ ∇1n1 = ∇1 n1 (3.22)
Pe
v
unde v1 = şi ∇ 1 = L∇ , iar Pe este numărul Peclet (Pe) pentru transfer de masă.
U
În multe cazuri, câmpul de viteze poate fi considerat independent de câmpul
difuzional. Curgerea izotermă, stabilă, a unui fluid vâscos (aer, de exemplu) într-un
sistem cu o geometrie dată, depinde doar de numărul Reynolds, Re, când viteza
este mică în comparaţie cu viteza sunetului.
Condiţiile la limită pentru difuzia particulelor diferă de cele ale difuziei

moleculare, datorită diametrului finit al particulei. Pentru anumite clase de
probleme, cum ar fi curgeri peste cilindrii şi sfere, concentraţia particulelor se
presupune a fi „0”, la distanţa de o rază a particulei faţă de suprafaţă:
l ap (3.23)
n = 0 la = =R
L L
ap
unde l este coordonata măsurată de la suprafaţa corpului, R = este cunoscut ca
L
parametru sau numǎr al intercepţiei; particulele aflate la distanţa ap, faţă de suprafaţă va
fi interceptată chiar şi în absenţa efectelor difuziei.
Astfel, distribuţia concentraţiei adimensionale poate fi exprimată astfel:
r 
n1 = f1  , Re, Pe, R  (3.24)
L 
Două regimuri de difuzie convectivă sunt similare dacă numerele Re, Pe şi de
intercepţie R, sunt la fel.
Fluxul local (rata locală) de transfer a particulelor prin difuzie la suprafaţa
corpului este,
 ∂n  Dn  ∂n1 
J = − D  =− ∞   (3.25)
 ∂α α =α p L  ∂α t α1= R
J
Notând coeficientul local de transfer de masă k = şi rearanjând, rezultǎ:
n∞
k⋅L
Sh = = f 2 (Re, Pe, R ) (3.26)
D
Coeficientul de transfer al particulei k, are dimensiunile vitezei şi este
denumit, de obicei, viteză de depunere, fǎcând parte din criteriul Sherwood.
Numǎrul Sherwood este o funcţie de numerele Re, Pe şi R, de intercepţie. Vitezele
(ratele) de depunere a particulelor, măsurate într-un fluid, pentru un domeniu de
valori al Pe, Re şi R, pot fi folosite pentru a prezice rata de depunere de la un alt
fluid, la aceleaşi valori ale grupurilor adimensionale. În unele cazuri este mai bine
ν Pe
să se lucreze cu numărul Schmidt, Sc = = , deoarece numǎrul Sc, depinde
D Re
numai de natura fluidului şi de particulele în suspensie.
Pentru R → 0 (particule “punctiforme”) se poate aplica fie teoria difuziei
particulelor, fie teoria difuziei moleculelor, acestea fiind echivalente. Numerele Sc,
pentru difuzia particulelor sunt mult mai mari decât unitatea, deseori de acelaşi
ordin de mărime ca şi pentru difuzia moleculară în lichide. Principiul similitudinii
dimensionale ne spune că, rezultatele experimentelor difuziei în lichide pot fi
folosite pentru a prezice ratele difuziei particulelor punctiforme în gaze, pentru
acelaşi nnumăr Re.
Pentru anumite regimuri este posibil să se reducă numărul grupurilor
adimensionale, necesare pentru a caracteriza un sistem prin combinarea corectă a
lor. Mai mult, aceasta simplifică colectarea de date şi interpretarea în unele cazuri,
de o importanţă practică considerabilă.
3.3. Stratul limită difuziv

Curgerea normală la un cilindru circular drept reprezintă modelul de bază
pentru teoria filtrării aerosolilor prin filtre cu fibre sau filtre tip sac şi colectarea
particulelor cu ajutorul conductelor şi a tuburilor într-o curgere.
Concentraţia aerosolilor la distanţe mari faţă de suprafaţă este uniformă, iar la
distanţa de o rază a unei particule faţă de suprafaţă, concentraţia devine practic
nulǎ. Pornind de la ecuaţia difuziei convective (3.22), se observǎ cǎ este interesant
sǎ se analizeze importanţa relativǎ a difuziei comparativ cu convecţia.
Numărul Pe, pentru curgerea în jurul unui cilindru de diametru d este o
măsură a importanţei relative a celor doi termeni. Pentru Pe << 1, transportul
realizat de curgere poate fi neglijat şi rata de depunere poate fi determinată
aproximativ, prin rezolvarea ecuaţiei de difuzie într-un fluid staţionar cu condiţiile
la limită, [9,10].
Când numărul Pe este mai mare, situaţia fizică este destul de diferită.
Curgerea jetului de fluid transportă majoritatea particulelor peste cilindru. În
imediata vecinătate a cilindrului, procesul difuzional este important, din moment ce
cilindrul se comportă ca un canal de scurgere pentru particule.
Totuşi, la numere Pe mari, există două regiuni de transport diferite: a) la
distanţǎ de vecinătatea cilindrului, transportul convectiv de către jetul de fluid
predomină şi conduce particulele mai departe în aval; b) aproape de suprafaţă,
concentraţia scade rapid de la valoarea iniţială la 0, la distanţa de o rază a particulei
de suprafaţă (figura 3.1). Coordonata curbilinie x, luată paralel la suprafaţă, este
măsurată de la punctul de stagnare A. Concentraţia particulelor creşte de la 0, la
r = a + a p , aproape de concentraţia fluidului (spre exemplu, până la 99 %), în
vârful stratului limită.
Regiunea peste care concentraţia particulelor scade de la valoarea ei la zero,
lângă suprafaţă, este cunoscută sub numele de strat limită. Fenomenul de transfer
prin difizie, în această regiune, este similar cu cel al curgerii unui fluid pe lângă un
cilindru, curgere la numere Re mari. Pentru difuzia în stratul limită, se utilzează
criteriul Pe, servind ca un criteriu similar cu numărul Re. Rolul concentraţiei
stratului limită este fundamental pentru înţelegerea şi prezicerea ratei de transport a
particulelor browniene la suprafaţă. Folosirea acestui concept nu este limitată

pentru curgerea în jurul cilindrilor. Se aplică şi la curgeri în jurul altor corpuri, cum
ar fi sfere şi pene, curgeri în interiorul canalelor în anumite condiţii asemănătoare.
Concentraţia stratului limită se poate dezvolta în curgeri cu viteze mici sau mari,
în jurul obiectelor de colectare. Ambele cazuri sunt discutate în paragrafele ce
urmează.
Fig. 3.1. Stratul limită difuziv care înconjoară un cilindru (sau sferă) aşezat într-o curgere
care transportă prin difuzie particule mici.
3.4. Difuzia peste cilindrii la numere Re mici

3.4.1. Ecuaţia concentraţiei stratului limită
Pentru început, considerăm cazul unui singur cilindru, corespunzător unei
curgeri la Re mic. Această configuraţie este de importanţă majoră pentru
funcţionarea cu eficienţă maximă a filtrelor cu fibre, pentru echipamente de
curăţare a gazelor. Filtrele cu fibre sunt alcătuite din fibre fine, poroase şi mate, de
obicei conţinând mai puţin de 10 % material solid. Spaţiul dintre fibrele individuale
este mult mai mare decât diametrul particulelor filtrate. În absenţa efectelor
electrice, particulele fine sunt colectate prin difuzie de către fibre. Particulele
grosiere sunt îndepărtate prin depunere inerţială. Când diametrul fibrelor este mult
mai mare decât principala direcţie de curgere, se aplică teoria pentru curgerea
gazului peste fibre, care pot fi considerate cilindrice. Ecuaţia difuziei convective,
pentru starea staţionară, are următoarea formă, în coordonale cilindrice:
∂n ∂n  ∂ 2 n 1 ∂n 1 ∂ 2 n 
vθ + vr ⋅ = D 2 + ⋅ + 2 ⋅ 2  (3.27)
r∂θ ∂r  ∂r r ∂r r ∂θ 
unde vθ şi vr , reprezintă componentele tangenţiale şi radiale ale vitezei.

Pentru particule de rază a p , ce difuzează în cilindrul de rază a , condiţiile la
limită sunt:
r = a + ap ⇒ n = 0
(3.28)
r=∞ ⇒ n = n∞
Pentru fibre cu diametre mai mici de 10 µm şi viteze ale aerului mai mici de
m
0.1   , numărul Re este mult mai mic decât unitatea. Pentru cilindrii izolaţi,
s
funcţia de curent (principală pentru curgere) poate fi aproximată prin:
r  r  a
ψ = A ⋅ U ⋅ a ⋅ sin θ  2 ln − 1 +  (3.29)
a  a  r
−1
unde constanta A, se poate aproxima cu A = [2 ⋅ (2 − ln(Re ))] , [11]. În cazul
considerării a mai multor fibre, se dezvoltă corelaţii care ţin seama de interacţiunea
dintre acestea, prin relaţii de aproximare de tip “model celule”.
Cu toate că numărul Re este mic, există multe situaţii practice în care
Pe = Re ⋅ Sc este mai mare, deoarece numărul Schmidt, Sc, pentru aerosoli este
foarte mare. Concentraţia stratului limită care se dezvoltă peste suprafaţa
cilindrului are cea mai îngustă porţiune în apropierea următorului punct de
stagnare.
Pentru Pe >> 1, pot fi făcute două mari simplificări în ecuaţia difuziei
convective:
• difuzia pe direcţie tangenţială poate fi neglijată, în comparaţie cu
transportul convectiv,
∂2n v ∂n
D 2 2
<< θ (3.30)
r ∂θ r ∂θ
• atunci când grosimea concentraţiei stratului limită este mai mică decât
raza cilindrului, ecuaţia difuziei convective este simplificată la o formă
cunoscută, pentru coordonate ortogonale, [5]:
∂n ∂n ∂ 2n
u +v =D 2 (3.31)
∂x ∂y ∂y
unde x şi y, sunt coordonatele curbilinii ortogonale. Axa x este dusă paralelă la

suprafaţa cilindrului şi măsurată de la punctul de stagnare. Axa y este perpendiculară la
x şi se măsoară de la suprafaţă. Componentele vitezei u şi v, corespund coordonatelor x
şi y (figura 3.1).
Când concentraţia stratului limită este redusă, cele mai multe dintre
componentele vitezei cad într-o regiune unde funcţia (3.28) poate fi aproximată
prin primul său termen, în extinderea sa, funcţie de y:
2
 y x
ψ = 2 ⋅ A ⋅ a ⋅ U   sin  (3.32)
a a
Componentele vitezei se pot calcula cu expresiile:
∂ψ ∂ψ
u= , v=− (3.33)
∂y ∂x
Substituind ψ din (3.32) obţinem:
 y x
u = 4 ⋅ A ⋅ U   sin 
a a
2 (3.34)
 y x
v = −2 ⋅ A ⋅ U   cos 
a a
3.4.2. Difuzia în cazul particulelor punctiforme

Pentru difuzia particulelor punctiforme ( R → 0 ), cea mai potrivită condiţie la
limită pentru (3.40) este:
y=0 ⇒ n=0
(3.35)
y=∞ ⇒ n = n∞
Condiţia la limită pentru concentraţie, n = n∞ se aplică la y = ∞ , chiar dacă
expresia stratului limită din ecuaţia difuziei convective este valabilă doar în
apropierea suprafeţei cilindrului. Aceasta se justifică prin faptul că, nimic în afară
de concentraţie nu aproximează n∞ foarte aproape de suprafaţă, pentru numere Pe
mari.
Dacă x şi ψ sunt considerate variabile independente, în locul lui x şi y, atunci:
 ∂n   ∂  ∂n  
  = D ⋅   u   (3.36)
 ∂x  ψ  ∂ψ  ∂ψ   x
Componenta pe direcţia x a vitezei este:
1
∂ψ  8 ⋅ A ⋅ U  2
1
 1

u= =  sin 2  x1 ⋅ ψ 2  (3.37)
∂y  a   
 
x
unde x1 = .
a
Înlocuind în (3.45) obţinem:
∂  2 ∂n 
1
∂n D
= ψ1 (3.38)
∂X a ⋅ A ⋅ U ∂ψ1  ∂ψ1 
unde:
1
ψ
∫
χ = sin 2 x1 ⋅ dx1 şi ψ1 =
2 ⋅ A ⋅ a ⋅U
(3.39)
Condiţiile la limită în coordonatele transformate devin:

la ψ1 = 0 (suprafata cilindrului) ⇒ n=0
(3.40)
ψ1 = ∞ ⇒ n = n∞
Prin verificare în (3.38), obţinem o soluţie triplă în care n, depinde numai de
ψ
variabila ξ = 21 . Pentru aceasta se înlocuisc expresiile:
χ3
∂n 2 ξ dn
=− (3.41)
∂χ 3 χ dξ
şi
∂n 1 dn
= 2
∂ψ1 dξ (3.42)
χ3
în (3.38).
Rezultă o ecuaţie diferenţială ordinară:
A ⋅ P ⋅ e dn d  2 dn 
1
− ξ = ξ (3.43)
3 dξ dξ  dξ 
cu condiţiile la limită n = 0 la ξ = 0 şi n = n∞ la ξ → ∞ . Aceasta sprijină

presupunerea că n este dependent doar de variabila ξ .
Integrând ecuaţia (3.43) obţinem:
1
ξ 2
 2 
∫ exp − 9 A ⋅ Pe ⋅ z
3
n∞ ⋅ dz

n= 0 (3.44)
∞
 2 
∫
0
exp − A ⋅ Pe ⋅ z 3 dz
 9 
d ⋅U
unde Pe = cu d - diametrul cilindrului.
D
Integrala pe domeniul de definiţie poate fi exprimată în termeni ai funcţiei Γ:
1
 9 3 1  1  1 −1
(3.45)
  ⋅ Γ ( A ⋅ Pe ) 3 = 1.45 ⋅ ( A ⋅ Pe ) 3
−
 2 3 3
Viteza (rata) depunerii difuzionale pe unitatea de lungime a cilindrului este:
π
 ∂n 
0
∫
2 D ⋅ 
 ∂y1
 dx1 = k av ⋅ π ⋅ d ⋅ n∞
 y1 =0
(3.46)
care defineşte coeficientul global mediu de transfer de masă, k av , pentru cilindru.

Gradientul concentraţiei pe suprafaţă se obţine prin diferenţierea (3.44), în
funcţie de y:
1 1
 ∂n 
 
( A ⋅ Pe )3 ⋅ n∞ ⋅ sin 2 x1
= 1
(3.47)
 ∂y1  y1 =0
1.45 ⋅ χ 3
Înlocuind în (3.46) şi rezolvând integrala în funcţie de x1, obţinem:
k av ⋅ d 1
= 1.17 ⋅ ( A ⋅ Pe )3 (3.48)
D
Gradientul concentraţiei la suprafaţă poate fi exprimat la limită, prin
grosimea stratului limită, δ c , astfel:
 ∂n  n
  = ∞ (3.49)
 ∂y  y =0 δ c
Înlocuind în (3.24), rezultă:
δc −1
≅ ( A ⋅ Pe ) 3 (3.50)
d
cu o constantă de proporţionalitate de ordinul unităţii, aproape de următorul punct de

1
stagnare. Deci, grosimea stratului limită este invers proporţională cu Pe 3
; numerele
Peclet mari duc la concentraţii ale stratului limită mici, aşa cum s-a discutat în capitolul
precedent.
Expresia teoretică (3.48) este în deplin acord cu datele despre difuzia în
soluţii apoase, până la numere Pe mari, intrând în domeniul de interes al depunerii
aerosolilor. Ţinând cont că Pe = Sc ⋅ Re , (3.48) poate fi rearanjată pentru a obţine:
k av ⋅ d
1
D = 1.17 ⋅ ( A ⋅ Re )3
1 (3.51)
 v 3
 
D
pentru cazul numerelor Re mici.
Pentru numere Re mari, este o formă diferită a funcţiei pentru dependenţa de
numărul Re, având expresia generală:
k av ⋅ d
D = f (Re )
1 (3.52)
 v 3
 
D
care trece peste domeniul extins al numerelor Reynolds.
Forma funcţiei este prezentată în figura 3.2, atât pentru numere Re mici, cât
şi pentru numere Re mari.
Fig. 3.2 Difuzia unei particule punctiforme peste un cilindru, pe direcţia de curgere.
Curba teoretică pentru numere Re mici este în deplină concordanţă cu datele

obţinute experimental, pentru difuzia în soluţii apoase, [5]. Curba pentru numere
Re mari se bazează pe datele transferului de căldură pentru aer, [5], corectate prin
1
 v 3
împărţirea numărul Nusselt la   . Acesta este echivalent cu presupunerea
D
aplicabilităţii teoriei stratului limită laminar.
Eficienţa îndepărtării particulelor, ηR, este definită ca fracţia particulelor
colectate dintr-un volum de fluid:
1 -2
k ⋅ π ⋅ d ⋅ n∞
η R = av = 3.68 ⋅ A 3 ⋅ Pe 3 (3.53)
n∞ ⋅ U ⋅ d
Deoarece A variază relativ puţin în funcţie de numărul Re, eficienţa variază
-2
aproximativ cu d 3 , ceea ce înseamnă că fibrele fine sunt mai eficiente colectoare
de aerosoli decât cele grosiere.
−2 −4
d ⋅U
Deoarece Pe = , η R ≈ d p3 şi d p3 pentru domeniul continuu şi pentru
D
domeniul moleculelor libere. Deci, particulele mici sunt mai eficient puse în
mişcare prin difuzie, decât particulele mari, în domeniul d p < 0.5 µm. Eficienţa
folosirii unui singur filtru de fibre pentru colectare, pentru a demonstra această
teorie ,este prezentată într-un paragraf următor.
3.4.3. Legea similitudinii pentru particule de diametre finite

Pentru particule cu diametru finit, efectele intercepţiei devin importante. O
utilitate a legii similitudinii care ia în considerare atât difuzia, cât şi intercepţia,
poate fi demonstrată prin concentraţia stratului limită, atunci când funcţia de
distribuţie este dată de (3.34), [12].
Înlocuind (3.34) în (3.31) obţinem următoarea ecuaţie, pentru difuzia
convectivă:
2
y  x  ∂n  y  x  ∂n D ∂2n
4 sin  − 2  cos  = 2
(3.54)
a  a  ∂x a  a  ∂y A ⋅ U ∂y
Vom introduce următoarele variabile adimensionale:
n y x
n1 = , y1 = , x1 = (3.55)
n∞ ap a
unde a p este raza particulei şi a este raza cilindrului.

Aceste coordonate curbilinii normale şi paralele la suprafaţa cilindrului sunt

adimensionalizate prin diferite caracteristici de lungime. Atunci (3.54) devine:
∂n1 ∂n  D ⋅ a 2  ∂ 2 n1
− 2 ⋅ y1 ⋅ cos x1 ⋅ 1 = 
2
4 ⋅ y1 ⋅ sin x1 ⋅ (3.56)
∂x1 ∂y1  A ⋅ U ⋅ a p 3  ∂y1 2
 
cu condiţiile la limită:
la y1 = 1 ⇒ n1 = 0
(3.57)
y1 = ∞ ⇒ n1 = 1
ap
Luând R = , apare numai un grup adimensional pe care-l considerăm, prin
a
convenţie, ca fiind:
1
−
1  D ⋅ a2  3
Π = R ⋅ (Pe ⋅ A) 3 ≅  (3.58)
 A ⋅U ⋅ a 3 
 p 
ce apare în (3.56) şi are condiţii la limită pur numerice.

Deci, distribuţia de concentraţie este:
n1 = f ( x1 , y1 , Π ) (3.59)
În aproximarea stratului limită, rata depunerii de particule pe unitatea de
lungime a cilindrului este:
 a  π
 
2⋅ D⋅  ⋅ n∞ ⋅  ∂n1  dx1 = η R ⋅ n∞ ⋅ d ⋅ U
 ap


 0
∫
 ∂y 
1  y =1
(3.60)
1
Introducând (3.59) în (3.60) obţinem relaţia funcţională:

π ⋅ k av ⋅ d p
η R ⋅ R ⋅ Pe = = f 2 (Π ) (3.61)
D
Aceasta este legea similitudinii pentru difuzia particulelor cu diametre finite,
dar cu R < 1 în curgere laminară. Pentru numere Re fixate, expresia η R ⋅ R ⋅ Pe
1
trebuie să aibă o singură valoare, în funcţie de R ⋅ Pe 3
, în afara domeniului în care
această teorie este aplicabilă (Pe >> 1, Re < 1, R << 1). Datele experimentale
obţinute pentru diferite particule şi diametre ale cilindrului şi viteza şi vâscozitatea
gazului trebuie să se afle pe aceeaşi curbă, atunci când sunt reprezentate grafic
diversele curbe date de (3.61).
În cazul limită, R → 0 , η R este independentă de parametrul R. Prin

verificarea în (3.61), acest rezultat este obţinut dacă funcţia f 2 variază liniar în
funcţie de argument, f 2 ≈ Π :
1 −2
η R = C1 ⋅ π ⋅ A 3 ⋅ Pe 3 (3.62)
Constanta C1 ⋅ π = 3.68 , în acord cu ecuaţia (3.48). În cazul limită, Pe → ∞ ,

particulele urmează fluidul şi se depun când liniile de curent trec cu mai puţin de o
rază la suprafaţă. Acest efect se numeşte intercepţie directă. Eficienţa se obţine
prin integrarea ecuaţiei (3.34), pentru componenta perpendiculară a vitezei,
jumătatea superioară a suprafeţei cilindrului:
π
2
∫v
0
y =a p ⋅ dx
2
(3.63)
ηR = = 2A⋅ R
U ⋅a
Un rezultat al acestei forme poate fi obţinut din (3.61), prin rezolvarea pentru
Pe → ∞ şi η R ,independentă de Pe. Atunci funcţia f 2 trebuie să fie proporţională
cu cubul argumentului său, Π (3.58).
Ecuaţiile (3.62) şi (3.63) sunt valorile limitǎ rezultate din aplicarea legii
pentru domeniile fiecărei difuzii şi respectiv domeniul de control al intercepţiei
directe. Ele arată că, pentru viteze şi diametre ale fibrelor fixate, eficienţa mai întâi
scade cu scăderea lui d p , creşte odată cu creşterea coeficientului de difuzie (3.62),
dp
apoi creşterea lui d p conduce la creşterea lui η R , deoarece R = creşte în
d
conformitate cu (3.63). Rezultatul este minim în domeniul eficienţei, deaorece este
funcţie doar de diametrul particulei. În domeniul mărimii particulei, aproape de
minim, eventual intercepţia ne dă modul de impact şi/sau sedimentare, ca
mecanism dominant al depunerii particulelor. Grupul adimensional
1
Π = R ⋅ (Pe ⋅ A) 3 este proporţional cu ordinul de mărime al diametrului particulei
din stratul limită, a cărui grosime este dată de (3.50), respectiv,
dp 1
= R ⋅ (Pe ⋅ A)3 (3.64)
δc
Atâta timp cât ordinul de mărime este mic, depunerea este controlată de
difuzie. Pentru particule mari, în comparaţie cu grosimea stratului limită difuzional,
depunerea este controlată de intercepţie. O soluţie analitică la relaţia (3.56) nu pare
a fi posibilă, dar se poate obţine o soluţie pentru regiunea din apropierea
următorului punct de stagnare (figura 3.1). Aproape de linia continuă, în planul de

simetrie care conduce la punctul de stagnare, sin x1 dispare şi cos x1 ≅ 1 ,
2 dn1 d 2 n1
− A ⋅ R 3 ⋅ Pe ⋅ y1 ⋅ = 2
(x1 → 0) (3.65)
dy1 dy1
cu următoarele condiţii la limită:
la y1 = 1 ⇒ n1 = 0
(3.65a)
y1 = ∞ ⇒ n1 = 1
Soluţia pentru ecuaţia (3.65), cu aceste condiţii la limită dă, pentru
coeficientul de transfer de masă, în punctul de stagnare, următoarea expresie:
 dn  D  − AR3 Pe
− D ⋅    ⋅e 3
 dy  y1=1  ap 
k0 = =   (3.66)
∞
n∞  z3 
∫
1
exp − A ⋅ R 3 ⋅ Pe ⋅  ⋅ dz
 3
Cu toate că acest rezultat corespunde lui x1 = 0 , viteza depunerilor este mai

mare în acest punct şi ilustrează dependenţa generală de numerele Pe şi Re, pe tot
cilindrul.
3.4.4. Compararea teoriei cu datele experimentale

În figura 3.3 se prezintǎ depunerile particulelor de diametre 1.305 µm pe
fibre de sticlǎ cu diametru 8.7 µm, în funcţie de timp, [11]. Fibrele de sticlǎ sunt
aşezate normal pe direcţia curgerii aerosolilor şi expuse la perioade de timp
diferite. Viteza de curgere a aerului, conţinând aerosoli, a fost de 0.138 m/s,iar
concentraţia de particule de aproximativ 1000 cm-3. Pe măsură ce particulele se
depun apar structuri fracţionare.
Procesul de depunere a fost, probabil, dominat de procesul de intercepţie
directă. Cu toate că aceste poze sunt instructive, experimentele directe ale teoriei
depunerii particulelor, pentru o curgere a aerosolilor în jurul unui singur cilindru,
sunt dificile. Oricum, teoria fusese folosită pentru a corela date privind eficienţa
îndepărtării unei singure fibre, date ce pot fi determinate, măsurând o fracţiune a
particulelor, colectate într-un pat de fibre.
Legătura între teorie şi experimente poate fi făcută după cum urmează. Într-o
secţiune regulată de fibre, cu diametrul uniform d şi o fracţie a solidelor α , cu o
concentraţie medie N , la distanţa z, faţă de intrarea în filtru a particulelor de
diametru d p (figura 3.4), pentru o singură fibră, eficienţa de îndepărtare este:
b
ηR = (3.67)
d
unde: b este lăţimea corespunzătoare regiunii în care a avut loc curgerea totală a
particulelor, peste cilindrul.
α ⋅ dz
Pe distanţa diferenţială, dz , în direcţia curgerii sunt fibre pe unitatea
π ⋅d2
4
de lăţime, iar îndepărtarea de pe distanţa dz a fiecărei fibre este:
− dN
= bN = (η R ⋅ d ) ⋅ N
α ⋅ dz
(3.68)
π ⋅d2
4
Fig. 3.3 Depunerea unor particule de pe fibre de sticlă dispuse normal pe direcţia curgerii.
Fig. 3.4. Diagrama schematică a filtrului de fibre.

Rearanjând şi integrând de la z = 0 la z = L , grosimea filtrului este dată de,

π ⋅d N
ηR = ln 1 (3.69)
4 ⋅α ⋅ L N 2
Deoarece diametrele fibrelor nu sunt, în general, egale şi fibrele sunt aranjate
într-un mod mai mult sau mai puţin întâmplător, rezultă că η R ar trebui interpretat
ca un randament efectiv al fibrelor, care poate fi calculat din ecuaţia (3.69) şi care
are la bază un diamteru mediu, d , luat de regulǎ ca media aritmetică. Într-o
determinare experimentală a lui η R , trebuie măsurate N1, respectiv N2, concentraţia
la intrare, respectiv concentraţia la ieşire a aerosolilor monodispersaţi, care au
trecut prin filtru. Diametrul mediu al fibrelor d , poate fi determinat printr-o
examinare microscopică.
Datele mǎsurate pentru randamentul depunerii, [12,13], au fost extrapolate pe
domeniile: 62 < Pe < 2.8 ⋅ 10 4 ; 0.06 < R < 0.29 ; 1.4 ⋅ 10 −3 < Re < 7.7 ⋅ 10 −2 ;
5.2 ⋅10 −4 < Stk < 0.37 şi prezentate în figura 3.5.
Fig. 3.5 Comparaţia observaţiilor experimentale ale depunerilor de particule.

m ⋅U
Numărul Stokes, Stk = Stk = mU/af, unde m este masa particulei, este o
a⋅ f
măsură a efectelor inerţiei şi trebuie să fie mic pentru aplicarea teoriei difuziei –
intercepţiei. Pentru setul de date de mai sus, analiza a fost satisfăcătoare pentru
Stk < 0.37 . Majoritatea datelor au aparţinut domeniului 10 −3 < Re < 10 −1 ;curbele
teoretice pentru punctul de stagnare sunt reprezentate pentru valorile limită ale
numărului Re. Există un dezacord evident între experiment şi teorie. Trebuie ca
datele experimentale, bazate pe depunerea medie pe suprafaţa fibrelor, să cadă
undeva sub curbele teoretice ale punctului de stagnare. În ultimele studii, [14,15 ],
pentru aerosoli cu dimensiuni 0.035 < d p < 1.3 µm (numite DOP), la viteza
particulelor 1 < U < 30 cm/s şi filtre din fibre cu diametre ale fibrelor de la 11 la
12.9 µm, a fost studiatǎ dependenţa lui ηR de α , iar datele au fost corelate, folosind
similitudinea transformării (3.61). După cum ne aşteptam de la teorie, ηR trece
printr-un minim, cu o creştere a diametrului particulei, corespunzătoare tranziţiei
de la regimul difuzional (3.62), la îndepărtarea particulelor prin intercepţie directă
(3.63), după cum se prezintă şi în figura 3.6. Curbele teoretice pentru Re = 10-1 şi
Re = 10-3, au fost calculate din (3.66). Particulele foarte mici sunt controlate de
2
fenomenul de difuzie, conform relaţiei 3.38 şi relaţiei η R ≈ D 3 . Curbele din
figură rezultă din efectul vitezei. În şirul de puncte datorate intercepţiei, conform
2
relaţiei (3.63), η R ≈ d p , şi este practic independent de viteza gazului.
Fig. 3.6 Randamentul de reţinere a unei singure fibre pentru particule de diametru finit.
S-a propus următoarea corelaţie petru eficienţa de colectare a unei singure

fibre:
−2
Pe 3 R2
η R = 1 .6 + 0,6 (3.70)
2 1
K (1 + R )
(1 − α ) 3 ⋅K 3
1 3 1
unde: K (α ) = − ln α − + α − α 2 , iar α este fracţia solidelor.
2 4 4
Acestea sunt limitele pentru dependenţa de Pe şi R, date de (3.38) şi (3.39).
Succesul analizei, corelată cu datele experimentale pentru filtrele curate, oferă un
suport convingător pentru teoria difuziei convective la suprafeţe ale particulelor cu
diametru finit. În funcţie de acumularea particulelor în filtru, atât eficienţa
îndepărtării, cât şi presiunea de cădere cresc şi analiza nu mai este valabilă. Câteva
date rezultate din acest experiment se găsesc în literatura de specialitate. În
aplicaţiile practice trebuie să se aibă în vedere aceste rezultate, datorită pierderilor
prin orificiile filtrelor şi pierderilor pe suprafaţa cilindrului.
Pentru toate punctele, numărul Stk a fost mai mic decât 0.5. Din teorie,
punctul de stagnare ar trebui să cadă mai sus decât cel provenit din experimente
(acesta este deasupra suprafeţei fibrelor). Figura foloseşte similitudinea
transformării (3.61). Porţiunea de jos a curbei corespunde procesului de difuzie,
porţiunea de sus corespunde procesului de intercepţie directă.
3.5. Difuzia şi intercepţia la numere Re mari

3.5.1. Captarea particulei de către un singur element
O analiză similară cu cea a depunerilor de particule într-o curgere cu viteză
mică, poate fi făcută pentru curgeri în jurul unor obiecte teşite, cum ar fi cilindrii
sau sfere, [15,16], curgeri caracterizate de numere Re mari. În acest caz, stratul
limită se dezvoltă în jurul obiectului. Nu mai departe de limita aerodinamică, o
mică parte a concentraţiei se află aproape de suprafaţă. Analiza ia în calcul atât
difuzia cât şi intercepţia directă – deci, şi diamterul finit al particulelor. Rezultatele
sunt importante pentru depunerea particulelor în cazul: a) cilindrilor cu diametre
mult mai mari decât cele pentru care filtrele au un randament ridicat (filtre cu
sârmă groasă sau plasă) sau în cazul b) tuburilor schimbătoare de căldură,
perpendiculare pe curgerea aerosolilor. O altă aplicaţie importantă este depunerea
din atmosferă, depunerea uscată pe suprafaţa pământului, care este considerată
aerodinamic rugoasă, [18]. Asprimea elementelor, precum frunzele de iarbă
ascuţite şi pietrişul, pot fi tratate ca şi colectarea şi intercepţia.
Pentru simplificare, s-a ales o geometrie bidimensională, corespunzând
curgerii normale pe un corp abrupt, de o formă arbitrară. Originea coordonatelor
este luată în punctul de stagnare, axa y este normală la suprafaţă în fiecare punct,
punctul y este 0 la suprafaţă. Generalizarea la geometria tridimensională este
realizată şi lasă principala concluzie neschimbată.
Cîmpul vitezelor cu numere Re mari, într-o regiune fără vâscozitate,
apropiată punctului de stagnare, este dat de, [5]:
(u ,v ) = (ωx − ωy ) (3.71)
şi cu limita de vâscozitate,
1
u = ω ⋅ x ⋅ f ′(η); v = −(v ⋅ ω) 2 ⋅ f (η) (3.72)
unde ω este o constantă, a cărei valoare depinde de forma obiectului (bandă sau
cilindru), ν - vâscozitatea cinematică, η este coordonata stratului limită,
1
 ω2 (3.73)
η = y 
ν
Comportarea funcţiei f ,în apropierea peretelui, pentru η << 1 este:
1
f (η) = β ⋅ η2 ; f ' (η) = β ⋅ η; f " (0 ) = β = 1.2326 (3.74)
2
Aşadar, suficient de aproape de punctul de stagnare:
1 1
u = ω ⋅ x ⋅ β ⋅ η; v=− (ν ⋅ ω) 2 ⋅ β ⋅ η 2 (3.75)
2
În regiunea din apropierea peretelui, curgerea nu are separat regimul de
tranziţie de cel turbulent, şi, prin urmare, relaţiile de mai sus pot fi generalizate,
departe de punctul de stagnare, prin:
1 1
u = ω ⋅ a ⋅ K ( x1 ) ⋅ η; v=− (ν ⋅ ω) 2 ⋅ K' (x1 ) ⋅ η 2 (3.76)
2
unde x1 este adimensionalizat, prin împărţirea la lungimea caracteristică a
obstacolului,
x
x1 = (3.77)
a
iar K, rezultă din,
dK
K' = (3.78)
dx1
Pentru numere Re mari, funcţia K, depinde de forma particulară a
obstacolului şi poate fi calculată după metodele standard ale teoriei stratului limită,
[5]. În acest caz, ecuaţia difuziei convective în stratul limită este:
∂2n ∂n 1 1 ∂n
−D + ω ⋅ K ⋅ η ⋅ − K ' (ν ⋅ ω ) 2 ⋅ =0 (3.79)
∂y 2 ∂x1 2 ∂y
Cînd definim distanţa (adimensională) de la suprafaţă în acelaşi fel ca pentru
curgerea la viteze mici:
y
y1 = (3.80)
ap
ecuaţia (3.79) devine,

Π −3 ∂ 2 n ∂n ∂n
− 2 ⋅ K ⋅ y1 ⋅ + K' ⋅ y12 ⋅ =0 (3.81)
3 ∂y1 ∂x1 ∂y1
unde Π este un grup adimensional pentru depunerea particulelor pentru curgeri
caracterizate de numere Re mari,
3
31 ν 3  ω2 (3.82)
Π = ⋅ ⋅ ap ⋅ 
6 D v
Această ecuaţie trebuie rezolvată cu condiţiile la limită ale teoriei difuziei –
intercepţiei:
n = n∞ pentru y1 → ∞ (3.83)
n=0 la y1 = 1
Soluţia pentru orice obstacol dat, respectiv pentru K ( x1 ) fixat, este:
n
= F (x1 , y1 ,Π ) (3.84)
n∞
şi ţinând seama de ecuaţiile (3.60)şi (3.61) rezultă,
k av ⋅ a p
η R ⋅ R ⋅ Pe = = F2 (Π ) (3.85)
D
unde η R este randamentul îndepărtării particulelor pentru un singur cilindru, iar
numărul Re este dat de,

a2
Re ≈ ω ⋅ (3.86)
v
După înlocuirea în (3.82) rezultă:
1 1
Π ≈ R ⋅ Pe 3 ⋅ Re 6 (3.87)
ap
unde R = .
a
Parametrul Π este legat de corespondenţa cu numerele Re mici:
1
Π Re<1 = R (Pe ⋅ A)3 (3.88)
1
Re 6
Datorită variaţiei slabe funcţiei mărimii se poate considera,
A
1
Π Re >> 1 Re 6
(3.89)
≈
Π Re < 1 A
Ca şi în cazul curgerii caracterizate de numere Re mici (3.58), corespondenţa
Π de numerele Re mari, la care apare stratul limită, este legată de raportul dintre
diametrul particulei şi grosimea statului limită al concentraţiei:
1 1
dp
≈ R ⋅ Pe 3 ⋅ Re 6 (3.90)
δc
dp dp
Pentru << 1 depunerea este controlată de difuzie; pentru >> 1
δc δc
depunerea este controlată de intercepţie.
Expresia aproximativă pentru ηR , pentru un singur cilindru şi o singură sferă
este, [19]:
- pentru cilindrii:
1 −2 1
η R = 1 . 88 ⋅ Re 6 ⋅ Pe 3 + 0 . 80 ⋅ R 2 ⋅ Re 2 (3.91)
- şi pentru sfere:
1 −2 1
ηR = 2.40 ⋅ Re 6 ⋅ Pe 3 + 1.10 ⋅ R 2
⋅ Re 2 (3.92)
Domeniul recomandat pentru aplicare este 10 2 < Re < 10 4 şi numere Stokes

mai mici decât valorile critice pentru impact, de 1/8 pentru cilindii şi respectiv 1/12
pentru sfere.
3.5.2. Aplicaţii la depunerea pe suprafeţe rugoase

Rezultatele analizei pentru numere Re mari, discutate în paragraful precedent,
nu au fost testate direct pentru curgerea peste un singur cilindru. Oricum, au fost
aplicate unui grup substanţial de date experimentale, provenite de la experimente
din conducte de aerisire, pentru depunerea particulelor de gaz pe suprafeţe rugoase
alcătuite din iarbă ascuţită, pietriş şi alte elemente rugoase similare. Datele au fost
colectate pentru aplicaţii în depunerea uscată în atmosferă.
O mare parte din aria disponibilă pentru transportul masic, către pereţi
acoperiţi cu elemente rugoase, compactate, nu este aproape de fundul suprafeţei
care ancorează elementele rugoase, dar ele însele ies în afară. Deoarece mişcarea
convectivă este mult mai intensă în jurul lor, mai adânc în stratul rugos, o mare
parte (fracţie) din transferul de materie (molecule sau particule de gaz) se aşteaptă
să ocupe elementele rugoase. Ca atare, pot fi vizualizate ca o masă “scufundată”,
distribuită volumetric în câmpul curgerii, iar procesul de transport poate fi modelat
ca şi în cazul filtrării gazelor, discutat în paragraful anterior. Pornind de la această
ipoteză, corelată cu rezultatele asupra depunerii particulelor, din curgerea peste
suprafeţe ascuţite, s-a realizat, [17,20], un strat artificial de iarbă, folosind (3.85) şi
1 1
k av ⋅ a p
comparând versus R ⋅ Re 6 ⋅ Pe 3 , aşa cum este prezentat în figura 3.7.
D
Rezultatele au fost corectate pentru sedimentarea gravitaţională. Două linii
frânte (---) cu pantele 3 şi 1 (corespunzând regiunilor asimptotice de intercepţie şi
difuzie) sunt reprezentate prin puncte. Linia continuă () arată eficienţa colectării
unui singur element în punctul de stagnare al unui strat infinit, la nivelul curgerii
potenţiale. Datele sunt de mai mică importanţă decât teoria pentru un singur
element, probabil datorită efectelor corpurilor ascuţite învecinate, prezente în
măsurătorile conductelor de aerisire.
Această figură a fost trasată în ipoteza că, depunerea pe suprafeţele rugoase
(incluzând depunerea uscată) este un proces de tip filtrare, în care elementele
rugoase servesc drept colectoare de particule. Măsurătorile au fost făcute cu
elementele rugoase, alcătuite din iarbă tăioasă, creată artificial (teflon), cu aceeaşi
formă şi mărime. Date pentru elementele rugoase de alte tipuri, inclusiv pietriş, pot
fi corelate într-un stil asemănător, [21]. În pregătirea corelaţiei, viteza caracteristică
U ∞ , a fost considerată ca fiind 2.3 ⋅ u* , valoare măsurată în vârful tăişului simulat,
unde u* este viteza de frecare. Lungimea caracteristică, aleasă pentru colector, a
fost dimensiunea transversală a liniilor formate din elementele tăioase artificiale, a
= 0.5 cm. Figura 3.7 arată cum pot fi reprezentate datele printr-o curbă cu două
linii, una corespunzând domeniului de difuzie şi alta domeniului intercepţiei.

Reprezentarea cuprinde 6 particule de diametre diferite (32, 19, 5, 2, 1 şi 0.08 µm)
şi două specii de molecule.
Fig. 3.7. Viteza de depunere a particulelor adimensionale pe iarba artificială.

Viteza de depunere măsurată vd , a fost folosită în locul lui kav. În aplicarea
analizei din paragraful anterior a fost necesară presupunerea unei valori pentru
coeficientul ω , care apare în (3.71) pentru curgerea fără vâscozitate pe un element
rugos:
b ⋅U ∞
ω= (3.93)
a
unde b este o constantă care depinde de geometria corpului, U∞ este viteza în
curent liber, iar a este lungimea caracteristică a colectorului. În figura 3.7, b = 2,
cea ce corespunde unei suprafeţe plane normală la raza incidentă, cu toate că orice
ordin de mărime ar fi rezonabil.
De asemenea, pentru comparaţie, este prezentată curba teoretică
corespunzătoare depunerii la punctul de stagnare, unde funcţia K ( x1 ) este:
K ( x1 ) = β ⋅ x1 (3.94)
şi x1 este aproape 0.
Cu acestea, funcţia F2 din (3.85) poate fi obţinută analitic:
k av ⋅ a p
= F2 =
(
exp − Π 3 )
∞
D (3.95)
∫ exp(− Π )
3
⋅ ξ 3 dξ
1
Comportarea asimptotică a lui F2 este dată de:

Π → 0 , F2 → Π (limita difuziei);
(3.96)
Π → ∞ , F2 → Π 3 (limita intercepţiei)
Comportarea asimptotică a lui Π necesită o pantă logaritmică în concordanţă
cu datele. Panta rezultă pentru valori mici ale lui Π , pâna la 1. Corelarea
funcţionează sub limitele de validare aşteptate, deoarece la particule de dimensiuni
mai mari sunt foarte probabile efecte inerţiale semnificative. La fel ca în cazul
curgerilor la numere Re mici, eficienţa de îndepărtare a elementului atinge un
minim pe măsură ce dimensiunea particulei creşte de la domeniul submicronilor la
dimensiuni de ordinul micronilor. Totuşi, pentru depuneri uscate din atmosferă,
obiectele de colectare (iarbă tăioasă, altă vegetaţie, pietre, etc.) au forme şi
dimensiuni variate; acest lucru , probabil, rezultă dintr-o vagă aluzie cu privire la
dimensiunile particulei, în comparaţie cu cazul colectorilor uniformi.
3.6. Difuzia în curgerea laminară într-o conductă

Se consideră că diametrul particulei este mult mai mic decât al conductei (sau
grosimea substratului vâscos pentru curgerea turbulentă), astfel încât parametrul de
intercepţie, care a fost important în paragraful anterior, nu mai are nici un rol.
Când un gaz intră într-o conductă netedă, dintr-un rezervor de dimensiuni
mari, printr-o secţiune de control, se formează un strat limită laminar de-a lungul
pereţilor. Profilul vitezei în secţiunea principală a curgerii rămâne uniform
distribuit. Viteza stratului limită creşte cu distanţa în aval de intrare, până ce
conducta se umple. Dacă numărul Re corespunzător diametrului conductei este mai
mic de 2 100, stratul limită al conductei rămâne laminar. Curgerea este considerată
dezvoltată complet, atunci când profilul vitezei nu mai variază cu distanţa în
direcţia curgerii. Profilul devine aproape total dezvoltat la o distanţă de la intrare de
aproximativ 0.04⋅ d (Re) . De exemplu, pentru Re = 1000, lungimea de intrare în
conductă creşte cu peste 40 de diametre de conductă.
Particulele mici, prezente în curentul de gaz, difuzează către pereţi ca un
rezultat al mişcării lor browniene. Deoarece numărul Schmidt, ν/D, este mai mare
decât 1, difuzia stratului limită este mai mică decât viteza stratului limită, iar
profilul concentraţiei tinde să rămână în totalitate perpendicular pe distanţe mai
mari, în aval de intrare, decât profilul vitezei. Ca o aproximare rezonabilă pentru
analiza matematică, se presupune că la intrarea în conductă, profilul concentraţiei
este plat, în timp ce profilul vitezei este deja dezvoltat – adică parabolic.
Problema difuziei către pereţii unui canal (conductă), a unei curgeri laminare,
este formal identică cu problema transferului de căldură, [2], când dimensiunile
particulelor sunt mici în comparaţie cu dimensiunile canalului ( R → 0 ). Pentru un
profil al vitezei paraboliccomplet dezvoltat, în condiţii staţionare, ecuaţia difuziei
convective ia următoarea formă, în coordonate cilindrice:
   ∂n   
 ∂ r    2 
 ∂r   ∂ n 
= D 
∂n
u + 2 (3.97)
∂x  r ⋅ ∂r ∂x 
 
 
  r 2 
unde u = 2 ⋅ U av ⋅ 1 −    şi U av este viteza medie.
  a  
Pentru condiţiile la limită, se presupune concentraţia constantă de-a lungul
conductei şi 0 pe pereţi, la r = a:
la x = 0 n = n1 pentru r < a (3.98)
la r = a n1 = 0
Când Pe > 100, difuzia pe direcţia axială poate fi neglijată. Pentru distanţe
mici de la intrarea în conductă, se dezvoltă o concentraţie a stratului limită pentru
distribuţia particulelor.
O soluţie analitică pentru ecuaţia difuziei convective dă următoarea expresie
pentru fracţia de particule care trece prin conducta de lungime L , fără să se
depună:
2 4
n2
P= = 1 − 2.56 ⋅ Π 3 + 1.2 ⋅ Π + 0.1767 ⋅ Π 3 + ... (3.99)
n1
π⋅D⋅ L
cu Π = < 0.02 unde Q este debitul volumetric de aer care trece prin
Q
conductă.
La distanţă mare de la intrarea în conductă, fracţia de particule este obţinută
rezolvând (3.97) şi folosind metoda separării variabilelor:
n2
P= = 0.819 ⋅ exp(− 3.66 ⋅ Π ) + 0.0975 ⋅ exp(22.3 ⋅ Π ) +
n1 (3.100)
+ 0.0325 ⋅ exp(− 57.0 ⋅ Π ) + ...
pentru Π > 0.02 , [22].
Aceste rezultate pot fi aplicate în cazul depunerilor în conducte tip, pentru
proiectarea bateriei de difuzie, ca dispozitiv pentru măsurarea dimensiunilor mai

mici de 1 micron ale particulelor de aerosoli.
Bateria poate fi alcătuită dintr-un mănunchi de tuburi capilare sau dintr-un set
de plăci plane, paralele şi aşezate apropiat, prin care aerosolul trece în curgere
laminară. Concentraţiile de particule care intră şi părăsesc bateria de difuziune sunt
măsurate cu un contor de particule condensate. Pentru valori măsurate ale
concentraţiei reduse, valoarea lui Π poate fi determinată din (3.99) sau (3.100)
sau echivalentul lor pentru plăci plane. Valoarea lui D , din care rezultă dp, poate fi
calculată, deoarece x, a şi U sunt cunoscute în sistem. Pentru aerosoli
polidispersaţi, metoda oferă un diametru mediu al particulei, care depinde de
distribuţia mărimii particulei. Teoria are, de asemenea, aplicabilitate în calculele de
eficienţă pentru anumite tipuri de filtre, [23], alcătuite din foi de material
polimeric, penetrat de către o mulţime de pori cilindrici mici.
3.7. Difuzia în curgerea turbulentă într-o conductă

Atunci când numărul Reynolds, corespunzător conductei, este mai mare de
aproximativ 2100, viteza stratului limită ce se formează la intrarea în conductă
devine turbulentă, pe măsură ce gazul traversează conducta. Profilul vitezei se
dezvoltă complet, adică, forma distribuţiei încetează să se mai schimbe la
aproximativ 25 – 50 diametre ale conductei, faţă de intrare. Particulele fine,
antrenate într-o astfel de curgere, sunt transportate de mişcarea turbulentă şi de cea
browniană către perete. Într-un volum de aer atmosferic ce trece prin conducte
lungi, peretele îşi pierde efectele datorate difuziei turbulente. Straturile de particule
acumulate vor afecta transferul de căldură între gaz şi pereţii conductei.
În analiza transportului turbulent, este de dorit să se împartă curgerea în
conductă în trei zone diferite, pe o distanţă perpendiculară pe perete (figura 3.8).
Curgerea este împărţită în trei regiuni. Cea mai mare parte a conductei este
plină de miez turbulent, unde viteza creşte rapid deasupra substratului vâscos.
Concentraţia scade mai rapid decât viteza, deoarece D este mult mai mic decât v şi
difuzia turbulentă aduce particulele mai aproape de perete, înainte ca mişcarea
browniană să poată să acţioneze efectiv.
Mijlocul conductei este o regiune cu o turbulenţă ridicată, în care difuzia
moleculară este neglijabilă, în comparaţie cu transportul de către vârtejuri
turbulente. Aproape de perete este o zonă de tranziţie, unde atât difuzia moleculară
cât şi cea prin vârtejuri sunt importante. Lângă peretele propriu-zis există un
substrat subţire, în care transferul momentului mecanic este dominat de către forţe
vâscoase, iar efectul fluctuaţiilor turbulente slabe poate fi neglijat. Acest lucru se
aplică şi în cazul transferului de căldură şi de masă pentru gaze; numerele Schmidt
şi Prandtl sunt aproape unitare, ceea ce înseamnă că masa şi căldura sunt
transportate la aceleaşi rate ca şi momentul mecanic. Conform teoriei Prandtl, se
consideră că lungimea de amestec este, respectiv, distanţa parcursă de particulă
pâna când diferenţa dintre viteza în punctul iniţial şi final al acestei distanţe este
egală cu viteza de agitaţie din mişcarea turbulentă, [17]. De asemenea, se
consideră că lungimea de amestec este proporţională cu constanta universală a
turbulenţei, introdusă de Prandtl.
Situaţia este complet diferită în cazul difuziei particulelor. În acest caz,
v
>> 1 şi chiar fluctuaţiile slabe din substratul vâscos contribuie semnificativ la
D
transport.
Fig. 3.8. Structura curgerii turbulente printr-o conductă.

Considerăm o conductă cu curgere turbulentă. În regiunile apropiate de
perete, curbura poate fi neglijată, iar fluxul instantaneu de particule poate fi scris
după cum urmează:
∂n
J y = −D ⋅ + n⋅v (3.101)
∂y
unde y este distanţa măsurată normal la suprafaţă şi v este viteza pe direcţia y.
Pentru descrierea matematică a mişcǎrii turbulente, aceasta se descompune
într-o mişcare medie (notată barat) şi o mişcare de pulsaţie (notatǎ cu indice prim).
v = v + v ′; n = n + n′; v =0 (3.102)
Valorile medii se calculeazǎ ca medii temporale într-un punct fix, pentru un
interval de timp suficient de mare, pentru ca valoarea medie calculatǎ să nu
depindă de timp. Timpul iniţial este ales arbitrar.
Substituind în (3.101) şi luând timpul ca valoare medie, obţinem:
∂n
J = −D ⋅ + n'⋅v′ (3.103)
∂y
Coeficientul de difuzie turbulent (al vârtejului), ε , este definit de:
∂n
n'⋅vv = −ε ⋅ (3.104)
∂y
Pentru coeficientul de difuziune al vârtejului într-un substrat vâscos s-a
propus relaţia, [16],
y ⋅U
1
 f 2 (3.105)
3  
 y+  2
ε = ν ⋅   ;
 y =  
+
 14 . 5  v
unde U este viteza medie, f factor de frecare şi v , vâscozitatea cinematică. Expresia

pentru ε este valabilă atunci când , y + < 0.5 , [18].
Ţinând seama de cele de mai sus, expresia generală pentru fluxul de
difuziune este:
∂n
J = −( D + ε ) (3.106)
∂y
ν
Pentru difuzia particulelor, >> 1 . Comparativ cu transferul momentului
D
mecanic, particulele pătrund mai aproape de perete prin mişcare turbulentă, înainte
ca mişcarea browniană să devină importantă.
Concentraţia particulelor, care dispare la perete, creşte rapid, practic atingând
valoarea maximă, n∞ , în interiorul substratului vâscos, în care ε este dat de
formula (3.105).
Distribuţia concentraţiei şi fluxul de depuneri pot fi obţinute prin integrarea
(3.106) şi, presupunând că J este funcţie numai de x şi nu de y, distanţa de la
suprafaţă. Condiţiile la limită sunt:
la y = 0 n = 0 ; la y = ∞ n = n∞ (3.107)
Rezultatul integrării este:

1 1
k ⋅d
= 0.042 ⋅ Re⋅ f 2 ⋅ Sc 3 (3.108)
D
unde coeficientul de transfer de masă (sau viteza de depunere a particulelor) este

 D   ∂n 
definit prin relaţia k = −  ⋅   .
 n∞   ∂y  y =0
Rezultatul este valabil pentru o conductă cu pereţi netezi. Pot apărea valori
mai mari pentru suprafeţe aspre, de exemplu, când straturile de particule s-au depus
deja.
3.8. Depunerea particulelor provenite din bule

Când o bulă de aer se ridică într-un lichid, particulele foarte fine difuzează la
interfaţa gaz/lichid, unde se depun. Bulele mai mici de 0.01 cm se comportă ca
nişte sfere rigide şi respectă legea lui Stokes, pe măsură ce se ridică, atunci când
numărul Reynolds este mai mic decât 1. Bulele mai mari rămân sferice, dar
rezistenţa la înaintare este mai mare decât prevede legea lui Stokes.
Pe măsură ce numărul Reynolds creşte la aproximativ 500, corespunzător
diametrului bulelor de aproape 1 mm, bulele încep să se deformeze, luând forma
unui elipsoid turtit. Drumul bulelor ce se ridică nu mai este liniar, ci devine
spiralat. Legea de rezistenţă pentru bulele sferice ce se ridică o urmăreşte pe cea a
unui solid sferic. În condiţii normale, suprafaţa bulelor este contaminată de
substanţele dizolvate în lichid, care migrează la interfaţǎ, cu energie foarte mare.
Prezenţa contaminatorilor are tendinţa să stabilizeze interfaţa, prevenind mişcări
relative şi micşorând circulaţiile interne în bulă.
Pentru o bulă nesfericǎ, rata de depunere a aerosolilor poate fi calculată cu
binecunoscutele soluţii ale ecuaţiei difuziei cu simetrie sferică:
 ∂n 
∂ D ⋅ r 2 ⋅ 
∂n (3.109)
=  2
∂r 
∂t r ⋅ ∂r
Concentraţia aerosolilor în bulă, la momentul t = 0 este uniformă şi are
valoarea n = n∞ . Pentru t > 0 la suprafaţa bulei, r = a , concentraţia este n = 0 , iar
soluţia ecuaţiei difuziei este, [9]:
2 ⋅ a ⋅ n0 ∞
( −1 ) p +1  π2 ⋅ D ⋅ t 
 ⋅ sin
p⋅π⋅r 
n( r , t ) =
π⋅r
∑
p =1 p
⋅ exp − p 2 ⋅
 a 2 
  a 
 (3.110)
Numărul total de particule din bulă, la momentul t ,se obţine integrând după
r,
a
∫
N ( t ) = n ⋅ 4π ⋅ r 3 ⋅ dr
0
(3.111)
în timp ce numărul iniţial din bulă este:

4 π ⋅ a 3 ⋅ n0
N (0 ) = (3.112)
3
Când substituim (3.110) în (3.111) şi integrăm termen cu termen, ţinând
seama de (3.112) proporţia din masa de aerosoli ce a rămas în bulă, la orice
moment t, faţă de masa iniţială, este:
N (t ) 6 ∞
1  2 π ⋅ D ⋅t 
2
=
N (0 ) π 2
⋅ ∑
p =1 p2
⋅ exp


− p ⋅
a 2 
 (3.113)
1
Timpul necesar concentraţiei să scadă la , faţă de valoarea iniţială este
e
a2
τ d = 0.05 ⋅ . Concentraţiile medii şi centrale pentru bule sunt reprezentate în
D
figura 3.9, în cazul unei bule necirculare. Numărul iniţial de particule din bulă,
N(0), iar concentraţia la suprafaţa bulei este 0.
Fig. 3.9 Fracţia de particule îndepărtată dintr-o bulă.

Dacă sunt luate precauţii speciale, pentru a evita contaminarea suprafeţei
bulelor, depunerea de particule prin difuzie la suprafaţa apei este intensificată prin
circulaţia internă. Curgerea internă poate fi calculată pentru numere Reynolds
foarte mici.
O soluţie a ecuaţiei difuziei convective, pentru cazul circulaţiei interne pe
suprafeţe de concentraţie constantă, pornind de la situaţia fără curgere, este, [24]:
∞
N( t ) 3  16 ⋅ D ⋅ t 
= ⋅
N( 0 ) 8
∑A
p =1
2
n ⋅ exp − µ p ⋅
 a2 
 (3.114)
unde µ1 = 1.678 , µ 2 = 9.83 şi A1 = 1.32 , A2 = 0.73 . Timpul necesar concentraţiei de

1 a2
aerosoli din bulă să scadă la , faţă de valoarea iniţială, este τ'd = 0.022 adică, 40
e D
% din valoare, în cazul unei bule necirculante.
3.9 Difuzia convectivă într-un câmp de forţe exterioare

3.9.1. Mişcarea de antrenare-drift
Să presupunem că într-un gaz neutru este dispersat un ansamblu de particule
încărcate, cu densitate mică, astfel ca interacţiunile între particulele încărcate să fie
neimportante în comparaţie cu interacţia cu particulele neutre, iar energia
particulelor încărcate să fie isuficientă pentru producerea ciocnirilor inelastice
(ionizare). Particulele neutre existente, cuprinse în spaţiul considerat, prin ciocniri
reciproce, ajung la o distribuţie de echilibru a vitezelor, distribuţia Maxwell-
Boltzmann, f, care nu prezintă o variaţie temporală sau spaţială, ci depinde numai
de marimea vn şi nu de orientarea sa, astfel că numărul de particule dN vn , cu
viteza cuprinsă între, v şi v + dv , este dat de :
dN vn = 4π ⋅ N 0 ⋅ f (vn ) ⋅ vn2 ⋅ dv (3.115)
unde N 0 ⋅ f (vn ) este densitatea, iar funcţia f este dată de,

1
1  vn2   2 ⋅ k ⋅T 2
f (v ) = 3
⋅ exp − 2  ; vn 0 = 
 v   m  (3.116)
3 2  n 0   n 
vn 0 ⋅ π
r
cu vn 0 , viteza cea mai probabilă ;în acest caz v = 0 .
Prin introducerea unui număr mic de particule încărcate electric, de masă m şi
viteză v, în lipsa câmpului electric, se stabileşte echilibru, adică,
1 1
⋅ m ⋅ vn2 = ⋅ mn ⋅ vn2 (3.117)
2 2
r
Aplicarea unui câmp electric E , face ca după scurt timp, să apară situaţia în
care,
1 1
⋅ m ⋅ v 2 > ⋅ mn ⋅ vn2 (3.118)
2 2
r
unde v , nu mai este distribuită după distribuţia Maxwell şi v ≠ 0 .
Pe lăngă fenomenul de difuzie a particulelor încărcate apare şi mişcarea de
ansamblu a acestora, centrul de masă a ansamblului mişcându-se cu viteza de
antrenare sau de drift,
r r
u=v (3.119)
r
paralelă cu E .
Distribuţia de viteze este modificată. În cazul cel mai simplu, se poate face
ipoteza că, componentele vitezelor după direcţia câmpului, de exemplu după axa
Ox, adică vx, au crescut cu cantitea V, astfel că,
vx
v ≈ v1 + ⋅ V = v1 ⋅ V ⋅ cos θ (3.120)
v
cu θ , unghiul dintre v şi vx.
Pentru elementul din spaţiul vitezelor, din jurul unui punct oarecare P , avem:
 v  v df
F (v , v x ) = f (v1 ) ≈ f  v + x ⋅ V  ≈ f (v ) − x ⋅ V (3.121)
 v  v dv
Numărul de particule cu viteza cuprisă între , v şi v + dv , este dat de :
π
∫
2 ⋅ π ⋅ N 0 ⋅ v2 ⋅ d (v ) F (v , v x ) ⋅ sin (θ) ⋅ dθ = 4 ⋅ π ⋅ N 0 ⋅ f (v ) ⋅ v2 ⋅ dv
0
(3.122)
r
Valoarea medie a lui v = v x , pentru particule cu viteza cuprinsă între v şi
v + dv este,
v ⋅ V 1 df
vx = − ⋅ ⋅ (3.123)
3 f dv
Valoarea medie a lui vx , pentru întreg ansamblul, adică viteza de drift , u ,
este dată de integrala:
π π
4π 1
∫
u = 4 ⋅ π ⋅ f (v ) ⋅ v ⋅v x ⋅dv = −
2
∫
df
⋅ v 3 ⋅ V ⋅ ⋅ dv = ⋅ v −2
3 0 3
d 3
v ⋅V ( )
0
dv dv (3.124)
În cazul electronilor care se ciocnesc elastic cu particule neutre din gaz se

poate lua pentru V , valoarea,

E ⋅e⋅λ
V= (3.125)
m⋅v
E ⋅e
unde este acceleraţia căpătată de electron în câmpul E, λ este drumul liber
m
λ
mijlociu, iar este timpul mediu între două ciociniri.
v
Deci, cu cele de mai sus, viteza de drift, în funcţie de drumul liber mijlociu,
v, şi de viteza de agitaţie, este:
E ⋅ e  2λ dλ 
u= ⋅ + (3.126)
3 ⋅ m  v dv 
Mişcarea unui ion în propriul său gaz, sub influenţa unui câmp electric static
slab E, este o mişcare de antrenare în lungul câmpului electric, ionul ciocnindu-se
elastic de moleculele de gaz şi parcurgând traiectorii succesive parabolice. În
această mişcare simplă se admite că ionul, după fiecare ciocnire, are aceeaşi viteză
ca şi o moleculă oarecare din gaz (nu există o persistenţă a vitezei), mişcarea de
antrenare sau de drift fiind o mişcare suprapusă mişcării haotice cinetice, cu
precizarea că, energia de câmp a ionului ( E ⋅ e ⋅ π )este neglizabilă faţă de energia
termică,
 m mi 
 +  ⋅ e ⋅ E ⋅ λ << k ⋅ T (3.127)
 mi m 
unde m şi mi sunt masele moleculei şi ale ionului , λ , drumul liber mijlociu
în direcţia câmpului şi e , sarcina electronului.
În cazul unui nor de electroni, modelul se poate aplica pentru ansamblu,
obţinându-se mişcarea de drift a ansmblului.
Mobilitatea µ se defineşte ca fiind viteza de antrenare de drift, în direcţia
câmpului electric E, egală cu unitatea. Mobilitatea este proporţională cu
temperatura şi invers prporţională cu presiunea şi masa particulei.
3.9.2. Precipitare electrostatică

Precipitarea electrostatică este folosită cu mare răspândire, pentru
îndepărtarea particulelor din gazele dintr-o centrală electrică. În majoritatea
tipurilor de precipitatori industriali existenţi, gazul pulverulent curge printre plăcile
de electrozi paraleli, care, totuşi, pot avea geometrii destul de complexe, care ajută
la acapararea depozitelor de particule şi minimizează împrăştierea lor. Particulele
sunt încărcate cu ioni generaţi într-o descărcare corona, care înconjoară electrozi
suspendaţi între plăci. Lângă electrozi, potenţialul gradientului este foarte ridicat,
având loc o descărcare de electroni şi ionizarea gazului. La o oarecare distanţă de

electrozi, potenţialul gradientului scade sub valoarea necesară menţinerii
descărcării. Sistemul funcţionează , de obicei, cu o descărcare negativă a
electrodului, deoarece acest lucru permite o stabilitate de operare mai mare şi un
voltaj mai mare înainte de descompunere. Norul de ioni şi electroni negativi,
formaţi în urma descărcării, se îndreaptă către grupul de electrozi. Particulele sunt
încărcate de către câmp sau difuzie, încărcarea depinzând de mărimea lor.
Cu spaţiul între plăci de 0.15÷0.40 m şi o viteză a gazului de 1÷3 m/s, [25],
corespunzând numerelor Reynolds de 104 sau chiar mai mari, curgerea devine
turbulentă.
Pentru curgerea turbulentă şi Re > 104, fluxul instantaneu de particule pe
direcţia normală este:
∂n
J = −D ⋅ + v ⋅ n − ce ⋅ n (3.128)
∂y
unde ce este o cantitate pozitivă pentru migrarea către placă.
Luând timpul ca valoare medie şi substituind (3.104), obţinem:
∂n
J = −( D + ε ) ⋅ − ce ⋅ n (3.129)
∂y
Viteza de migrare electrică, considerată constantă pentru a simplifica
calculul, variază de fapt, deoarece depinde de mărimea câmpului, care este funcţie
de poziţie şi de timpul de încărcare. Vom presupune, în continuare, că n variază de
la zero la suprafaţa colectorului, la n∞ . Pentru o valoare dată a lui x , în direcţia de
curgere, fluxul J poate fi considerat constant pe întreaga regiune a peretelui şi
(3.129) poate fi integrată pentru a obţine:
− ce ⋅ n∞
J( x ) =
 ∞
dy  (3.130)
1 − exp− ce ⋅

∫
0
(D + ε ) 
Fluxul de particule este negativ pentru depunerea la suprafaţă.
∞
dy
Integrala vd = ∫ (D + ε )
0
reprezintă viteza de migrare a particulei, rezultată
din combinarea mişcării browniane şi turbulente. Valoarea lui vd , poate fi calculată

din (3.108), pentru o curgere turbulentă peste o suprafaţă netedă.
Pentru vd >> ce , fluxul mediu este J = vd ⋅ n∞ şi, prin urmare, difuzia
controlează procesul de transport. În modelele de calcul pentru electrofiltre, se
consideră , de obicei, că migrarea electrică este mult mai rapidă decât transportul
difuzional, astfel că ce >> vd.
Termenul exponenţial de la numitor poate fi neglijat şi se obţine J = ce ⋅ n∞ .
Eficienţa electrofiltrului poate fi calculată în funcţie de materialele componente
(figura 3.10) , urmărindu-se îndeplinirea relaţiei U ⋅ b ⋅ d ⋅ n∞ = 2 ⋅ n∞ ⋅ ce ⋅ dx
Fig. 3.10. Balanţa de material a unui element al precipitatorului.

Rezultatul este:
( n∞1 − n∞ 2 )  − 2c e ⋅ L  (3.131)
= 1 − exp  
n∞1  U ⋅b 
unde L este lungimea precipitatorului, b este spaţiul dintre plăci, şi U viteza medie a
gazului. Aceasta reprezintă expresia folosită , în mod curent , în calculele de proiectare
ale electrofiltrului.
Viteza de migrare atinge un minim, corespunzător unui particule, cu
dimensiunile în zona de tranziţie dintre difuziune şi încărcarea câmpului Prin
diferenţierea relaţiei (3.131), vom observa că eficienţa trebuie să atingă, de
asemenea, un minim la acelaşi diametru al particulei.
A fost observat experimental, un minim pentru eficienţa electrofiltrului, cu
creşterea dimensiunilor particulei (figura 3.11). Minimul vitezei de migrare este de
de aproximativ 0.5 µm şi rezultă, probabil, din forma de tranziţie a difuziei către
încărcarea câmpului. Scăderea eficienţei particulelor mai mari de 3 µm poate
rezulta din recirculare.
În practică, nu este posibilă efectuarea unor astfel de calcule ale lui ce, în
primul rând datorită complexităţii interacţiunilor dintre particule şi descărcarea
corona. Comportamentul mecanic şi electric al straturilor de praf depuse este ,de
asemenea, greu de caracterizat. În acest mod, teoria oferă o orientare pentru
proiectare dar în practică, experienţa şi testele îşi menţin supremaţia.
Fig. 3.11. Eficienţa ca funcţie de dimensiunea particulei pentru un precipitator electric.
3.10. Difuzia termică - termodifuzia

Când un corp încălzit cum ar fi un cilindru orizontal sau o placă verticală este
plasat într-o încăpere conţinând un aerosol şi slab iluminată, în jurul corpului apare
o regiune aparent fără particule, [26]. Acest spaţiu „fără praf” se dezvoltă ca
rezultat al balanţei dintre curgerea de gaz care transportă particulele spre suprafaţă
şi forţa termodifuziei care îndepărtează particulele.
Pentru placa verticală şi cilindrul orizontal încălzite, curgerea rezultă din
convecţia naturală. Configuraţia de stagnare este o curgere forţată. În fiecare caz
curgerea este de tipul strat limită. Soluţii analitice simple pot fi obţinute atunci
când grosimea spaţiului fără praf este mult mai mică decât cea a stratului limită. În
acest caz, viteza de distribuţie a gazului poate fi aproximată prin primul termen al
distanţei normală la suprafaţă, [27,28,29].
3.10.1 Placă verticală

Se consideră că placă verticală este montată într-un volum (infinit) foarte
mare de aer ca conţine particule fine. Placa este încălzită, şi un strat de aer cald se
ridică la suprafaţă. Componenta vitezei aerului paralelă la suprafaţă creşte de la
zero la suprafaţă, la o valoare maximă şi apoi scade la zero, valoare departe de
placă. Un important parametru adimensional pentru acest tip de curgere este
numărul Grashof:
g ⋅ L3 ( Tw − T∞ )
G= (3.132)
v 2 ⋅ T∞
unde g este acceleraţia gravitaţională, L este lungimea plăcii, şi Tw şi T∞ se referă la
temperatura la perete şi respectiv, la o distanţă mai mare faţă de perete. Pentru aerul
situat la un nivel de 104 < G < 108, curgerea este de tipul stratului limită laminar. La
valori mai mari ale lui G curgerea devine turbulentă, iar pentru valori mai mici stratul
devine prea subţire pentru a se putea aplica teoria startului limită.
Pentru stratul limită laminar a fost elaborată o soluţie matematică asupra
unei plăci plate cu proprietăţile gazului independente de temperatură, şi rezultatele
au fost verificate experimental, [5]. Gradientul de temperatură la perete este :
−1
 ∂T 
  = −0.508 ⋅ (Tw − T∞ ) ⋅ C ⋅ x 4 (3.133)
 ∂y 0
unde x = distanţa de la fundul plăcii, iar C este,
1
 g ⋅ (Tw − T∞ )  4 (3.134)
C= 2 
 4v ⋅ T∞ 
Componenta normală a vitezei la placă, v fy , este îndreptată către suprafaţă.
Lângă suprafaţă, această componentă poate fi reprezentată prin primul termen din
expresia:
v fy = −0.338 ⋅ v ⋅ C 3 ⋅ y 2 x −3 / 4 + 0( y 3 ) (3.135)
unde semnul minus indică faptul că, curgerea este către placă.
Distanţa y este măsurată normal la suprafaţa plăcii. Neglijând difuzia şi
inerţia particulei, putem pune în ecuaţie termodifuzia ce acţionează asupra
particulelor conform legii lui Stokes pentru a afla locul suprafeţei unde normala
vitezei la suprafaţa particulei dispare:
K  ∂T 
( )
f v y − v fy − v ⋅ f ⋅  ∂y  (3.136)
T   y =0
∂T
unde este evaluată la suprafaţă. Viteza particulei dispare la finalul
∂y
spaţiului fără praf.
 ∂T 
Când înlocuim (3.135) pentru vfy şi (3.134) pentru   , dimensiunea
 ∂y  y =0
spaţiului fără praf determinat de coordonatele vy = 0 este dat de :
1 1
1
 T − Tw  2 x 4 (3.137)
δ df = 1.23 ⋅  ∞  ⋅ ⋅K2
 Tw  C
Grosimea spaţiului fără praf creşte o dată cu distanţa de la capătul plăcii

verticale. Valoarea lui K poate fi obţinută din capitolul anterior, (2.56).
3.10.2. Curgere staţionară

Termodifuzia poate fi folosită pentru a suprima depunerea de particule pe
perete în timpul operaţiilor de curăţare în camere în industria microelectronicelor.
Pentru a estima efectul unui gradient de temperatură aplicat pe o depunere de
particule, curgerea sau aerul filtrat peste suprafaţa unei pecete orizontale poate fi
aproximat printr-o curgere staţionară (figura 3.12). Atât pentru curgerea plană cât
şi curgere staţionară axial simetrică, componenta normală la suprafaţă a vitezei
gazului şi temperatura câmpurilor depind numai de distanţa faţă de suprafaţă.
Fig. 3.12. Temperatura şi distribuţia de viteză în curgerea staţionară.

În absenţa convecţiei naturale, normala la suprafaţă a vitezei gazului în
vecinătatea planului curgerii staţionare este:
a3 2
v f = −0.6163 y (3.138)
v
Gradientul de temperatură la perete este, [5]:
 dT  a
  = −0.495 ⋅ (Tw − T ) (3.139)
 dy  y =0 v
în care s-a ţinut seama că pentru aer numărul Prandtl este Pr= 0.7. Pentru curgeri plane
peste o bandă plată infinită, normal la curgere a = U/R, unde U este normala la
suprafaţă a vitezei gazului, departe de suprafaţă, şi R este raza plăcii.
Egalând forţa de rezistenţă a aerului asupra particulelor cu forţa

termodifuziei şi neglijând acceleraţia particulelor:
1 1
1
 v 2  (T − T )  2 (3.140)
δ df = 0 .9 ⋅   ⋅ K 2  w 
a  Tw 
Astfel, δ df este proporţional cu rădăcina pătrată a coeficientului termodifuziei,
diferenţei de temperatură, şi cu rădăcina pătratică a vâscozităţii gazului şi este
invers proporţional cu rădăcina pătrată a vitezei gazului.
Valorile lui δ df bazate pe primul termen al expansiunii vitezei în apropierea
suprafeţei pot fi comparate cu valorile calculate numeric bazate pentru viteza totală
şi distribuţiile de temperatură. Calculele lui δ df pentru particule de aluminiu şi
cupru (0.5 < dp < 2 µm) indică faptul că pentru diferenţe de temperaturi de ordinul
100C spaţiul fără praf ar fi destul de subţire încât să prevină depunerea particulelor.
3.10.3 Efectele mişcării browniene asupra depunerilor

Până acum, analiza nu a luat în considerare efectele mişcării brauniene care
întotdeauna permite pierderi prin dispersie difuză în „spaţiul fără praf” ale
suprafeţei încălzite.
Ecuaţia pentru convecţie, difuziune, termodifuzie şi sedimentare simultane
pentru o configuraţie unidimensională a curgerii staţionare este:
dn d 2 n d ⋅ (cs + ct ) ⋅ n
v⋅ = D⋅ 2 + (3. 141)
dy dy dy
unde cs şi ct se referă la vitezele de sedimentare şi respectiv de termodifuzie.
De notat că termodifuzia este un mecanism de control a transportului de
particule în fabricarea de fibre optice prin modificarea procesului de depunere
vaporilor chimici. În această aplicaţie, particule de silice de ordinul submicronilor
şi asociaţii de oxizi de aerosoli sunt depozitaţi pe interiorul unui tub de cuartz.
4.TRANSPORTUL INERŢIAL ŞI
DEPUNEREA
PARTICULELOR
Datorită inerţiei, particulele aflate în suspensie nu ar putea urmări mişcarea

de acceleraţie a unui gaz. Acest efect este important, mai ales pentru particulele
mai mari de 1µm. Procesul denumit „depunerea inerţială” duce la depunerea
particulelor pe suprafeţe.
Acest proces reprezintă, de cele mai multe ori, mecanismul de control pentru
îndepărtarea particulelor de dimensiuni mari în sistemele de curăţare a gazelor, ca
de exemplu, filtrele inerţiale şi separatoarele ciclon.
În filtre, depunerea inerţială intervine atunci când gazul curge în jurul fibrelor
sau al compozitelor granulare din alcătuirea acestora. Particulele ce nu pot urmări
curenţii de aer, se lovesc de elementele colectoare. În scrubere, elementele
colectoare sunt picăturile de apă, pe când în separatoarele ciclon, curentul de aer
rotativ depozitează particulele pe pereţi. În fiecare dintre cazuri, acceleraţia gazului
este aceea care conduce la depunerea particulelor. Un rol important îl au efectele
inerţiale în procesele atmosferice, cum ar fi ploile, depunerile pe vegetaţie, cât şi pe
construcţiile făcute de om.
Spre deosebire de difuzie, în transportul turbulent apare şi o micşorare a razei
inerţiale a particulelor. Calculul depunerilor inerţiale se bazează sau pe un bilanţ al
forţelor ce acţionează asupra unei particule, fie pe o analiză directă, bazată pe
ecuaţiile de mişcare ale unui fluid. Fiind mai simple, soluţiile exacte ale ecuaţiilor
fundamentale sunt disponibile şi, de obicei, necesare în analizele dimensionale
şi/sau calcule numerice, [1]. Transportul şi depunerile particulelor din curgerile
turbulente, datorate forţelor inerţiale, nu sunt foarte bine înţelese şi au fost
subiectul atât al unor experimente importante, cât şi al studiilor teoretice.
Pentru particule < 1µm, difuzia devine foarte importantă, iar metodele de
calcul sunt cele expuse anterior. Este dificilǎ tratarea teoreticǎ rigurosǎ pentru
particule de dimensiuni mai mari, în care atât difuzia, cât şi efectele inerţiale, sunt
importante.
4.1. Interacţiunile particulă – suprafaţă la viteze mici

Dacă două suprafeţe se apropie una de cealaltă, atunci fluidul ce se află între
acestea trebuie dislocuit. Mai întâi, vom considera cazul a două plane paralele
circulare, sub formă de disc, ce se apropie unul de cealălalt, de-a lungul axei lor
comune, ca în figura 4.1. Discurile sunt cufundate într-un fluid în care presiunea
este po. Discul de jos este fix iar cel de deasupra avansează cu viteza U, care poate
fi variabilă în timp. Se poate presupune că, unul dintre discuri este fix iar celălalt
are o mişcare relativă. Mişcarea este suficient de înceată, astfel încât să se poatǎ
controla termenii inerţiali şi cei instabili din ecuaţia mişcării fluidelor. Curgerea
este asimetrică şi, pentru viteze mici, gradientul presiunii de pe direcţia z, dp/dz,
poate fi neglijat, astfel încât presiunea este funcţie doar de r. Ecuaţia de mişcare se
reduce numai la componentele vitezei pe direcţia r,
∂ 2 vr ∂vr vr ∂ 2 vr ∂p
µ ⋅( 2
+ − 2 + 2 )= (4. 1)
∂r r∂r r ∂z ∂r
iar ecuaţia de continuitate este,
1 ∂r ⋅ vr ∂v z
+ =0 (4. 2)
r ∂z ∂z
cu condiţiile la limită:
z = 0; vr = v z = 0;
z = h; vr = 0; v z = −U ; (4. 2a)
r = a; p = p0
unde h este distanţa dintre discuri, iar po este presiunea externă.
În continuare, se considerǎ pentru viteză,
vr = r ⋅ z (z ) (4. 3)
iar distribuţia de presiune este datǎ de,
dp
= B⋅r (4. 4)
dr
unde B este o constantă.
Fig. 4.1 Curgerea spre exterior, printre două discuri plate de rază a.
Transportul inerţial şi depunerea particulelor 135
Prin substituirea în ecuaţia de mişcare se obţine :
d 2z
µ =B (4. 5)
dz 2
şi integrând cu condiţiile la limită (4.2), pentru a obţine z(z), rezultă următoarea
expresie pentru viteza radială:
1 dp
vr = ⋅ ⋅ z ⋅ ( z − h) (4. 6)
2 ⋅ µ dr
Dacă relaţia de continuitate (4.2) este integrată prin respectarea lui z de-a
lungul spaţiului dintre discuri, făcând uz de condiţiile la limită ale lui vz, rezultă:
h
1 d h3 d dp
U=
r dr 0 ∫
rvr dz = − (r )
12 µr dr dr
(4. 7)
Dacă se integrează de două ori şi se reţine că U nu este funcţie de r, funcţia

care dǎ variaţia presiunii este :
3 ⋅ µ ⋅U
p = p0 + 3
⋅ (a 2 − r 2 ) (4. 8)
h
care este în acord cu ipoteza (4.4), pentru distribuţia presiunii.
Forţa care trage discul în mişcare rezultǎ prin integrarea diferenţei dintre
presiunea din interiorul şi exteriorul discului, pe toatǎ suprafaţa exterioarǎ a
circumferinţei acestuia, [2],
a
3 ⋅ π ⋅ µ ⋅U ⋅ a4
∫
F = ( p − po ) ⋅ 2 ⋅ π ⋅ r ⋅ dr =
0
2 ⋅ h3
(4. 9)
Rezistenţa devine infinit de mare, pe măsură ce discurile se apropie unul de

celălalt, datorită forţelor van der Waals. Pentru interacţiunea a două plane, o formă
aproximativă poate fi derivată din expresia forţei de atracţie, [3]:
A
Fvdw = − (4. 10)
6 ⋅ π ⋅ h3
unde constanta A este constanta Hamaker, explicată anterior.
Introducând în ecuaţie rezistenţa în faţa mişcării discului, rezultă:
A
U= (4. 11)
g ⋅ π ⋅ µ ⋅ a2
unde U este viteza constantǎ rezultată, iar cele două discuri vin în contact într-o
perioadă finită de timp.

Forţa de împingere a unei sfere, ce se apropie de un plan, se poate calcula
prin rezolvarea ecuaţiei de mişcare a fluidului, fără a ţine seama de forţele de
inerţie,
 h 
F = 3 ⋅ π ⋅ µ ⋅ d p ⋅ U ⋅ G  (4. 12)
 dp 
 
Forţa de împingere G, are dimensiunile unei forţe, iar h este minimul
distribuţiei dintre sferă şi plan. Funcţia adimensională G(h/dp), care se comportă ca
un factor de corecţie pentru legea Stokes, este prezentată în tabelul 4.1, [4, 5]. Pe
măsură ce sfera se apropie de suprafaţă, forţa de împingere creşte până la o valoare
infinită, la contact. Pentru a testa teoria, s-au făcut experimente cu sfere de nylon
ce cad în ulei siliconic.
Tabelul 4. 1.
Funcţia de corecţie pentru legea lui Stokes.
(h+ap)/ap G (h+ap)/ap G
1 ∞ 3.76 1.413
1.128 9.25 6.13 1.221
1.543 3.04 10.07 1.125
2.35 1.837 ∞ 1
O bună legătură între teorie şi experiment a fost găsită la o anumită distanţă de

perete (figura 4.2). Din datele experimentale, rezultă că variaţia funcţiei 1/G este,
 h  F pentru apropierea unei sfere de o suprafaţă plană, funcţie de
G  =
 dp 
  3 ⋅ π ⋅ µ ⋅ d p ⋅U
distanţa h, de la suprafaţă. Datele reprezentate sunt pentru sfere de naylon, cu raza
a p = 1.588 ⋅103 m , care cad în ulei siliconic cu vâscozitatea de 104 Pa ⋅ s , [5].
Pentru h/dp << 1, forţa de împingere pe o sferă se apropie de forma, [6],

2
3 πµd pU
F= (4. 13)
2 h
În cazul unui gaz, când particulele ajung la un punct anume pe suprafaţă,
teoria continuităţii, pe care se bazează calculele de rezistenţă, nu se mai aplică.
Influenţa forţelor van der Waals ce contribuie la adeziune, fac ca efectele anterior
discutate să nu mai intervină. Există, de altfel, şi pelicule fine de lichid absorbite,
prezente pe suprafeţele solide. Aceste pelicule permit reţinerea particulelor mici,
atunci când acestea lovesc suprafaţa.
4.2. Respingerea particulă – suprafaţă

La viteze mici de impact, particulele ce lovesc o suprafaţă pot rămâne acolo,
dar pe măsură ce viteza creşte pot apare respingeri, [7]. Pentru a simplifica
problema, vom considera cazul unei particule sferice, care se mişcă normal către
suprafaţă, spre o ţintă semi–infinită, prin vid. În acest fel, efectele mecanice ale
fluidului sunt eliminate. Intervin doar atunci când energia cinetică este suficient de
mare, pentru a face particulele să se distanţeze de suprafaţă şi să lase φ1( z ) , să fie
funcţie de energia potenţială, pentru interacţiunea particulă–suprafaţă, unde z este
distanţa până la suprafaţă.
Energia cinetică a particulei, Ec , aproape de suprafaţă, exact ca înainte de
contact, este:
m ⋅ v12∞
Ec = + φ10 (4. 14)
2
unde m este masa particulei, v1∞ este viteza iniţială a particulei la distanţă mare de
suprafaţă, iar φ10 = φ1 (0 ) este energia potenţială a particulei în momentul impactului.
Viteza de respingere, v20 , imediat după impact, rezultă din,
2
m ⋅ v20  m ⋅ v12∞ 
= ci ⋅  + φ10  (4. 15)
2  2 
unde, ci este un coeficient de interacţiune.
La distanţă mare de suprafaţa de impact, deci în zona unde nu mai acţionează
forţele interfaciale, viteza particulei după impact, v2∞ , rezultă din legea conservării
energiei:
m ⋅ v22∞ 2
m ⋅ v20
+ φ 20 = (4. 16)
2 2
Raportul vitezelor particulei după impact şi înainte de impact este:
1
 2
v2 ∞  φ − c ⋅φ 
= ci − 20 i 2 10  (4. 17)
v1∞  m ⋅ v1∞ 
 2 
Atunci când v2 ∞ = 0 , particula nu se poate desprinde de suprafaţă, rămânănd

lipită de aceasta, forţele de atracţie fiind mai mari decât cele de respingere. Viteza
critică de apropiere, v1*∞ , care să permită „lipirea” particulei pe suprafaţă, respectiv
care corespunde lui v2 ∞ = 0 , este dată de:

1
 2 2 (4. 18)
v1*∞ = ⋅ (φ20 − ci ⋅ φ10 )
 m ⋅ ci 
Particulele cu viteze mari sunt respinse, iar cele cu viteze mici rămân lipite.
Considerând energia potenţială a particulelor egală înainte şi după
impact, φ10 = φ20 = φ0 , relaţia anterioară devine:
1
 2 ⋅ φ0  1 − ci   2
v1*∞ = ⋅    (4. 18a)
 m  ci  
Coeficientul de impact, ci , depinde de proprietăţile mecanice ale particulei şi
suprafeţei. Pentru coliziuni perfect elastice ci = 1 , astfel încât energia particulei
este conservată după impact.
Din studiul interacţiunii în vid a unor particule de poliester cu diametrul de
1.27 µm cu o suprafaţă de cuarţ netedă, [7], a rezultat un coeficient de interacţiune
ci = 0.98 , atunci când energia potenţială a particulei înainte şi după impact a fost
egală şi mult mai mare decât cea dată de forţele van der Vaals.
Un model complet pentru interacţiunile particulă-suprafaţă trebuie să includă
atât efectele mecanice ale fluidelor, în timp ce acestea se apropie de suprafaţă, cât
şi forţele elastice şi de suprafaţă. Prezenţa filmelor de lichid şi neregularităţile
suprafeţelor complică situaţia.
4. 3. Interacţiunea particulă-suprafaţă la numere

Reynolds mici
Când o particulă sferică se află în mişcare la o viteză constantă, într-un fluid
în repaus, forţa de atracţie la numere Reynolds mici (Re << 1) este dată de legea lui
Stokes. Pentru o mişcare rectilinie accelerată, a unei sfere, în linie dreaptă, printr-
un fluid în repaus, forţa de atracţie la numere Re, se obţine din ecuaţiile Navier-
Stokes:
1
t
1 du 3  v 2 du dt ′
F = −3π ⋅ µ ⋅ d p ⋅ u − π ⋅ ρ ⋅ d p3 ⋅
12
− π ⋅ ρ ⋅ d p2 ⋅   ⋅
dt 2 ∫ 1
 π  −∞ dt ′ (t − t ′) 2
(4. 19)
unde ρ este densitatea fluidului, [2,8].

Primul termen din dreapta este echivalent cu forţa rezistentă Stokes.
du
Termenul al doilea şi al treilea derivă din acceleraţia particulei, . Termenul al
dt
doilea reprezintă rezistenţa pe care o opune un fluid unei sfere cu mişcare
1
accelerată. Formal, este acelaşi lucru dacă se adaugă π ⋅ ρ ⋅ d 3p la masa particulei,
12
ceea ce constituie jumătate din masa unui volum echivalent de fluid. Ultimul
termen din dreapta depinde de ceea ce s-a întâmplat cu sfera înainte. Calculele
numerice ale mişcării rectilinii a particulelor în gaze pot fi uşor făcute folosind
formula (4.19).
Această analiză nu este aplicabilă mişcării reale a particulelor, care este o
mişcare curbilinie. Pentru a se putea înţelege depunerea particulei din curgerea
gazelor peste obstacole, cum ar fi cilindri sau sfere, forţa de absorbţie exprimată de
(4.19) este de obicei simplificată, păstrând doar termenul Stokes, 3π ⋅ µ ⋅ d p ⋅ u şi
neglijând ceilalţi termeni. Această aproximare poate fi testată prin compararea
datelor experimentale cu cele teoretice sau prin aproximarea mişcării curbilinii cu o
mişcare rectilinie. Pentru particule sferice în câmp gravitaţional, ecuaţia de mişcare
rezultă din echilibrul forţelor, [9],
du
m⋅ = FD + m ⋅ g (4. 20)
dt
Înlocuind forţa rezistentă, FD, în relaţia (4.19) şi trecând în mărimi
adimensionale, rezultă:
τ
 2 γ − 1  dU 1 dU dθ′

 9  dθ
 =1−U −
π ∫ dθ′
0
θ − θ′
(4. 21)
ρp υ⋅t
unde U = u uts cu uts viteza finală, γ = şi θ = cu υ vâscozitatea cinematică.
ρ a 2p
Punând condiţia ca U = 0 la t = 0 , din relaţia de mai sus se observă că viteza
particulei în cădere depinde doar de aportul densităţii particulei ρ p , la densitatea
ρp
gazului, prin γ = , şi nu la mărimea particulei sau la vâscozitate. Pentru
ρ
particule de densitate unitară în aer, în condiţii normale, respectiv la 20oC şi 1 atm,
ρp
raportul = 830 .
ρ
Dacă se consideră cazul simplificat, în care forţa de atracţie asupra particulei
este reprezentată de termenul Stokes, FD = −3π ⋅ µ ⋅ d p , atunci:
m ⋅ du
= −3π ⋅ µ ⋅ d p ⋅ u + mg (4. 22)
dt
A cărei soluţie cu condiţiile iniţiale u = 0 la t = 0 este:
 
 18 ⋅ µ ⋅ t 
u = 1-exp  (4. 23)
2
ρ p ⋅ d p 
 
Pentru γ ≅ 103 , diferenţa dintre valorile date de soluţia aproximativă (4.23) şi

soluţia exactă (4.21) este foarte mică, pentru u = 0.9 ⋅ uts , dar creşte pe măsură ce
u se apropie de uts . Calculul exact indică faptul că, este necesar mai mult timp
pentru a egala uts , decât în cazul simplificat, în care s-a întâmplat efectul integral şi
al masei suplimentare.
În cazul în care o particulă intră cu viteza u0 , într-un fluid în repaus, distanţa
parcursă până la oprire rezultă din integrarea ecuaţiei,
du
m⋅ = − f ⋅u (4. 24)
dt
cu condiţiile iniţiale, u = u0 , x = x0 la t = 0 ,
dx
−t
 −t

u= = u 0 e τ ⇒ x = u 0 ⋅ τ ⋅ 1 − e τ  (4. 25)
dt  
 
d p2
în care τ = ρ p este constanta de timp a mişcării.
18µ
Distanţa, S, parcursă de particulă pănă la oprire, atunci când t τ → ∞ , este:
ρ p ⋅ d p2 ⋅ u0
S= (4. 26)
18µ
în care se evidenţiază aportul numărului Stokes.
4.4. Similitudinea în cazul particulelor Stokesiene

Când un aerosol trece peste un obiect, în drumul său, viteza gazului scade pe
măsură ce se apropie de suprafaţă. Componentele tangenţială şi normală a vitezei
gazului dispar la suprafaţa unui corp solid fixat. Datorită forţei de inerţie,
particulele nu pot urmări mişcarea gazului. Dacă ajung la o distanţă egală cu raza
unei particule de suprafaţă, ele se pot aşeza pe această suprafaţă, funcţie de raportul
dintre forţele de atracţie şi respingere. O versiune ideală a acestei situaţii este

redată în figura 4.2. La distanţe mari de colector, viteza gazului este uniformă, iar
viteza particulelor este egală cu cea a gazului. Particula nu poate urmări linia de
curgere a fluidului, datorită inerţiei. Forţa de atragere de pe particulă este calculată
presupunând că este poziţionată într-o curgere uniformă, cu viteza egală cu cea a
fluidului.
Fig. 4.2. Impactul unei particule sferice cu un cilindru plasat normal în calea curgerii.
Când particulele sunt mult mai mici decât elementul colector şi într-o
concentraţie scăzută suficient, câmpurile de curgere pentru particulă şi colector pot
fi separate. Pentru câmpul de curgere al gazului în jurul colectorului, distribuţia
vitezelor este determinată de numărul Reynolds, bazat pe diametrul colectorului,
independent de prezenţa particulelor. Particula se presupune a fi localizată în
curgere cu o viteză la infinit (viteza la distanţă mare de colector), egală cu viteza
locală, pentru curgerea nedisturbată a fluidului în jurul colectorului, iar forţa de
atragere a particulei este determinată de relaţiile vitezei locale dintre particulă şi
gaz.
Când curgerea particulei se face la numere Reynolds mici, forţa de frecare
Stokes echilibrează practic forţa de atracţie. Pentru direcţia x , avem,
du
m⋅
dt
(
= − f ⋅ u −uf ) (4. 27)
r
iar pentru vectorul viteză, u :
r
du r r
m⋅
dt
= − f ⋅ u − uf ( ) (4. 28)
r r
unde, u este viteza particulei, u f este viteza locală a fluidului, iar f este coeficientul
de frecare Stokes.
Particulele ce se încadrează în această ecuaţie a mişcării se numesc particule

Stokesiene. Ecuaţia de mai sus este asemănătoare cu cea Navier-Stokes, dacă se
neglijează termenii acceleraţiei ce conţin densitatea gazului.
În formă adimensională, ecuaţia de mişcare a particulei poate fi scrisă astfel:
r
du1 r r
Stk ⋅
dθ
(
= − u1 − u f 1 ) (4. 29)
r r
unde u1 şi u f 1 sunt vitezele adimensionale ale particulei şi respectiv gazului, ţinând
t ⋅U
cont de viteza, U, la distanţe mari de suprafaţă, iar θ = , în care L este lungimea
L
ρ p ⋅ d p ⋅U
caracteristică a mişcării. Grupul adimensional, Stk = , este numărul Stokes
18 ⋅ µ ⋅ α
care a fost discutat anterior.
Pentru ca două sisteme în care au loc interacţiuni particulă–fluid să fie
similare, este necesar ca traiectoria, geometria şi hidrodinamica particulei să fie
similare. Similaritatea hidrodinamică este obţinută stabilind numărul Reynolds
pentru curgerea în jurul colectorului. Similaritatea traiectoriilor depinde de numărul
Stokes. Totodată, similaritatea traiectoriilor implică, ca distanţa dintre particulă şi
suprafaţă să fie similară, ceea ce înseamnă că trebuie menţinut constant parametrul
de intercepţie R = d p L .
Pentru particule Stokesiene, două regimuri de impact sunt similare, atunci
când numerele Stokes, cel de intercepţie şi Reynolds, sunt aceeleaşi. Eficienţa
impactului, ηr , ca şi în cazul difuziei, este definită ca partea de particule din
volumul de gaz rămas, raportat la numărul de particule iniţiale. Particulele sunt
colectate de elementul colector aflat pe direcţia curgerii. Dacă toate particulele se
aşează pe colector, se obţine:
η R = f (Stk , R , Re ) (4. 30)
În apropierea suprafeţei, interacţiunea dintre particulă şi aceasta nu mai poate
fi descrisă doar de legea Stokes, fiind necesară luarea în considerare şi a forţelor
van der Waals.
4.5. Impactul particulelor Stokesiene asupra cilindrilor

şi sferelor
Fluidul ce curge pe lângă cilindrii simpli, este modelul elementar pentru
filtrul sac şi totodată este modelul cu geometria cea mai apropiată de depunerea
particulelor pe conducte, racorduri şi alte astfel de elemente, ale unui sistem de
filtrare sau de transport a fluidelor, conţinând impurităţi sub formă de particule. În
funcţie de debitul de fluid care curge prin secţiunea în care se găseşte o suprafată
de interacţiune, sub formă de cilindru sau sferă, se modifică numărul Reynolds şi,
prin aceasta, eficienţa de depunere şi deci reţinere a filtrului.
Se consideră cazul particulelor mici, care urmează legea Stokes în
mecanismul ei, cu respectarea vitezei locale a gazului în lungul traiectoriei.
Pentru Re > 100, distribuţia vitezei în afara stratului limită de separaţie nu se
poate estima prin teoria fluidelor nevâscoase. În acest caz, se consideră că
distribuţia vitezei are un maxim în partea terminală frontală a cilindrului, care
controlează eficienţa impactului. Componentele vitezei în direcţia de curgere
principală a fluidului, x şi pe direcţia normală de curgere, y, sunt:
y12 − x12
uf1 =1+
( x12 + y12 ) 2
(4. 31)
2x ⋅ y
v f 1 = − 2 1 21 2
( x1 + y1 )
unde x1 = x a şi y1 = y a , iar x şi y sunt măsurate de la axa cilindrului.

Calculul numeric al impactului Stokesian al particulelor se bazează pe
expresia vitezei de distribuiţie, din relaţiile (4.31). Calculul impactului particulelor
cu un cilindru se bazează pe ipoteza că, viteza particulelor la o distanţă mare de
cilindru este egală cu viteza aerului. O formă liniarizată a acestor ecuaţii
aproximeză foarte bine soluţia reală, pentru o regiune cuprinsă între x1 = −1 şi
y1 = −5 . Pentru regiunea cuprinsă între x1 = −1 şi suprafaţa cilindrului, se poate
obţine o bună soluţie numerică.
O problemă asemănătoare a impactului particulelor asupra sferelor a fost
studiată pentru aplicarea acesteia la reţinerea particulelor din gazele poluate.
Înainte de a compara calculul numeric cu datele experimentale, este de reţinut
limitarea teoretică a valorilor limită ale numărului Stokes, pentru impactul cu
cilindrii şi sfere.
4.5.1. Numărul Stokes critic pentru fluide nevâscoase

Analizând compoziţia particulelor mici în regiunea punctului de stagnare, ele
pot fi prezentate asemeni unui lichid nevâscos, pentru care teoria prezice că,
impactul nu are loc până când nu este atins un anumit număr Stokes. Pentru un
lichid nevâscos, primul termen al distribuţiei vitezei în lungul stratului limită de
separaţie, în planul de simetrie care atinge punctul de stagnare, este:
u f = −b ⋅ U ⋅ ( x1 + 1) (4. 32)
unde constanta dimensională b, depinde de forma şi dimensiunile coordonatelor, iar
coordonata adimensională x1 = x a este negativă (fig. 4.2).
Pentru o particulă Stokes, ecuaţia momentului în lungul liniei de curent
stagnante preia forma :

d 2 x1′ dx1′
Stk ⋅ + + b ⋅ x1′ = 0 (4. 33)
dθ 2 dθ
unde x1′ = x1 + 1 şi θ = t ⋅ U / a .
Soluţia acestei ecuaţii este :
x1′ = A1 ⋅ eλ1 ⋅θ + A2 ⋅ e λ 2 ⋅θ (4. 34)
unde A1 şi A2 sunt constante de integrare, iar λ1 şi λ 2 sunt rădăcini ale ecuaţiei

caracteristice,
Stk ⋅ λ2 + λ + b = 0 (4. 35)
şi sunt date de :
1  1

λ1,2 = − 1 ± (1 − 4 ⋅ b ⋅ Stk )2  (4. 36)
2 ⋅ Stk  
Din ecuaţia (4.34), viteza poate fi determinată ca o funcţie de x1 , în regiunea
alăturată punctului de stagnare, unde aproximarea liniară (4.32) este continută.
1
Pentru numărul Stokes Stk > Stk crit = , rădăcinile sunt complexe şi
4⋅b
conjugate, iar diagrama u–v are un focar sau un punct spirală în punctul de
stagnare, cum se observă din figura 4.3.a). Viteza particulei la suprafaţă (x = 0) este
pozitivă şi eficienţa impactului este nesperată. Prima intersecţie a spiralei cu axa u
corespunde vitezei finite în punctul de stagnare. Pentru restul spiralei nu există o
semnificaţie fizică, deoarece particula nu poate trece de suprafaţa colectorului.
Pentru Stk < Stk crit , rădăcinile sunt reale şi ambele sunt negative. Diagrama
u–v are un punct nodal, care corespunde vitezei zero a particulei, până la următorul
punct de stagnare şi eficienţă zero a impactului, ca în figura 4.3.b). Viteza
particulei variază de-a lungul suprafeţei şi eficienţa de impact este zero.
Fig. 4.3. Impactul particulei cu cilindru la diverse numere Stokes.

Pentru Stk = Stk crit , rezultatele sunt egale şi sistemul precedent are un nod,
care este singular.
1
Astfel, Stk crit = reprezintă limita minimă a eficienţei impactului dintre
4⋅b
particulă şi cilindru, respectiv a reţinerii particulelor. Pentru fluidul nevâscos din
jurul cilindrilor, b = 2 şi Stk crit = 1 8 , iar pentru o sferă, b = 3 şi Stk crit = 1 12 ,
datorită radiaţiei colectorului.
Aceste analize arată o anumită dependenţă a eficienţei impactului de numărul
Stokes. Modul de impact descris pentru particulele Stokesiene este valabil şi pentru
particule ne-Stokesiene, deoarece punctul eficienţei care se apropie de zero,
corespunde unei eficienţe zero, relative dintre gaz şi particulă. Aşadar “Stokesul
redus” poate fi utilizat pentru a aproxima mişcarea în apropierea punctului de
stagnare. Aceasta este una dintre problemele de impact pentru care este posibilă o
soluţie analitică.
Pentru majoritate fluidelor reale (vâscoase), în regiunea apropiată punctului
2
de stagnare, viteza este u f ≈ (x1 + 1) , deoarece condiţiile de nealunecare spre
frontieră se neglijează. Din acest motiv, nu se poate aplica relaţia (4.32), ecuaţia
particulei nu poate fi pusă în forma (4.33) şi analiza prezentată anterior nu mai este
2
validă. Calculele numerice pentru regimul de curgere vâscos u f ≈ (x1 + 1) , indică
creşterea eficienţei spre o valoare finită pentru toate valorile Stk → 0 , [10].
Variaţia randamentului depunerii particulelor, ca urmare a impacului cu un
singur cilindru, este redată în figura 4.4.
Fig.4.4. Variaţia randamentului cu numărul Stokes pentru cilindru.

Curba trasată este pe baza calculelor teoretice cu relaţiile anterioare, [11,12], pentru
particule într-o curgere nevâscoasă şi Re aparţinând intervalului 100–300.
Punctele de pe diagramă sunt rezultate din studii experimentale făcute pe
baza impactului particulelor de acid sulfuric, cu diametrul 0.3 < d p < 1.4 µm , pe
un cilindru de 77µm în diametru, într-o curgere carcterizată de numărul Re în
intervalul 62-500, [12,13]. Se observă o bună corelaţie între valorile experimentale
şi cele teoretice pentru numărul Stk ∈ (0.8, 3) . Datele experimentale nu mai
urmăresc previziunile teoretice pentru Stk ≥ 5 , iar pentru valorile critice ale
numărului Stokes, Stk=1/8,, unde eficienţa tinde spre zero, nu au fost realizate
experimente. Rezultatele obţinute nu sunt aplicabile direct filtrelor sac de înaltă
eficienţă, care sunt folosite, de obicei, la o valoare mult mai redusă a numerelor
Reynolds.
Variaţia randamentului depunerii picăturilor mici, 0.9 < d p < 15 µm , pe sfere
de oţel de câţiva mm în diametru, la viteza aerului în intervalul 7–28 m/s, sunt
redate în figura 4.5. Curba este trasată pe baza calculelor teoretice, considerând
curgerea nevâscoasă, cu Re ≈ 500 .
Fig.4.5. Variaţia randamentului cu numărul Stokes pentru sferă.

S-au considerat sfere cu Ds = 3.2, 6.6 şi 9 mm. Pentru Stk > 0.5, există o
bună legătură între datele teoretice şi experimentale. Pentru experiment, numărul
Reynolds a fost în intervalul (1400-1700), raportat la diametrul sferei. Pentru

numere Stk < 0.2, datele teoretice şi exerimentale au o bună corelaţie, pâna la
numărul Stokes critic, Stk < Stk crit = 1 / 12 , [9,14].
4.6. Impactul particulelor ne-Stokesiene

Pentru viteze mari ale curgerii în jurul unui colector, particulele cu inerţie
mare au tendinţa de a-şi conserva viteza, ca şi cum ar aproxima suprafaţa, iar
numărul Reynolds poate fi prea mare, raportat la legea Stokes, pentru a putea fi
aproximat. Aproximarea preia rezulatele precedente, care trebuie să modifice
calculul pentru a analiza aceste aspecte la interacţiunea dintre particule şi suprafaţa
cilindrică. Problema impactului particulelor ne-Stokesiene are o importanţă
deosebită pentru elicele avioanelor şi elicopterelor, care zboară încet la altitudini
mici, asemeni turboreactoarelor.
Determinarea unei ecuaţii care să aprecieze impactul particulelor ne-
Stokesiene cu un cilindru, se bazează pe o particulă sferică având, în momentul
impactului, viteza uniformă, U, egală cu cea a gazului, [11]. Forţa de impact este,
ρ ⋅ π ⋅ d p2
F= ⋅ CD ⋅U 2 (4. 37)
8
în care C D defineşte coeficientul de frecare raportat la cilindru, care este o funcţie de
numărul Reynolds, bazată pe diametrul particulelor şi viteza gazului. Pentru curgerea la
Re << 1 , se aplică legea Stokes şi CD = 24/Re.
Rescriind (4.37) pentru a include forma Stokes, se obţine:
C D ⋅ Re
F=
24
(
3π ⋅ µ ⋅ d p ⋅ U ) (4. 38)
În general, este necesar să se utilizeze rezultate experimentale şi corelaţii

semiempirice, pentru a calcula coeficientul de frecare de cilindru, în funcţie de
numărul Reynolds:
24  
2
CD = 1 + 0.158 ⋅ Re 3  (4. 39)
Re  

valabilă pentru Re < 1000.
Pentru a descrie echilibrul curgerii unui aerosol în jurul unui colector, precum
un cilindru sau o sferă, se scrie ecuaţia de mişcare pentru o particulă, considerând
viteza de curgere a fluidului uniformă, U = u − u f .
Vectorial avem,
du C ⋅ Re
m
dt
=− D
24
⋅3⋅ π ⋅µ ⋅ d p ⋅ u − uf ( ) (4. 40)
unde CD este o funcţie a unui număr Reynolds local al particulei,
d p ⋅ u − uf
Re = = Re p ⋅ u1 − u f 1 (4. 41)
v
şi:
1
u − uf = u −u f [( ) + (v − v ) + (w − w ) ]
2
f
2
f
2 2 (4. 42)
în care u, v, w sunt componentele vectorului viteză.

Nimărul Reynolds relativ la particulă este definit de :
d p ⋅U
Re p = (4. 43)
ν
iar vitezele sunt:
u uf
u1 = , uf1 = (4. 44)
U U
unde U este viteza gazului, la o distanţă mare de colector.
Asemeni cazului particulelor Stokesiene, contribuţia accelerării particulelor
de către cilindru a fost neglijată. Aplicarea ecuaţiei (4.40) necesită o validare
experimentală riguroasă, deoarece nu este foarte bine argumentată teoretic.
Forma adimensională a ecuaţiei (4.40) poate fi scrisă astfel:
du1 C D ⋅ Re p 1
dθ
=−
24
⋅
Stk
⋅ u1 − u f 1 ⋅ u1 − u f 1 ( ) (4. 45)
t ⋅U ρ ⋅ d 2 ⋅U
unde: θ = şi Stk = p p . Viteza gazului, u f 1 este o funcţie de numărul
a 18 ⋅ µ ⋅ a
Reynolds, calculat pe baza diametrului colectorului. Coeficientul de frecare al
cilindrului este o funcţie de Re p ⋅ u1 − u f 1 . Din acest motiv, traiectoriile particulelor
ne-Stokesiene sunt determinate de numerele Re, Stk şi Rep, unde apare, în plus, Rep,
din teorema particulelor Stokesiene.
Eficienţa impactului pentru curgeri nevâscoase, în jurul unor elemente
singure, între diverse variate aranjamente, se poate determina rezolvând numeric
ecuaţia (4.45). Rezultatele numerice ale calculelor sunt arătate grafic în figura 4.6,
[11]. Aplicaţiile acestui tip de impact sunt, de exemplu, pentru gheaţa de pe aripile
avioanelor.
Deoarece dimensiunea picăturii nevâscoase şi ne-Stokesiene care produce

impact cu depunere pe suprafeţe nu este cunoscută, a fost introdusă o nouă mărime
Re 2p 18 ⋅ ρ ⋅ u ⋅ a
adimensională a grupului: P = = , independentă de mărimea
Stk µ ⋅ρp
picăturii. Acest nou grup este format prin combinarea celor două grupuri în funcţie
de dependenţa eficacităţii depunerii, de gradul de curgere nevâscoasă. Pornind de
la faptul că analiza dimensională este permisivă, din figura 4.6 se poate determina
eficacitatea, funcţie de grupurile adimensionale Stk şi P. Dacă eficienţa colectării
este cunoscută, atunci se poate determina din figură mărimea particulelor.
Fig. 4.6. Eficienţa colectării pentru cilindrii, într-un fluid nevâscos.
4.7. Depozitarea particulelor la curgere circulară într-un

separator ciclon
Depozitarea particulelor ce au o mişcare de rotaţie (circulară) se utilizează
într-un echipament denumit separator ciclon, prezentat în figura 4.7. Acesta este
utilizat frecvent pentru înlăturarea particulelor mai mari de câţiva micrometrii din
gazele impurificate cu particule. Gazul “prăfuit” este introdus în colectorul de praf
printr-o admisie tangenţială, prelungindu-se în jos, într-o mişcare circulară spiralată
până la secţiunea conică, de unde apoi se mişcă în sus, spre secţiunea de ieşire.
Particulele mai grele cad pe la partea inferioară.
Gazul are o mişcare de rotaţie în spirală, coborând de-a lungul peretelui
exterior, după care începe să crească, continuându-şi rotirea până la ieşirea din tub.
Particulele se deplasează către pereţii exteriori datorită forţelor centrifugale. Ele
cad într-o mişcare lentă spre stratul pereţilor. Cicloanele nu sunt scumpe şi pot fi
construite din tablă în ateliere locale. Cicloanele nu au părţi în mişcare şi cer o
întreţinere redusă. Sunt folosite adesea pentru curăţarea preliminară a fracţiunilor
aspre, înainte ca gazul să treacă prin elemente eficiente, ca de exemplu,
precipitatorii electrostatici. O aplicaţie uzuală este aceea ce constă în înlăturarea
deşeurilor rezultate din pulverizarea cărbunelui, folosit drept combustibil în
termoenergetică.
Fig.4.7. Schema unui colector de praf.
O analiză aproximativă asupra mecanismului particulelor şi a performanţei

ciclonului, poate fi realizată utilizând rezultanta forţelor care acţionează asupra
particulelor Stokesiene în direcţia radială,
 d 2r  dθ  
2
(
Fr = m ⋅  2 − r ⋅    = −3 ⋅ π ⋅ µ ⋅ d p ⋅ vr − vrf ) (4. 46)
 dt  dt  
unde r şi θ sunt axele colectorului de praf, reprezentat în coordonate cilindrice.

d 2r
Pentru particule mai mici, termenul acceleraţiei poate fi neglijat, fiind
dt 2
reţinut doar termenul secund din membrul stâng, care reprezintă forţa centrifugă.
Neglijând componenta radială a vitezei gazului, vrf , rezultă:
2
dr m⋅r  dθ 
vr = = ⋅  (4. 47)
dt 3 ⋅ π ⋅ µ ⋅ d p  dt 
Traiectoria particulei este determinată prin rearanjarea termenilor din relaţia

anterioară,
dr m ⋅ vθ
= (4. 48)
dθ 3 ⋅ π ⋅ µ ⋅ d p
Pentru mişcarea în direcţia θ, se consideră că viteza gazului este egală cu cea

a particulei, vθ = vθf . Dacă este cunoscută viteza de distribuţie a gazului, vθf , prin
rezolvarea ecuaţiei (4.48), este posibilă găsirea unei soluţii pentru traiectoriile
particulei.
Presupunem că acest gaz ar face un număr bine definit de întoarceri în spaţiul
inelar, înainte de a părăsi colectorul. Fără a specifica natura fluidului de curgere,
numărul de cercuri complete necesar a fi executate pentru înlăturarea tuturor
particulelor aflate în colectorul de praf, de mărime d p , prezentat schematic în
figura 4.7, se obţine integrând (4.48):
b
θ 3 ⋅µ ⋅d dr
∫v
p
N t = = (4. 49)
2⋅π 2 ⋅m a θf
Diametrul particulei este neglijat în comparţie cu dimensiunile canalului.

Acest rezultat este independent de regimul de curgere, care poate fi laminar sau
turbulent.
Totodată, se poate obţine diametrul celor mai mici particule, N t , care pot fi
înlăturate din gaz:
1 1
 9 ⋅µ  2  b
dr  2
(4. 50)
d p min = 
 π ⋅ ρ p ⋅ N t


⋅

∫
a
v θf


Particulele mici sunt înlăturate într-o prelungire direct proporţională cu
distanţa lor de la perete la intrare. Analiza aerodinamică exactă este prea complexă
pentru determinarea vitezei particulei şi, din acest motiv, este preferată o expresie
semiempirică aproximativă pentru exprimarea lui vθf , [15],
1
µ ⋅( b − a ) 2
d ≈   (4. 51)
p min
 ρ p ⋅ N t ⋅ U 
unde U este viteza medie a gazului în tubul inelar.
Numărul de rotaţii ale gazului, Nt, este folosit în general pentru determinările
empirice. Pentru o viteză dată a gazului la intrare eficienţa de colectare
performanţele de reţinere sunt direct proporţionale cu diametrul colectorului.
Pentru diametre reduse ale ciclonului este necesară, în vederea menţinerii
eficienţei, reducerea componentei radiale a vitezei gazului.
4.8. Mişcarea turbionară a particulelor şi coeficienţii de

difuzie
Difuzia turbulentă a particulelor mici din gaze este rezultatul mecanismului
de turbion (mişcare turbionară).
Coeficientul particulei de difuzie turbionară este, în general, diferit de
coeficientul gazului transportat.
O expresie pentru particulele difuziei turbulente poate fi dată pentru particula
Stokesiană, neglijându-se mecanismul brownian. Se presupune că turbulenţa este
omogenă, iar aici nu există o valore medie pentru viteza gazului. Proprietăţile
statistice ale sistemului nu suferă modificări în timp. Esenţial este că, regimul este
staţionar, de o turbulenţă uniformă, într-o zonă largă. Aici găsim o interpretare
aproximativă a centrului tuburilor de curgere turbulentă a instalaţiei, dacă există
viteza medie a curgerii.
Analiza este asemănătoare cu cea folosită anterior (capitolul 2), în care s-a
determinat relaţia Stokes-Einstein pentru coeficientul de difuzie. Se consideră
situaţia unidimensională. Particulele iniţiale sunt prezente într-o grosime
diferenţiată x = 0, desprinzându-se din fluid ca rezultat al turbulenţei.
Ecuaţia particulei pentru „particula Stokesiană”, este:
du
m⋅
dt
(
= − f ⋅ u −uf ) (4. 52)
unde u f este viteza locală a gazului turbulent.

Distanţa parcursă de o particulă în timpul t este obţinută prin integrare:
t
u − u0
x+
β 0
∫
= u f ( t ′ )dt ′ (4. 53)
f
unde: β = .
m
1 du
Multiplicând în membrul stâng cu ⋅ + u şi în membrul drept cu u f , se
β dt
obţine:
t
x ⋅ du (u − u0 ) ⋅ du + u 2 − u0 ⋅ u = u (t ) ⋅ u (t ′)dt ′
β ⋅ dt
+ x ⋅u +
β 2 ⋅ dt β 0
f ∫ f (4. 54)
Se rearanjează relaţia de mai sus astfel ca,

x ⋅ du d x ⋅ u
= − u2 (4. 55)
dt dt
Coeficientul de difuzie turbionară al particulei este dat de:
1 d x2 (4. 56)
εp = x⋅u = ⋅ =0
2 dt
şi nu mai variază cu timpul, după un interval suficient de lung de la startul procesului
de difuzie.
De aici:
d x ⋅u
=0 t →∞ (4. 57)
dt
Deoarece proprietăţile statice ale sistemului nu se schimbă în timp:
u ⋅ du 1 d u 2 (4. 58)
= =0
dt 2 dt
După o lungă perioadă de timp, nu mai există nici o corelaţie de timp între
particula accelerată şi viteza iniţială a acesteia :
u0 ⋅ du
=0 t →∞ (4. 59)
dt
sau între vitezele ei finale şi cele iniţiale:
u0 ⋅ u = 0 t →∞ (4. 60)
Calculând media pentru particule se obţine:
t →∞
ε p = u 2f ⋅ ∫ R( t ′ )dt′
0
(4. 61)
Coeficientul de corelare, R, dintre viteza gazului în vecinătatea particulei la

două perioade diferite, t1, t2, şi viteza medie este definită de relaţia:
u f ( t1 ) ⋅ u f ( t2 ) = u 2f ⋅ R( t2 − t1 ) (4. 62)
unde : u 2f are semnificaţia mediei vitezei gazului , în funcţie de traiectoria particulei.

Valoarea coeficientului de corelare este aproapiată ca valoare când t2 → t1 şi
devine foarte mică în intervalul crescător (t2 – t1). Integrala din (4.61) are
dimensiunea unui timp şi aleasă astfel încât să aproximeze limita rapid.
Coeficientul de difuzie turbulentă este proporţional cu viteza medie a
t →∞
fluidului, multiplicată de scala timpului ∫ R( t ′ )dt ′ ,expresia fiind asemănătoare cu
0
expresia dată de Taylor, [16]. Coeficientul de corelare este aplicat vitezei gazelor.
Particulele grele se mişcă greoi şi nu pot urma vârtejul fluidului, care se mişcă
anormal în jurul lor. Astfel, scala timpului poate fi “angajată” în relaţia (4.61)
conţinând raze dintre scala Lagrange, pentru particulele uşoare şi scala lui Euler
pentru particulele greoaie, [17,18].
Una dintre mărimi, care dă o anume informaţie dacă o particulă este uşoară
2
sau grea este raportul dintre caracteristica de timp ρ p ⋅ d p către cea mai mică scală a
18 ⋅ µ
2
timpului, ce caracterizează procesul suferit de fluid  υ  , unde υ este vâscozitatea
 
 εd 
2
cinematică a gazului şi ε d , reprezintă energia turbulentă de disipare, în m3 . Pentru
s
o particulă greoaie, raportul va fi mult mai mare decât unitatea, [19].
4.9. Decantarea turbionară

Când un gaz turbulent duce particule cu un diametru aerodinamic mai mare
decât 1 µm, iar acesta curge paralel cu o suprafaţă, depozitarea particulelor este
determinată de fluctuaţia vitezei componentelor normale la suprafaţă.
Particulele nu pot urma mecanismul turbionar şi, de aceea, sunt proiecatate
către pereţi, datorită repausului relativ al fluidului din vecinătatea suprafeţei. Rata
de depozitare depinde de rata relativă de transport şi de reantrenare, [20].
Pentru corelarea datelor experimentale a fost introdus un coeficient de
J
transfer al particulei, k = , [20], unde J este fluxul de particule într-un punct
n∞
de pe peretele conductei şi n∞ este media concentraţiei particulelor din fluid
măsurată în acest punct al secţiunii. Coeficientul de transfer are dimensiunea
vitezei şi este câteodată numit viteză de depozitare.
În figura 4.8 se prezintǎ modul de depunere a unor particule sferice de fier cu

diametrul de 0.8 µm pe o conductǎ cu diametrul de 0.58 cm, [20]. Numerele
Reynolds arată tipul de curgere în conducte. În apropierea intrării în tub, limita de
separaţie a lichidului devine turbulentă, iar depozitarea creşte până când se atinge
valoarea corespunzatoare turbulenţei maxime a fluidului în conductă.
Fig. 4.8. Depunerea unor particule la curgerea prin conductǎ.

Numărul Reynolds se bazează pe diametrul conductei, tranziţia de la laminar
la turbulent fǎcându-se la Re ≈ 2100.
Transformarea, în general, derivă dintr-un număr Reynolds, bazat pe distanţa
( )
de la intrare, Rex, care este încadrat în intervalul Re ∈ 105 ,106 , funcţie de diametrul
de intrare şi rugozitatea peretelui. Aşa cum se arată în figura 4.8, rata de depunere
tinde să urmeze evoluţia limitei turbulenţei. Rata de depunere se stabilizeazǎ în
regimul de turbulenţǎ maximǎ.
Pentru regiunea turbulentǎ, viteza de depunere depinde de un numǎr
adimensional, care este funcţie de viteza de frecare, u* , vâscozitatea cinematicǎ,
υ , şi timpul de relaxare al particulei, m f :
m
k = f (u *, υ , ) (4. 63)
f
k şi u * au dimensiunile în funcţie de viteză, iar υ şi m f sunt dimensionate în
(lungime)2/timp şi respectiv timp.
Efectele care apar datoritǎ diametrului finit al particulelor, precum ale unei
interceptări şi erorile sunt neglijate, ca o primă aproximaţie. Se pot construi douǎ

noi grupuri adimensionale cu cele patru mǎrimi,
 m ⋅ u* 
k 
 m ⋅ u*2


 f 
 = f  υ
+
k = = f (4. 64)
u*  f ⋅υ   
 u 
 * 
Grupurile dimensionale care apar în membrul drept, sunt distanţa pânǎ la
m ⋅ u* υ
oprirea particulei, , şi lungimea caracteristica a turbulenţei, . Pentru
f u*
m ⋅ u*2
dimensionarea „distanţei opririi” se utilizeazǎ grupul S + ≡ τ + = , care se
f ⋅υ
poate interpreta ca o relaţie de dimensionare a timpului τ+, unde m/f este o
ν
caracteristică pentru mecanismul particulei şi caracterizează timpul pentru o
u*2
fluctuaţie turbulentă. De aici rezultă: S+= τ+.
Substratul vâscos este o regiune din apropierea peretelui neted unde energia
cinetică transportată este dominată de forţele de vâscozitate, care sunt comparate,
la scară largă, cu difuzia turbionară a energiei cinetice.
Urmând practicile normale şi vorbind despre grosimea substratului, acesta se
extinde la y + = 5 ;particulele având S + < 5 , nu vor atinge peretele dacă substratul
este stagnant, [20, 21].
Sunt două modalitǎţi prin care particulele dintr-un regim turbulent pot
perturba substratul vâscos şi se depoziteazǎ, chiar la S + = τ + < 5 , respectiv
„particulele fierbinţi”, cu viteze mai mari decât vitezele de fluctuaţie şi atunci când
viteza redusǎ de fluctuaţie a gazului dă naştere la particule „suficient de închise”
pantru ca inerţia sǎ nu le mai desprindǎ de perete, [22]. Prin urmare, concentaţia
particulelor în apropierea peretelui este mai mare decât în miezul turbulent.
Pentru depozitarea particulelor se considerǎ urmatoarele corelaţii:
• depunerile turbionare cu S+ = τ+< 10 au k+ ~ S+ ;
• pentru monocomponent se considerǎ k+ ~ 6 x 10-4 S+2 ;
• pentru depunerea unor componenţi polidespersaţi se considerǎ k+ ~ S+4.
4.10. Aerosoli arborescenţi

Aerosolii arborescenţi sunt strâns legaţi de particulele mici, la presiuni mici
ale gazului. Ei sunt formaţi când un aerosol se destinde de la o presiune înaltă,
aflată într-un rezervor, printr-un ajutaj, într-o cameră cu o presiune redusă.
Caracteristicile aerosolilor arborescenţi depind de mărimea particulelor,

configuraţia ajutajelor (convergente sau capilare), [23], cât şi de raportul
presiunilor.
Se pot forma aerosoli arborescenţi de diverse forme ca cele din figura 4.9.
Existǎ trei cazuri diferite p0 << p0 min , p0 ≈ p0 min şi p0 >> p0 min , cǎrora le
corespunde o dispersie de aerosoli arborescenţi diferitǎ.
În cazul în care p0 << p0 min , particulele urmăresc mecanismul lor iniţial şi
traseul lor încrucişat, determinând un arbore divergent, în cazul p0 ≈ p0 min se
produce un arbore centralizat (focalizat), particulele având o mǎrime intermediarǎ,
iar in cazul p0 >> p0 min se produce un arbore divergent, particulele mici urmǎrind
traseul gazului de antrenare.
Fig 4.9. Diagrama schematică a traiectoriilor particulelor.

Datorită distanţei reduse dintre particule, mai mici decât raza acestora,
comportamentul acestor aerosoli diferǎ de particulele singure.
4.11. Tranziţia de la difuzie la razele inerţiale

La o viteză fixă a gazului, în absenţa forţelor exterioare câmpurilor, difuzia
browniană controlează depozitarea particulelor mici.
Fibrele singure colectează eficient ceea ce trece cu un debit mic cu mărimi
ale particulelor în creştere, când intercepţia devine importantă.
Pentru particulele mari efectele inerţiale sunt dominante. Pentru particulele
mai mari de un micrometru, eficienţa creşte o dată cu scăderea eficienţei, datorită
intercepţiei şi impactului. Adesea, rezultatul este o „fereastră” pe curba eficienţei,
pentru particulele situate în intervalul 0.1 µm şi 1.0 µm. Limita minimă a fost
observată în studiile experimentale ale performanţelor filtrelor. Un regim similar a
fost observat în studiile depozitelor aerosolilor, la o bifurcaţie sub condiţiile
simulate, către curgerea ştrangulatǎ.
Pentru curgerea turbulentă, un minim însoţeşte tranziţia de la difuzie la

regimurile de depunere turbulentă.
Particulele cel mai greu de colectat sunt acele a căror mărime corespunde
tranziţiilor de la depunerea prin difuzie la depunerea inerţialǎ, de obicei cuprinse
între 0.1 µm şi 1 µm.
Tranziţia poate fi mai puternică atunci când este influenţată direct de
intercepţie (diametrul finit al particulelor) şi depinde de dimensiunile sistemului.
Calculul eficienţei colectării în regiunile de tranziţie, când sunt importante
atât inerţia cât şi difuzia, este foarte dificil de realizat.
În practica uzualǎ calculele se efectueazǎ separat, pentru fiecare efect în parte
şi după aceea, sunt aduse pentru a compune o curbă de eficienţă asemănătoare unei
funcţii raportate la mărimea particulei.
Prin utilizarea simulǎrilor numerice şi testǎrilor experimentale au fost
efectuate analize mai complexe în zona de tranziţie. O importanţǎ deosebitǎ o are
simularea mişcǎrii browniene, [24,25], care apare în toate situaţiile de depunere,
într-o formǎ mai mare sau mai redusǎ.
5.INFLUENŢA PARTICULELOR
ASUPRA DISPERSIEI
LUMINII
Dispersia luminii de către aerosoli joacă un rol major în nivelul vizibilitǎţii,

al temperaturii la nivelul solului şi în proiectarea sistemelor de măsurare a
aerosolilor. Fenomenul de dispersie constă în variaţia indicelui de refracţie cu
frecvenţă, deci cu lungmea de undă. Pe baza teoriei electromagnetice a lui
Maxwell, indicele de refracţie este raportul dintre viteza luminii în vid şi în mediu.
Problema dispersiei luminii, de către norii formaţi din particule mici, poate
fi formulată astfel: dispersia exercitată de o particulă depinde de mărimea, indicele
de refracţie, forma acesteia şi de lungimea de undă a razei incidente, [1-5]. Totalul
de lumină dispersată de o rază de lumină este obţinut prin însumarea dispersiei
exercitate de particule de diferite mărimi şi indici de refracţie. În practică, sursele
de lumină şi distanţa acestora sunt distribuite în mod complex în spaţiu, iar
intensitatea radiaţiei în orice punct este determinată de modul de distribuire a
surselor, a distanţei faţǎ de aerosoli, distribuţia spaţială a aerosolior, de mărimea
distribuţiei şi compoziţia radiaţiei. În studiile de laborator este posibil să se
controleze aceste variabile, iar pentru anumite configuraţii relativ simple, se poate
obţine o bună legătură între teorie şi experiment. Aplicaţiile pentru gazele din
procesele industriale şi pentru transferul radiaţiei prin atmosferă sunt mult mai
complicate. Câteodată, ele pot fi analizate, utilizând ecuaţia transferului prin
radiaţie.
5.1. Dispersia luminii de către o singură particulă

Când particulele de aerosol interacţionează cu lumina, pot apărea două tipuri
diferite de procese. Într-un proces, energia primită poate fi re-radiată de particulă în
aceeaşi lungime de undă. Re-radiaţia poate avea loc în toate direcţiile, de obicei cu
diferite intensităţi. Acest proces se numeşte dispersie. Într-un alt proces, energia
radiantă primită poate fi transformată în alte forme de energie, precum: căldură şi
energie rezultată din reacţii chimice. Acest proces se numeşte absorbţie. În spectrul
vizibil, atenuarea luminii prin absorbţie predomină în cazul fumului negru, în timp
ce dispersia se aplică pentru picăturile de apă.
Este convenabil să se analizeze procesul de atenuare a luminii, considerând
o singură particulă, de mărime şi formă oarecare, iradiată de o undă
electromagnetică plană, ca în figura 5.1.
Direcţia dispersiei pentru orice rază r este caracterizată de unghiul de
dispersie, θ , măsurat relativ cu direcţia razei incidente şi unghiul φ . Efectul

produs de o particulă este de a diminua amplitudinea undei plane. La o distanţă
mare, comparativ cu diametrul particulei, şi cu lungimea de undă, energia
dispersată apare ca o undă sferică centrată pe particulă şi având o fază diferită de
cea a razei incidente.
Fig. 5.1. Direcţia dispersiei unei unde incidente.

Energia totală pierdută de undele plane este egală cu energia dispersată în
unda sferică, plus energia de absorbţie. În multe aplicaţii, cea mai importantă
caracteristică a undei dispersate este intensitatea proprie, I, exprimată în W/sr (watt
pe steradian). Steradianul (sr) este unghiul solid cu vârful în centrul unei sfere, care
delimitează pe suprafaţa sferei o arie egală cu aria unui pătrat a cărui latură este
egală cu raza sferei.
La distanţe mari de origine, energia care trece prin elementul de suprafaţă
sferică este I ⋅ r 2 ⋅ sinθ ⋅ dθ ⋅ dφ . Această energie curge radial şi depinde de θ şi φ ,
dar nu şi de r. Ea este proporţională cu intensitatea razei incidente I0 şi poate fi
exprimată astfel:
2
 λ  (5. 1)
I ⋅ r 2 ⋅ sinθ ⋅ dθ ⋅ dφ = I 0   F (θ,φ, λ ) ⋅ sinθ ⋅ dθ ⋅ dφ
 2π 
sau,
Influenţa particulelor asupra dispersiei luminii 161
I 0 ⋅ F (θ, φ,λ ) (5. 2)

I= 2
 2π ⋅ r 
 
 λ 
Lungimea de undă a razei incidente, λ , este introdusă la numitor pentru ca
funcţia dispersiei, F( θ , φ , λ ),să devină adimensională. În general, F( θ , φ , λ )
depinde de lungimea de undă a razei incidente şi de mărimea, forma şi proprietăţile
optice ale particulelor, dar nu şi de r. Pentru particulele sferice nu există
dependenţă faţă de φ . Valorile relative ale lui F pot fi trecute într-o diagramă
polară, funcţie de θ , pentru un plan în direcţia razei incidente. O curbă de acest fel
se numeşte diagrama dispersiei pentru o particulă.
Funcţia dispersiei poate fi determinată din teoria pentru anumite cazuri
speciale. Caracteristica de opacitate a unei particule depinde de variaţia funcţiei
dispersiei cu poziţia unghiulară şi este utilizată în construirea unor detectori.
În particular, funcţia intensitate nu este suficientă pentru a caracteriza
dispersia luminii. De asemenea, este nevoie de polarizarea şi faza luminii
dispersate.
Pentru multe aplicaţii, incluzând dispersia atmosferică şi proiectarea
instrumentelor optice, parametrii cei mai importanţi sunt funcţia intensităţii şi
energia totală dispersată în toate direcţiile de particulă, care este egală cu energia
razei incidente pe aria Csca:
1
2π π
1
2π π (5. 3)
Csca ∫∫
= ⋅ ⋅ I ⋅ r 2 ⋅ sinθ ⋅ dθ ⋅ dφ =
I0 0 0 2
 2π  0 0
∫∫
⋅ F (θ, φ,λ ) ⋅ sinθ ⋅ dθ ⋅ dφ
 
 λ 
Aceasta defineşte dispersia în secţiunea transversală Csca, care are
dimensiunea ariei, dar, în general, nu este egală cu aria secţiunii transversale a
particulei. Întradevăr, se obişnuieşte să se definească eficienţa dispersiei ca:
C sca (5. 4)
Qsca =
sg
unde sg este secţiunea transversală geometrică.

Din ecuaţiile (5.3) şi (5.4) obţinem:
2π π
∫ ⋅ ∫ F (θ,φ,λ )⋅ sinθ ⋅ dθ ⋅ dφ
0 0 (5. 5)
Qsca = 2
 2π 
  ⋅ sg
 λ 
Eficienţa dispersiei reprezintă raportul dintre energia dispersată de
particulă şi raza incidentă interceptată de secţiunea geometrică transversală a
particulei (Qsca poate fi mai mare ca unitatea).
Similar, eficienţa absorbţiei este definită ca, raportul dintre raza incidentă
absorbită şi unitatea ariei secţiunii transversale a particulei.
Energia totală îndepărtată din radiaţia incidentă, energia dispărută, este suma
dintre energia dispersată şi energia absorbită, [2,5]:
Qext = Qsca + Qabs (5. 6)
În continuare, este discutată dependenţa eficienţei dispersiei de mărimea
particulei, luând în considerare particulele foarte mici şi cele foarte mari.
5.2. Dispersia luminii de către particule mici comparativ

cu lungimea de undă
Lumina, o undă electromagnetică, este caracterizată de vectorii câmpului
electric şi respectiv magnetic. Pentru simplificare, considerăm cazul unei unde
plane, polarizată liniar, incidentă pe o particulă mică, sferică. Lungimea de undă a
luminii în spectrul vizibil este de 0.5 µ m. Pentru particule mult mai mici decât
lungimea de undă, câmpul electric local, produs de undă, este aproximativ uniform
în orice moment. Acest câmp electric aplicat, induce un dipol în particulă.
Deoarece câmpul electric oscilează, dipolul indus oscilează şi în acord cu teoria
clasică, dipolul radiază în toate direcţiile, [2,6]. Acest tip de dispersie se numeşte
dispersia Rayleigh.
Momentul dipolului, p , indus în particulă, este proporţional cu vectorul
câmpului electric instantaneu, [8]:
p = α⋅ E (5. 7)
Această expresie defineşte polarizabilitatea, α , care are dimensiunea unui
volum şi este un scalar pentru o particulă sferică izotropă.
Din energia câmpului electric produs de dipolul oscilant, poate fi derivată o
expresie pentru intensitatea radiaţiei dispersate:
I=
(1 + cos θ)⋅ k
2 4
⋅ α2
⋅ I0
(5. 8)
2
2⋅r
unde k = 2 π / λ este numărul undei. Dispersia este simetrică faţă de direcţia razei
incidente, cu maxime egale în direcţiile înainte şi înapoi şi cu minim la unghiuri
drepte.
Deoarece intensitatea luminii dispersate variază invers proporţional cu
lungimea de undă la puterea a patra, lumina albastră (care are lungime de undă
scurtă), este dispersată preferenţial până la lumina roşie. Această dependenţă
puternică face ca, cerul să aibă culoarea albastră (în absenţa particulelor de aerosol)
şi trece spre roşu în momentul apusului, când este observată lumina roşie
transmisă.
Într-o atmosferă poluată, dispersia moleculară este în general mică,
comparativ cu dispersia aerosolilor. Principala contribuţie la dispersie apare într-un
domeniu mai larg de mărimi de particule, în care teoria Rayleigh nu se aplică.
Pentru o particulă izotropă, sferică, se consideră că:
α=
(
3 ⋅ m2 −1
⋅ν
) (5. 9)
(
4 ⋅ π ⋅ m2 + 2 )
unde m este indicele de refracţie al particulei şi ν = π ⋅ d 3p 6 este volumul
particulei. Acest rezultat este valabil indiferent de forma dispersiei, atâta timp cât
particula este mult mai mică decât lungimea de undă a luminii.
Când are loc dispersia fără absorbţie, factorul de eficienţă este obţinut
substituind (5.9) şi (5.8) în (5.5) şi integrând:
 m2 − 1 
2 (5. 10)
8
Qsca = ⋅ x 4 ⋅  2 
3 m + 2
unde ν = π ⋅ d 6 este parametrul optic adimensional al particulei.
Dispersia şi absorbţia pot fi luate în calcul prin scrierea indicelui de refracţie
în domeniul complex:
m = n − i ⋅ n' (5. 11)
unde n 2 + n' 2 = ε şi n ⋅ n' = λ ⋅ σ c , unde ε este constanta dielectrică, σ este

conductivitatea, λ este lungimea de undă în vacuum şi c este viteza luminii.
Termenul imaginar exprimă creşterea absorbţiei, care se neglijează pentru
particule neconductoare ( σ = 0 ). Atât ε cât şi σ , depind de λ , iar la frecvenţe
joase au valori apropiate.
Eficienţa dispersiei a particulelor mici sferice absorbante este dată de:
 m2 − 1 
2 (5. 12)
8
Qsca = ⋅ x 4 ⋅ Re  2 
3 m + 2
Eficienţa absorbţiei este :
 m2 − 1  (5. 13)
Qabs = −4 ⋅ x ⋅ Im 2 
m + 2
Pentru particule foarte mici de material absorbant, coeficientul de extincţie al
particulei variază numai cu x la puterea întâi, iar extincţia totală pe particulă,
obţinută prin multiplicarea lui Qabs pe secţiunea transversală, este proporţională cu
volumul particulei.
Pentru dispersie, o dezvoltare a factorului de eficienţă în funcţie de x, bazată
pe teoria lui Mie de împrăştiere, este:
2
 m2 −1   6 m2 −1 2  (5. 14)
8
Qext = ⋅ x 4 ⋅  2  ⋅ 1 + ⋅ 2
 ⋅ x + K
3 m +2  5 m +2 
unde m = 1.5 corespunde anumitor lichide organice şi mai multor săruri metalice,
iar al doilea termen din a doua paranteză este mai mic decât 0.1 pentru x < 0.53.
Astfel, forma Rayleigh poate fi folosită, cu o eroare mai mică de 10 %, pentru
lumina verde ( λ =0.5 µ m), când dp < 0.084 µ m şi m = 1.5.
5.3. Dispersia luminii de către particule mari

Pentru particule mult mai mari decât lungimea de undă a luminii incidente,
pentru care x >> 1, eficienţa dispersiei se apropie de valoarea 2. O particulă mare
îndepărtează din radiaţie de două ori cantitatea de lumină interceptată de aria
secţiunii transversale a particulei. Aceast fenomen se numeşte paradoxul extincţiei,
[2,8].
Pentru lumina care interacţionează cu o particulă mare, radiaţia incidentă
poate fi considerată ca făcând parte dintr-un set de raze de lumină separate. Dacă
aceste raze trec printr-o arie definită de secţiunea transversală a unei sfere, o parte
dintre ele vor fi reflectate de suprafaţa particulei, iar cealaltă parte va fi refractată.
Razele refractate pot reieşi, posibil, după mai multe reflecţii interne. Oricare rază
incidentă, care nu reiese, este pierdută în particulă, prin absorbţie. Prin urmare,
toată energia incidentă de pe suprafaţa particulei este îndepărtată de rază prin
dispersie sau absorbţie, socotind factorul de eficienţă egal cu unitatea.
Există, totuşi, o altă sursă de dispersie din partea razei incidente. Porţiunea de
raze care nu este interceptată de sferă, este un front de unde plane din care o
regiune corespunzând ariei secţiunii transversale a sferei lipseşte. Acest lucru este
echivalent cu efectul produs de un obstacol circular aşezat normal la fascicol.

Rezultatul, în acord cu principiile opticii clasice, este un tip de difracţie prin aria
umbră, la distanţe mari de obstacol, [1,2,5]. Apariţia luminii prin aria umbră este
motivul pentru care difracţia este câteodată comparată cu îndoirea razelor de
lumină în jurul obstacolului.
Intensitatea distribuţiei prin modelul difracţiei depinde de forma perimetrului
şi de mărimea particulei, relativ la lungimea de undă a particulei. Ea este
independentă de compoziţia, indicele de refracţie sau de natura reflecţiei suprafeţei.
Cantitatea totală de energie care apare în acest tip de difracţie este egală cu energia
în fascicol, interceptată de secţiunea transversală a particulei. Prin urmare, factorul
total de eficienţă, bazat pe aria secţiunii transversale, este egal cu 2.
Utilizarea factorului 2, pentru eficienţă, necesită ca toată lumina dispersată să
se ia în calcul, inclusiv cea la unghiuri mici ale direcţiei razelor. În general,
observaţia trebuie să se facă la o distanţă mare de particulă, comparativ cu mărimea
acesteia. Din acest motiv, un ghiveci pus la fereastră blochează doar lumina care
cade pe el. De asemenea, un meteorit, de aceeaşi mărime, aflat în spaţiu, între o
stea şi un telescop (aflat pe Pământ), va îndepărta de două ori cantitatea de lumină
stelară care cade pe el. Deoarece distanţa detectorului faţă de o particulă de aerosol
dispersantă este mare, comparativ cu diametrul particulei, Qsca → 2.0 pentru x >> 1.
5.4. Dispersia luminii în domeniul particulelor

intermediare
Dispersia unei raze de lumină pentru x << 1 şi legea extincţiei particulelor
mari pentru x >> 1 prevăd relaţii utile, care limitează eficienţa factorului.
În mod frecvent, domeniul x ~ 1 este foarte important. De exemplu,
vizibilitatea atmosferică este limitată de particulele a căror mărime este de acelaşi
ordin de mărime cu lungimea de undă a luminii în spectrul vizibil, de la 0.1 la
1 µ m în diametru, [9]. În acest domeniu, teoria lui Rayleigh nu este aplicabilă,
deoarece câmpul nu este uniform peste volumul întreg al particulei. Chiar şi
asemenea particule sunt prea mici pentru a fi aplicată teoria dispersiei particulelor
mari. Prin urmare, este necesar să se folosească o teorie mult mai complicată
(denumită teoria lui Mie), care tratează problema generală a dispersiei şi absorbţiei
unei unde plane de către o sferă omogenă.
Expresiile pentru dispersie şi extincţie sunt obţinute prin rezolvarea ecuaţiilor
lui Maxwell pentru regiuni din interiorul şi exteriorul sferei, cu condiţiile la limită.
S-a constatat că factorii de eficienţă depind doar de x şi m. Aceasta reprezintă o
legătură generală gradată pentru dispersia luminii, de către sferele izotropice.
Calculele eficienţei dispersiei au fost făcute numeric, iar rezultatele pentru multe
cazuri au fost tabelate, [4,5,8].
Pentru apă, m = 1.33, deşi pentru lichidele organice este de multe ori
aproximat cu 1.5. Eficienţa dispersiei pentru aceste două valori ale lui m sunt
prezentate în figura 5.2, ca o funcţie de factorul x adimensional.
Pentru x → 0, este aplicabilă teoria lui Rayleigh. Curbele arată o succesiune a
maximelor şi minimelor amplitudinii, tipic pentru sferele neabsorbante, cu 1 < m <
2. Într-adevăr, luând abscisa curbei pentru m = 1.5, ca 2x(m-1), toate curbele
extincţiei pentru domeniul 1 < m < 2 sunt reduse la aproximativ aceeaşi curbă.
Maximele corespund întăririi luminii transmise şi difractate, în timp ce minimele
corespund interferenţei.
Pentru sfere absorbante, curba pentru Qext este de o formă mai simplă, având
o ascensiune rapidă, până atinge maximul la valori mici ale lui x, descrescând apoi
uşor, până se apropie de valori mari ale lui x.
În figura 5.3 se prezintă eficienţa extincţiei pentru sfere de carbon cu m =
2.00(1-0.33i). Pentru valori mici ale lui x, extincţia se datorează în principal
absorbţiei, iar pentru x mare, dispersia şi absorbţia sunt aproape egale ca
importanţă. Pentru asemenea particule, aproape întreaga dispersie se datorează
difracţiei, în timp ce toată lumina incidentă este absorbită.
Fig. 5.2. Curba extincţiei pentru m = 1.5 şi m = 1.33.
Fig. 5.3. Eficienţa extincţiei pentru particule de carbon.

Indicele de refracţie pentru sferele absorbante variază, de obicei, cu lungimea

de undă şi acest lucru se observă, de asemenea, în variaţia lui Qext. Aşa cum se
observă din tabelul 5.1, [10], variaţia peste spectrul vizibil nu este importantă.
Tabel 5.1.
Qext pentru sferele de carbon la două lungimi de undă diferite
x = πdp/λ λ = 0.436µm λ = 0.623 µm x = πdp/λ λ = 0.436µm λ = 0.623 µm

0.2 0.20 0.18 1.5 2.82 2.94
0.4 0.46 0.42 2.0 3.00 3.09
0.6 0.86 0.82 4.0 2.68 2.68
0.8 1.45 1.44 6.0 2.56 2.57
1.0 2.09 2.17 8.0 2.46 2.46
5.4.1. Dispersia unghiulară

Dispersia Mie de particule individuale, iradiate de surse convenţionale laser,
este suficient de puternică ca să fie detectată la semnale sonore înalte, pentru
particule mai mari decât aproximativ 0.1µm. Zgomotul rezultă din dispersia
Rayleigh de către moleculele de gaz şi de la instrumentele electronice. Semnalul
depinde, într-un mod complex, de unghiul detectorului, respectînd particula
dispersantă, mărimea acesteia şi indicele de refracţie.
Dependenţa unghiulară a dispersiei luminii poate fi calculată din teoria lui
Mie. Pentru valori ale lui x ~ 1 şi pentru valori mici ale lui m (< 2.0), apare o
asimetrie ce favorizează dispersia înainte. Pentru valori foarte mari ale lui m,
corespunzînd particulelor opace sau reflectante, există o asimetrie a dispersiei în
spate. Pentru x >> 1, dispersia înainte creşte mai puternic (figura 5.4), prezentând
schimbări foarte rapide pentru creşteri mici ale unghiului dispersiei, θ.
Se poate considera că lumina dispersată în limita x >> 1, constă în cele trei
componente interpretate conform teoriei clasice a difracţiei, reflexiei şi refracţiei.
Unele dintre aceste caracteristici sunt ilustrate în figura 5.4, care prezintă
distribuţia unghiulară a luminii dispersate de picături de apă de diferite diametre,
când sunt iluminate cu lumină nepolarizată, cu λ = 0.55µm, [9]. Picăturile foarte
mici (x < 0.6 sau dp < 0.106µm) urmăresc modelul dispersiei Rayleigh, cu simetrie
în faţă şi în spate şi cu unghi de minim 900. Pentru x >0.6, minimul se mută spre
spate. Pentru x > 3, apar, în plus, minime şi maxime şi se dezvoltă o puternică
asimetrie, cu dispersia înainte mai puternică cu câteva ordine de magnitudine decât
dispersia în spate. Pentru valori mai mari ale lui x, lobul din faţă, pentru θ < 300
rezultă, în special, din difracţie şi este aproape independent de indicele de refracţie
parţial. Prin urmare, dispersia în faţă este câteodată preferată în crearea
numărătoarelor optice de particule, pentru a elimina efectul indicelui de refracţie
asupra măsurării mărimii particulei.
Fig. 5.4. Dispersia unghiulară pentru picături de apă iluminate de lumină nepolarizată.
Variaţia dispersiei unghiulare cu mărimea particulei este importantă în
crearea numărătoarelor optice de particule, [11].
5.5. Dispersia luminii de către norii de aerosoli

Pentru a pune în evidenţǎ dispersia luminii de cǎtre norii de aerosoli se
consideră cazul unui aerosol iluminat de o sursă de lumină de o lungime de undă
dată, cu un dispozitiv ca cel din figura 5.5. Un fotometru de acest tip, instalat într-
un coş de fum sau o conductă, ar fi potrivit pentru măsurarea atenuării luminii
produse de cǎtre aerosoli. Scopul este de a măsura numai lumina transmisă, nu şi
lumina dispersată de particule. În practică, lumina de intensitate mică, de la sursă,
este măsurată împreună cu o anumită cantitate de lumină, dispersată la unghiuri
mici faţă de direcţia înainte a particulelor, [11].
La concentraţii cu interes, în multe aplicaţii, particulele sunt separate de
distanţe mari, comparativ cu diametrul lor, şi sunt distribuite în spaţiu în mod
aleator. Lumina dintr-o rază incidentă, dispersată într-o direcţie dată de diferite
particule, va fi compusă din unde de diferite faze. Energia totală a undei dispersate,
pe unitatea de arie (respectiv intensitatea undei dispersate într-o direcţie dată), va fi
egală cu suma intensităţilor particulelor individuale din acea direcţie. Acest tip de
comportament se mai numeşte dispersie independentă, care simplifică calculul
dispersiei totale de către sisteme granulate.
Fig. 5.5. Măsurarea extincţiei produse de un nor de particule mici.

Funcţia dispersiei pentru o singură sferă omogenă, ce interacţionează cu un
câmp electromagnetic plan, este obţinută prin rezolvarea ecuaţiilor lui Maxwell
pentru gaz şi sfere, cu condiţiile la limită. Cu cât particulele se apropie una de
cealaltă, soluţia pentru o singură particulă trebuie modificată. Ecuaţiile lui Maxwell
trebuie rezolvate în interiorul şi exteriorul fiecărei particule, în timp ce se satisfac
condiţiile la limită pe suprafeţele particulelor. Acesta este un calcul mult mai
complicat. Interacţiile devin importante atunci când distanţa dintre particule este
mai mică de 5 diametre. Acestea corespund la concentraţii volumetrice de ordinul
10-2 (volumul solidului pe unitatea de volum a gazului), care sunt mult mai mari
chiar decât concentraţiile de aerosol din reactoarele industriale prezente.
Folosirea teoriei dispersiei la o particulă cere, de asemenea, ca radiaţia
dispersată să înainteze direct spre detector, fără să mai interacţioneze cu alte
particule. Aceasta este dispersia multiplă, şi trebuie neglijată. Această cerinţă este
mai stringentă decât cea a dispersiei independente şi ea depinde de concentraţie şi
de lungimea drumului.
5.5.1. Coeficientul de extincţie sau turbiditatea

( )
Dacă există dN particule în domeniul de mărime d p , până la d p + d d p , pe
unitatea de volum de aer, acestea corespund unei particule cu aria totală a secţiunii
( )
transversale de π ⋅ d p2 4 ⋅ dN ⋅ dz , situatǎ pe lungimea drumului parcurs de lumină,
dz, şi unitatea de arie normală la fascicol.
Atenuarea luminii, peste această lungime, este dată de relaţia:
 ∞ π ⋅ d p2  (5. 15)
− dI =  ∫
 0 4
⋅ Qext ( x, m) ⋅ nd (d p ) ⋅ d (d p ) ⋅ dz

unde dN = nd (d p ) ⋅ d (d p ) .
Prin urmare, cantitatea:
dI
∞
π ⋅dp 2 (5. 16)
b=− =
I ⋅ dz 0 4∫ ⋅ Qext ( x, m) ⋅ nd (d p ) ⋅ d (d p )
reprezintă fracţia dispersiei luminii incidente şi absorbţiei de către norul de

particule, pe unitatea de lungime a drumului. Acesta se numeşte coeficient de
extincţie (câteodată, se mai numeşte şi coeficient de atenuare sau turbiditate) şi
joacă un rol important în comportamentul optic al norilor de aerosoli.
Coeficientul de extincţie (sau de atenuare ori turbiditate) se poate scrie ca
suma contribuţiilor dispersiei şi absorbţiei,
b = bsca + babs (5. 17)
unde fiecare termen este înţeles ca fiind o funcţie de lungimea de undă.

Contribuţia la b(λ) , a unui domeniu dat de mărimi de particule, depinde de
extincţia transversală şi de funcţia distribuţiei mărimilor de particulă. Integrala
(5.16) poate fi rearanjată astfel:
∞
db db 3 Qext dV (5. 18)
b= ∫
−∞
d ⋅ log d p
d ⋅ log d p ⇒ =
d ⋅ log d p 2 d p d log d p
Această funcţie poate fi evaluată pentru o distribuţie a mărimii particulei

măsurată şi depinde de mărimea particulei. Aria de sub curbă este proporţională cu
b. Figura relevǎ faptul cǎ, principala contribuţie la b o au particulele din domeniul
de mărimi 0.1 pâna la 3µm., specifice pentru aerosolii urbani.
Reducerea în intensitate a fascicolului de lumină care trece prin aerosol este
obţinută prin integrarea lui (5.16) între oricare două puncte, z=L1 şi z=L2:
I 2 = I1 ⋅ e −τ (5. 19)
L2
unde τ = ∫L1
b ⋅ dz este o mǎrime adimensionalǎ, având sensul unei grosimi optice
(grosime de atenuare), iar b a fost păstrat sub integrală, pentru a arăta că poate
varia cu poziţia, ca rezultat al variaţiei spaţiale în concentraţie a aerosolilor.
Ecuaţia (5.19) este o formă a legii lui Lambert, care are aplicabilitate limitatǎ
pentru dispersia multiplă, analizatǎ în funcţie de valorile lui τ, [5].
Pentru τ < 0.1 este acceptată presupunerea unei dispersii singure, în timp ce
pentru 0.1 < τ < 0.3 poate fi necesară o corecţie pentru dispersia dublă.
Pentru τ > 0.3 trebuie luată în calcul dispersia multiplă, [12].
Pentru particulele din domeniul Mie, sunt valabile metode aproximative
pentru calculul dispersiei, peste multiparticulă, [13].
Pentru o regiune urbană poluată, unde predomină dispersia pe aerosoli,
valoarea lui bsca este de ordinul lui 10-3 m-1. Luând τ < 0.1, drept criteriu pentru
dispersia singulară, distanţa maximă pentru drumul unui fascicol, în care
predomină dispersia singulară, este 0.1(10)3 sau 100 m.
5.6. Dispersia peste domeniul de lungimi de undă vizibil

În multe cazuri de interes practic, lumina incidentă (de exemplu radiaţia
solară) este distribuită ţinând seama de lungimea de undă. Contribuţia integralei
intensităţii I, din domeniul lugimii de undă λ, până la d λ, este:
dI = I λ ⋅ dλ (5. 20)
unde Iλ este intensitatea funcţiei ditribuţiei.
Pierderea în intensitate în domeniul vizibil, luând în calcul doar dispersia
singulară, este determinată prin integrarea lui (5.20), peste lungimea de undă:
 λ2  λ2  (5. 21)
 
 ∫   λ1 ∫
d I λ ⋅ dλ = −  b(λ ) ⋅ I λ dλ  ⋅ dz

 λ1   
unde λ1 şi λ2 , se referă la începutul şi sfârşitul spectrului vizibil, iar b este o funcţie
de λ.
Este util sǎ se determine intensitea pierdutǎ, datoritǎ prezenţei în volumul
respectiv a domeniului de mărimi rezultat din funcţia distribuţiei mărimilor
particulelor. Pentru o densitate a aerosolilor constantă, aceasta este echivalentă cu
masa din fiecare domeniu de mărime. Cunoscând contribuţiile diferitelor
componente chimice asupra masei, în fiecare domeniu de mărime, poate fi făcută o
legătură cantitativă între extincţie şi componentele aerosolului. Înlocuind (5.18) şi
(5.19) în (5.20) rezultă:
λ2 ∞
dV (5. 22)
∫
b = b ( λ ) ⋅ f ( λ ) ⋅ dλ =
λ1
∫
−∞
G (d p ) ⋅
d log d p
d log d p
unde,
3
λ2 (5. 23)
G (d p ) =
2⋅dp ∫
λ1
Qext ( x, m) ⋅ f (λ ) ⋅ dλ
şi în care f (λ ) ⋅ d (λ ) este o parte din radiaţia incidentă în domeniul λ, până la

λ + dλ , iar f (λ ) , a fost normalizată în conformitate cu intensitatea totală,
cuprinsă în domeniul λ1 , până la λ2.
Cantitatea G(dp), reprezintă extincţia peste toate lungimile de undă dintre λ1 şi
λ2 , pe unitatea de volum a aerosolului, în domeniul de mărimi al particulelor, dintre
( )
dp şi d p + d d p . Această mǎrime nu depinde de funcţia de distribuţie a mărimii
particulei. Pentru un indice de refracţie m = 1.5, G(dp) a fost evaluat pentru
distribuţia standard a radiaţiei solare, la nivelul mării, utilizînd funcţiile dispersiei
Mie, iar rezultatul este prezentat în figura 5.6 , ca o funcţie de mărimea particulei.
Limitele integrării pe lungimea de undă sunt 0.36 până la 0.68 µm. Limitele luminii
vizibile sunt aproximativ 0.35 până la 0.70 µm. Curba este independentă de
distribuţia mărimii particulei, [14].
Un număr de caracteristici interesante sunt prezentate în această curbă, dar
oscilaţiile funcţiilor Mie nu mai sunt prezente din cauza integrării pe lungimea de
undă. Pentru dp → 0 în domeniul dispersiei Rayleigh, G(dp) ~ dp3. Pentru valori
mari ale lui dp, funcţia G(dp) tinde spre zero, datorită apropierii lui Qsca de o valoare
constantă (circa 2), la toate lungimile de undă şi, prin urmare, în acest caz, avem
G(dp) ~ dp-1 , pentru dp → ∞.
Fig. 5.6. Dispersia luminii pe unitatea de volum a aerosolui.

Cea mai eficientă mărime pentru dispersia luminii corespunde vârfului
curbei care, pentru m = 1.5, apare în domeniul de mărime dintre 0.5 şi 0.6 µm.
Particulele de 0.1 µm în diametru, pe de o parte şi cele de 3µm, pe de altă parte,
contribuie doar la o zecime din dispersia pe o masă egală. Această distribuţie de
dV
volum , a aerosolilor atmosferici, adesea prezintă un vârf în domeniul 0.1
d log d p
până la 3µm. Aceasta întăreşte importanţa domeniului dispersiei totale a luminii.
5.7. Distribuţia mărimii particulelor

O importantă clasă de distribuţii de mărime a particulelor similare n(v, t ) ,
poate fi reprezentată prin ecuaţia de forma:
n(v, t ) = ( N ∞2 / φ ) ⋅ψ (η ) (5. 24)
unde: N ∞ - concentraţia numărului total de aerosoli; φ - concentraţia volumetrică;

v φ
η =η = ; v (t ) = - volumul mediu al particulei; ψ (η ) - forma similară
v (t ) N∞
adimensională a funcţiei distribuţiei.
Distribuţiile mărimii acestei forme sunt adesea întălnite în aerosolii
coagulanţi, când mai apar şi alte procese. În domeniul Rayleigh, dispersia luminii
este proporţională cu pătratul volumului particulei şi, prin urmare, când două
particule de aceiaşi mărime se combină, pentru a forma o particulă mare; totalul
luminii dispersate se dublează. Acest lucru este adevărat atâta timp cât cele două
particule originale sunt separate de o distanţă mult mai mare decât lungimea de
undă a luminii incidente. În acest caz, cele două particule dispersează independent
şi în afara fazei, energia luminii dispersate este suma energiilor dispersate separat,
de către cele două particule. Când cele două particule sunt combinate, dar mărimea
rezultatǎ este mai mică decât lungimea de undă a luminii, câmpul electric dispersat
va fi suma celor două câmpuri electrice în fază. Rezultă că va fi dispersată de două
ori amplitudinea unei singure particule sau de patru ori energia unei singure
particule. Deci, lumina dispersată de o particulă mică, coagulantă, de aerosol,
creşte cu timpul.
Pentru distribuţiile de mărimi ale particulelor similare, mărimea medie a unei
particule poate fi determinată direct, prin măsurarea extincţiei. Dispersia totală în
domeniul Rayleigh este:
∞ (5. 25)
∫
bsca = B n(v) ⋅ v 2 ⋅ dv
0
unde,
2 (5. 26)
24π 3 m 2 − 1
B= 4
λ m2 + 1
Înlocuind forma similară pentru funcţia distribuţiei de mărime, se obţine:

∞ (5 .27)
∫
bsca = B ⋅ φ ⋅ v ⋅ ψ (η ) ⋅η 2 ⋅ dη
0
Integrala din relaţia (5.27) este o constantă care depinde de forma funcţiei
distribuţiei de mărimi. Pentru cazul special al coagulaţiei (aerosolii fuzionaţi,
compuşi din particule sferice), integrala are valoare 2.01 şi atunci,
bsca = 2.01 ⋅ B ⋅ φ ⋅ v (5. 28)
Deci, pentru un aerosol coagulant, cu φ constant, intensitatea luminii

φ
dispersate este proporţională cu volumul mediu instantaneu al particulei, v (t ) =
.
N
Astfel, prin măsurarea instincţiei, se poate determina volumul mediu al unei
particule, v . Nici o constantă arbitrară nu apare în această analiză.
Dacă sunt mai multe particule mai mari decăt domeniul Rayleigh, calculele
bazate pe (5.28) subestimează mărimea particulei. Dispersia de către particulele
mai mari, măsurată în general, va fi mai mică decât valoarea calculată,
presupunând că particulele erau în domeniul Rayleigh.
5.7.1. Distribuţii ale mărimii aerosolilor

Distribuţiile mărimii aerosolilor pot fi reprezentate de relaţia legii de putere
în subdomeniul de mărime 0.1 < dp < 3µm, unde apare majoritatea contribuţiei lor
la dispersia luminii:
nd ( d p ) ~ d p− p (5. 29)
Asemenea distribuţii sunt adesea folosite pentru a reprezenta aerosolii

atmosferici.
Fără a pierde generalitatea, ecuaţia anterioară poate fi scrisă în funcţie de
diametrul mediu al particulei, d p = [6φ / πN ∞ ] ,:
1/ 3
 dp 
−p (5. 30)
A ⋅ N∞  
nd =
dp  dp 
 
unde A este un factor adimensional, care împreună cu d p , poate fi o funcţie de

timp şi poziţie. Concentraţia volumetrică φ1 , corespunde subdomeniului de
dispersie a luminii (0.1 < dp < 3µm).
În realitate, ecuaţia de mai sus se poate considera semiempiricǎ, ea rezultând
din procese variate, care afectează distribuţia de mărime. Substituind ecuaţia (5.30)
în expresia coeficientului de extincţie (5.16), se obţine:
p −1
x (5. 31)
λ3− p A ⋅ N ∞  6φ  3 2
∫Q
2− p
bsca =   sca ( x, m) x dx
4π 2 − p  πN ∞  x1
unde x1 şi x2 , corespund limitelor inferioare şi superioare, respectiv limitele peste

care legea de putere este valabilă.
Pentru aerosolul atmosferic, limita inferioară de aplicare a legii de putere este
de 0.1 µm sau mai puţin. Aceasta corespunde lui x1 < 1 şi pentru acest domeniu,
Qsca este foarte mic (find domeniul Rayleigh), deci x1 poate fi considerat zero.
Contribuţia la integrală, pentru valori mari ale lui x, este de asemenea mică,
deoarece p este mai mare decât 3 sau 4 şi Qsca se apropie de constanta 2. Prin
urmare, limita superioară x2 , poate fi infinit. Rezultă:
( p −1) 3 x 2 4− p p −1 (5. 32)
λ3 − p A ⋅ N ∞  6φ 
∫Q
2− p 3− p
sca ( x, m ) x N∞ 3
bsca = dx = A ⋅ A1λ φ 3
 
4π 2 − p  πN ∞  x1
unde A1 este o constantă definită prin această expresie.

Dacă distribuţia se supune legii de putere, ordinul p, poate fi determinat prin
măsurarea dependenţei lungimii de undă de coeficientul de extincţie. Mai mult,
pentru distribuţia legii de putere, dependenţa lungimii de undă de bsca este
independentă de forma curbei de extincţie, cu menţiunea că, aceasta satisface
relaţiile asimptotice limitatoare, discutate anterior. Experimental s-a descoperit că,
uneori:
bsca = A2 ⋅ φ (5. 33)
unde A2 este o constantă.
Aceasta corespunde lui p = 4 şi A constant, astfel încât din (5.30) se obţine,
6 A ⋅φ (5. 34)
nd =
π ⋅ d p4
o lege a puterii care, adesea, se menţine aproximativă pentru subdomeniul
dispersiei luminii al aerosolilor atmosferici.
Totuşi, relaţia de mai sus nu se poate extinde şi pentru particulele cu
diametre infinit de mari, deoarece concentraţia volumetrică a aerosolilor devine
infinit logaritmică. Ecuaţia (5.33) se aplică mai bine când valoarea lui φ,
corespunde subdomeniului 0.1 < dp < 1µm, decât în cazul concentraţiei volumetrice
totale, dar diferǎ constantele.
S-a găsit experimental că, dependenţa lui bsca de λ, pentru aerosolii
atmosferici, poate fi reprezentată de o ecuaţie de forma:

bsca ~ λ−13 (5. 35)
corespunzând pentru p = 4.3, care este apropiată de o valoare obsevată prin

măsurare directă a funcţiei distribuţiei de mărime. Ecuaţia indică mai multă
dispersie în culoarea albastră (lungime de undă scurtă) decât în culoarea roşie
(lungime de undă lungă), cu rezultatul că, în domeniul de vizibilitate al atmosferei
înceţoşate, este mai mare pentru lumina roşie decât pentru lumina albastră.
5.8. Dispersia luminii cvasi-elastice

În teoria clasică a dispersiei luminii, lumina monocromatică este dispersată în
toate direcţiile, cu aceeaşi frecvenţă cu cea a razei incidente, ω0 . Dacă particula
este în mişcare faţă de un observator fix, situaţia se schimbă. Cel mai important
exemplu este mişcarea brawniană, în care particulele micrometrice îşi schimbă
direcţia şi viteza. Totuşi, particulele în mişcare dispersează lumina cu aceeaşi
frecvenţă cu cea a razei incidente; un observator fix sau un detector va observa o
frecvenţă puţin diferită, ω = ω0 + ∆ω , unde schimbarea frecvenţei ∆ω este o
schimbare optică Doppler. Schimbarea frecvenţei datorită miscării sursei sau
receptorului constituie efectul Doppler-Fizeau.
Dacă particula emiţătoare se mişcă spre detector, lumina pe care o emite
apare mai mult spre albastru; dacă se mişcă particula dinspre detector, apare mai
mult spre roşu. Schimbarea Doppler depinde doar de viteza particulei şi nu de
proprietăţile materialului sau optice. Particulele de dimensiuni date au o distribuţie
a vitezei maxweliene determinată de principiul echipartiţiei şi de temperatura
absolută.
Schimbarea Doppler este foarte mică, comparativ cu frecvenţa principală. Cu
o bună aproximaţie se dă:
v (5. 36)
∆ω = ω0
c
unde υ este viteza particulei faţă de detector şi c este viteza luminii.
Datorită vitezei termice medii a unei particule de 0.1 µm, de ordinul a
10cm/s, este clar că schimbarea Doppler este foarte mică. Din acest motiv, această
viteză poate fi neglijată în studiile clasice ale dispersiei luminii. Totuşi, cu
instrumente potrivite, este posibilă detectarea schimbării medii peste particule şi
determinarea mărimii particulei prin acest mod. Fenomenul este numit dispersia
luminii cvasi-elastice, dar schimbarea de frecvenţă este atât de mică, încât dispersia
este aproape elastică, [15,16].
Dispersia luminii cvasi-elastice mai este cunoscută şi sub numele de dispersia
dinamică a luminii şi poate fi folosită pentru măsurarea mărimii particulelor

monodispersate, în domeniul de mărime de la 0.01 până la câteva zecimi de
microni, [16].
Dacǎ într-un sistem de dispersie a luminii cvasi-elastice un fascicol laser este
trecut printr-un nor de particule brawniene, lumina este dispersată în detector, care
este aşezat la un unghi θ, faţă de raza incidentă. Volumul dispersiei este definit de
intersecţia dintre incidentă şi unghiurile solide ale detectorului. Intensitatea
instantanee a luminii dispersate, cu un drum dat I(t), poate fi scrisă ca suma dintre
intensitatea medie I şi intensitatea fluctuantă I ′(t ) :
I ( t ) = I + I' ( t ) (5. 37)
Intensitatea dispersiei într-un timp mediu, I , este baza tehnicilor

convenţionale ale dispersiei luminii, folosită pentru măsurarea aerosolilor.
Fluctuaţiile intensităţii, datorită mişcării brawniene, au loc la o scară de timp
mult mai rapidă decât instrumentele fotometrice de masurǎ convenţionalǎ sau decât
poate detecta ochiul uman. Variaţia în intensitatea fluctuantă a dispersiei luminii,
cu timpul, seamănă cu un semnal sonor, ce poate fi analizat în raport de funcţia
corelaţiei faţă de timp. Practica uzuală constă în a măsura funcţia intensităţii
polarizate, corelate în timp, care este în raport cu coeficientul de difuzie pentru
particule monodispersate,
(5. 38)
G (ξ ) = I (t ) I (t + ξ ) = A ⋅ 1 + β ⋅ α 2 ⋅ N ∞ ⋅ g (ξ ) 
2
 
unde A - constantă standardizată; β - constanta instrumentului; α - polarizabilitatea

molară a particulelor; g(ξ) - funcţia autocorelată, normalizată pentru mişcarea
brawniană de translaţie; N∞ - concentraţia medie de particule.
Pentru particulele monodispersante
g (ξ ) = exp(−q 2 ⋅ ξ ⋅ D ) (5. 39)
unde D este coeficientul de difuzie al particulei şi q = (4π / λ ) ⋅ sin (θ / 2 ) .

Funcţia de autocorelare g(ξ) este parametrul ce trebuie aflat şi din acesta se
deduce coeficientul de difuzie; prin urmare, poate fi obţinut diametrul particulei.
Procedurile au fost îmbunătăţite considerabil pentru aplicaţiile la soluţii simple şi la
soluţii polimerice, cu greutate moleculară mare, [16].
Rearanjând (5.38), rezultă funcţia de autocorelaţie, în funcţie de variabilele
măsurate experimental , G(ξ)
1 (5. 40)
α 2 N ∞ g (ξ ) = [G (ξ ) − A]1 2
A⋅ β
Sunt folosite mai multe metode pentru determinarea coeficientului de difuzie.

De exemplu, după o scădere a constantei A, G(ξ) poate fi corelată unei funcţii
exponenţiale, pentru a permite calculul constantei q2D, deci calculul mărimii
particulei. Pentru aerosoli polidispersaţi, expresia simplă (5.39) a funcţiei de
autocorelare trebuie să fie o medie peste funcţia de distribuţie a mărimii
particulelor,
∞ (5. 41)
∫
N ∞ ⋅ g (ξ ) = nd (d p ) ⋅ d p6 ⋅ exp(−q 2 ⋅ ξ ⋅ D ) ⋅ d (d p )
0
Nu există nici o metodă generală exactă pentru extragerea funcţiei distribuţiei

mărimii aerosolului, nd(dp), şi funcţia măsurată experimental G(ξ), unde forma lui
nd(dp) , nu este cunoscută. În metoda cumulării, cea mai folosită metodă pentru a
estima distribuţiile de mărime ale soluţiilor apoase din această integrală, logaritmul
funcţiei de autocorelare g(ξ) , este dezvoltarea în ξ a funcţiei:
ξ2 (5. 42)
ln g (ξ ) = K1 ⋅ ξ − K 2 ⋅ +K
2
Coeficienţii lui ξ sunt denumiţi cumulanţi. În practică, doar primii doi
cumulanţi pot fi determinaţi cu acurateţe, din datele experimentale:
(5. 43)
K1 = q 2 ⋅ D ; (
K2 = q4 ⋅ D − D )2
Media este dată de d 6p , iar pentru moleculele de aerosol libere, avem D~ d p−2 ,
deci D este proporţional cu al patrulea moment al distribuţiei de mărime al
particulei. Dacă forma funcţiei de distribuţie este cunoscută, cumulanţii pot fi
folosiţi pentru a evalua parametrii distribuţiei.
5.9. Ecuaţia transferului prin radiaţie

În cazul general, al interacţiilor aerosol-lumină în atmosferă sau în spaţiu
închis, lumina nu este nici unidirecţională, nici monocromatică şi fiecare element
de volum este penetrat în toate direcţiile de radiaţie. Aceasta cere o definire mai
atentă a intensităţii radiaţiei. Pentru analiza acestui caz este aleasă o arie mică,
orientată arbitrar, dσ , cu o normală n (figura 5.7). La un unghi θ, făcut cu
normala, desenăm o linie S, axa conului elementar, cu unghiul solid dσ . Dacă prin
fiecare punct al suprafeţei dσ este trasă o linie paralelă cu cea mai apropiată
generatoare a conului dω , rezultatul este un trunchi de con semi-infinit dΩ ,
similar cu conul dω . Aria secţiunii transversale, perpendiculare la S , în punctul P,
va fi dσ cos θ .
Fie dE, cantitatea totală de energie ce trece în timpul dt, prin aria dσ , în
lungimea de undă cuprinsă în intervalul, λ până la λ + dλ. Pentru dσ şi dω mici,
energia care trece prin dσ , înăuntrul lui dΩ , va fi proporţională cu dσ dω .
Intensitatea specifică a radiaţiei I λ este definită de relaţia :
dE (5. 44)
Iλ =
dσ ⋅ cos θ ⋅ dt ⋅ dω ⋅ dλ
Fig. 5.7. Factorii geometrici care determină intensitatea specifică a radiaţiei.

Intensitatea este, în general, o funcţie de poziţia în spaţiu a punctului P, de
direcţia s, de timpul t şi de lungimea de undă λ:
I λ = I λ ( P , s ,t , λ ) (5. 45)
Dacă I λ , nu este o funcţie de direcţie, câmpul intensităţii se numeşte

izotropic. Dacă I λ nu este o funcţie de poziţie, se numeşte omogen. Intensitatea
totală a radiaţiei este,
∞ (5. 46)
∫
I = I λ ⋅ dλ
0
în care s-a renunţat la indicele λ, de la I λ , pentru a simplifica notaţiile.

Considerăm energia radiantă traversând lungimea, ds, împreună cu direcţiile
în care intensitatea este definită. Apare o schimbare în rezultatele intensităţii, din
combinarea efectelor extincţiei (absorbţie şi dispersie) şi emisiei:
dI ( P, s) = dI (extinctie) + dI (emisie) (5. 47)
Pierderea prin extincţie poate fi scrisă ca şi înainte, în funcţie de coeficientul
de extincţie b:
dI ( extinctie ) = −bIds (5. 48)
Emisia de către atomii şi moleculele dispersate, excitate în aer, este de obicei

mică în domeniul vizibil, comparativ cu radiaţia solară. Radiaţia termică este
importantă în domeniul infraroşu îndepărtat, dar nu şi în domeniul vizibil. Prin
urmare, emisiile gazoase pot fi neglijate în aplicaţiile uzuale ale poluării aerului.
Într-un aerosol există o emisie virtuală, din cauza redispersiei în direcţia s,
a radiaţiei dispersate, de către volumele înconjurătoare. Câştigul emisiei este scris
sub forma unui termen sursă:
dI (emisie) = b ⋅ J ⋅ ds (5. 49)
Această ecuaţie defineşte funcţia sursă, J.
Prin urmare, bilanţul energiei pentru drumul de lungime ds, ia forma:
dI (5. 50)
− =I−J
b ⋅ ds
care este ecuaţia transferului prin radiaţie.

Această ecuaţie este utilǎ în definirea vizibilităţii atmosferice. Aplicaţiile
detaliate au nevoie de o expresie pentru funcţia sursă J, care poate fi derivată în
funcţie de proprietăţile optice ale particulei.
5.9.1. Soluţia formală a ecuaţiei transferului radiativ

Ecuaţia transferului radioactiv este un bilanţ energetic. Problemele fizice de
interes apar prin reducerea coeficientului şi a funcţiei sursei. Pentru a deduce
soluţia formalǎ se considerǎ figura 5.8. Lumina în punctul 0 ajunge în orice punct
s, conform legii lui Lambert. Lumina este împrăştiată de la s, de particulele dintre s
şi 0, ca, de pildă, cele din punctul s’.
Fig. 5.8. Drumul integrării în lungul vectorului s.

Soluţia formală a ecuaţiei de transfer se obţine prin integrarea de-a lungul
drumului punctului s = 0:
s (5. 51)
∫
−τ ( s , 0 )
I ( s ) = I ( 0) ⋅ e + J ( s' ) ⋅ e −τ ( s , s ') ⋅ b ⋅ ds '
0
unde τ (s,s’) este stratul optic al mediului dintre punctele s şi s’,

s (5. 52)
τ ( s, s' ) = ∫ b ⋅ ds
s'
Sursa funcţiei J(s’), peste intervalul, 0 s, trebuie cunoscută pentru a o integra.

Interpretarea formulei de mai sus este simplǎ: intensitatea lui s este egală cu suma a
doi termeni. Primul termen din dreapta corespunde legii lui Lambert, adesea folosit
pentru atenuarea fascicului de lumină, difuzându-l în mediu. Al doilea termen
reprezintă contribuţia intensităţii la s, survenită de la oricare element radiant de
lângă 0 şi s. În absenţa sursei exterioare de lumină şi dacă difuzia secundară a
aerosolului înconjurător poate fi neglijată, funcţia sursei J, devine 0. Aceasta este
situaţia pentru configuraţia propriu-zisă a transmisiometrului, care este folosit
pentru a măsura atenuările fasciculului de raze prin ceaţa care pluteşte într-un coş
de fum şi în alte aplicaţii din industrie.
Când extinderea medie este la − ∞ în direcţia lui s şi nu este altă sursă în
direcţia lui s, nu este convenabil să oprim integrarea în punctul 0,
s (5. 53)
I (s) = ∫
−∞
J ( s ' ) ⋅ e −τ ( s , s ') ⋅ b ⋅ ds'
Astfel, intensitatea observată la s este rezultatul dispersiei la toate particulele

care sunt de-a lungul liniei superficiale.
5.10. Vizibilitate ca efect al transmisiei luminii prin

atmosferă
O importantă şi interesantă aplicaţie a teoriei de transfer radioactiv este în
definiţia vizibilităţii atmosferice. Termenul vizibilitate şi parcurs vizibil pot fi
folosiţi şi schimbaţi, însemnând distanţa la care este posibilă distincţia unui obiect
întunecat lângă orizont. Problema este stabilă, [17], folosind relaţiile teoretice
dintre lumină, ochi, ţintă şi atmosferă, permiţând calcularea în orice moment a
parcursului vizibil şi se pot măsura parametrii necesari, suficient de repede şi exact.
Rezolvând ecuaţia transferului radioactiv, se scoate în evidenţă atribuirea privind
răspunsurile umane la obiectele neclare.
Majoritatea informaţiilor pe care le obţinem prin sistemul vizual depind de
percepţia diferitelor intensităţi ale culorii, dintre variatele părţi ale câmpului de
expunere. Un obiect este recunoscut datorită culorii sau strălucirii diferitelor forme
care le înconjoară şi, de asemenea, din cauza variaţiei de culoare sau strălucire a
suprafeţei. Forma obiectelor este cunoscută de observator din aceste variaţii.
Diferenţa de intensitate este importantă în particular şi este baza principală a
clasicei teorii a vizibilităţii, [18]. Un obiect izolat în teren, de exemplu o clădire,
este văzută la distanţă de-a lungul liniei orizontale, ca în figura 5.9. Unghiul dintre
liniile de vedere corespund lui I1 şi I2 şi este foarte mic.
Fig. 5.9. Aşezarea relativǎ observator, obiect şi linia orizontală în definiţia vizibilităţii.
Intensitatea contrastului dintre testul obiect şi cerul orizontal vecin, este
definită prin relaţia:
I1 − I 2 (5. 54)
C=
I2
unde I 2 este intensitatea fondului şi I1 este intensitatea obiectului, ambele
măsurate la aceeaşi distanţă de observator.
Expresia intensităţii poate fi obţinută integrând ecuaţia transferului radiativ,
peste distanţa orizontală de la testul obiect la punctul de observare. Dacă b şi J, nu
sunt funcţii de s, rezultatul integrării este:
[
I ( s ) = I (0) ⋅ e − bs + J ⋅ 1 − e −bs ] (5. 55)
unde s = 0 , corespunde locaţiei testului obiect.

Ţinând seama de aceasta se obţine:
I 2 (0) [I1 ( s) − I 2 ( s )] (5. 56)
C= ⋅
I 2 ( s) I 2 ( 0)
şi substituind în (5.55) pentru [I 1 (s ) − I 2 (s )] rezultă:
I 2 (0) [I1 (0) − I 2 (0)]⋅ e − bs I 2 (0) (5. 57)

C= ⋅ = ⋅ C (0) ⋅ e − bs
I 2 ( s) I 2 ( 0) I 2 (s)
unde C (0 ) este contrastul la testul obiect.

În vizualizarea liniei orizontale a cerului, observatorul vede emisiile virtuale,
J, rezultate de la lumina solară. Acestea se referă câteodată la lumina ambiantă sau
la supralumină. Prin presupunere, lumina ambiantă nu este o funcţie de s.
Presupunem două linii de vedere în direcţia orizontală. Intensitatea în orice plan
normal al liniei de privire este egală cu emisiile virtuale sau lumina ambiantă J ;
pentru aceasta, I 2 (s ) = I 2 (0 ) = J = constant şi (5.57) devine:
C = C (0) ⋅ e − bs (5. 58)
Dacă testul obiect este perfect negru, atunci I 1 (0 ) = 0,C (0 ) = −1 , şi:
C = e − bs (5. 59)
Semnul minus din expresie rezultă deoarece testul obiect este mai întunecat
decât fundalul.
Parcursul vizual sau, mai comun, vizibilitatea, este definită ca distanţa la
oricare test obiect distins de fundal. De aici, contrastul minim, pe care ochiul îl
poate distinge, trebuie cunoscut pentru a-l introduce în identificare. Acest contrast
este indicat de C ∗ şi vizibilitatea corespunzătoare este s = s ∗ . Pentru un obiect
negru s = s ∗ .
C * = − exp(−b ⋅ s * ) (5. 60)
sau:
1 (5. 61)
s* = − ⋅ ln(−C * )
b
Parametrul C ∗ este, uneori, numit început de contrast sau contrast psihofizic,

deoarece depinde de percepţia umană. Bazată pe date de viteză medie, răspuns de
la un grup de indivizi, această valoare ajunge la valoarea 0.02, astfel încât,
1 3.912 (5. 62)
s* = − ⋅ ln 0.02 =
b b
De aici, vizibilitatea este invers proporţională cu coeficientul extins.
Deoarece b este o funcţie a lungimii de undă, vizibilitatea definită în acest sens
depinde şi de lungimea de undă.
Contribuţia luminii ambientale la obscurarea distanţei obiect vine, de cele
mai multe ori, de la aerosolul din vecinatatea observatorului. Lumina ambiantă din
mai multe părţi ale liniei de privire este, ea însăşi, redusă de aerosolul dintre
regiunea de origine şi observator. De exemplu, dacǎ parcursul vizual este de 1 km,
jumătate din obscuritate va fi produsă de 0.18 km de aerosol, din apropierea
observatorului. Duritatea evaluării aerosolului din apropierea observatorului este
un motiv din cauza căruia analiza teoretică idealizată, deasupra liniei orizontului,
este în mare măsură aşa cum este. Atâta timp cât aerosolul este destul de uniform în
vecinătatea observatorului, condiţiile de dincolo de el au o mică influenţă.
Totalul extincţiei atmosferice este suma contribuţiilor pentru aerosol,

dispersia moleculelor şi probabil absorbţia gazului de la o oarecare lungime de
undă, precum NO2 :
b = baerosol + bmolecular (5. 63)
Coeficientul de dispersie moleculară pentru aer se prezintă în tabelul 5.2.

Pentru lungimea de undă de 0.5 µm, vizibilitatea calculată din (5.62), este
aproximativ 220 km. Din acest motiv, vizibilitatea la câţiva kilometri sau chiar mai
puţin, oferă observatorului în mediul urban cu umiditate scăzută, extincţia de
aerosol primar cuvenit. În câteva cazuri poate să apară contribuţia absorbţiei de
NO2.
Tabel 5.2
Coeficientul de dispersie pentru aer în condiţii normale, [19].
λ bscat x 10-8 λ bscat x 10-8 λ bscat x 10-8 λ bscat x 10-8

(µm) (cm-1) (µm) (cm-1) (µm) (cm-1) (µm) (cm-1)
0.2 954.2 0.35 79.29 0.5 18.10 0.65 6.217
0.25 338.2 0.4 45.40 0.55 12.26 0.7 4.605
0.3 152.5 0.45 27.89 0.6 8.604 0.8 2.684
5.11. Difuzia combinată

Discuţiile precedente au fost limitate la procesul de difuzie, în care lungimea
de undă incidentă şi difuzată sunt egale (sau aproape egale), aceasta fiind difuzia
elastică. Lumina poate fi difuzată la lungimi de undă diferite, din cauza fasciculului
da raze incident (difuzie neelastică), ca rezultat al efectelor mecanice continue.
Fenomenul este cunoscut ca difuzia Raman, ilustrată în figura 5.10, care rezumă
absorbţia şi variaţiile procesului de difuzie.
Fig. 5.10. Ilustrarea schematică a diagramei absorbţiei în infraroşu şi dispersia Raman

elastică şi inelastică, a unei molecule cu 2 stări de cuantum oscilant.
Două amplitudini de vibraţie cuantică sunt prezente în moleculele difuzate:

starea fundamentală V = 0 şi starea excitatǎ, V=1. Energia fasciculului de raze
incident este cu puţin mai mare decât diferenţa energetică dintre cele 2 niveluri
energetice.
Protonii din fasciculul de raze incident pot duce la creşterea energiei
moleculelor de la 0 la 1, la o stare vizuală care nu corespunde nici unei stări. Sunt
posibile trei situaţii:
• molecula se poate întoarce la starea originală (0,1) prin emisia de foton cu
aceeaşi energie cu a fasciculului incident, ceea ce constituie o ciocnire
elasticǎ;
• molecula din starea 0 poate trece la starea 1, prin absorbţia unui foton, dar
cu emisia unui alt foton cu mai puţină energie decât cel absorbit, prin
emisie Stockes;
• molecula iniţială din starea energeticǎ suprioarǎ 1 poate cădea în starea
energeticǎ inferioarǎ 0, prin emisie de fotoni, cu energie mai mare decât
fasciculul incident, prin emisie anti Stockes. Emisia apare la frecvenţă
redusă şi cu intensitate mai mică, cu frecvenţă ridicată decât aceea a
fascicululul incident. Intensitatea efectului Raman este, de obicei, de
ordin mai mic decât la difuzia elastică.
Spectrul Raman are un număr de caracteristici care simplifică interpretarea.

1. Diferenţele dintre frecvenţele luminilor incidente şi difuzate sunt
independente de frecvenţa luminii incidente;
2. La o primă aproximare, schimbarea Raman este independentă de starea
(gaz, lichid sau solid) mediului de difuzie;
3. Energia corespunzătoare frecvenţei schimbării Raman, hvr , este egală
cu diferenţa dintre energiile a două stări diferite ale difuziei moleculare,
care pot fi obţinute din absorbţia sau emisia spectrală a mediului difuzat.
5.11.1. Difuzia Raman de către particule

Sunt câteva metode potrivite pentru analiza chimică directă a particulelor din
aerosol.
Spectroscopia Raman oferă posibilitatea de a se identifica specii chimice în
particulele de aerosol, pentru că spectrul este specific pentru structura moleculară
din material, în special modurile de vibraţii şi rotaţiile moleculelor.
Spectrul Raman a fost obţinut pentru fiecare particulă de granulă - micron de
pe suprafaţă, prin balanţa electrodinamică sau prin monodispersia aerosolilor
suspendaţi în răspândirea gazului. Au fost făcute, de asemenea, căteva măsurători
pentru amestecurile chimice şi polidispersia aerosolilor.
Spectrul Raman a unei particule sferice se deosebeşte prin încărcătura
materialului, datorită rezonanţei morfologiei dependente, care rezultă când

dispersia Raman, a fotonilor urmează dispersia Mie în particule. Metodele au fost
desfăşurate pentru a calcula modificarea spectrală, [20].
Măsuratorile şi calculelebazate pe teoria Raman, indică faptul că, intensitatea
dispersiei este aproximativ proporţională cu volumul particulei (sau masa) peste un
indice refractiv sigur şi valorile, πdp/λ > 0.2 .
În figura 5.11 se prezintă măsurătorile experimentale ale intensităţii Raman,
din monodispersia şi polidispersia aerosolului, [21]. Valorile sunt calculate pentru
diferite unghiuri de dispersie şi m = 1.5.
Particulele au avut diametrul între 0.4 - 1.8 µm şi masa materialului creşte de
la 0.4 la 13 g/m3. Figura arată că spectrul Raman este aproximativ independent de
mărimea distribuţiei peste acest rând şi este proporţional cu întreaga concentraţie
masică.
Încărcătura masei în aceste stadii este ridicată, aproximativ 0.4 g/m3. Această
concentraţie scade pe parcurs la aerosolii industriali şi terapeutici, dar câţiva au
mărime superioară la concentraţiile din aerosolii atmosferici.
Este posibilǎ determinarea unei dependenţe aproximative a difuziei în
volumul particulei, pentru o singură picătură suspendată ( 25 < d p < 66µ6 ), [22].
Fig. 5.11. Valorilor intensităţii dispersiei Raman.

Aceste rezultate sugerează că, într-o masă suficientă de substanţă este posibil
să se supravegheze concentraţia masei speciilor active chimice ale lui Raman, în
polidispersia scurgerii de aerosoli, compuşi din particule mari.
6. FUZIONAREA
PARICULELOR PRIN
CIOCNIRE ŞI COAGULARE
Anterior, dimensiunea funcţiei de distribuţie, n(v), s-a considerat o cantitate

cunoscută. Totuşi, procesul de depunere a rezultat în urma pierderilor particulelor
preferenţiale, din punctul de vedere al dimensiunilor. Astfel, procesele care au loc
în mediul gazos, includ procesele de coagulare şi conversia gazului în particule,
prin modificarea funcţiei de distribuţie n(v). Acest fenomen are loc permanent, de
exemplu, la producerea pigmentului de titaniu, în evoluţia atmosferică a
aerosolilor, dar şi în incinte artificiale, cum ar fi incineratoarele şi unităţile de
combustie internă.
Se va considera ciocnirea dintre particulele coalescente, proces denumit
coagulare.
Din punctul de vedere al coagulării, aerosolii sunt particule instabile.
Reducerea suprafeţei dintre particule, în procesul de coalescenţă, corespunde
reducerii energiei libere a lui Gibbs, în condiţii constante de presiune şi
temperatură. Procesul de determinare a ratei de coagulare a aerosolilor este în doi
timpi. În primul rând se derivează matematic expresia care ţine cont de ciocnirea
particulelor, ca funcţie de dimensiunea acestora. Aceasta încorporează o expresie
generală a funcţiei de frecvenţă a ciocnirii. Apoi, această funcţie este introdusă în
ecuaţia care ţine cont de ciocnirea propriu-zisă.
Mecanismul de ciocnire are la bază mişcarea browniană, în regim laminar şi
turbulent. De asemenea, se iau în considerare şi forţele de interacţiune dintre
particulele din interiorul domeniului considerat. Datorită faptului că procesele sunt
neliniare, apar mari dificultăţi în punerea în practică a teoriei matematice.
Se va considera mai întâi coagularea aerosolilor monodisperşi, pentru care
soluţiile analice sunt uşor de pus în aplicare. Rezultatele acestor calcule pot fi
suficient de exacte pentru anumite aplicaţii, în special în cele care au un timp redus
de expunere, [1,2,3]. Apoi, soluţiile pentru perioade lungi de timp („buna-păstrare”
a distribuţiei mărimii) se aproprie asimptotic, fiind discutate ulterior.
În cazul teoriei clasice a coagulării, coalescenţa are loc instantaneu, după ce
două particule interacţionează, formându-se o nouă sferă.
Termenul aglomerare se utilizează în cazul producerii procesului de
noncoalescenţă a ciocnirii, [4].
6.1. Funcţia de frecvenţă a fuzionării

Coliziunea şi coagularea conduc la o reducere a numărului total de particule
şi o creştere în mărimea medie. O expresie pentru rata de schimbare a
dimensiunilor unei particule poate fi obţinută după cum urmează.
Fie Nij numărul de coliziuni care au loc în unitatea de timp, pe unitatea de
volum dintre cele două clase de particule, de volume vi , respectiv vj. Toate
particulele sunt considerate sferice, ceea ce înseamnă că i şi j sunt unice,
reprezentând diametrele sferelor.
Când cele două particule intră în coliziune, conform modelului simplificat, se
unesc (coagulează) şi formează o a treia particulă, a cărui volum este egal cu suma
celor două iniţiale.
Din punct de vedere al concentrării de particule ni şi nj, cu volumele vi şi vj ,
frecvenţa de coliziune este:
( )
N ij = β vi ,v j ⋅ni ⋅n j (6. 1)
unde: β (vi, vj),este funcţia de frecvenţă a coliziunii, depinzând de mărimea

particulelor din coliziune, de temperatura şi presiunea gazului şi de caracteristicile
fluidului.
Dependenţa funcţională a acestor variabile este determinată de mecanismele
prin intermediul cărora particulele vin în contact.
În cazul unui spectru discret, rata formării particulelor de mărime k, prin
1
ciocnirea particulelor de dimensiuni i şi j este
2 i+ j=k ∑
N ij , unde notaţia i + j = k
indică însumarea celor două particule care fuzionează, adică:
vi + v j =v k (6. 2)
Factorul 1/2 este introdus deoarece fiecare coliziune este considerată de două
ori în sumă.
Rata pierderii dimensiunilor particulei k, prin fuziune cu alte particule, este
∑
∞
i =1
N ik .
Ştiind că rata netă de generare a particulelor de dimensiune k, este:
dnk 1 ∞ (6. 3)
dt
= ∑
2 i+ j=k
N ij − ∑N
i =1
ik
dacă înlocuim (6.1) în (6.3) atunci rezultă că:

dnk 1 ∞ (6. 4)
dt
= ∑
2 i+ j=k
β( vi ,v j ) ⋅ ni ⋅ n j − nk ∑ β( v ,v
i =1
i k ) ⋅ ni
Fuzionarea particulelor prin ciocnire şi coagulare 189
şi reprezintă ecuaţia dinamică pentru dimensiunile discrete ale spectrului, atunci când
se ia în considerare coagularea. Este numită şi ecuaţia lui Smoluchowski.
Soluţia (6.4) depinde de forma β(vi,vj), care este determinată de mecanismul
de fuziune al particulelor.
Teoria spectrului discret include expresiile frecvenţiei de fuziune a funcţiei
pentru coagularea browniană, în regim laminar, [4].
6.2. Coagularea Browniană

Particulele mai mici de un nanometru se ciocnesc, ca urmare a mişcării lor
browniene. Cele mai multe studii teoretice şi experimentale ale coagulării sunt
bazate pe studiul acestui mecanism. Pentru particulele mai mari, cea mai mare
parte a acestora fiind constituită din gaz, există evidenţe experimentale, în care se
arată că procesul de fuziune este limitat difuzional.
Considerăm o sferă de rază ai , fixată la originea sistemului de coordonate,
într-un mediu infinit, conţinând particule sferice în suspensie, de rază aj.
Particulele aj sunt în mişcarea browniană şi difuzează la suprafaţa
particulelor ai, fiind perfect scufundate.
Ştiind că concentraţia particulelor fuzionate aj, este r = ai + aj , atunci, în
coordonate sferice, ecuaţiei de difuzie devine:
∂n
∂n ∂r 2
=D ∂t (6. 5)
∂t r 2∂r
Pentru acest caz, condiţiile iniţiale sunt:
(6. 5a)
r = ai + aj , n = 0 (pentru oricare t); r > ai + aj , t = 0, n = n∞
Fie:
n −n  r  (6. 6)
w =  ∞  ⋅  
 
 n∞   ai + a j 
şi
x=
(
r − ai + a j ) (6. 7)
ai + a j
Substituind în relaţia (6.5) rezultă:

∂w D ∂ 2w (6. 8)
=
∂t (
ai + a j ) 2
∂x 2
cu condiţiile la limită: x = 0, w = 1 (pentru oricare t); x > 0, t = 0 şi w = 0.

Cu aceste condiţii, ecuaţia (6.8) corespunde difuziei monodimensionale într-
un spaţiu semiinfinit, a cărei soluţie este:
w = 1 − erf
(
x ⋅ ai + a j ) (6. 9)
1
2(D ⋅ t ) 2
unde erf, reprezintă eroarea funcţiei, când t → ∞, w → 1 – erf(0) = 1 şi

n∞ − n ai + a j (6. 10)
→
n∞ r
ceea ce reprezintă faza fixă a soluţiei pentru concentraţia de distribuţie, obţinută şi prin
∂n
considerarea = 0 în ecuaţia (6.5), rezolvată pentru n.
∂t
Din cauză că fluxul de particule aj , asupra unei particule ai , este:
 ∂n  (6. 11)
− D ⋅ 
 ∂r  r = ai + a j
rata de coliziune a particulelor aj ,cu o particulă ai , este:

 ∂n  (6. 11a)
F ( t ) = 4π ⋅ D ⋅  r 2 
 ∂r  r = ai + a j
Prin diferenţierea ecuaţiei (6.9) şi substituind-o în ecuaţia (6.11) obţinem:

 (6. 12)
ai + a j 
( )
F ( t ) = 4π ⋅ D ⋅ ai + a j ⋅ n∞ ⋅ 1 + 
 (πD ⋅ t )12 
 
Aceasta este rata pentru care particulele de dimensiune aj , se ciocnesc cu o
particulă fixă de mărime ai, într-un timp destul de lung (t >> (ai + aj)2/D).
Particulele apropiate, de tipul j, s-au coagulat sau difuzat, iar viteza locală de
coagulare este:
(
F ( t ) = 4π ⋅ D ⋅ ai + a j ⋅ n∞ ) (6. 13)
care este echivalentă cu soluţia de la ecuaţia (6.10), în stare staţionară.

Dacă particula centrală este, de asemenea, în mişcare browniană, constanta de

difuzie, D, ar trebui să descrie mişcarea relativă a două particule.
Mişcarea relativă este dată de xi – xj, unde xi şi xj sunt deplasările celor două
particule în direcţia x, faţă de un plan de referinţă.
Difuzia constantă, în mişcarea relativă, poate fi obţinută din coeficientul de
difuzie, din ecuaţia lui Einstein:
(6. 14)
Dij =
(x − x )
i j
2
= − +
2
xi2 2 xi ⋅ x j x j
= Di + D j
2t 2t 2t 2t
Cantitatea xi x j = 0 este independentă, datorită mişcării dintre două particule.

Frecvenţa de fuziune este prima derivată a funcţiei lui Smoluchowski şi se
obţine prin substituire în ecuaţia (6.13):
( ) (
β vi , v j = 4π ⋅ Di + D j ⋅ ai + a j)( ) (6. 15)
Pentru particule cu raza mai mică de 1 µm, timpul caracteristic

(a + a )
i j
2
(D + D )
i j
-3
este de 10 secunde şi utilizarea soluţiei, în regim staţionar, este de interes practic.
Dacă pentru determinarea coeficientului de difuzie se foloseşte relaţia lui
Stockes – Einstein şi dp >>l, această expresie devine:
  (6. 16)
2k ⋅ T  1 1   13 1
3
(
β vi , v j = )
3µ  13 + 1 3  ⋅  vi + v j 
 vi vj 
 
Forma ecuaţiei (6.16) se bazează pe presupunerea că, coeficienţii de difuzie

ai particulelor fuzionate nu se modifică, pe măsură ce particulele se apropie una de
cealaltă.
Pentru particule mult mai mici, frecvenţa fuziunii se obţine prin derivarea
expresiei din teoria cinetică a gazelor, în cazul fuziunii particulelor sferice, cu
comportare rigidă din punct de vedere elastic:
1 1 1 (6. 17)
 3  6k ⋅ T  2  1 1  2  1
6
2
 ⋅  +  ⋅  vi 3 + v j 3 
1
( )
β vi , v j =   ⋅ 
 4π   ρ p   vi v j   
în care ρp este densitatea particulei.

S-a propus o interpolare generală a formulei pentru β, care ia în calcul
tranziţia de la regimul moleculei libere (6.17), la regimul continuu (6.16), [5].
Variaţia funcţiei frecvenţă de coliziune β(a1,a2), cu mărimea particulelor cu

frecvenţa a1/a2 pentru aer, la temperatura de 23°C şi 1 atm, [5], calculate prin
interpolarea ecuaţiei, se prezintă în figura 6.1.
Valoarea lui β(a1,a2) este mai mică pentru particule monodisperse, de mărime
egală (a1/a2=1). Pentru a1/a2=1, β are valori până la o valoare maximă a numărului
Knudsen, apropiată de 5, [6].
Valoarea lui β(a1,a2) este mai mare pentru interacţiunea dintre particule cu
dimensiuni diferite. Curbele joase corespund regimului continuu.
Fig. 6.1. Variaţia funcţiei frecvenţă de coliziune cu mărimea particulelor.
6.3. Dinamica distribuţiei aleatoare pentru un aerosol

monodispers iniţial
O soluţie simplă a ecuaţiei cinetice, pentru alipirea browniană, poate fi
obţinută pentru sisteme aproape monodisperse.
Fixând vi = vj , în ecuaţia (6.16), funcţia de frecvenţă a coliziunii este dată
de:
8k ⋅ T (6. 18)
( )
β vi = v j =
3µ
=K
În cazul în care K = β, independent de dimensiunile particulei, poate fi

obţinută o soluţie analitică simplă pentru distribuţia aleatoare a unui aerosol,
iniţial monodispers. Prin substituirea în ecuaţia (6.4) rezultă:
dnk K ∞ (6. 19)

dt
=
2
∑ n ⋅n
i + j =k
i j − K ⋅ nk ∑n
i =1
i
∞
Fie ∑n
i =1
i = N ∞ , numărul total de particule pe unitatea de volum de fluid.
Când se însumează toate valorile lui k, rezultă:
dN ∞ K ∞
dN ∞ K (6. 20)
dt
=
2
∑ ∑n ⋅n
k =1 i + j = k
i j − K ⋅ N ∞2 ; ⇒
dt
= − N ∞2
2
Prin integrare rezultă:
N ∞ (0 ) (6. 21)
N∞ =
 K ⋅ N ∞ (0 ) ⋅ t 
1+  
 2 
unde N∞ (0) este numărul total de particule la t = 0.
Pentru K= 1 ecuaţia cinetică este:
dn1 (6. 22)
= − K ⋅ n1 ⋅ N ∞
dt
din care rezultă:
N ∞ (0 )
n1 = 2
 t (6. 23)
1 + 
 τ
unde,
2 3⋅ µ (6. 24)
τ= =
K ⋅ N ∞ (0) 4k ⋅ T ⋅ N ∞ (0 )
iar pentru k=2 rezultă,
t
N ∞ (0 ) ⋅
n2 = τ (6. 25)
3
 t
1 + 
 τ
În general:
k −1
t
N ∞ (0) ⋅  
 τ (6. 26)
nk = k +1
 t
1 + 
 τ
care este ecuaţia pentru distribuţia discretă a mărimii, pentru un aerosol considerat
iniţial monodispers şi având funcţia de frecvenţă a fuziunii independentă de
dimensiunile particulei.
Variaţiile lui N∞, n1, n2, … cu timpul de dispersie iniţial al aerosolului sunt
redate în figura 6. 2. La orice perioadă de timp t, distribuţia aleatoare este monoton
descrescătoare în funcţie de k. Numărul total al concentraţiei, N∞, şi concentraţia lui
n1, amândouă descresc monoton vertical , odată cu creşterea timpului. Concentraţia
lui n2 … trece printr-o valoare maximă, [4].
Fig. 6.2. Variaţiile lui N∞, n1, n2, … cu timpul de dispersie iniţial al aerosolului.
Deoarece funcţia (6.25), care dă frecvenţa coliziunilor este constantă, analiza
ar trebui să prezinte cele mai bune rezultate pentru valori mici ale raportului t/τ, în
timp ce aerosolul este aproape monodispersat.
Soluţia ecuaţiei (6.26) poate fi interpretată ca distribuţia mărimii particulelor
într-un sistem, la un timp t, după începerea procesului de coagulare. Pentru undele
mecanice, aceasta este echivalentă cu distribuţia timpului de contact t, în curgerea
de tip piston, unde t = x/U, x este distanţa de la intrarea în tub şi U viteza medie.
Suportul pentru teoria alipirii difuzive controlate a apărut ,original, din
experimentele cu aerosoli polidisperşi, [7]. Prin măsurarea coeficientului de

coagulare K, s-a constatat că acesta ar fi aproximativ independent de natura
chimică a materialului aersolului şi cu o valoare apropiată de cea teoretică.
Experimentele de la baza acestei teorii au fost făcute urmărind coagularea
aerosolilor monodisperşi, generaţi de un generator de aerosoli de condensaţie, [8].
Valorile măsurate experimental, ale coeficientului de coagulare, au fost comparate
cu valorile calculate teoretic. Asemenea experimente au asigurat sprijinul necesar
pentru folosirea teoriei nucleului lui Smoluchowski, în teoria coagulării.
6.4. Efectul câmpului de particule în coagularea

browniană
Frecvenţa de coliziune este modificată atunci când particulele exercită forţe,
una asupra celeilalte, [5]. Câmpul de cel mai mare interes rezultă din forţele van
der Waals, care sunt întotdeauna prezente şi forţele Coulomb, care apar când
particulele sunt încărcate electric. În continuare sunt luate în considerare ambele
tipuri de forţe. Forţele van der Waals sunt forţe slabe, de atracţie între moleculele
gazelor comprimate şi ale lichidelor, [9]. Sub denumirea de forţe van der Waals
sunt cuprinse forţele de dispersie mecanic cuantice, forţele iono-dipoli şi dipoli-
dipoli. Forţele coulombiene sunt forţe de atracţie electrostatică dintre electron, cu
sarcina negativă şi nucleu, cu sarcina protonului pozitivă.
Considerăm o particulă de rază ai , cu care difuzează particulele de rază a j .
În acest caz, particula ai exercită o forţă A(r), pe unitatea de masă a particulei aj ,
în mişcare browniană, în fluidul înconjurător. Presupunând particulele sfere
perfecte, fluxul de difuzie al particulelor a j , pe suprafaţa particulelor ai , este:
∂n A(r ) (6. 27)

J (r ) = − D + n
∂r f
În regim staţionar, numărul de particule care traversează fiecare suprafaţă
sferică , concentrică cu particula centrală, este constant:
∂n 4r 2 ⋅ π ⋅ A(r ) ⋅ n (6. 28)

4π ⋅ r 2 ⋅ J = const . = − F = − D ⋅ 4r 2 ⋅ π ⋅ +
∂r f
unde f este coeficient de frecare (fricţiune).
În loc de a folosi forţa A(r), este mai convenabil a introduce energia
potenţială a două particule, în funcţie de distanţa lor de separare, Ф(r):
dΦ( r ) (6. 29)
A( r ) = −
dr
substituind, se obţine:
 dn n dΦ  (6. 30)
F = 4r 2 ⋅ π ⋅ D ⋅  + 
 dr k ⋅ T dr 
Soluţia acestei ecuaţii, cu F = const., este:
 − Φ (r )   − Φ (r )  (6. 31)
F ⋅ exp   r exp  
 − Φ (r )   k ⋅T   k ⋅ T  dx
n = n∞ ⋅ exp 
 k ⋅T 
 +
4π ⋅ D ∞
∫ x2
unde n ∞ este concentraţia la r = ∞.

Dacă n = 0 la r = ai + aj, fluxul total a particulelor spre centrul sferei este,
F=
(
4π ⋅ D ⋅ n∞ ai + a j ) =
(
4π ⋅ D ⋅ n∞ ai + a j )
 Φ(x )  W (6. 32)
∞  exp k ⋅ T 
(
ai + a j)∫  2  dx
 x
ai + a j

 
Comparând această ecuaţie cu fluxul de particule, în absenţa unui câmp de
forţe exterioare, observăm că rezultatul a fost modificat cu un factor de corecţie, W.
Termenul energiei potenţiale, Ф(r), poate fi pozitiv sau negativ şi depinde în
mai multe feluri de r, pentru diferite tipuri de forţe ale câmpului.
Când Ф este pozitivă, apare fenomenul de respingere, iar când este negativă
apare fenomenul de atracţie. Efectul forţelor specifice asupra frecvenţei de
coagulare poate fi determinat evaluând integralele adecvate, aşa cum s-a prezentat
mai sus.
6.4.1. Efectul forţelor van der Waals
Forţele de atracţie dintre moleculele nepolare, neîncărcate, rezultă din dipolii

produşi de fluctuaţiile din norul de electroni. Energia de atracţie poate fi calculată
din teoria cuantică a propietăţilor moleculelor şi a distanţei dintre acestea, [10].
Energia de atracţie, Ф, dintre două particule sferice, se calculează prin
integrarea interacţiunilor dintre perechile de molecule, în particulele separate.
Pentru două particule sferice de rază ai şi aj, atracţia Ф este, [1,12]:
( ) (6. 33)
A  2ai ⋅ a j r 2 − ai + a j 
2
2ai ⋅ a j
Φ=−  2 + + ln 2 2
(
6  r − ai + a j )2
(
r 2 − ai − a j )
2
(
r − ai − a j )
unde r este distanţa dintre centrele sferelor, iar A este constanta lui Hamaker, care are
dimensiunile energiei. Valorile lui A, pentru diferite substanţe, sunt date în tabelul 6.1.
Pentru două particule sferice care au aceeaşi rază, a, energia de atracţie se
determină prin înlocuirea ai = aj = a în ecuaţia (6.33),
A   a 
2
2a 2  4a 2   (6. 34)
Φ=− 2
   + + ln 1 − 2  
6   r  r 2 − 4a 2  r  
Substituind în factorul de corecţie W, care apare în ecuaţia (6.32), se obţine:
 x2  (6. 35)
1  A ⋅ f (x )  x2
W= ∫0
exp  −
 6k ⋅ T 
dx; f(x)=  + 2
 2 2( 1 − x )
+ ln( 1 − x 2 )

iar x =r/a.
Pentru fuziunea particulelor de acelaşi diametru, efectul forţelor van der
Waals nu depinde de mărimea acestora, ci de raportul A/kT.
Integrala ecuaţiei (6.35), prezentată în figura 6.3, redă creşterea ratei de
coliziune a particulelor de diametru egal, sub acţiunea forţelor de atracţie van der
Waals, [13].
Tabel 6.1.
Constantele lui Hamaker pentru două substanţe identice ce interactionează în vid
Substanţă A(10-20J) Substanţă A(10-20J) Substanţă A(10-20J)

Apă 3.7 Polistiren 6.5 Oxid de fier 21
(Fe2O3)
Ciclohexan 5.2 Quart topit 6.3 Oxid de titaniu 43
(TiO2)
Benzen 5.0 Oxid de aliminiu 14 Metale 25-40
(Al2O3) (Au,Ag,Cu)
Fig. 6.3. Rata de coliziune a particulelor sub acţiunea forţelor Van der Waals.
Respectând ecuaţia atracţiei energiei (6.34), există două cazuri aparte care
prezintă interes.
1.) Când distanţa dintre sfere este foarte mică în comparaţie cu raza
particulei,
A⋅ a (6. 36)
Φ≅−
12 s
unde s = r - 2a, este cea mai scurtă distanţă dintre suprafeţele celor două particule. În
cazul în care s se apropie de 0, Ф se apropie de infinit.
Deseori se presupune că, distanţa dintre particule este de ordinul a câtorva
o
A , pentru a obţine valori finite rezonabile ale lui Ф, petru particulele aflate
aproape în contact.
2.) Când distanţa între particule este foarte mare (r >> a), energia de
interacţiune este:
16 A ⋅ a 6 (6. 37)
Φ≅−
9s 6
În acest caz, interacţiunile pe distanţă lungă au o formă similară cu cea a
interacţiunilor dintre molecule, mai precis, energia variază invers proporţional cu
distanţa dintre centrele particulelor, la puterea a şasea.
6.4.2. Efectul forţelor Coulomb
În cazul particulelor încărcate electric, expresia completă pentru forţa de

interacţiune dintre particule include termeni pentru forţa de inducţie, adăugată la
termenul principal pentru forţa lui Coulomb. Deseori este posibil să se neglijeze
forţele de inducţie, ceea ce duce la o energie potenţială de interacţie de forma:
zi ⋅ z j ⋅ e 2 (6. 38)
Φ=
ε⋅r
unde zi şi zj , reprezintă numerele atomice, e este sarcina electronului şi ε este constanta
dielectrică a mediului.
Factorul de corecţie W, va fi:
1 y (6. 39)
W= ( e −1)
y
unde:
zi ⋅ z j ⋅ e 2 (6. 40)
y=
(
ε ⋅ k ⋅ T ⋅ ai + a j )
y fiind cantitatea de energie potenţială electrostatică, la kT. Când particulele sunt de
semn opus, y va fi negativ iar factorul de corecţie pozitiv şi subunitar. Rezultatul

evidenţiază producerea mai rapidă a coliziunii, în comparaţie cu cazul particulelor
neutre din punct de vedere electric.
Depinzând de mecanismul de încărcare, aerosolii pot fi compuşi din
particule unipolare sau bipolare şi magnitudinea încărcărcării poate varia. Pentru
y <<1, sarcina poate fi numită slabă, iar pentru y >>1 este puternică.
Aerosolul atmosferic are o sarcină bipolară slabă, cu un număr egal de
particule încărcate pozitiv şi negativ. Pentru un asemenea aerosol, efectele
frecvenţei de coliziune pot fi estimate calculând separat rata de coliziune a
particulelor de acelaşi semn şi de semn opus şi apoi mediind ratele.
Pentru aerosolii puternic bipolari ( y >>1), această compensare nu are loc.
Creşterea mare a coliziunii, rezultată din forţele de atracţie, depăşeşte scăderea
cauzată de respingere.
6. 5. Frecvenţa coliziunii în stratul laminar de curgere

Particulele dintr-un fluid, aflat în curgere laminară, se ciocnesc din cauza
mişcării lor relative. Liniile de curent sunt considerate drepte şi mişcarea particulei
este rectilinie. Aceasta este o prezentare simplificată a ceea ce se întâmplă datorită
efectului particulelor asupra curgerii şi a faptului că, mişcarea lor nu râmane
rectilinie. Modelul este folosit pentru un calcul aproximativ.
Figura 6.4.a) prezintă expresia derivatei funcţiei frecvenţei de coliziune,
pentru o singură particulă, într-un mediu cu raza ai, care interacţionează cu particule
de raze aj (figura 6. 4.b). În figura 6.4 a) se prezintă modelul ideal de coliziune a
particulelor în câmpul de curgere. Particula din partea de sus se mişcă cu o viteză
mai mare şi interacţionează cu particule cu viteze mai mici. În figura 6.4.b) se
prezintă geometria coagulaţiei în mişcare laminară, în care particula cu raza ai, are
originea în centrul de coordonate al sistemului. Gradientul de viteză du/dx este
constant şi viteza relativă a centrului sferei la axa x, este x(du/dx).
Fig. 6.4. a) Modelul ideal de coliziune; b) geometria coagulaţiei în mişcare laminară.

du
Viteza unei particule la suprafaţă este x şi ca urmare, parcursul particulei
dx
în zona dx, este:
du (6. 41)
F = nj ⋅ x (ai + a j ) ⋅ sinθ ⋅ dx
dx
( )
Deoarece x = ai + a j cos θ , numărul total de particule care plutesc în sfera
centrală este:
π/ 2
du (6. 42)
∫ (a + a )
3
F = 2 ⋅ (2 ) ⋅ n j ⋅ i j ⋅ sin 2 θ ⋅ cosθdθ
0
dx
Prin integrare se obţine:

4 3 du (6. 43)
F=
3
(
ai + a j ⋅ ⋅ n j
dx
)
Frecvenţa de coliziune este:
4 du (6. 44)
N ij =
3
(
ai + a j )
3
dx
⋅ ni ⋅ n j
Frecvenţa de coliziune pentru coagularea în regim laminar este:

4 3 du (6. 45)
β( vi ,v j ) =
3
(ai + a j
dx
)
Acest rezultat a fost obţinut pentru prima dată de Smoluchowski. Această
analiză nu ia în considerare pierderile locale care apar la curgerea din regiunea
dintre particulele apropiate.
Substituind în (6.19), ecuaţia coagulării în regim laminar, pentru un spectru
discret, devine:
dnk 1 4 du 
∞
4 du (6. 46)
dt
= ∑ (
2 i+ j =k  3
ai + a j )
3
dx
⋅ ni ⋅ n j  −

∑ 3 (a
i =1
i
3
+ ak )
dx
⋅ ni ⋅ nk
Dacă sistemul este compus din particule cu dimensiuni aproximativ egale,

adică ai ≈ aj = a, atunci ecuaţia (6. 45) devine
dN ∞ 16 du 3 2 (6. 47)
=− a ⋅ N∞
dt 3 dx
dar:
4 (6. 48)
π ⋅ a 3 ⋅ N ∞ = Φ = const
3
deci:
dN ∞ 4Φ du (6. 49)
=− ⋅ N∞
dt π dx
Trebuie reţinut că rata de scădere este proporţională cu N ∞ , în cazul
coagulării datorate mişcării Browniene, în regim continuu.
N ∞ (0 ) 4Φ du (6. 50)
ln = ⋅ ⋅t
N∞ π dx
6.6. Curgere laminară simultană cu mişcarea browniană

Au fost făcute experimente referitoare la coagularea aerosolilor, în prezenţa
unei curgeri laminare şi a unei mişcări browniană, [14]. Pe baza acestor experienţe
se consideră că viteza de modificare a concentraţiei de particule este:
dN ∞ 4α k ⋅ T 2 4G ⋅ α ts ⋅ Φ (6. 51)
= − bm N ∞− N∞
dt 3 µ π
unde αbm este un coeficient empiric, de coeziune pentru mişcarea browniană, αls este
coeficientul de coeziune în mişcarea staţionară, iar G = du/dx.
Integrând ecuaţia (6.51), considerându-se αbm = αls, rezultă:
 N + R  N ∞ ( 0 )  4 ⋅ α ⋅ G ⋅ Φ ⋅ t (6. 52)
ln  ∞   =
 N ∞  N ∞ ( 0 ) + R  π
unde R = 3GΦµ/kT. Valoarea coeficientului αbm este 0.375 în experimentele care au loc
în absenţa stratului liniar.
În figura 6.5 se prezintă valorile coeficientului G, din ecuaţia (6.52), iar în
figura 6.6 se prezintă valorile corectate ale aceluiaşi coeficient. Liniile drepte au
fost obţinute pentru diferite rate de curgere, în concordanţă cu teoria, însumând
efectele mişcării browniene în curgere. Punctele reprezintă rezultatele
experimentale. Când curgerea coagulantă domină, o linie a log N∞ în raport cu t, ar
trebui să fie o linie dreaptă. Acest lucru a fost confirmat experimental, la nivel
ridicat al curgerii, cu un hidrosol monodispers.
Fig. 6.5. Curgere laminară simultană cu dispersia browniană.
Fig 6.6. Curgerea coagulantă dominantă.

6.7. Coagularea turbulentă

6.7.1. Microscala Kolmogorov pentru dinamica turbulenţei
În practică, coagularea are loc, în principiu, în curgeri turbulente. Pot fi date
ca exemplu sistemele de combustie, scurgeri de gaze şi chiar în atmosferă.
Coagularea turbulentă devine importantă pentru particule mai mari, de câţiva
microni, dar poate avea mare importanţă pentru aerosolii submicronici, la nivele de
turbulenţă ridicată.
Efectele turbulenţei asupra coagulării sunt înţelese parţial. Există neclarităţi
în teoria fundamentală a turbulenţei şi în mişcarea particulelor mici, în apropierea
curentului de curgere turbulent.
Analiza teoretică se bazează pe concepte care derivă din ipoteza energiei în
cascadă a unei curgeri turbulente, [15,16]. Conform acestei ipoteze, curentul
turbulent este iniţial format din turbioane mari, a căror mărime generează
turbulenţa. Energia este transferată de la vârtejurile mari la cele mici.
Pentru mişcarea turbionilor mari, efectul vâscozităţii nu este important şi nu
generează decât pierderi forte mici ale acestor structuri.
Când numărul Reynolds (bazat pe mărimea şi viteza turbioanelor) este
suficient de mare, raza de disipare a energiei este statistic independentă de
dinamica turbionilor mari. În acest caz, mişcarea la scală foarte mică este omogenă
şi izotropă, adică este independentă de direcţia mişcării. Astfel, mişcarea este
influenţată de rata energiei disipate pe unitatea de masă de fluid, ε d (dimesional
L2T-3) şi de υ , vâscozitatea cinetică a fluidului.
Bazându-ne pe εd şi ν, se poate considera din punct de vedere dimensional o
1
 υ3  4
lungime de scară λ k =   , cunoscută sub denumirea de microscala
 εd 
Kolmogorov.
Conform ipotezei energiei în cascadă, disiparea vâscoasă are loc la scări mult
mai mici decât λ k şi la numere Reynolds suficient de mari.
Pentru analiza coagulării, de către curenţii turbulenţi, şi efectele turbulente
inerţiale, este necesară o concentrare a particulelor, N, suficient de ridicată, pentru
ca distanţa dintre particulele aflate în ciocnire să fie mai mică de λk, altfel,
particulele ar fi prea îndepărtate pentru a se putea descrie mişcarea lor relativă,
folosind teoria mişcării la scară mică.
De exemplu, concentraţiile atmosferice de microni şi particule mai mari sunt,
de obicei, mai mici de 103 particule pe cm-3.
Aceasta corespunde la distanţe medii între particule, nu mai mari de 0.1 cm,
mult mai mari decât λk , pentru atmosferă.
6.7.2 Coagularea în regim turbulent

Coliziunile dintre particulele distribuite într-un gaz turbulent se pot realiza ca
rezultat al curgerilor unor curenţi mici pe distanţe mai mici decât λk. Acest proces
este analog cu coagularea în regim laminar, discutată mai sus. Formarea nucleului
de coagulaţie poate fi determinată prin analiză dimensională (regim turbulent).
Funcţia de frecvenţă a coliziunii β(vi,vj) (dimensional L3T-1, und L – lungime
şi T -timp), este presupusă a fi funcţie a distanţei de interacţiune (ai + aj), şi un
gradient al vitezei caracteristice.
Pentru turbulenţă izotropică, gradientul de viteză este dat de ecuaţia, [17]:
2 1 (6. 53)
 ∂ul  2 ε 2
  =  d 
 ∂xm  15  ν 
unde ℓ şi m, fac referinţă la coordonate ortogonale.

Deoarece gradientul de viteză are dimensiunea de timp T-1, atunci se cere o
analiză dimensională,
1 (6. 54)
 ε 2
( ) (
β vi , v j = 1.3 d  ai + a j ) 3
 ν 
unde constanta 1.3 este o valoare constantă, [18], bazată pe o ipoteză plauzibilă cu
privire la dinamica fluidului turbulent. Rezultatul este foarte asemănător cu cel pentru
curent laminar, din ecuaţia (6.44).
Turbulenţa poate conduce, de asemenea, la coagulare, ca urmare a efectelor
inerţiale. Când particulele de mărimi (mase) diferite sunt prezente în acelaşi turbion
accelerat, o mişcare relativă este indusă între particulele care s-ar putea ciocni. Din
nou scala de mişcare a particulei este considerată mai mică decât λk.
Pentru determinarea vitezei relative dintre particule se utilizează, cu
aproximaţie, forţele Stockes dintre particule:
du (6. 55)
m⋅
dt
(
= − f u − uf )
unde u şi u f sunt viteza particulei şi respectiv viteza fluidului- gazului.
Introducând viteza relativă dintre particule şi gaz în relaţia (6.55) se obţine:
d uR du f (6. 56)
= −β uR − , unde uR = u − u f
dt dt
Când caracteristica de timp β −1 = m f este mică în comparaţie cu scala
timpului celui mai mic turbion, în cazul particulelor de aerosol, termenul duR dt
poate fi neglijat, rezultând:
1 du f (6. 57)
uR = −
β dt
Viteza pătratică medie a două particule i şi j , de mase diferite, este dată de:
2 2 (6. 58)
1 1   du f 
(u − u )
i j
2
= − 
 βi β j 
 
   dt 
Pentru turbulenţele izotropice, la numere Reynolds foarte mari, pătratul
acceleraţiei medii a turbioanelor care fluctuează, este:
2 3 (6. 59)
 du f  ε 2
  ≈ d1
 dt 
v2
Presupunând o formă gaussiană, frecvenţa de coliziune a nucleului este, [18]:
3 (6. 60)
1 1 ε d4
( )
β vi , v j = 1.81 ⋅ π ai + a j ( )
2
−
βi β j 14
v
( )2
unde π ai + a j , reprezintă secţiunea de coliziune. Această analiză este limitată la
particulele cuprinse în microscala Kolmogorov. Rata de coliziune pentru particulele
mai mari este puţin diferită, [19].
Modelele pentru coagularea în curent laminar şi turbulent, ca şi în curent
turbulent inerţial, sunt de formă geometrică în natură. S-a presupus că particulele
sunt sfere rigide, care urmăresc curgerea fluidului şi nu s-au luat în considerare
curgerile locale în regiunea din apropierea particulelor. Aceste curgeri locale
presupun reducerea eficienţei de coliziune din cauza rezistenţei crescute la
mişcare, pe parcurs ce particulele se apropie una de alta. Eficienţa maximă este
dată de ecuaţia de mai sus. Există incertitudini cu privire la eficienţa ciocnirii,
necesare pentru a corecta modelele geometrice discutate mai sus. Câteva chestiuni
ale acestei probleme pot fi obtinuţe din calcule de coagulare a diferitelor
sedimente. În acest proces, particulele sedimentare mici sunt absorbite de
particulele mai mari şi mai rapide.
Frecvenţa de coliziune poate fi scrisă:
( )
β vi , v j = α dx ⋅ π ai + a j ( ) (c
2
ti − ctj )
2 (6. 61)
unde α dx este eficienţa coliziunii şi restul ecuaţiei reprezintă mişcarea particulei printr-o
secţiune de coliziune, π(ai +aj )2. Termenul (cti – ctj), reprezintă viteza particulelor mari
în comparaţie cu cea a particulelor mici. Eficienţa de coliziune α dx , a fost evaluată

numeric luând în considerare efectul interacţiunii particulelor la înaintarea acestora,
[3,20]. Frecvenţele de coliziune, calculate pentru cazul în care cea mai mare particulă
sedimentară este de 10 µm, sunt, de obicei, mai mici decât 0.1.
S-au realizat teste experimentale ale previziunilor teoretice asupra coagulării
turbulente, în condiţii controlate, [21]. Pentru curgerea unor particule de latex (de
0.6 mm) suspendate în soluţie apoasă şi în curgere turbulentă cu numere Reynolds
între 17000 şi 51000, printr-o conductă, la milocul ţevi turbulenţa a fost aproape
izotropică, [21], iar disiparea de energie pe unitatea de masă se poate calcula cu
relaţia:
4 v*
3 (6. 62)
εd =
Dteava
cu v* viteza de fricţiune (frecare) şi Dteava , diametrul ţevii. Viteza de fricţiune poate fi
calculată din căderea de presiune.
Există o mare discrepanţă între predicţiile teoretice ale eficienţei de coliziune,
pentru coagularea în aerosoli de către diferite sedimentări şi măsurătorile
experimentale ale coagulării, pentru curentul turbionar. Nu se cunoaşte dacă
această discrepanţă se datorează diferenţelor de bază din mecanismul coagulării sau
diferitelor fenomene necunoscute care acţionează în fluid.
Diferitele mecanisme de coliziune sunt comparate în figura 6.7, care prezintă
funcţia frecvenţei de coliziune pentru o particulă 1 µm, care interacţionează cu alte
particule de mărimi diferite cu diametre între 0.1 şi 10 µm.
Fig. 6.7. Comparaţie între mecanismele de coagulare.

Coagularea prin segmentare are la bază ε d = 5 şi 1000 cm²/s³. Curbele de

sedimentare diferenţiale au fost obţinute prin aproximarea calculelor presupunând
curgerea Stokes în jurul celei mai mari dintre sferele în cădere, [22]. ε d = 5 cm²/s³
corespunde unei înălţimi în atmosferă de 100 m , [23]. La înălţimea de 1 m,
ε d ≈ 1000 cm²/s³ şi segmentarea devine mecanismul dominant al coagulării pentru
particule mari. Pentru o regiune de ţeavă unde curgerea este turbulentă (rata
3
4 f  2 3
energiei disipate, pe unitatea de masă de fluid este dată de ε d =   U , unde
d2
f este factorul Fanning de fricţiune, d este diametrul ţevii şi U este viteza gazului.
Pentru o ţeavă subţire de 10 cm în diametru, cu aer la 20°C şi Reynolds de 50000,
ε d este aproximatv 20000 cm²/s³.
6.8. Ecuaţia coagulării în cazul funcţiei de distribuţie

continuă
Pentru funcţia de distribuţie continuă, rata de coliziune dintre particule în
razele de la v la v + dv şi de la v la v+d v este dată de :
( ) ()
rata de coliziune = β v ,v ⋅ n(v ) ⋅ n v ⋅ dv ⋅ d v (6. 63)
unde formele funcţiei frecvenţei de coliziune discutate anterior sunt aplicabile.

Rata formării particulelor de mărime v prin coliziunea particulelor mai mici
de mărime v - v şi v este dată de:
1 v (6. 64)
formarea în raza dv = ∫ β( v ,v − v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v − v ) ⋅ dv  ⋅ dv
2  0 
Aici am folosit rezultatul unde iacobian pentru transformarea din coordonata
sistemului (v, v - v ) la ( v , v) este reprezentat de unitate. Factorul 1/2 e introdus
doar în cazuri discrete deoarece coliziunile sunt luate câte două în integrală.
Rata pierderii particulelor de mărime v prin coliziune cu alte particule
(exceptând monomerii) este:
(6. 65)
pierderea în raza dv =  β( v ,v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v ) ⋅ dv  ⋅ dv
∞
0 ∫ 
Rata netă de formare a particulelor de mărime v este:
∂( n ⋅ dv ) 1  v
=  β( v , v − v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v − v ) ⋅ dv  dv
∫
∂t 2 0  (6. 66)
−  β( v ,v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v ) ⋅ dv  dv
∞
∫
0 
Împărţind prin dv se obţine:
∂n 1 v ∞ (6. 67)
=
∂t 2 0 ∫ ∫
β( v , v − v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v − v ) ⋅ dv − β( v ,v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v ) ⋅ dv
0
ceea ce reprezintă ecuaţia coagulării pentru funcţia de distribuţie continuă, pentru care
s-au dat unele metode de rezolvare, [1,2,3]. Nu au fost obtinuţe soluţiile pe cale
analitică care să aibă sens fizic.
Ca şi în cazul distribuţiei discrete, soluţiile ecuaţiei (6.67) reprezintă
subiectul a două interpretări fizice importante. Ele reprezintă schimbările cu timpul
a aerosolului, într-o cameră în absenţa convecţiei sau depuneri pe pereţi. Alternativ,
pot fi interpretate ca soluţie sigură pentru un aerosol ce curge printr-o conductă şi
aici, fără interacţiuni cu pereţii. În acest caz ∂n/∂f = U(∂n/∂x), unde U reprezintă
viteza uniformă în conductă, iar x este distanţa în direcţia curgerii.
6. 9. Soluţie similară pentru coagularea în regim

continuu
O metodă de rezolvare a multor probleme de coagulare a fost descoperită
bazându-se pe folosirea transformărilor de similaritate, pentru funcţia de distribuţie
a mărimilor (Swift şi Friedlander,1964; Friedlander şi Wang 1966)[30;8]. Soluţiile
astfel găsite sunt forme asimtotice, ce se apropie după durate mari, şi acestea sunt
independente de distribuţia iniţială a mărimilor. Soluţiile de tip închis, pentru
maxime şi minime ale distribuţiei, pot fi uneori obţinute astfel, iar metodele
numerice pot fi folosite pentru a fixa soluţiile pentru mărimi intermediare ale
particulelor. În mod alternativ, Monte Carlo şi metodele discrete ale secţiunilor, au
fost folosite pentru aflarea unor soluţii. Transformarea de similaritate pentru
distribuţia mărimii particulelor se bazează pe presupunerea că, fracţii din particule,
la o mărime a razei dată, sunt funcţie numai de volumul particulei normalizat prin
volumul mediu al acesteia:
n( v ,t ) ⋅ dv v v (6. 68)
= ψ  ⋅ d  
N∞ v  v 
unde v = φ/N∞, reprezintă volumul mediu al particulei iar ψ, este o funcţie

adimensională, a cărei formă nu se schimbă cu timpul. Ambii termini ai (6.68) sunt
adimensionali.
Prin rearanjare obţinem:
N∞
2 (6. 69)
n( v ,t ) = ⋅ ψ( η )
φ
unde η = v/ v = N∞v/φ.
Există, de altfel, relaţii integrale:
∞ (6. 70)
N ∞ = n ⋅ dv∫ 0
şi
∞ (6. 71)
∫
φ = n ⋅ v ⋅ dv
0
unde n = n(v,t). Este necesar ca n(v)=0 pentru v→0 şi respectiv v→∞.

În termenii funcţiei de distribuţie nd (dp, t), transformarea de similaritate ia
forma:
N∞
4/3 (6. 72)
nd ( d p , t ) = ψ ⋅ d ( ηd )
φ1 / 3
unde ηd = dp(N∞/φ)⅓. Atât N∞ cât şi φ , sunt în general, funcţii de timp. În cel mai
simplu caz, nici un material nu se adaugă sau nu se pierde din sistem iar φ este
constant. Numărul concentraţiei N∞, scade pe moment ce coagularea are loc.
Dacă distribuţia corespunde orcărei valori ale N∞ şi φ este cunoscut,
distribuţia pentru alte valori ale lui N∞, corespunzând altui moment, poate fi
determinată din (6.69) dacă ψ(η) este cunoscut. Formele distibuţiei, la momente
diferite de timp, sunt similare când se face reducerea la scală. Din acest motiv
distribuţia se spune că este autoconservatoare.
Determinarea formei lui ψ, se face în doi paşi. Primul, forma specială a
funcţiei (6.69) este testată prin substituirea în ecuaţia coagulării pentru distribuţia
continuă (6.67) a funcţiei de coeziune a frecvenţei. Dacă transformarea este
consistentă cu ecuaţia, este obţinută o ecuaţie normală pentru ψ ca fiind funcţie de
η. Următorul pas este să găsim soluţia acestei ecuaţii în (6.70) şi (6.71) şi totodată
să fie găsite limitele la n(v).
6.10. Soluţie similară pentru coagularea browniană

Pentru coagularea browniană în raza continuă, funcţia de coliziune a
frecvenţei este dată de (6.16). Substituţia unei forme similare (6.69) reduce ecuaţia
de coagulare pentru distribuţia continuă (6.67) cu (6.16) sub următoarea formă:
1 dN ∞  dψ 
 2ψ + η =
N ∞ dt  dη 
 
 −1 1
 1 1 
ψ( η )ψ( η − η )η 3 + ( η − η ) 3  ⋅  1 +
kT η
3µ ∫
0

1 
  3 (η − η )3 
dη (6. 73)
η 
 
2kT  1 1
 1 1
ψ( η ) ψ( η )η 3 + η 3  ⋅  1 + 1  d η
∞
−
3µ 0 ∫
   3
η η 3 
Schimbarea cu timpul a numărului de concentraţie se obţine integrând peste

toate coliziunile:
dN ∞ ∞ ∞ (6. 74)
dt
= −0.5 ∫ ∫ β( v ,v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v ) ⋅ dv ⋅ dv
0 0
Factorul 0.5 este introdus deoarece integralele duble numără fiecare coliziune
de două ori: prin substituirea (6.69) şi (6.16) în (6.74) se obţine:
dN ∞ 2k ⋅ T 2 (6. 75)
=− (1 + a ⋅ b ) ⋅ N∞
dt 3µ
unde:
∞
1 (6. 75a)
a= ∫
0
η3 ⋅ ψ ⋅ dη
şi
∞
−1 (6. 75b)
b= ∫
0
η 3 ⋅ψ ⋅ dη
Ecuaţia următoarea, (6.76) provine din aceeaşi formă, ca şi (6.21), pentru

scăderea numărului total de concentraţie într-un sistem monodispers, diferind
constanta:
 11

(1 + a ⋅ b )η dψ +  2a ⋅ b − b ⋅ η 3
− a ⋅ η3  ⋅ ψ +
 (6. 76)
dη  
∞  η− η 1/ 3
∫0
ψ ⋅ (η − η ) ⋅ψ( η )1 +    d η = 0
  η  
care este o soluţie integrodiferenţială normală pentru ψ cu η, fiind o variabilă

independentă.
În acelaşi mod, transformarea de similaritate (6.69) reprezintă o posibilă
soluţie particulară a ecuaţiei de coagulare, împreună cu mecanismul de coagulare a
mişcării browniene. Totuşi, este încă necesar a arăta că poate fi găsită o soluţie
pentru ecuaţia transformării (6.76) cu (6.70) şi (6.71).
Soluţiile analitice ale (6.76) dau minimele şi maximele distribuţiei, prin
aproximări corespunzătore.
Distribuţia completă poate fi obţinută numeric prin potrivirea distribuţiilor
pentru maxime şi minime, subiectele integrării formelor (6.70) şi (6.71) fiind :
∞ (6. 76a)
∫ ψ ⋅ dη = 1
0
şi
∞ (6. 76b)
∫ η ⋅ ψ ⋅ dη = 1
0
Rezultatele calculului numeric sunt prezentate în figura 6.8 unde sunt

comparate cu calculele numerice extrase pentru spectrul discret, începând cu un
sistem monodispers. Există o bună concordanţă între cele două metode de calcul.
Alte calcule indică faptul că, forma similarităţii este o soluţie asimtotică
independentă de distribuţiile iniţiale studiate până acum.Valorile lui a şi b, au fost
găsite ca fiind 0.9046 respectiv 1.248. Prin (6.75) găsim o corespondenţă de 6.5℅,
creştere a constantei de coagulare comparată cu valoarea aerosolilor monodisperşi
(6.21). Rezultatele mai multor calcule recente, folosind o metodă secţională
discretă, sunt cuprinse în tabelul 6.2. Pentru a preciza mărimea distribuţiei unui
aerosol ce coagulează într-o cameră fără depuneri, se aplică următoarea procedură:
concentraţia volumetrică a aerosolului este presupusă constantă şi egală cu valoarea
ei iniţială (cunoscută). Schimbarea numărului concentraţiei cu timpul se calculează
cu relaţia (6.75).
Mărimea distribuţiei în orice moment, poate fi aflată pentru orice valoare a
v=φη/N∞, din relaţia n = ( N∞2/ φ) ψ(η). Calculul este reaizat pentru o rază de
valoare η. A fost măsurată, [24], schimbarea funcţiei de distribuţie a mărimii
particulei cu timpul, pentru coagularea fumului unei ţigări. Fumul ieşit de la o
ţigară a fost repede amestecat cu aer curat, iar amestecul a fost introdus într-un
recipient de 12 litri, unde a avut loc coagularea.

Rata de diluare a fost de 294 volume de aer la 1 volum de fum dens. Pentru a
urma procesul de coagulare, mostrele de fum au fost luate din balon la intervale
egale de 4 minute şi au fost transferate într-un colector centrifugal de aerosoli, unde
au fost clasificate.
Fig. 6.8. Distribuţia particulelor autoconservante pentru coagularea browniană.
Tabel 6. 2.
Valorile distribuţiei mărimii autoconservante pentru (ψc) - molecule continue şi (ψf )-
molecule libere, [25,26].
η ψf ψc η ψf ψc
0.006 0.0408 0.1218 0.080 1.0486 0.8384

0.007 0.0632 0.1581 0.090 1.0605 0.8559
0.008 0.0891 0.1933 0.1 1.0649 0.8678
0.009 0.1176 0.2271 0.2 0.9668 0.8755
0.010 0.1479 0.2592 0.3 0.8351 0.8563
0.015 0.3079 0.2895 0.4 0.7232 0.7883
0.020 0.4560 0.4170 0.5 0.6309 0.7156
0.025 0.5809 0.5124 0.6 0.5542 0.6466
0.030 0.6830 0.5852 0.7 0.4895 0.5830
0.035 0.7654 0.6418 0.8 0.4344 0.5252
0.040 0.8315 0.6868 0.9 0.3871 0.4730
0.045 0.8846 0.7230 1 0.3459 0.4259
0.050 0.9271 0.7525 1.5 0.2041 0.3834
0.060 0.9880 0.7766 2 0.1247 0.2271
0.070 1.0261 0.8132 2.5 0.0777 0.1348
Mărimile curbelor de distribuţie au fost măsurate, împreună cu valoarea

totală a numărului de particule, pe unitatea de volum, obţinându-se astfel, prin
integrare, grafică a mărimii distribuţiei curbelor. Fracţiunea de volum a
materialului din aerosol a fost φ = 1.11 × 10 −7 . Teoria şi experimentul sunt
comparate în figura 6.9 şi figura 6.10.
Fig. 6.9. Comparaţie pentru distribuţia experimentală a mărimii pentru fum de tutun.
Fig. 6.10. Date experimentale şi teoretice pentru fumului de tutun din aerosol.
În figura 6.9 punctele experimentale de îmbătrânire la fiecare 30 de secunde
sunt prezentate sub o formă teoretică de prezicere. În această comparaţie cu ipoteza

spectrului mărimii autoconservante s-a considerat φ=1.11*10 -7, N∞=1.59*107 cm-3.
În figura 6.10 sunt prezentate rezultatele măsuratorilor schimbărilor în
funcţia de distribuţie a timpilor măsuraţi, în comparaţie cu teoria. În concluzie,
convenţia este corectată. Rezulatele experimentale scad semnificativ de mult faţă
de teorie în partea de sus a spectrului, (particule de dimensiuni mari). Calcul a
considerat φ=1.11*10 -7 şi valoarea experimentală a lui N∞.
6.11. Soluţii similare pentru coagularea în regimul

moleculelor libere
În general, când frecvenţa ciocnirilor β(v, v ) este o funcţie omogenă a
particulelor de volum, se poate efectua transformarea într-o ecuaţie diferenţială
întreagă.
Funcţia β(v, v ), se spune că este omogenă şi depinde de gradul λ, dacă β(αv,
α v ) = α λ β(v, v ). Oricum, chiar dacă transformarea e posibilă, o soluţie a ecuaţiei
transformate nu poate să existe, astfel încât să satisfacă o condiţie la limită şi o
integrală la limită.
Când particulele sunt aşa de mici, astfel încât să fie o cale liberă, frecvenţa
funcţiei de coliziune este dată de (6.17):
1 1 1 2 (6.77)
 3  6  6kT  2  1 1  2  3
1 −1 
β( v , v ) =   + v + v 3 
 
 4π   ρ p   v v   

care este o funcţie omogenă de ordinul 1/6 dintr-o particulă de volum.
O transformare similară se poate efectua şi poate fi găsită o soluţie a
transformatei ecuaţiei, [28].
Valoarea mărimii adimensionale a funcţiei de distribuţie ψ(η), pentru
moleculele libere şi a regimului continuu, sunt de asemeni date în tabelul 6.2.
Pentru regimul moleculelor libere, schimbarea numărului total de particule cu
timpul este:
1 1
α  3   6kT  2 6
1 11
dN ∞ 6 6
=−    φ N∞ (6. 78)
dt 2  4π   ρ p 
în care constanta α este o funcţie integrală de ψ şi se găseşte ca fiind 6.67, din calcule
numerice.
Pentru coagularea unor particule ultrafine există o bună concordanţă a datelor
experimentale cu cele simulate prin metoda Monte Carlo.
6.12. Timpul de atingere al autoconservării distribuţiei

Timpul necesar pentru a ajunge la forma de autoconservare depinde de
distribuţia iniţială. Cu cât distribuţia iniţială ajunge mai aprope de forma
asimptotică, cu atât se măreşte viteza de apropiere.
Pentru aerosolii iniţiali monodisperşi perioada de timp necesară pentru a
ajunge la autoconservare este, [29]:
−1
 1 1

6  
 3   6kT  2 1  (6. 79)
τ ad = 5  v0 6 ⋅ N ∞ (0 )
 
 4π   ρ p  
 
pentru regimul de molecule libere unde v0 , reprezintă volumul iniţial al particulei.
Pentru regimul continuu avem:
−1
 2k ⋅ T ⋅ N ∞ (0 ) 
τ ad = 13  (6. 80)
 3µ 
Criteriul necesar atingerii formei de autoconservare a fost reprezentat de
faptul că, deviaţia geometrică standard (σg), a funcţiei de distribuţie, ar trebui să fie
aproximativ ± 1% din asimptotica de autoconservare σg.
Având în vedere acest lucru, ar trebui reţinut faptul că, distribuţia
autoconservării poate fi aproximată cu o funcţie de distribuţie cu σg =1.44 şi 1.46,
pentru regimurile continue şi ale molecului libere.
Când mărimea distribuţiei iniţiale este normală, timpul de atingere a
autoconservării depinde puternic de cât de departată este σg iniţial, de valoarea
pentru forma asimptotică.
În figura 6.11 se prezintă timpul necesar τf pentru distribuţia normală, timp
necesar pentru a atinge autoconservarea prezentat sub forma unei funcţii de σg0:
−1
 1 1

 
 3  6  6kT  2 1  (6. 81)
tad = τ f   v0 6 N ∞ (0 )
4π  
   p 
ρ

 
Pentru un aerosol monodispers, cu un diametru iniţial al particulei de 1nm şi
o concentraţie iniţială de 1018 particule pe cm3 la 1800 K, timpul necesar atingerii
autoconservării este de 34 nsec.
Pentru o concentraţie iniţială de 1016 avem timpul de 3.4 µsec.
În practică, fiecare volum de gaz poate avea numeroase schimbări de
temperatură în timp.
Fig. 6.11. Timpul necesar atingerii autoconservării.

La concentraţii mari de particule, distribuţia de mărime, în orice volum de
gaz, se poate autoconserva, dar diferit, în comparaţie cu distribuţia din alte volume
de gaz. Din această cauză distribuţia se poate autoconserva local. Aria
autoconservării va fi mai extinsă decât pentru orice autodistribuţie individuală.
Mărimea distribuţiei funcţiei de autodistribuţie în cazul aerosolurilor combinaţi
poate fi diversificată, ca mod de obţinere, dacă există o serie de perioade clar
diferite. Aceasta înseamnă că autodistribuţia poate fi autoconservată local. Mostre
din multe particule de gaz sau colectate din curgerea gazului, vor produce o
compoziţie de autoconservare a distribuţiei locale. Expansiunea compoziţiei
distribuţiei va fi mai mare decât orice altă autoconservare a distribuţiei, ceea ce
reprezintă un minim.
7. DINAMICA COMPUŞILOR:
FORMARE ŞI
RESTRUCTURARE
După cum se cunoaşte, ciocnirea particulelor sferice conduce la formarea

unor particule mai mari, prin fenomenul de coalescenţă (aglomerare sau coagulare).
De regulă, termenul de coagulare este utilizat pentru a desemna unirea unor
molecule lichide, astfel încât particula rezultată este în principiu, sferică.
Aglomerarea, în general, desemnează alipirea fizică a particulelor, astfel încât
particula rezultată nu este, de regulă, sferică; nu este exclusă nici posibilitatea unor
alipiri chimice şi formarea de particule sferice. Particulele iniţiale care se ciocnesc
sunt numite particule primare şi sunt, în majoritate, generate din procese industriale
sau naturale. Procesul de sfărâmare a aglomeratului în particule mai mici, care, în
general, nu coincid cu cele iniţiale din care s-a format aglomeratul, este denumit
restructurare.
Particulele primare generate de procesele industriale sau naturale sunt
aproape polidisperse. În analiza teoretică a aglomeratelor compuse din astfel de
particule, acestea se presupun a fi monodisperse. Aglomeratele pot varia ca
mărime, de la câţiva microni la 100 nm.
Aglomeratele apar în emisiile de la surse, cum ar fi, motoare diesel şi
combustia cărbunelui pulverizat, în producţia comercială de particule fine. Emisiile
particulare care provin din combustia cărbunelui şi din incinerare pot fi produşi
direct din fragmente de cenuşă anorganică oiginală sau prin volatilizarea selectivă a
unui compus din cenuşă.
Practic, s-a demonstrat că, de cele mai multe ori, aglomeratul se
restructurează în particule mai mici şi apoi se poate reforma un nou aglomerat.
Acest proces este permanent şi dinamic.
Pentru a analiza dinamica mărimii distribuţiei particulei rezultate, deci a
aglomeratului format, este necesară stabilirea unor metode de caracterizare a
structurii aglomeratului şi influenţa mişcării browniene sau câmpurilor de forţe
externe, asupra formării şi structurii aglomeratului.
Dinamica mărimii de distribuţie depinde puternic de structura aglomeratelor,
de mărimea particulelor primare şi de mărirea volumului de aerosol.
Modul în care se comportă dinamica aglomeratelor diferă semnificativ de cea
a particulelor sferice, mai ales în domeniul molecular liber (dp << lp). Aglomeratele
nu sunt structuri rigide. Evidenţa restructurării interne a aglomeratelor aerosol şi
flexibilitatea nanoparticulelor înlănţuite sunt importante pentru analiza
comportamentului acestor aglomerate.
7.1. Caracterizarea aglomeratului

Structura unui aglomerat este destul de neregulată după cum se observă din
figura 7.1 , în care este prezentată imaginea unor aglomerate de aluminiu, generate
de oxidarea aluminiului trimetil, în flamă de metan-aer. Cea mai lungă dimensiune
a aglomeratelor este cca 0.25µm.
Fig. 7.1. Structura unor aglomerate de aluminiu.

Un aglomerat poate fi considerat a fi compus din particule primare Np , de
rază ap0. De obicei, există variaţii de mărime ale particulelor primare, dar teoretic
se neglijează. Structura aglomeratelor are o rază caracteristică, R, care în figura 7.1
este de ordinul a câteva zecimi de microni.
S-a determinat experimental că, în multe cazuri de interes practic, numărul
total al particulelor primare Np , într-un aglomerat, este raportat la R , printr-o
expresie de forma:
Df (7. 1)
Np ≈ R
unde exponentul Df este dimensiunea fracţională sau dimensiunea H (Hausdorff).
Această relaţie este, de obicei, adevărată din punct de vedere statistic,
rezultată din calculul mediei aritmetice a mai multor aglomerate cu acelaşi Np.
Valoarea lui Df depinde de detaliile procesului de formare a aglomeratului.
Pentru aglomerate compacte avem Df → 3, în timp ce pentru structurile înlănţuite
avem Df → 1.
De regulă, Df poate fi raportat la aranjarea particulelor primare în cadrul
aglomeratelor.
7.1.1. Funcţii de corelare

Formarea controlată a aglomeratelor este întâlnită în procesele industriale de
depunere a unor pelicule metalice, cât şi de topire a unor filamente electrice
încălzite. Pe baza măsurătorilor efectuate, [3], în urma experimentelor de depunere
Dinamica compuşilor: formarea şi restructurarea 219
browniană a vaporilor din filamente în atmosferă de heliu, s-a constata formarea

unor aglomerate din particule primare de circa 7 nm.
Aglomeratele particulelor primare, formate de ciocnirea browniană, au fost
analizate la microscopul electronic şi au fost caracterizate măsurând densitatea
medie a punctelor ocupate de particule, la o distanţă r , de fiecare punct ocupat,
pentru toate valorile lui r. Fotografiile aglomeratelor depozitate sunt proiecţii
bidimensionale ale obiectelor tridimensionale.
Când Df < 2, proiecţia bidimensională are aceeaşi valoare a lui Df , ca
aglomeratul tridimensional original, datorită unei mici suprapuneri printre
particulele primare compatibile cu Df ≤ 2.
Pe baza acestor date s-a propus o funcţie a densităţii autocorelate, între
perechi de particule primare.
Pentru un aglomerat tridimensional, considerăm ρ(r’) , densitatea la punctul
de referinţă a vectorului r’ şi ρ(r’+r) , densitatea la r’ + r , cu observaţia că ρ = 1,
dacă locul este ocupat şi ρ = 1 , dacă nu este ocupat.
Funcţia c(r), densitatea medie a punctelor ocupate la o distanţă r , de orice alt
punct ocupat , este:
1 (7. 2)
c( r ) =
Np
∑ ρ( r' ) ⋅ ρ( r' + r )
r'
unde r este magnitudinea distanţei dintre puncte, iar Np este numărul total de perechi al
particulelor numărate.
Această funcţie se presupune că depinde doar de distanţa r , ce separă cele
două puncte. Numărătoarea este limitată la valori ale lui r mult mai mici decât
mărimea aglomeratului şi mult mai mari decât particulele primare.
O relaţie simplificată a funcţiei de corelaţie este de forma, [3]:
c( r ) ≈ r − B (7. 3)
unde B este determinat prin măsurători, [4,5,6].

Tendinţa aglomeratelor de a urmări o lege a puterii a fost confirmată de
comportamentul aglomeratelor compuse din diverse materiale.
Dacă se consieră funcţia de corelare (7.3), numărul total de particule într-un
aglomerat tridimensional de rază R ,este:
(7. 4)
∫
N p ≈ 4π ⋅ r 2 ⋅ r − B dr
Df 1
care după integrare conduce la, N p ≈ R , identică cu (7.1), sau R ≈ N p D f , dacă
R >> a po şi în care , D f = 3 − B .
Din panta funcţiei de autocorelare, poate fi obţinută valoarea lui Df. Alte
metode de determinare a lui Df sunt din imagini ale aglomeratelor, [3, 7].
Valoarea lui c(r) nu defineşte complet structura aglomeratului. Funcţiile

corelate de ordin mai mare vor fi necesare pentru o mai completă definire a
structurii aglomeratului. Astfel, Df reprezintă doar o descriere parţială a
morfologiei.
Aglomeratele sunt fracţionale din punct de vedere statistic. Ecuaţia (7.1)
descrie raza medie a multor aglomerate cu acelaşi Np şi cu aceeaşi mărime a
particulelor primare. Aglomeratele nu sunt fracţii adevărate, pentru că nu sunt pe o
scară infinit invariantă. Limita inferioară a mărimii unui aglomerat este particula
primară (Np = 1).
Pentru multe aplicaţii practice, relaţia puterii (7.1) necesită o constantă sau un
coeficient proporţional adecvat.
Se consideră cazul particulelor primare monodispersate, de rază ap0 , care se
supun unei corelaţii la o putere şi considerăm că procesul de aglomerare este
independent de ap0. Proprietăţile statistice ale aglomeratelor produse de acest
proces nu depind de magnitudinea lui ap0. Deci, dacă ap0 ar fi multiplicat cu un
factor de zece, valoarea lui Df nu ar fi afectată şi nici alte funcţii corelate ale
particulelor de ordin înalt nu ar fi luate în considerare în această analiză. Aceasta
înseamnă că sistemul ar trebui să măsoare R/ap0, astfel că (7.3) devine:
Df (7. 5)
 R 
N p = A⋅ 
 a p0 
 
Constanta A depinde de modul în care R, raza caracteristică a aglomeratelor,
este definită şi, de asemenea, mai depinde de procesul prin care aglomeratele se
formează şi de numărul lui Knudsen. Valoarea lui A poate varia pentru diferite
valori ale lui Df. Dacă r → ap0 (Np → 1), atunci A are valoare unitară. Totuşi,
pentru Df ≠ 3, relaţia (7.5) se aplică doar pentru valori mari ale lui Np, unde R >>
ap0.
Mărimea aglomeratului caracteristic, cel mai des folosită, este variaţia
diametrului, definit ca diametrul unei sfere cu acelaşi coeficient de frecare ca şi al
aglomeratului, în condiţii dinamice similare, astfel că raza de rotaţie este:
(7. 6)
Rg =
∑ m⋅r
i i
2
∑m i
unde m este masa particulei primare, iar ri este distanţa particulei primare din centrul
masic.
Diametrul variabil este valoarea care, de obicei, este raportată la studii
experimentale, pentru că este uşor de măsurat şi depinde, în mod complex, de
mecanica fluidului şi/sau de interacţiunile moleculare între gaz şi aglomerat. Raza
de rotaţie este un parametru geometric, care depinde doar de dispunerea spaţială a
particulelor în aglomerate.
Diametrul variabil este, de obicei măsurat, folosind un analizor variabil

diferenţial. În intervalul moleculelor libere, diametrul variabil, măsurat în acest fel,
nu este influenţat de direcţia câmpului electric. Mişcarea browniană conduce la
orientarea aleatorie a aglomeratelor şi diametrul variabil va fi calculat ca valoare
medie. Acest diametru ar trebui să fie apropiat de calculele din viteza de formare a
aglomeratelor. În regim continuu aglomeratele pot deveni orientate, ca şi cum se
mişcă în interiorul gazului, sub un potenţial aplicat. Aceasta va afecta măsurarea
diametrului variabil şi poate cauza erori în calculul vitezei de formare a
aglomeratului prin agitaţie browniană.
În intervalul moleculei libere este important diametrul sferei, cu aceeaşi
proiecţie a ariei cu a aglomeratului. Relaţiile dintre diametrul variabil, raza de
rotaţie şi diametrul echivalent a proiecţie ariei aglomeratului, au permis
determinarea coeficientului A. Valoarea factorului A , pentru molecule libere şi
regim continuu, este cuprinsă între 0.95 şi 1.43, [8]. Valorile mai mari ale lui A au
fost raportate în regimul tranzitoriu, [9]. Valorile lui A şi R , luate ca raze de rotaţie,
sunt cuprinse între 1.05 şi 1.59 , pentru agregarea aglomeratelor deja formate.
Aceste valori au fost calculate pentru ambele regimuri ale moleculelor, regimul
continuu şi regimul moleculei libere. Pentru aglomeratele de negru de fum, formate
în flacăra metan-aer, A = 1.23 ± 0.07, [10].
7. 2. Modelarea şi simularea formării aglomeratelor

În simularea computerizată a formării aglomeratelor, particulele eliberate în
anumite poziţii în spaţiu se mişcă într-o manieră specificată, înainte de a veni în
contact. Sunt necesare unele ipoteze simplificatoare în ceea ce priveşte natura
aglomerării între ciocniri şi natura proceselor de ciocnire. Aceste ipoteze pot
aproxima ciocnirile aglomeratelor reale sau pot fi versiuni idealizate ale proceselor
reale. Simularea computerizată aduce informaţii despre structura aglomeratelor din
care pot fi obţinute dimensiuni fracţionale, cât şi informaţii ale distribuţiilor
mărimilor aglomeratelor.
Au fost construiţi algoritmi de calcul pentru a simula procesul de aglomerare,
[11]. Calculele bazate pe aceşti algoritmi produc structuri ale căror valori ale lui Df
tind să se apropie de o limită asimptotică, care depinde de algoritm. Se consideră 3
tipuri de algoritmi, fiecare având două subcazuri. Aceste 6 exemple sunt ilustrate în
figura 7.2.
7. 2.1. Agregarea prin difuzie browniană

Sunt posibile două tipuri de agregare prin difuzie browniană.
În primul, la originea agregatului format (bidimensional sau tridemensional)
stau numai particule primare individule. O particulă primară este considerată fixă şi
o altă particulă este eliberată dintr-o poziţie aleatorie, într-un volum care înconjoară
particula fixă. Particula nou eliberată îşi însuşeşte un mers aleatoriu, până când se
ciocneşte cu particula fixă sau iese din volum. O altă particulă este apoi eliberată şi
procesul este repetat la infinit. Aglomeratele generate în acest mod au o
dimensiune fracţionară de 2.5 şi au un centru mai mult sau mai puţin bine definit.
Aglomeraţia de aerosoli nu este limitată la ciocnirea dintre particula primară
şi aglomerate. Al doilea submod de formare a agregatului este având la bază
aglomeratele formate, care se ciocnesc brownian.
Calculul începe cu particula primară, distribuită într-o poziţie de structură
tridimensională. Aceste particule execută o mişcare aleatorie şi formează
aglomerate care se ciocnesc, de asemenea, pentru a forma aglomerate mai mari.
Structurile rezultate sunt înlănţuite (Df = 1.80)
Fig. 7.2. Comparaţie a structurii aglomeratelor formate prin simulare numerică.
7. 2.2. Agregarea prin ciocnire plastică

În procesele ciocnirii plastice se consideră că particulele de aerosol se mişcă
liniar între două ciocniri. În momentul ciocnirii, particula care are o viteză mai
mare intră mai adânc în particula sau agregatul format, care se mişcă cu o viteză
mai redusă, producând structuri compacte, cu Df = 3.0. Direcţia şi mărimea
traiectoriei liniare este aleatoare.
În cazul ciocnirii plastice a două aglomerate de particule, se produc structuri
înlănţuite, cu Df ≈ 1.95. Ca şi în agregarea prin difuzie browniană, ciocnirile dintre
agregate produc aglomerate cu valori mai mici ale lui Df decât iniţial.
Nanoparticula de funingine (negru de fum) şi cuarţul, sunt produse comercial
în cantitaţi mari, sub formă de aditivi, pentru fabricarea cauciucului şi alte procese
industriale din procesarea aerosolului la temperaturi înalte. Aglomerateleproduse
comercial seamană cu produsele agregatului aglomerat – aglomerat.

7. 2.3. Agregarea prin adeziune limitată
În ambele modele de agregare prezentate anterior, prin difuzie browniană şi
ciocnire plastică, se produce întotdeauna un agregat compus prin adeziune. Acesta
este, de obicei, cazul când particulele submicronice de aerosoli se ciocnesc, cu
condiţia ca acestea să nu aibă încărcări de aceeaşi mărime. Atunci când particulele
care se ciocnesc au sarcini electrice de acelaşi fel, poate exista o barieră la
adeziunea particulă-particulă rezultată, de exemplu, de la stratul dublu electric.
Rezultatul barierelor la adeziune poate fi simulat în calcule computerizate
extinzând modelul de difuzie, pentru a necesita ciocniri repetate înainte de lipire.
Acest proces, cunoscut ca agregarea prin adeziune limitată, conduce la structuri
mult mai compacte decât modelele anterioare.
În acest caz, agregatul produs de două particule sau o partciculă şi un agregat
are valoarea lui Df apropiată de 3, în timp ce pentru agregatul aglomerat–
aglomerat, Df se apropie de 2. Valoarea asimptotică apropiată de Df , depinde de
numărul ciocnirilor care sunt cerute înainte ca fuziunea să aibă loc.
7. 2.4. Numărul de coordonare şi dimensiunea fracţionară

Un număr de coordonare al aglomeratului, cN , poate fi definit ca număr
mediu de contacte al particulelor, în structura unui aglomerat. Numărul de
coordonare este important pentru a înţelege mecanica aglomeratelor şi proprietăţile
lor electronice. De asemenea, valoarea lui cN poate fi legată de termodinamica
restructurării aglomeratelor.
Formarea unui aglomerat reduce suprafaţa totală a energiei libere a unui nor
de particule elementare, neataşate, cu energia liberă a legăturilor prezente în
aglomerat.
Informaţia despre cN este mult mai limitată decât cea referitoare la Df. La fel
ca Df şi cN , depinde de algoritmul de calcul care determină procesul aglomeratului.
Oricum, nu există o relaţie unică între cN şi Df , cu excepţia structurilor înlănţuite,
pentru care Df = 1 şi cN = 2 (neglijând capetele înlănţuirii).
Pentru structurile aglomeratelor compacte Df = 3 şi cN poate avea valori mult
mai mari, în funcţie de mecanismul de formare şi restructurarea internă succesivă.
Variaţia lui cN cu Np , a fost studiată utilizând simulările pe calculator a
formaţiunilor aglomeratelor prin metodele prezentate, [12, 13]. Utilizând simulările
aleatoare de tip Monte Carlo, aglomeratele particulelor primare au fost generate
prin cele trei tipuri de agregare.
Tipul reţelei (cubic/hexagonal) pentru mersul aleatoriu, a afectat cN, dar nu şi
Df. Pentru a micşora probabilitatea de lipire, cN şi Df cresc datorită faptului că,
particulele primare penetrează mult mai adânc în aglomerate. Numărul de
coordonare este, de asemenea, influenţat de numărul particulelor primare pe
aglomerat, Np.
7. 2.5. Simulări de aglomerate

În simularea agregării prin difuzie browniană, timpul şi mărimea intervalelor,
de obicei, nu sunt direct legate de mărimea particulelor şi proprietăţile gazului. O
legătură directă a fost făcută, [7], pe baza calculelor ecuaţiilor 2.38–2.40, prin
introducerea vâscozităţii gazului, a temperaturii şi diametrului primar al
particulelor, [4,7].
Calculele pentru traiectoriile particulelor acoperă şi moleculele libere şi
intervalele continue. Pentru a stabili poziţia iniţială a particulelor în regiunea
cubică în spaţiu, a fost folosit un generator de numere aleatorii. Tendinţele
particulei iniţiale au fost stabilite folosind un număr aleatoriu, pentru a produce
numere normal distribuite pentru particulele care sunt în echilibru termic cu gazul
purtător. Condiţiile legăturii periodice au fost folosite pentru a elimina influenţa
suprafeţei cubului în mişcarea aglomeratului.
Parametrul de control analizat este timpul de relaxare al particulei,
m (7. 7)
β −1 =
f
unde m şi f sunt masa, respectiv coeficientul de frecare.
Coeficientul de frecare al unui aglomerat compus din Np , particule primare
cu diametrul ap0 , a fost considerat, pornindu-se de la coeficientul de frecare al unei
singure particule, ca fiind:
f ≅ d p2 0 ⋅ N p (7. 8)
Făcând acestă aproximare, efectul înlănţuit al celorlalte particule primare este

neglijat. Atât masa particulei cât şi coeficientul de frecare sunt proporţionale cu Np
şi deci, β ,este independent de mărimea aglomeratului.
În intervalul moleculelor libere, aglomeratul modifică diametrele unora dintre
particule, înainte de a-şi schimba direcţia, în timp ce în regim continuu aglomeratul
difuzează o mică parte din diametrul particulei, înainte de o schimbare a direcţiei,
semnificativă. Estimarea duce la mişcarea particulei pentru descrierea translaţiei,
dar nu pentru rotaţie.
Studiile au arătat efecte semnificative ale rotaţiei aglomeratului în
dimensiunea fracţională. Valoarea lui Df , pentru aglomerate a fost determinată în
funcţie de R şi Np şi este cuprinsă între 1.89 şi 2.07 , în intervalul moleculelor
libere.
Calculele pentru regimul continuu dau valori lui Df , similare cu cele pentru
regimul moleculelor libere. Aceste valori se încadrează în intervalele determinate
pentru ciocnire plastică şi aleatorie ale agregaţiei cu adeziune limitată, [4].
Mărimea estimată a distribuţiilor aglomeratelor, date de agregatele aglomerat
– aglomerat, se poate apropia de o formă de autoconservare, [14].
7. 3. Distribuţia mărimii aglomeratului

Distribuţia mărimii aglomeratului poate fi ,de asemenea, calculată folosind o
formulă aproximativă pentru coliziunea nucleului. Este o diferenţă fundamentală
între această aproximare şi simularea numerică directă a procesului de coagulare.
În simularea pe calculator, valoarea lui Df este determinată de algoritmul coliziunii
şi necesită mai întâi o alegere a valorii lui Df , care apare în coliziunea nucleului. În
intervalele moleculei libere, forma elementară a coliziunii nucleului este presupusă
a fi aceeaşi ca la teoria cinetica a coliziunii sferelor rigid elastice,
1 1 (7. 9)

2  k ⋅T 2  1 1  2
( ) (
β vi , v j = π d pi + d pj )⋅  ⋅ +
 2π   mi m j 
(
unde π d pi + d pj )
2
este coliziunea peste secţiunea aglomeratelor de clase i şi j, iar
1 1
 k ⋅T 2  1 1  2
  ⋅  + este tendinţa relativă medie între aglomeratele ciocnite.
 2π   mi m j 
( )
Deci, frecvenţa de coliziune β vi ,v j este echivalentă cu volumul de gaz
degajat pe unitatea de timp, de către ciocnirea aglomeratelor. Expresia pentru
tendinţa relativă medie este bazată pe presupunerea că, aglomeratele sunt în
echilibru termic în relaţia puterii aglomeratului,
Df (7.10)
v  R 
Np = = A⋅ 
v0  a p0 
 
unde ap0 este raza particulei primare într-un aglomerat şi v este volumul
solidelor în aglomerate.
Valoarea determinată statistic pentru R mediu, calculat pentru mărimea mai
multor aglomerate Np (sau v) este folosită ca raza coliziunii în ecuaţia (7.9).
Dacă dimensiunea fracţionară a aglomeratelor este între 2 şi 3, proiecţiile
plane ale secţiunilor transversale ale aglomeratelor sunt date de:
(7.11)
secţiunea transversală ~ (Ri + Rj)2
sau ţinând seama de (7.10),
(7.12)
secţiunea transversală ~ (i1/Df + j1/Df)2, (2 ≤ D f ≤ 3)
Pentru Df > 2 sau j >> i, secţiunea transversală calculată în (7.12), creşte mai
rapid decât liniaritatea lui j. În acest caz, secţiunea transversală a aglomeratului va
fi mai mare decât suma secţiunilor transversale ale particulei primare care compune
aglomeratul. Acest caz nu este posibil, pentru că unele dintre particulele interne din
aglomerat sunt ecranate de alte particule. Deci, aplicarea relaţiei (7.12) este limitată
la Df > 2.
În simularea pe calculator discutată anterioar, dimensiunea fracţionară şi
distribuţia mărimii aglomerate sunt determinate de algoritmul coliziunii. În
calculele bazate pe ecuaţiile de distribuţie, valoarea lui Df este stabilită anterior şi
distribuţia aglomeratului este calculată independent. Se presupune că Df este
constantă. Această presupunere s-a dovedit corectă, prin simularea pe calculator a
aglomeratului.
4 3
Pentru că volumul aglomeratului este πR , rezultă că densitatea
3
Np D −3
aglomeratului, ρa = , este proporţională cu R f .
4 3
πR
3
Cum parametrul D f − 3 este negativ, rezultă că ρa trebuie să descrească cu
creşterea mărimii particulei, [11].
În analizele care urmează se presupune că A este constant în (7.10) şi este
egal cu unitatea, pentru a simplifica calculele ; această constantă este introdusă în
( )
β vi ,v j . Această ipoteză este corectă dacă există informaţii mai precise despre A.
Considerând A = 1, relaţia (7.9) devine:
1 1 2 (7. 13)
 1 1  2  D f 
λ 6 1 1
2−
 6k ⋅ T
2  3 
( )
β vi , v j = 
ρ
   a p 0
Df
 +  vi + v j
 vi v j  
Df 
 , ( R << l p )
   π
4    
2 1
unde λ = − .
Df 2
Pentru intersecţia domeniilor, Df = 3, expresia se reduce la simpla coagulare.
Ecuaţia (7.13) poate să nu fie valabilă pentru ciocnirea unei particule mari cu o
particulă mică. Diametrul ciocnirii între o particulă şi un aglomerat, în ipoteza
adeziunii limitate, depinde de numărul Knudsen , Kn, la fel ca Df, [15].
În analiza prezentă s-a presupus că diametrul coliziunii se măsoară doar cu
Df. Pentru că rata coliziunii între aglomeratele mari şi particulele primare este
ridicată, alimentarea cu particule primare este rapid epuizată. Efectul numărului Kn
rămâne cel mai important în timpul primelor etape ale coliziunii. În concordanţă cu
acestea, relaţia (7.13) nu este valabilă pentru Df < 2, în regimul moleculei libere,
propunându-se alte modele, [16,17].
În regimul continuu, frecvenţa de coliziune pentru aglomerate este bazată pe
expresia:
( ) ( )(
β vi , v j = 4π ⋅ d pi + d pj ⋅ Di + D j ) (7. 14)
unde dpi este diametrul coliziunii. Pentru Np >> 1000, coeficienţii de difuzie ai
aglomeratelor Di , se apropie de valoarea Stokes – Einstein, pentru o sferă
impermeabilă cu diametrul egal cu cel al coliziunii dpi, [18].
Astfel, pentru legea puterii aglomeratelor, frecvenţa de coliziune devine:
  (7. 15)
   1 1

2k ⋅ T  1 1
( )
β vi , v j =
3µ  D1
+ 1 ⋅v D f + v D f
  i j

 , (N p >> 1000 )
 v f vDf   
 i j 
7. 4. Autoconservarea distribuţiei mărimii aglomeratelor

Frecvenţa de coliziune pentru aglomerate, considerând legea puterii, este
funcţie omogenă de volumele particulelor care se ciocnesc:
( ) (
β α ⋅ vi ,α ⋅ v j = α λ ⋅ β vi , v j ) (7. 16)
unde i şi j sunt numerele particulelor primare în aglomerate şi λ este gradul de

2 1
omogenitate, λ = − . Pentru regimul moleculelor libere avem λ = 0, pentru
Df 2
regimul continuu, deci independent de Df.
Proprietatea omogenităţii face posibilă utilizarea autoconservării pentru
soluţionarea distribuţiei mărimii asimptotice a legii puterii aglomeratelor.
Rezultatele au avantajul asigurării relaţiilor simple, uşor de interpretat şi testat,
pentru dependenţa funcţiei de distribuţie a mărimii particulei în timp. Aşa cum am
notat anterior, valoarea lui Df este independentă, nu poate fi determinată fără a face
câteva ipoteze simplificatoare.
Ecuaţiile de autoconservare primară se determină introducând variabile
similare în ecuaţiile folosite în teoria pentru coagularea particulelor:
N ∞2 (7. 17)
n( v ) = ⋅ ψ (η)
φ
v φ
unde η = , v= şi v este volumul solidelor în particulele aglomerate. Ca şi în
v N∞
teoria autoconservării clasice, se presupune că, concentraţia volumetrică a solidelor, φ
,este constantă. Această presupunere poate fi micşorată în cazuri determinate, precum
condensarea, când rata de condensare urmăreşte relaţii specifice.
Rata de descreştere a numărului de unităţi N∞ ,a particulei, este dată de:
1 (7. 18)
∫ ∫ ( )
N∞ ∞ ∞
=− β vi ,v j ⋅ ni ⋅ n j ⋅ dvi ⋅ dv j
dt 2 0 0
Acestă expresie poate fi evaluată pentru distribuţia autoconservării în regimul

moleculelor libere, ţinând seama de relaţiile (7.13) şi (7.17),
N∞ 1 (7. 19)
= − a ⋅ c ⋅ φλ ⋅ N ∞2 − λ
dt 2
1 6
λ
 6kT  2  3  2 − D f
unde c =     a p 0 , iar coliziunea integrală adimensională a , este:
 ρ   4π 
1 (7. 20)
∞ 2
a=
1
2 ∫ ∫
0
∞
0  ηi η j 
(
 1 + 1  ηi1 / D f + η j1 / D f ) ψ ψ dη dη
2
i j i j
 
Pentru a evalua a este necesar să se rezolve autoconservarea, care depinde de
Df. Valorile lui a , pentru regimul moleculei libere, variază puţin cu Df, între 2 şi 3,
ca în tabelul 7.1, pe aceeaşi direcţie cu 1/Df ,ca şi momentul funcţiei de distribuţie,
µ1/Df, [19,20].
Tabel 7.1.
Momentele de distribuţie a mărimii de autoconservare
Df
2.0 2.2 2.5 2.8 3.0
µ1/Df 0.827 0.843 0.867 0.886 0.896
a 7.037 6.748 6.607 6.560 6.552
Pentru Df ≠ 3, c este funcţia particulei primare de mărimea, ap0. Pentru cazul

moleculei libere, distribuţia de autoconservare devine mai lată cu scăderea Df, în
timp ce îngustarea distribuţiei continuă cu descreşterea Df. Pentru că a fost
presupus că Df e constant, λ, c şi a sunt şi ele constante. Dacă Df variază uşor în
timp, analizele încă pot fi făcute, chiar dacă timpul de a atinge distribuţia de
autoconservare este scurt. Calculele anterioare sunt limitate în domeniul 2 < Df ≤ 3
pentru coliziunea nucleului moleculelor libere. Simulările făcute pe calculator,
pentru agregatul aglomerat-aglomerat şi măsurătorile experimentale indică că Df
este, în general, mai mic ca 2.
7.4.1. Timpul de a atinge forma conservării

Timpul necesar unui aerosol iniţial, monodispersat, pentru a ajunge la
distribuţia de autoconservare, este arătat în figura 7.3. În figură este prezentat
timpul în regimul moleculei libere τf şi continue τc , ca o funcţie de dimensiunea

fracţională Df, [20].
Fig. 7.3. Timpul necesar pentru atingerea distribuţiei de autoconservare.

Timpul pentru atingerea distribuţiei de autoconservare este ca, deviaţia
standard să fie de 99 % din deviaţia geometrică standard. În regimul moleculei
libere acest timpul este:
1 1
1  4π  6  ρ 2

τf =    (7. 21)
N ∞ (0 )  3   6k ⋅ T ⋅ a p 0 
iar, în regim continuu este,

3µ (7. 22)
τc =
2k ⋅ T ⋅ N ∞ (0 )
unde N∞(0) , se referă la numărul concentraţiei iniţiale.

În regimul moleculei libere, τf scade de la 4.31, pentru Df =3, la 3.24 pentru
Df = 2.
În regimul continuu, τc scade de la 12.68, pentru Df = 3, la 5.8 , pentru Df = 2.
Astfel, în ambele cazuri, aglomeratele ajung la distribuţia autoconservării mai
repede decât echivalentul particulelor sferice.
7. 5. Efectul mărimii particulei primare în dezvoltarea

aglomeratului
Mărimea particulelor primare, ce compun aglomeratele, are un efect profund
în dinamica dezvoltării aglomeratului, [21]. Au fost analizate particulele rezultate
din ardere şi vaporii oxidaţi, pentru a forma particule foarte mici, aglomerate, în
gazele arse, [21]. În figura 7.4 a) se prezintă variaţia în timp a diametrului mediu
de mobilitate al aerosolului, iar în figura 7.4 b) variaţia în timp a razei de
aglomerare, [21].
Fig.7.4. Evoluaţia diametrului de mobilitate şi a razei de aglomerare.

Precursorul aerosolului a fost acetatul de magneziu, nitratul de zinc şi acidul
boric. Aglomeratele au fost compuse din MgO şi ZnO, formate din gaze arse.
Topirea particulelor de B2O3 fuzionează şi nu formează aglomerate. Aglomeratele
de MgO au fost mai mari decât aglomeratele de ZnO, dar au fost compuse din
particule mici. Doar un punct a fost obţinut pentru topirea particulelor de oxid
boric, care fuzionează ca să formeze particule sferice mici, în loc de aglomerate.
Figura 7.4 b) arată că aglomeratele compuse din particule primare mici (raza = ap0)
cresc mult mai rapid decât aglomeratele ap0 , mai mari pentru acelaşi φ, Df şi T.
Aceasta rezultă în punctul de intersecţie a două curbe care cresc. Rezultatele se
aplică la regimul molecular liber. Analizele se reduc la numerele particulelor în
aglomerate şi se aproximează cu unitatea (R → ap0).
Aceste rezultate experimentale pot fi explicate calitativ, analizând dinamica
aglomeratelor bazate pe rezultatele teoriei autoconservării.
Analizele se limitează la intervalul moleculelor libere. Înlocuind (7.10) şi
φ
(7.17) în (7.19) şi integrând, creşterea volumului mediu v = în timp este,
N∞
1 (7. 23)
 1− λ  1−λ
v = v10−λ + a ⋅ c ⋅ φ ⋅ t
 2 
iar creşterea razei medii este,
 1 1
3D f −9 
z (7. 24)
1 − λ  6k ⋅ T 2  3 
R =  a pz 0 +     ⋅ a p 0 2 ⋅ a ⋅ φ ⋅t
 2  ρ   4π  
 
1
unde z = .
Df ( 1 − λ )
Expresiile (7.23) şi (7.24), pentru v şi R , nu sunt pentru un interval scurt
de timp, când aglomeratele sunt compuse din câteva particule primare, înainte ca
structura legii puterii să fie stabilită. Oricum, aceste expresii pot fi folosite pentru a
exprima calitativ tranzacţia de la aglomeratele mici la cele mai mari, cum se arată
în figura 7.4.b).
Aglomeratele de particule primare foarte mici (cu raza de circa 1nm), cresc
mult mai rapid decât particulele mai mari (cu raza de circa 5nm), cu aceeaşi
dimensiune fracţională. Aceste rezultate sunt valabile pentru intervalul moleculelor
libere.
Pentru un timp lung (R >> ap0), rata creşterii volumului mediu numeric poate
fi aproximat de:
1 (7. 25)
4q
 1  1− λ
v~ a p0 T 2
3 ⋅φ⋅t 
 
 
iar raza medie a aglomeratului poate fi aproximată de:
2 (7. 26)
 1 
R~ a qp 0  T 2

⋅φ⋅t ,

(R >> a ) p0
 
Df − 3
cu q = .
4
Df −
3
Când Df = 3, exponentul q = 0, iar mărimea aglomeratului este independentă
de mărimea particulelor primare. Acesta este cazul particulelor unite.
Când Df < 3, q este negativ, după cum se remarcă şi din figura 7.5. Pentru
aceleaşi valori ale lui T, φ, Df şi t, aglomeratele sunt formate din particule primare
mai mici.
Efectul mărimii particulelor primare devine mai important, odată cu
descreşterea lui Df ,deoarece magnitudinea lui q creşte.
Când Df = 2, q = -3/2 ,iar mărimea particulei primare are o influenţă majoră
asupra creşterii aglomeratelor.
Fig. 7.5. Dependenţa exponentului q ,asupra lui Df , pentru formarea aglomeratului în

regim liber, molecular, este mult mai sensibilă decât în regim continuu.
Experimentele cu aglomeratele MgO şi ZnO (figura 7.4.a) au oferit un suport
calitativ acestei analize. O transmisie fotomicrografică a aerosolului MgO, a arătat
un număr mare de aglomerate compuse din particule primare mici, de circa 5 nm în
diametru.
Aspectul aerosolului ZnO este destul de diferit. Aglomeratele ZnO au fost
mult mai mici decât particulele MgO, dar au fost compuse dintr-un număr mai
mare de particule primare, de aproximativ 10 nm în diametru. S-au observat efecte
similare în cazul aglomeratelor produse de către reactorii industriali de aerosol,
[22]. În regim continuu, efectul mărimii particulelor primare asupra creşterii
aglomeratelor nu este la fel de puternic ca în cazul regimului moleculelor libere.
3
Dintr-o analiză asemănătoare asupra ciocnirii continue, q = 1 − .
Df
Exponentul este încă negativ, dar arată o funcţiune mai mică a lui Df (figura 7.5).
În cazul regimului continuu, mărirea rezultată din creşterea razelor de captare
este echilibrată de mobilitatea mai mică a ciocnirilor. Volumul mediu v , creşte
linear, odată cu timpul şi este independent de dimensiunea fracţională sau de
mărimea particulelor primare. Valoarea razei medii, R, este exprimată prin Df şi

ap0.
7. 6. Efectul lui Df asupra mărimii aglomeratelor
Valoarea lui Df are un efect lărgit asupra distribuţiei prevăzute a mărimii
aglomerării, în cadrul regimului moleculelor libere, [19]. Figura 7.6 arată
distribuţiile aglomerărilor pentru valori diferite ale lui Df, bazate pe distribuţiile de
măsuri de autoconservare, în cazul regimului moleculelor libere. Distribuţia de
mărime, pentru Df=3, este îngustă, în timp ce pentru Df=2 este mult mai largă şi
include o proporţie mai mare de particule largi. Rezultatele sunt calulate pentru
g
a p 0 = 5 nm , φ = 10 −8 , T = 1500 K , ρ p = 2 , t = 0.5 s , [19]. Calculele au fost
cm3
făcute pentru o încărcare volumetrică, temperatură, mărime a particulelor primare
date şi timpul aglomerării cu Df ,fiind luat drept parametru.
Fig. 7.6. Distribuţia mărimii în funcţie de Df.

Valorea selectată pentru încărcarea volumului de aerosol φ , a fost aleasă pe
considentul că emisiile industriale de aerosol, ca cele de la combustia cărbunelui,
au, în mod frecvent, o distribuţie bimodală a mărimii particulelor. Masa brută este
compusă din material nonvolatil, iar masa netă este compusă din particule
submicronice, formate din condensări de vapori. Amestecul de aerosol, în cazul
masei nete, reprezintă, în mod tipic, cam 1 % din masa totală. Încărcările
aerosolilor cu particule submicronice variază de la 1 la 400 mg/m3 , pentru
centralele electrice pe cărbune şi aproximativ 7 mg/m3 pentru uzinele de oţel. Din
punct de vedere al volumului, acestor concentraţii le corespund valori de la 10-9 la
10-7 de material aerosol pe cm3 de gaz. Calculele au considerat φ =10-7.

Pentru aceleaşi condiţii şi timp de rezidenţă, o valoare scăzută a lui Df
produce o distribuţie largă, cu o proporţie mărită a masei, la mărimea particulelor
mari. Creşterea în diametru median al masei, cu timpul, este prezentată în figura
7.7, cu Df luat drept parametru. Rata de creştere este mult mai mare pentru valori
mici ale lui Df.
Fig. 7.7. Rata de creştere a diametrului median al masei.

Rata de reducere a densităţii numărului particulei poate fi obţinută integrând
(7.19):
 N∞ 
λ −1 (7. 27)
1− λ
a ⋅ c ⋅ φλ ⋅ N ∞ (0) ⋅ t
1− λ
  =1+
 N ∞ (0 )  2
Pentru t → ∞ rezultă,
1
1 (7. 28)
1 − λ  λ−1
N∞ →  a ⋅ c ⋅ φλ  ⋅ t λ−1
 2 
care este o dependenţă de tip logaritmic.
Acestuia îi corespund valorile asimptotice de – 2 şi –6/5 pentru Df = 2 şi
respectiv 3, după 0.3 secunde (figura 7.8). Dimesiunea fracţională poate fi, în
principiu, estimată prin măsurarea înclinaţiei ratei deprecierii la un lot logaritmic al
concentraţiei numărului de particule. Aglomeratele au crescut foarte rapid din şirul

moleculelor libere, deci, trebuie avută mare grijă la extrapolarea acestor rezultate,
pe perioade lungi de timp.
În aceste analize, s-a presupus că exponentul energetic (dimensiunea
fracţionară), este constant pe parcursul procesului aglomerării. Nu este neapărat
necesar, ca în cazul observaţiilor experimentale discutate în următoarea secţiune.
Fig. 7.8. Deprecierea numărului densităţii particulei.
7. 7. Restructurarea aglomeratelor
Aglomeratele formate de procesele industriale, sub una dintre formele
prezentate, nu au o structură rigidă. Forma lor se poate schimba ca urmare a: a)
condensării şi evaporării vaporilor; b) încălzirii şi c) presiunii mecanice.
Capacitatea agregatelor de a-şi schimba forma, are implicaţii importante asupra
transportului şi disipării luminii lor, cât şi asupra utilizării nanoparticulelor în
fabricarea de noi materiale. O importanţă deosebită o are restructurarea termică şi
electrică.
7. 7.1. Restructurarea termică

Când aglomeratele de nanoparticule sunt încălzite ”în situ” (suspensie în gaz)
există două tipuri limitate de comportament. Aglomeratele particulelor, strâns
legate, pot păstra propria structură generală pe timpul încălzirii. În acest caz,
mărimea aglomeratelor descreşte în timp ce mărimea principală a subunităţilor
creşte, ca rezultat al topirii particulelor mai mari, [23]. Pe de altă parte,

aglomeratele particulelor primare, slab legate, tind să se restructureze şi devin mai
compacte (Df mai mare) când sunt încălzite, [24].
Gazul în care există aglomeratele a fost apoi încălzit la temperaturi variabile,
pentru perioade fixate. În figura 7.9 se prezintă diametrul variabil al
aglomeratelor, format din 16 nm particule de argint, măsurat cu un analizator
diferenţial variabil, ca o funcţie de temperatură, pentru patru clase de mărimi
iniţiale diferite (particule primare pe aglomerat) şi un timp de referinţă de 3.12
secunde.
Valoarea dimetrului variabil începe să descrească la 100 0C şi apoi ajunge la
aproape 350 0C, pentru că aglomeratele au ajuns la o stare de legatură închisă, cu
Df aproape 3.
Fig. 7.9. Diametrul de mobilitate al aglomeratelor.

Din cauză că numărul total de particule elementare pe aglomerat Np , nu se
schimbă în timpul rearanjamentului, ecuaţia (7.6) poate fi folosită să redea starea
compactă a aglomeratului (Df = 3), la un aranjament de tensiune joasă. Astfel, a
fost obţinută variaţia lui Df cu T , din figura 7.10. Figura prezintă variaţia lui Df cu
temperatura, pentru aglomerate încălzite la o temperatură dată şi un timp de 3.12
secunde.
Restructurarea este condusă de deviaţia energiei libere a aglomeratului, cu
dimensiune fracţionară mică de la valoarea stării compacte. Presupunând că
deviaţia este proportională cu diferenţa numărului cN a particulelor elementare în
dimensiunea fracţionară joasă şi înaltă a aglomeratelor, rata de schimb cN ,a fost

estimată de schimbarea lui Df. Aceasta se prezintă în figura 7.10 ca o funcţie de 1/T
pentru aglomeratele de Ag.
Fig. 7.10. Variaţia lui Df cu temperatura.
Fig. 7.11. Rata de restructurare a particulelor.

Rata de restructurare a particulelor de argint urmăreşte o formă Arhenius, cu

o caracteristică de energie de restructurare. Rezultatele indică faptul că,
restructurarea este un proces activ şi energia de activare a restructurării a fost
calculată de la panta curbei. Energia de activare a fost independentă de numărul de
particule primare pe aglomerat, care varia între 19-270.
Energiile de activare pentru Ag şi Cu au fost similare şi de un ordin de
magnitudine slabă, faţă de energiile de legatură calculate cu constanta Hamacker şi
un spaţiu presupus între particulele elementare. Aceasta sugerează căa
restructurarea, probabil, se produce atunci când aglomeratele se rotesc în jurul
legăturilor slabe şi nu din particulele elementare singure, care se detaşează şi se
realocă. Rotaţia poate fi influenţată de către ratele de intensificare a difuziei stării
solide, pe regimurile de suprafaţă de înaltă tensiune.
7. 7.2. Restructurare sub tensiune

Nanoparticulele agregatelor înlănţuite de titan se întind sub presiune şi se
contractă când tensiunea se relaxează, [24] Aceste particule de titan au fost
generate prin descompunerea termică a vaporilor de tetraizopropoxid de titan, în
vapori de nitrogen, la 800 0C. Dimensiunea fracţionară a agregatelor înlănţuite era
de circa 2.3 şi de mărime individuală de 7 nm. Agregatele înlănţuite, cu lungime de
câteva sute de nm, au fost depozitate pe o grilă a microscopului electronic pentru
observaţie. Au fost analizate: forma iniţială figura 7.11. a), forma depusă pe un
film în care este practicată o nişă figura 7.11. b) şi vibrarea filmului figura 7.11. c).
Fig. 7. 12. Restructurarea unor particule de titan.

8.PROPRIETĂŢILE
TERMODINAMICE ALE
PARTICULELOR
Aerosolii sunt, prin natura lor, multifazici şi echilibrul termodinamic asigură

condiţii şi restricţii limită ale interacţiunii particulelor cu mediul de gaz
înconjurător. Factorii termodinamici joacă un rol principal în procesele de formare
de nuclee, incluzând ceaţa şi formaţiunile noroase. Aceste proprietăţi sunt, de
asemenea, importante în sinteza particulelor solide mici, afectând mărimea
particulelor şi proprietăţile cristaline.
Calitatea particulelor mici, de a funcţiona ca nucleu de condensaţie, depinde
într-un mod complex de traiectoria termodinamică a gazului (presiunea şi
temperatura ca funcţii de timp), de curba caracteristică de presiune a vaporilor şi de
proprietăţile particulelor. Anumite procese pot conduce la o stare de suprasaturare,
numită expansiune izentropă sau de amestecare a vaporilor fierbinţi cu gaze reci.
Presiunea la care coexistă gaz şi lichid, la o anumită temperatură, se numeşte
presiunea de vapori a lichidului la acea temperatură, [1]. De menţionat că, prin
termenul vapori, se desemnează un gaz sub temperatura sa critică. Temperatura
critică este temperatura maximă până la care un gaz poate fi lichefiat.
O particulă de dimensiune mică, aflată în suspensie în vapori, se poate afla în
echilibru cu vaporii la o presiune care este mai mică sau mai mare decât valoarea
echivalentă, depinzând de tensiunea superficială a particulelor, şi/sau compoziţia
chimică. Aceaşi factori reduc, de asemenea, şi temperatura de topire a particulelor
solide, de dimensiuni mici şi influenţează compoziţia amestecului de gaz reactiv, în
echilibru cu particulele mici.
Proprietăţile termodinamice ale interacţiunilor norilor de fascicule de
molecule sunt importante pentru echilibrul mărimii distribuţiei, într-o stare de
condensare de vapori nesaturaţi.
8.1 Curba caracteristică a presiunii vaporilor şi starea

de suprasaturaţie
8.1.1 Raportul de saturaţie
Pentru un singur component, un sistem bifazic, cum ar fi lichid şi vapori ai
aceleiaşi substanţe, relaţia între presiunea vaporilor ps şi temperatură este, de
obicei, de forma celei prezentate în figura 8.1.

Zona din dreapta curbei reprezintă vaporii nesaturaţi, în timp ce zona din
stânga reprezintă lichidul sub presiune. De-a lungul curbei, vaporii şi lichidul
coexistă în stare de echilibru. Observaţii similare se aplică şi în cazul echilibrului
solid-vapor.
Fig. 8.1. Forma obişnuită a curbei presiunilor de vapori, la umiditate constantă.

O expresie a înclinării curbei caracteristice a presiunii vaporilor se poate
obţine din observaţii termodinamice fundamentale, [2,3].
dps ∆H (8. 1)
=
dT T ⋅ ∆v
unde ∆H este căldura molară a vaporizării, ∆v este diferenţa de volum la mol, la
distanţă de punctul critic, ps este presiunea de saturaţie, iar T temperatura absolută.
Dacă gazul este ideal, panta curbei caracteristice este:
dps ∆H ⋅ ps (8. 2)
=
dT R ⋅T 2
care este cunoscută ca ecuaţia lui Clapeyron.
Deoarece căldura de vaporizare este aproximativ constantă peste o bandă
largă de temperaturi, presiunea vaporilor poate fi reprezentată cu aproximaţie de
expresia:
∆H (8. 3)
ln p S ≈ − + const.
RT
Rezultatele sunt aproximativ egale, chiar şi în prezenţa unui gaz inert, cum
Proprietăţile termodinamice ale particulelor 241
este aerul, atunci când sistemul se comportă ca un amestec de gaz ideal.

Curbele din diagrama (p,T), de un interes deosebit, sunt destinderea
adiabată reversibilă şi amestecarea cu aer mai rece, la concentraţii mai mici.
Ambele procese pot duce la formarea unui aerosol format din mici picături de
lichid.
Dacă sunt insuficienţi nucleii de condensaţie şi/sau suprafeţele pe care să
condenseze, condensarea este întârziată şi sistemul trece într-o stare nestabilă, chiar
şi când se găseşte în partea lichidă a curbei de echilibru. Raportul presiunii actuale
a vaporilor, către starea de echilibru a presiunii vaporilor, la temperatura
respectivă, este dat de raportul de saturaţie (sau umiditatea relativă):
p (8. 4)
S=
p S (T )
Raportul de saturaţie este mai mare decât unitatea, atunci când p şi T
corespund unei stări de vapori pe partea lichidă a curbei de echilibru vapori-lichid.
Pentru S>1, sistemul se numeşte suprasaturat. Suprasaturaţia este dată de formula
(p-ps)/ps.
Odată ce sistemul trece peste starea nestabilă (S>1), devine instabilă în
raport cu suprafaţa plană a fazei de condensare. Suprafaţa plană este în echilibru
cu presiunea vaporilor ps. O întreagă gamă de stări de echilibru există între
particulele aflate în diferite stări de energie şi vapori, pentru care S ≠ 1 adică,
presiunile vaporilor sunt ori mai mici ori mai mari decât ps.
8.1.2. Condensarea prin destindere adiabată

Destinderea adiabată poate fi efectuată ca o serie de procese într-o cameră cu
ceaţă sau ca un proces de curgere uniformă, în secţiunea divergentă a ajutajului
turbinei de abur sau tunelului aerodinamic. Dacă procesul este realizat reversibil
(este adesea o aproximaţie bună), condiţiile de-a lungul drumului , pentru un gaz
ideal, sunt exprimate de relaţia:
γ (γ −1) (8. 5)
p1  T2 
= 
p 2  T1 
unde p1, p2 şi T1, T2 sunt presiunile totale şi temperaturile totale înainte şi după
destindere şi γ este exponentul adiabatic, respectiv raportul dintre căldura
specifică la presiune constantă şi căldura specifică la volum constant. Deoarece γ
> 1, destinderea adiabată reversibilă conduce la o scădere atât a temperaturii, cât şi
a presiunii gazului iniţial nesaturat, până la punctul de condensare. În lipsa
condensării, presiunea parţială este proporţională cu presiunea totală, astfel că
relaţia (8.5), reprezintă ,de asemenea, raportul de presiuni parţiale. Drumul
procesului de destindere adiabată este arătat în figura 8.2 , cu curba de presiune a

vaporilor. În figură se prezintă destinderea adiabată reversibilă, de la o stare iniţială
nesaturată, care duce vaporii de-a lungul curbei de saturare, până în regiunea unde
starea stabilă este lichidă.
Există două mecanisme de formare de nuclee, [4]: 1) condensarea pe ioni, la
un raport relativ scăzut al saturaţiei şi 2) condensarea pe fascicule moleculare
neîncărcate, la rapoarte de saturaţie mai mari.
A interesat, în principal, condensarea pe ioni şi aplicaţiile ei în măsurările de
mare energie a particulelor nucleare.
Fig. 8.2. Destinderea adiabată reversibilă.
În natură există exemple importante de destindere adiabată. Norii sunt

formaţi în atmosferă prin destindere adiabată, atunci când mase de aer calde şi
umede se ridică şi se răcesc adiabatic. Pe măsură ce masele de aer devin
suprasaturate, vaporii de apă condensează pe particulele de aerosoli din atmosferă.
Acestea eliberează suprasaturaţia, care atinge o valoare maximă, de obicei, mai
mică de 1%. Condensarea vaporilor are loc în destindere adiabată din ajutajele
turbinelor, conducând la formarea de picături mici, care pot cauza eroziunea
paletelor turbinei. Un proces similar are loc în tunelele aerodinamice, pentru
studiul curgerii supersonice, unde apar efecte nedorite asupra numărului lui Mach
şi asupra distribuţiei presiunii, [5].
8.1.3. Condensarea prin amestecare

Condensarea poate rezulta atunci când un gaz cald, purtând un vapor de
condensaţie, este amestecat cu un gaz rece. Acest proces are loc în fasciculul de
gaze, pe măsură ce se amestecă cu aerul combinat sau cu aerul expirat, care este
saturat la temperatura corpului, atunci când iese din plămâni.
Pe măsură ce amestecarea dintre cele două gaze are loc, temperatura scade,
favorizând condensarea. Spre deosebire de destinderea reversibilă adiabată,
amestecarea este un proces ireversibil. Dacă condiţiile de saturaţie sunt atinse în
timpul amestecării, depinde de rata relativă de răcire şi diluaţie, din timpul
procesului de amestecare, [6].
În lipsa condensării, distribuţia concentraţiei în gaz este determinată de
ecuaţia difuziei convective pentru un amestec binar de gaz,
∂c (8. 6)
ρ + ρv ⋅ ∇c = ∇V ⋅ ρD∇c
∂t
unde ρ este densitatea masei de gaz (g/cm3), c este fracţia masică a genului de
difuzie (g/g gaz) şi D este coeficientul de difuzie a genului de condensare.
Distribuţia temperaturii este determinată de ecuaţia energiei:
∂T (8. 7)
ρC P + ρC P v ⋅ ∇T = ∇ ⋅ k∇T
∂t
unde Cp este capacitatea de căldură la presiune constantă şi k este conductivitatea
termică.
Sistemul de amestec, cel mai analizat experimental, este jetul fierbinte de
amestec condensabil de vapori-aer, care este amestecat cu aer la o temperatură
joasă. Condiţiile limită pentru geometria jetului pot fi scrise ca: în aerul ambiental
orificiul jetului
c = c0 , T = T0 la orificiul jetului (8. 8)
c = c∞ , T = T∞ în aerul ambiental
Când Cp este constant, ecuaţiile pentru concentraţie şi temperatură satisfac
condiţiile la limită şi:
c − c∞ T − T∞ (8. 9)
=
c0 − c∞ T0 − T∞
simultan cu cele satisfăcute de k/Cp= ρ D sau k/ ρ CpD=1. Grupul adimensional
k/ ρ CpD ,cunoscut sub numele de numărul Lewis, este ,în mod obişnuit, de ordinul
unităţii, pentru amestec de gaze.
În tabelul 8.1 sunt valori ale numărului lui Lewis pentru vaporii de aer şi
apă, ca funcţie de temperatură.
Pentru k/ ρ CpD=1, relaţia dintre concentraţie şi temperatură (8.9) este
independentă de natura curgerii, indiferent dacă este laminară sau turbulentă. Se
aplică simultan şi timpului mediu al concentraţiei şi temperaturii câmpurilor, dar
numai în zone în care condensarea nu a avut loc. Când ecuaţiile de transport, pentru
jetul de curgere, sunt reduse de la forma folosită la curgerea turbulentă, difuzitatea
moleculară şi difuzitatea termică sunt, de obicei, neglijate, în comparaţie cu
difuzivitatea turbulentă. Acest lucru este acceptabil pentru studiile brute ale
transportului şi ale mediei de timp a compoziţiei şi temperaturii. Cu toate acestea,
presupunerea nu este corectă din punctul de vedere al dimensiunilor proceselor
moleculare, precum formarea de nuclee şi condensarea, care depind de
proprietăţile de transport ale moleculelor.
Conform tabelului 8.1 , drumul urmat de sistemul de condensare, pe o
diafragmă de fracţie masică, în raport cu temperatura, este o linie dreaptă,
determinată de condiţiile de la orificiu şi din mediul ambiant. Pentru c<<1,
presiunea parţială este aproximativ proporţională cu fracţia masică.
Tabelul 8.1.
Numărul Lewis pentru indicatorii vaporilor de apă în aer
Nr. Schmidt Nr Prandth Nr. Lewis

T(k)
υ/D Cpµ/k k/ρCpD
300 0.604 0.708 0.854
400 0.650 0.689 0.945
500 0.594 0.680 0.873
600 0.559 0.680 0.822
700 0.533 0.684 0.780
Drumul urmat este prezentat în figura 8.3 , cu ajutorul curbei de presiune a
vaporilor.
Figura prezintă amestecul de vapori-aer, la trei surse de condiţii diferite
(c0,T0), cu aer din aceleaşi condiţii ambiante (c∞,T∞). Nu are loc condensarea pentru
sursa din dreapta, pe când poate avea loc (depinzând de disponibilitatea de nuclee
şi de procesul de amestecare), pentru cel din stânga. Linia din mijloc arată o
situaţie limită, când numărul Le = k/ρCpD=1.
Fig. 8.3. Amestecul de vapori-aer la trei surse de condiţii diferite.

Este posibilă plasarea unor limite ale concentraţiilor şi temperaturilor, care
trebuie să existe la orificiul jetului, pentru ca condensarea să aibă loc. Linia
amestecului trebuie să fie măcar tangentă la curba de presiune a vaporilor, pentru
ca, condensarea să aibă loc pe particule deja prezente în gaz. Cu toate acestea, în
cazul în care linia este tangentă, supersaturaţia nu va fi suficient de înaltă pentru ca
formarea omogenă de nuclee să aibă loc. Pentru a se forma nuclee în gaz, va fi
necesar ca linia amestecului să treacă printr-o porţiune echivalentă unei mult mai
mari suprasaturaţii.
8.2. Efectul substanţelor dizolvate asupra presiuni

vaporilor
Prezenţa substanţelor dizolvate nevolatile, într-o soluţie apoasă, tinde să
reducă presiunea vaporilor săi de apă la o cantitate care depinde de natura şi
concentraţia substanţei dizolvate. În geometria de bază, sunt mai puţine molecule
de solvenţi în suprafaţa stratului decât în cazul unei picături de solvent pur. Această
concluzie conduce la o reducere a presiunii vaporilor, proporţională cu concentraţia
şi aceasta se observă pentru soluţiile ideale. Efectele chimice specifice dintre
substanţele dizolvate şi solvent pot conduce la o reducere pe viitor a presiunii
vaporilor. Reducerea presiunii vaporilor face posibil ca, particulele de aerosoli să
încorporeze cantităţi semnificante de soluţii apoase, în echilibru cu aerul, a cărei
umiditate relativă este sub 100 %. Apa asociată cu particule de aerosoli afectează
puternic difracţia luminii şi poate contribui la realizarea componentelor chimice
dizolvate, prin depozitarea particulelor pe suprafeţe, cum ar fi plămânii.
Un exemplu important, referitor la aerosolii atmosferici, este o picătură
mică ce conţine sulfaţi dizolvaţi, care se formează ca rezultat al oxidării SO2 în
soluţie. Sulfaţii pot fi prezenţi ca acid sulfuric sau în formă parţial neutralizată, ca
săruri de amoniu sau săruri metalice şi pot apărea din surse, cum ar fi cenuşile
zburătoare. Distribuţia mărimilor picăturilor şi compoziţia lor chimică sunt
determinate de o combinaţie de procese termodinamice şi procese de formare. În
continuare, se consideră că doar echilibrul termodinamic afectează presiunea
vaporilor unei picături.
Pentru soluţii diluate, relaţia dintre presiunea parţială şi compoziţie poate fi
determinată cu ajutorul teoriei, în arii de concentraţii mai mari, sau ,în general, să
se determine relaţia prin experimente. Acestea au fost făcute pentru soluţii ale
diferitelor săruri şi acizi.
Pentru o soluţie binară de compoziţie constantă, se găseşte o expresie ce o
caracterizează, de forma expresiei (8.1), pentru panta curbei de presiune a
vaporilor, ca funcţie de temperatură, în care căldura latentă de vaporizare este
rezultatul soluţiei. Soluţia curbelor de presiune a vaporilor poate fi reprezentată de
un set de curbe parametrice, la compoziţie constantă ,pe diagrama de presiune a
vaporilor.
Pentru soluţii binare, picăturile pot fi distribuite în funcţie de mărime, dar la
starea de echilibru toate au aceeaşi compoziţie. Pentru amestecuri ternare, situaţia
este mai complicată; aceleaşi mărimi ale picăturii pot rezulta de la diferite
compoziţii chimice, aflate în starea de echilibru, la o umiditate relativă.
Atunci când echilibrul dintre volumul gazului şi faza picăturilor nu există,
pentru o substanţă chimică, se consideră că este un echilibru local între fazele
interfeţei.
8.3 Presiunea vaporilor unei particule de mici

dimensiuni
8.3.1. Relaţia lui Kelvin
Dacă o particulă este prea mică, energia liberă de suprafaţă a particulei este
dată de relaţia 4π ⋅ r 2 ⋅ σ , unde r este raza particulei şi σ este tensiunea
superficială. Energia liberă Gibbs, pentru sistemul compus din vapori şi din
particule este dată de relaţia, [3,7]:
G = n A ⋅ µ A ( p ,T ) + nB ⋅ µ B ( p ,T ) + 4π ⋅ r 2 ⋅ σ (8. 10)
unde nA şi nB , reprezintă numărul de moli din vapori, respectiv numărul de moli

din fazele particulei . µ A (p,T) şi µ B (p,T) reprezintă potenţialele chimice

corespunzătoare (ale unui mol) la temperatura T, iar p este presiunea externă în
faza vaporilor.
Presiunea din interiorul unei particule poate fi mult mai mare decât cea
externă.
Se va considera o variaţie în energia liberă, datorată transferului de moli de
la vapori la particulă, respectiv dnB = − dn A .
Condiţia de echilibru, δG = 0, rezultă din expresia:
dr 2 (8. 11)
µ A − µ B + 4π ⋅ σ =0
dnB
3
Dacă volumul molar al lichidului este v B , atunci nB = 4πr şi se înlocuieşte
3vB
în relaţia (8.11), rezultând :
2σ ⋅ v B (8. 12)
µ A − µB + =0
r
Pentru r → ∞ , corespunzând unei suprafeţe plane, această expresie se
reduce la condiţia obişnuită de echilibru , µ A = µ B .
Derivând relaţia (8.12), la o temperatura T , constantă şi folosind ecuaţiile
termodinamice, vom obţine :
dµ A = v A ⋅ dp; dµ A = vB ⋅ dp; (8. 13)
şi,
1 (8. 14)
( v A − vB )dp = 2σ ⋅ vB ⋅ d  
r
Volumul ce corespunde unui mol de lichid este mult mai mic decât
volumul ce corespunde unui mol de gaz. Pentru un amestec de gaz perfect se va
obţine:
R ⋅T (8. 15)
vA =
p
Înlocuind în relaţia (8.14), vom obţine :
dp 1 (8. 16)
R ⋅T ⋅ = 2σ ⋅ v B ⋅ d  
p r
Integrând de la p = ps ,la r = ∞ , până la p(r) , rezultă relaţia lui Kelvin :
p 2σ ⋅ v B (8. 17)
ln =
pS r ⋅ R ⋅ T
Acesta este unul dintre cele mai importante rezultate în termodinamica
aerosolilor. Arată creşterea presiunii vaporilor la picături mici, comparativ cu o
suprafaţă plană din volumul materialului. Cu toate că efectul Kelvin apare adesea
în câmpurile formaţiunilor de aerosoli, verificarea experimentală directă este
dificilă şi au fost realizate puţine astfel de teste, [8]. De menţionat că, relaţia se
bazează pe un vapor ideal şi lichid incompresibil.
Presiunea vaporilor creşte pe măsură ce mărimea particulei scade şi acest
lucru reduce capacitatea particulelor mici să folosească ca nuclei de condensare. În
atmosferă, suprasaturarea vaporilor de apă rareori depăşeşte câteva procente.
8.3.2. Presiunea internă a particulelor

Este uşor de arătat că, presiunea din interiorul unei particule mici sau a unei
picături p β este mai mare decât presiunea din faza gazului extern, pα. Se consideră
transferul unui mic volum de material dv , de la suprafaţa fazei, în interiorul
particulei.
Lucrul mecanic cerut, ( pβ − pα ) ⋅ dv , trebuie să fie egal cu lucrul mecanic
necesar pentru a extinde suprafaţa particulei σ ⋅ da :
( pβ − pα ) ⋅ dv = σ ⋅ da (8. 18)
Pentru o particulă sferică :

dv = 4π ⋅ r 2 ⋅ dr (8. 19)
şi:
da = 8π ⋅ rdr (8. 19a)
Înlocuind în relaţia (8.18), rezultă formula lui Laplace pentru presiunea de
suprafaţă :
2σ (8. 20)
∆p = ( pβ − pα ) =
r
unde r este raza particulei.
Pentru o particulă sferică, presiunea este uniformă în fiecare stare ( particulă
sau gaz ) până la interfaţă şi saltul presiunii este constant pe suprafaţa de separaţie.
Efectul este mai important pentru substanţe cu tensiuni de suprafaţă mai mari, cum
ar fi metalele lichide. Efectul este important, de asemenea, şi pentru cristalele
solide; mai mult, aceste cristale mici pot lua forme neregulate, determinate de
procesul de transport în gaz şi în starea particulei. Comportamentul particulelor

solide neregulate este mult mai complex decât cel al picăturilor de lichid sferice.
Ecuaţia (8.20) poate fi generalizată pentru suprafeţe de lichid nesferice, după
cum urmează. Pentru o suprafaţă curbă de separaţie a două medii continue, în
echilibru, diferenţa de presiune există între părţile convexă şi concavă ale
suprafeţei, iar excesul de presiune din partea concavă asupra părţii convexe este dat
de relaţia:
1 1 (8. 21)
p β − pα = σ  + 
 r1 r2 
unde r1 şi r2 sunt principalele raze ale curburii; se iau pozitive atunci când se găsesc
în starea/faza β .
În realitate, interfaţa dintre picătură şi gaz nu este discontinuă, iar densitatea
moleculară medie scade în regiunea mai îngustă, de la partea lichidă către vapori.
Când mărimea picăturii devine suficient de mică comparativ cu grosimea punţii de
tranziţie, folosirea termodinamicii clasice şi tensiunii de suprafaţă a cantităţii,
devine inexactă. În aceasta situaţie, relaţia lui Kelvin şi formula Laplace nu se mai
aplică. Se consideră că formula lui Laplace se poate aplica pentru particule de
diametre mai mari decât diametrul a circa 3400 molecule. Calculele de dinamică
moleculară sugerează că, ecuaţia lui Kelvin nu este compatibilă cu formula
Laplace, pentru picături mici.
8.4. Echilibrul lichid-vapori

Cu aproximaţie, presiunea vaporilor solventului asupra unei picături, ce
conţine o substanţă dizolvată nonvolatilă, este dată de o expresie de aceeaşi formă
ca şi relaţia lui Kelvin (8.17), [9], în care volumul molar parţial, v , este volumul
solventului şi ps este presiunea vaporilor solventului asupra unei soluţii cu
suprafaţă plană.
O picătură de solvent pur este întotdeauna instabilă la o presiune a vaporilor
sub nivelul de saturaţie, dar o picătură de soluţie poate fi stabilă datorită presiunii
scăzute a vaporilor substanţei dizolvante. Presiunea vaporilor solventului poate fi
exprimată prin relaţia:
pS = γ ⋅ x ⋅ pS 0 (8. 22)
unde γ este coeficientul de activitate, x este fracţia molară a solventului, şi p

s0
presiunea vaporilor solventului pur, la temperatura sistemului.
Există astfel două efecte concurente. Efectul Kelvin tinde să crească
presiunea vaporilor, în timp ce substanţa dizolvată să îl reducă. Considerăm o
picătură care conţine o cantitate fixă de substanţă dizolvată, nevolatilă. Volumul

picăturii poate fi exprimat în volume molare parţiale ale solventului şi ale
substanţei dizolvate:
πd P3 (8. 23)
= n1 ⋅ v1 + n2 ⋅ v2
6
unde n1 şi n2 , reprezintă numărul de moli ai solventului şi respectiv ai substanţei
dizolvate.
Rearanjând termenii din relaţia (8.23) , se obţine:
1 n n ⋅v (8. 24)
=1+ 1 =1+ 3 2 1
x1 n2 πd p
− n2 ⋅ v 2
6
Când înlocuim relaţia (8.22) şi (8.24) în relaţia (8.17), rezultă:
  (8. 25)
p 4σ ⋅ v1  n2 ⋅ v1 
ln = + ln γ 1 − ln 1 + 3

pS 0 d p ⋅ R ⋅ T  π ⋅dp 
 − n2 ⋅ v2 
 6 
Deoarece numărul de moli ai substanţelor dizolvate este fix, această expresie
relevă procentul de saturaţie al mărimii particulei, în starea de echilibru.
În cazul unui fluid, soluţia ideală a unei substanţe dizolvate, cu o suprafaţă
π ⋅ d p3
non-activă, este γ 1 = 1 şi > n2 ⋅ v2 . Dezvoltând ultimul termen din partea
6
dreaptă a relaţiei (8.25) şi păstrând doar primul termen al dezvoltării, se obţine:
p 4σ ⋅ v1 6n ⋅ v (8. 26)
ln = − 231
pS 0 d p ⋅ R ⋅ T πd p
Deoarece soluţia este ideală, v1 = v10 , iar cu o bunǎ aproximaţie, se considerǎ

cǎ tensiunea superficialǎ este independentă de concentraţie. Primul termen, din
dreapta, corespunde efectului Kelvin pentru solventul pur. Al doilea termen
reprezintă contribuţia rezultată din scăderea presiunii vaporilor soluţiei. Pentru
picături mici de soluţie, domină termenul al doilea, dând deviaţia din partea de jos
a curbei, prezentată în figura 8.4, în care este redatǎ presiunea de echilibru a
vaporilor soluţiei din picătură, care conţine o masă fixă de substanţă dizolvată.
Mărimea picăturilor variazǎ într-un mod foarte diferit faţă de picătura de solvent
pur. Pentru valori mari ale lui dp, primul termen (8.26), corespunde efectului
Kelvin.
Fig. 8.4. Presiunea de echilibru a vaporilor soluţiei din picătură.

Această analiză poate fi aplicată unui număr mic de particule ale sărurilor,
expuse la o creştere a umidităţii relative.
Particula rămâne solidă până când, dacă particula este higroscopică,
umiditatea relativă caracteristică este mai mică de 100 % , nivel la care absoarbe
apa şi o dizolvă, formând o soluţie saturată.
Umiditatea relativă la care are loc acest proces, pentru soluţii saturate ale
diferitelor săruri, sunt arătate în tabelul 8.2. Aceste valori vor varia odată cu
mărimea cristalelor, din cauza efectului Kelvin. Pentru clorura de sodiu, procesul
are loc la umiditatea relativă de 75% , la care diametrul aproape se dublează.
Cu creşterea umidităţii relative, relaţia de echilibru dintre mărimea picăturii
şi presiunea vaporilor este determinată de interacţia dintre efectul Kelvin şi
scăderea presiunii vaporilor.
Pe măsură ce umiditatea scade sub 100%, cantitatea de clorură de sodiu din
picătură se micşorează pe parcursul drumului şi reversibil, la creşterea umidităţii.
Cu toate astea, în loc să se cristalizeze la 75%, picătura se evaporă, în timp ce
rămâne ca o soluţie suprasaturată, până la o umiditate de aproximativ 40%, la care
cristalizarea are loc. Diametrul picăturii se schimbă relativ puţin. Nereuşita
cristalizării se datorează, probabil, lipsei de nuclei de cristalizare din soluţie.
În figura 8.5 se prezintǎ variaţia în mărimea particulelor (picăturilor), cu
umiditatea relativă. Curba arată efectul creşterii umidităţii la o sare cristalină, aflatǎ
la o umiditate relativă de aproximativ 75%. Sarea cristalină absoarbe apa şi intră în
soluţie, iar picătura continuă să crească, odată cu creşterea umidităţii. Pe măsură ce
umiditatea descreşte sub 100%, curba iniţială de evaporare urmăreşte curba de
condensare. Cum se arată prin curba punctată, picătura nu se cristalizează la o
umiditate relativă de 75%, dar rămâne suprasaturată până la o umiditate mult mai
mică, [10].
Fig. 8.5. Variaţia în mărimea particulelor (picăturilor) cu umiditatea relativă.
Când dizolvarea unei sări cristaline depinde de concentraţia unei soluţii

saturate – aceasta se numeşte solubilitate. Sarea care absoarbe multă apă din soluţii
diluate şi picături relativ mari, (cazul clorurii de sodiu şi a altor săruri de sodiu)
este arătat în tabelul 8.2.
Sarea de amoniu tinde să formeze mai multe soluţii concentrate,
corespunzătoare picăturilor mici, pentru aceeaşi concentraţie de masă.
Tabelul 8.2.
Umiditatea relativă şi concentraţia pentru soluţii saturate la 200C
Sarea Umiditate relativă (%) Solubilitate (g 100 gH2O)

(NH4)2SO4 81 76.7
NaCl 75 36.2
NH4NO3 62 215.9
CaCl2 . 6 H2O 29 87.4
8.5. Echilibrul fazelor în cazul particulelor încărcate

Condensarea poate avea loc atât pe ioni cât şi pe particule de aerosoli. Ionii
se regenerează continuu în aer, prin procese naturale şi servesc ca nuclee la rate
mici de saturare. S-a constat că, condensarea are loc pe ioni negativi, la rata de
saturaţie de aproximativ 4 şi la temperatura de – 6 ºC şi pe ioni pozitivi, la rata de
saturaţie de aproximativ 6 şi la o temperatură uşor mai joasă.

O teorie termodinamică aproximativă, în privinţa echilibrului ion-vapori, a
fost dezvoltată cu un secol în urmă de J.J. Thomson, iar la ora actuală se utilizează
o versiune modificată a acestei teorii, [4]. Această teorie se bazează pe o
generalizare a relaţiei (8.10), pentru energia liberă Gibbs a sistemului unei singure
picături-vapor, pentru a include energia electrică a picăturii.
Energia liberă Gibbs, la presiune constantă, numită şi entalpie liberă, permite
caracterizarea oricărei transformări fizice sau chimice a sistemului. Pentru orice
proces spontan, variaţia energiei libere Gibbs este negativă, δG < 0 . Nu au loc
spontan procesele în care δG este pozitivă. Energia liberă este o proprietate
extensivă a sistemului termodinamic, iar dimensiunea fizică a lui G este aceeaşi cu
a energiei. În cazul unei transformări la presiune şi temperatură constante, starea de
echilibru corespunde lui δG = 0 .
Conform legilor electrostaticii clasice, energia electrică a unei picături, cu
q2
raza r, având sarcina electrică q, uniform distribuită pe suprafaţa ei, este . Cu
2r
toate astea, în multe cazuri, ionii au o singură încărcare şi se pare că un model mai
realist constă într-un ion încărcat, înconjurat de două sau trei lanţuri de molecule de
vapor condensat. Pentru acest model, energia electrică este dată de:
q 2  1 1  1 1  (8. 27)
Wel =  −  − 
2  ε 0 ε  r r0 
unde q este sarcina electrică (încărcarea) pe picătură, εo şi ε sunt constante

dielectrice ale vaporilor şi respectiv a picăturii de substanţă şi r şi ro sunt razele
picăturii, respectiv a ionului.
Aşadar, energia liberă a lui Gibbs, în sistemul picătură-vapori, este dată de
relaţia:
q 2  1 1  1 1  (8. 28)
G = n A⋅µ A + nB ⋅ µ B + 4π ⋅ r 2 ⋅ σ +  −  − 
2  ε 0 ε  r r0 
Condiţia de echilibru pentru un sistem este: δG = 0 , pentru variaţia

dnB = −dn A , unde indicele A şi B desemnează picătura, respectiv vaporii.
Considerând εo = 1 (cu o bună aproximaţie), rezultă rata de saturaţie la
echilibru:
p 2σ ⋅ v B q 2 ⋅ vB  1 (8. 29)
ln = − 1 − 
p S R ⋅ T ⋅ r 8π ⋅ R ⋅ T ⋅ r 4  ε
În figura 8.6 se prezintă rata de saturaţie la echilibru, pentru picături cu
încărcare electronică, care este întotdeauna mai redusă decât cea a picăturii
neîncărcate. Valoarea lui S trece prin maxim pe măsură ce mărimea picăturii
descreşte. Pentru particule foarte mici, al doilea termen (dependent de încărcare),
pe partea dreaptă a relaţiei (8.26), domină; primul termen corespunde relaţiei lui
Kelvin pentru particule mari. Particulele încărcate pot servi ca nucleu de
condensaţie la rate mici de saturaţie, ceea ce explică observaţiile experimentale
despre condensarea pe ionii prezenţi. Constanta dielectrică este ε = 4 la 0ºC,
valoare ce este mult mai redusă decât valoarea maximă (de circa 80). Figura 8.6
este similară, aparent, cu figura 8.4, ceea ce arată efectul prezenţei substanţei
dizolvate în rata de saturaţie, cu toate că mărimea particulei din fig. 8.6 este cu
două ordine de mărime mai mică decât în fig. 8.6.
Fig. 8.6. Rata de saturaţie la echilibru pentru picăturile de apă cu încărcare electronică.
Principalul punct slab al acestei teorii este că, relaţia (8.29) nu explică
diferenţa observabilă în comportamentul ionilor pozitivi şi negativi pentru
condensarea vaporilor de apă. Această diferenţă este, de obicei, atribuită
caracterului polar a moleculelor de apă. Se observă, de asemenea, că aşa cum s-a
demonstrat prin calcule dinamico-moleculare, teoriile bazate pe proprietăţile
cantităţii de material, cum ar fi constantele dielectrice, sunt greu de determinat
pentru picături foarte mici. Mărimea particulelor corespunzătoare maximului p/ps,
în general, nu corespunde mărimii critice la care are loc formarea de nuclee.
Dezvoltarea unei teorii mai complete de formare de nuclee de ioni cere folosirea
unei teorii de fluctuaţie.
8.6. Echilibrul solid-vapori

Energiile libere superficiale ale diferitelor feţe ale cristalelor diferă. Pentru
particulele mici, este o formă de echilibru care depinde de variaţia energiei
suprafeţei libere cu direcţia feţei cristalului. Pentru a determina forma de echilibru
a cristalului este necesar să micşorăm energia suprafeţei totale libere, pentru un
volum al cristalului dat. Forma este determinată trasând o serie de vectori dintr-o
origine comună de lungime ri , proporţională energiei suprafeţei libere de pe fiecare
faţă cu direcţia normalei la planul cristalului (construcţia lui Wulff). Aceasta este
echivalent cu cerinţa ca, pentru toate feţele cristalului:
σi (8. 30)
= constant
ri
Aplicând relaţia lui Kelvin echilibrului cristalului, se obţine, [12]:
p 2σ i ⋅ v B (8. 31)
ln =
pS R ⋅ T ⋅ ri
Astfel că, formula lui Laplace pentru diferenţa de presiune dintre interiorul
cristalului şi presiunea vaporilor devine,
2σ i (8. 32)
∆p =
ri
Presiunea de suprafaţă pentru cristalele mici este, în general, mult mai mare
decât presiunea echivalentă pentru picăturile de lichid, din cauza tensiunilor de
suprafaţă ale solidelor cristaline, care sunt mult mai mari decât cele ale lichidelor.
Particulele solide mai mici de 100 mm se topesc la temperaturi semnificativ
mai mici decât punctul de topire al cantităţii de solid, [13,14]. Efectul mărimii
particulei asupra temperaturii de topire se prezintă în figura 8.7.
Au fost realizate câteva analize termodinamice, pentru a determina relaţia
dintre reducerea punctului de topire şi tensiunea interfacială solid-lichid.
Ipoteza teoretică, care permite o bună corelare, se bazează pe presupunerea
că, topirea începe prin formarea unei pelicule subţiri de lichid pe suprafaţa
particulei. „Temperatura de topire a peliculei”, Tsk şi punctul de topire al cantităţii,
To, sunt legate de expresia:
2T0   ρS   (8. 33)

T0 − TSk = σ sl + 1 − σl 
∆H f ⋅ ρ S ⋅ r   ρl  
unde ∆Hf este căldura latentă de fuziune, ρs şi ρl sunt densităţile solidului, respectiv a
lichidului, r este raza particulei, σ sl este energia interfaţială solid-lichid şi σ l este
energia de suprafaţă a lichidului. Se presupune, că pelicula de lichid, odată formată,

progresează prin solidul cristalin. Mărimea particulelor poate influenţa structurile
cristaline prin fazele de tranziţie.
Fig. 8.7. Efectul mărimii particulei asupra temperaturii de topire.
8.7. Efectul mărimii particulelor asupra echilibrului

reacţiilor chimice heterogene
Mărimea particulelor are un efect major asupra echilibrului unei reacţii
chimice dintre componenta unui gaz şi particulele solide mici. Se consideră cazul
particulelor solide mici, cu presiunea vaporilor neglijabilă în echilibrul reacţiei
chimice cu un gaz.
O componentă a gazului reacţionează la suprafaţa particulei, pentru a forma
produşi gazoşi: A(solid ) + B(gaz ) ⇔ P (gaz )
Compoziţia de echilibru a amestecului de gaz depinde de mărimea particulei.
Presiunea totală a gazului, p şi temperatura T , sunt constante.
O reacţie chimică poate fi reprezentată la modul general prin expresia:
N
∑v ⋅M
i =1
i i =0 (8. 34)
unde Mi este componenta chimică şi vi este coeficientul stoichiometric aparent în

reacţia ce conţine N specii.

Condiţia pentru echilibrul chimic este:
N (8. 35)
∑v ⋅µ
i =1
i i =0
şi aceasta este valabilă pentru un sistem multifazic. Presupunem că, i = 1 corespunde

componentei particulei; componentele de la 2 la N sunt prezente în amestecul de gaz
ideal, în care particulele sunt în suspensie.
Condiţia pentru echilibru poate fi scrisă ca:
N (8. 36)
vi µ i + ∑ v i µ i = 0
2
Pentru componentele gazului de la 2 la N avem :

µi = µi0 ( T ) + RT ln pi (8. 37)
unde µ i0 ( T ) este potenţialul chimic al componentei pure din standard.

Înlocuind în relaţia (8.36), rezultă:
N N (8. 38)
vi µ i + RT ∑ ln pivi + ∑ vi µ i = 0
0
2 2
Pentru componentele din faza gazului, o constantă a echilibrului parţial este

definită de:
N (8. 39)
K p = ∏ p ivi
2
Atunci relaţia (8.38) devine:

N (8. 40)
− RT ln K p = ∑ vi µ i0 + v1 µ1
2
Primul termen, din partea dreaptă a relaţiei, corespunde potenţialului

standardului de potenţiale chimice, la temperatură T , pentru componentele fazelor
gazului care apar de asemenea în Kp. Potenţialul chimic al componentei pure, în
faza particulei, M1, este determinat de presiunea în particulă, ps, şi de temperatura
T.
La temperatură constantă, pentru componenta 1:
dµ1 = v1 dp S (8. 41)
Integrând între unitatea presiunii (din standard) şi presiunea internă a

particulei:
µ1 = µ10 (T ,1) + v1 ∆p (8. 42)
unde v1 este volumul pe mol de solid , care se presupune a fi independent de presiune.

Diferenţa dintre presiunea internă a particulei şi presiunea din exteriorul
gazului este dată de formula lui Laplace, ∆ p = 2/r.
Înlocuind în relaţia (8.42), rezultă:
N
2v1v1σ (8. 43)
− RT ln K p = ∑
i =1
vi µi0 +
r
Primul termen, din partea dreaptă, este energia liberă schimbată pentru
reacţie cu toate componentele din standard, la unitatea presiunii şi temperatura T:
N (8. 44)
∆GT0 = ∑ vi µ i
0
i =1
Atunci:
2v1v1σ (8. 45)
− RT ln K p = ∆GT0 +
r
Dacă materialul solid are o suprafaţă plană, atunci r = ∞ şi:
− RT ln K p 0 = ∆GT0 (8. 46)
Şi:
Kp 2v1v1σ (8. 47)
− RT ln =
K p0 r
Deoarece partea din dreapta este întotdeauna pozitivă, efectul folosirii de
particule fine, în locul unei cantităţi de material, este creşterea constantei de
echilibru adică, de a schimba echilibrul către dreapta. Cu cât sunt mai mici
particulele, cu atât va fi mai mare efectul.
Acest fenomen are loc datorită presiunii interne mari din particule, care
poate fi calculat cu formula lui Laplace, conducând la o creştere a activităţii
termodinamice a substanţelor particulelor.
Pentru reacţia heterogenă:
Ni (solid) + 4 CO (gaz) ↔ Ni (CO)4 (gaz)
se obţine:
p3 1 x3 (8. 48)
Kp = 4
= ⋅
( p2 ) p (1 + x3 )4
3
unde indicii 1, 2, 3 se referă la Ni, CO, respectiv la Ni(CO)4 ; x3 este fracţia molară.
Importanţa efectului asupra mărimii particulelor este ilustrat de studii
experimentale la 700C şi 400 mmHg, care au arătat că x3 creşte de la 0.06 în
prezenţa cantităţii de nichel, până la 0.27 pentru pulbere. Mărimea exactă a
particulelor nu a fost cunoscută, dar datorită calculelor bazate pe determinări
interdependente ale tensiunii de suprafaţă, s-a indicat că diametrele particulelor se
încadrează între 10 şi 20 mm.
8.8. Clustere de molecule

Chiar şi într-un sistem termodinamic stabil, cum ar fi vaporii nesaturaţi,
ciocnirile între molecule conduc la formarea de clustere (grămezi sau ciorchine)
moleculare, a căror durată de viaţă depinde de tăria legăturilor ce ţin clustererele
împreună.
Discuţiile din paragrafele de la începutul acestui capitol s-au concentrat
asupra termodinamicii unei singure particule în mărimea clusterelor moleculare.
Distribuţia de mărime a acestor particule poate fi calculată folosind ca model o
particulă sferică.
Se consideră un gaz compus dintr-o singură moleculă a unui vapor
condensabil (monomer), clustere de molecule ai vaporilor condensaţi distribuiţi
după mărime şi un gaz inert, cum este aerul. Atunci când procentul de saturaţie
este mai mic de 1, nu are loc nici o creştere netă şi procentul de formare de
clustere de orice mărime este egal,
Ag −1 + A1 ↔ Ag (8. 49)
unde Ag este fasciculul conţinând g molecule şi A1 este un monomer molecular.

Rata de formare Ag , prin condensarea de monomeri pe Ag-1 este egală cu rata
pierderii Ag , prin evaporare. Relaţia de echilibru este:
β s g −1 n g −1 = α g s g n g (8. 50)
unde ng este concentraţia fasciculelor conţinând g molecule.

Fluxul monomerilor condensaţi pe fascicule de clasă g-1 este β şi Sg-1 este
zona efectivă pentru condensarea clusterelor de această clasă. Fluxul de evapoarare
a clasei g este αg şi zona efectivă pentru evapoarare este Sg. Fluxul de condensare
al monomerilor (molec/cm2.sec) se presupune a fi dat de expresia derivată din
teoria cinetică a gazelor:
p1 (8. 51)
β=
(2π ⋅ m ⋅ k ⋅ T )1 2
unde p1 este presiune parţială a monomerului şi m este masa moleculară.
Se presupune că toate moleculele care lovesc suprafaţa nucleului se lipesc.
Există totuşi un flux de evapoarare, care se presupune că este dat de relaţia lui
Kelvin pentru presiunea vaporilor asupra unei suprafeţe curbe:
pS  4σ ⋅ v m  (8. 52)
αS = 12
exp  
(2π ⋅ m ⋅ k ⋅ T )  d p ⋅ k ⋅ T 
unde ps este presiune vaporilor asupra suprafeţei plane de lichid, T este tensiune de
suprafaţă şi vm este volumul molecular al lichidului.
Înlocuind în relaţia (8.50), se va obţine:
ng −1 1  2T ⋅ v 4 π 
13

= exp  1 3 m    (8. 53)
ng S  g ⋅ k ⋅ T  3 vm  
unde procentul de saturaţie S a fost stabilit egal cu p1/ps.

Atunci când multiplicăm ecuaţiile de acestă formă, pentru valori succesive
de la g=2 la g, se obţine:
 4 π 
13

 2σ ⋅ vm   
n1 n2 n g −2 n g −1 n1 1   3 vm  g
−1 3 
(8. 53a)
L
n2 n3 ng −1 n g
= =
n g S g −1
exp 
k ⋅T ∑ g 
 g =2 
 
 
Pentru valori suficient de mari ale lui g, avem:
g g
dg 3 3
2 (8. 54)
∑
g =2
g −1 3 = ∫ = g
g1 3 2
0
De aici, distribuţia la echilibru a nucleelor de condensare, este,

 2
1 3
(8. 55)
 − 3σ ⋅ vm ⋅ g 3 4 π  
n g = nS S exp 
g
  

k ⋅T  3 vm  

Echilibrul de distribuţie al formării de nuclee este dat de relaţia de mai

sus, unde S = p1/ps şi ns = ps/KT. Acesta este unul dintre puţinele cazuri în care o
soluţie analitică poate fi obţinută pentru mărimea de distribuţie a sistemului de
particule. Pentru g de mărime mică, aproximaţia din ecuaţia (8.54) conduce la erori
considerabile ale valorii lui.
Dacă gazul este nesaturat, S > 1, ng este o funcţie de g , monoton
descrescătoare, deoarece expotenţialul este întotdeauna descrescător faţă de g.
Pentru S > 1, ng trece prin minim la diametrul clusterelor,
4σ ⋅ v m (8. 56)
d *p =
k ⋅ T ⋅ lnS
determinat de derivarea (8.55), în ceea ce priveşte pe g şi egalând derivarea cu zero.
Această valoarea a lui dp , descrie mărimea critică a nucleului. Nucleii
mici tind să se evapore, timp în care, cei mari cresc (efectul Kelvin). Numărul
de nuclee la mărimea critică este:
 − 16π ⋅ σ3 ⋅ vm2  (8. 57)
n*g = n1 exp  3 2
 3( k ⋅ T ) ( lnS ) 
Mărimea distribuţiei, la echilibru, pentru clustere formate din nuclee
neomogene, este redată în figura 8.8 , pentru cazurile nesaturate şi suprasaturate.
Echilibrul întregii distribuţii nu poate fi obţinut în cazurile de suprasaturaţie
(S>1). Un asemenea caz va cere o cantitate infinită de vapori condensabili.
Fig. 8.8. Mărimea distribuţiei la echilibru, pentru clustere formate din nuclee
neomogene.
Cu toate acestea, echilibrul de distribuţie joacă un rol foarte important în

creşterea fazei de dispersie la o fază continuă, unde nucleii străini, cum ar fi
fumul sau particulele de praf, nu sunt prezente în cantitate suficientă. Concentraţia
şi mărimea distribuţiei poate fi estimată prin modificarea teoriei de echilibru
pentru S>1, aşa cum este descris în capitolul următor.
O importantă limitare a analizei apare în folosirea tensiunii de suprafaţă a
cantităţii, care nu poate fi aplicată la clustere foarte mici. Atunci când particulele
de aerosoli au mărimi mai mari de 10 nm, mărimea distribuţiei este compusă
din aceste particule şi clusterele de echilibru ale mărimii de distribuţie.
Această concentraţie de masă de particule străină este, în mod normal, de
multe ori mai mare decât aceea a fasciculelor.
9. ECUAŢIA DINAMICII
GENERALE PENTRU FUNCŢIA
DE DISTRIBUŢIE LA NIVEL
DE PARTICULĂ
Procesele de coagulare, conversie şi transport al particulelor modificǎ funcţia

de distribuţie a mǎrimii particulelor în timp şi spaţiu.
O ecuaţie a dinamicii generale pentru n(r,υ,t) , care include toate aceste
procese, este utilǎ pentru analiza globalǎ şi este formulatǎ în continuare. Această
ecuaţie este uneori numită ecuaţie a echilibrului populaţiei. Rezolvând ecuaţia
pentru condiţii iniţiale şi de limită diferite, funcţia distribuţiei de mărime poate fi
calculată pentru condiţiile geometrice şi de curgere de interes practic. Ecuaţia
dinamicii generale (EDG) este de importanţă fundamentală pentru înţelegerea şi
modelarea proceselor industriale şi atmosferice.
În general, modelele obişnuite pentru coagulare şi nucleaţie prezentate, sunt
cazuri speciale ale unei teorii mai generale, pentru particulele foarte mici. Se
utilizeazǎ un criteriu de aproximare, pentru a se vedea dacă este dominantă
nucleaţia sau coagularea la nivel molecular. Forma continuă a EDG este folosită la
derivarea ecuaţiilor de echilibru, pentru câteva momente ale funcţiei distribuţiei de
mărime. Deoarece EDG este o ecuaţie neliniară, parţial integro-diferenţială, sunt
necesare soluţii numerice. Sunt date soluţii analitice simple, unele aproximate,
pentru câteva cazuri în care apar simultan două sau mai multe procese ce modifică
distribuţia de mărime, ca de exemplu , condensarea şi coagularea simultane, difuzia
turbulentă şi creşterea şi coagularea cu transport spre suprafeţe. Diferiţi termeni ce
apar în EDG, cum ar fi funcţia frecvenţei coliziunii şi vitezele de migraţie, depind
de temperatura şi presiunea gazului. Deci, este necesar să avem informaţii
independente despre proprietăţile gazului, ca funcţie de timp şi poziţie. Aceasta se
poate obţine fie prin măsurători experimentale, fie prin calcule bazate pe ecuaţia
energiei şi pe ecuaţii ale mişcării fluidelor.
Progresele privind instrumentaţia şi metodele analitice au făcut mai uşoară
urmărirea dinamicii aerosolilor din punct de vedere experimental, ceea ce a
stimulat dezvoltarea metodelor numerice pentru rezolvarea EDG, [1]. Este de
presupus cǎ va continua dezvoltarea metodelor numerice de rezolvare a EDG, în
special pentru sisteme turbulente, care au o mare importanţă practică, atât pentru
gazele din atmosferă cât şi pentru cele ce iau parte la proces.
9.1. Ecuaţia dinamică generală pentru funcţia de

distribuţie discretă
Ecuaţia lui Smoluchowski pentru distribuirea discretă a mărimii particulei
poate fi generalizată, pentru a ţine cont de evaporarea particulelor, folosind
termenii fluxului de evaporare care apar în teoria nucleaţiei:
∂nk 1 ∞ (9. 1)
∂t
= ∑
2 i + j =1
β (i, j ) ⋅ ni ⋅ n j − ∑ β (i, k ) ⋅ n ⋅ n
i =1
i k + α k +1 ⋅ sk +1 ⋅ nk +1 − α k ⋅ sk ⋅ nk
unde k , se referă la numărul de molecule din fiecare particulă.

Ecuaţia (9.1) reprezintă o generalizare a ecuaţiei lui Smoluchowski şi ecuaţia
cinetică clasică a nucleaţiei omogene este,
∂n k (9. 2)
= I k − I k +1
∂t
Aceasta rezultă grupând coliziunile dintre formaţiuni (i,j ≠1), în (9.1):
∂nk 1 ∞ (9. 3)
∂t
= ∑
2 i + j =1 i =2
∑
β( i , j ) ⋅ ni ⋅ n j − β( i , k ) ⋅ni ⋅ nk + β( i , k − 1 )n1 ⋅ nk −1
i , j ≠1
- β( 1, k ) ⋅ n1 ⋅ nk − α k ⋅ sk ⋅ nk + α k +1 ⋅ sk +1 ⋅ nk +1
Primii doi termeni, din partea dreaptă, reprezintă coliziunile dintre particule
mai mari decât o singură moleculă. Ultimii patru termeni sunt egali cu Ik – Ik+1.
Rezumând, (9.1) reprezintă schimbarea lui nk , datorită proceselor interne ce au loc
într-un volum elementar şi anume, coagularea şi conversia din gaz în particulă.
Volumul elementar este fix în spaţiu. Valoarea lui nk în volumul elementar se poate
modifica, datorită proceselor externe , ce conduc la transportul particulelor dincolo
de limitele volumului. Aceste procese includ difuzia şi câmpuri de forţe externe ca
gravitaţia, gradienţi de potenţial electric şi termic.
Schimbările în funcţia de distribuţie discretă, cu timpul şi poziţia, sunt
obţinute generalizând ecuaţia difuziei convective, astfel încât să includă termenii
pentru creşterea şi coagularea particulei:
∂nk r  ∂n   ∂n  r (9. 4)
+ ∇ ⋅ nk v = ∇ ⋅ D∇nk +  k  + k − ∇ ⋅ c nk
∂t  ∂t  crestere  ∂t  coag
r
unde coeficientul de difuzie D , este o funcţie a mărimii particulei şi c este viteza
particulei, rezultată din câmpul de forţe externe. Suma termenilor creşterii şi coagulării
este dată de (9.1).
Ecuaţia (9.4) este ecuaţia dinamică generală pentru funcţia de distribuţie
Ecuaţia dinamicii generale pentru funcţia de distribuţie la nivel de particulă 265
discretă, unde k se referă la numărul de molecule din particulă. Acest rezultat este
cel mai util pentru particule, conţinând număr relativ mic de molecule, mai puţin de
câteva mii, ceea ce corespunde particulelor mai mici de 50 nm.
9.2 Coagularea şi nucleaţia ca procese la limita

conversiei din gaz în particule
Când o reacţie chimică rapidă sau o răcire bruscă conduce la formarea unei
densităţi mari de molecule condensabile, formarea de particule poate avea loc fie
prin nucleaţie omogenă, un proces accelerat, fie prin „coagulare“ moleculară,
proces în care aproape toate coliziunile reuşesc. În principiu, această problemă
poate fi analizată prin rezolvarea EDG pentru distribuţia discretă. Un criteriu
aproximativ, [2], pentru a determina dacă nucleaţia este predominantă, sau
coagularea, este bazat pe diametrul critic al particulei, dp*, care apare în teoria
nucleaţiei omogene:
σ ⋅ vm (9. 5)
d *p =
p
k ⋅ T ⋅ ln
ps
unde p/ps este raportul dintre presiunea parţială a vaporilor condensabili şi presiunea de
saturaţie a vaporilor la temperatura locală T, σ este tensiunea de suprafaţă, iar υm este
volumul molecular al substanţei ce compune particula.
Această relaţie este valabilă mai ales pentru particule compuse din număr
mare de molecule, de exemplu peste 50 sau 100, dar este folosită pentru o clasă a
magnitudinii apreciată la dimensiuni moleculare. Valoarea lui dp* poate fi
comparată cu diametrul molecular al speciilor în condensare:
1/ 3 (9. 6)
 6v 
d pm = m
 π 
Când presiunea parţială a vaporilor în condensare este foarte ridicată (în
comparaţie cu presiunea vaporilor), dp* tinde spre dimensiuni moleculare.
Echivalând (9.5) şi (9.6), se obţine:
p  π
1/ 3
σ ⋅ v m2 / 3 (9. 7)
ln = 
ps  6  k ⋅T
Pentru presiuni parţiale mai mari decât valoarea corespunzătoare relaţiei
(9.7), moleculele individuale pot fi considerate nuclee stabile. Se consideră că
teoria clasică a coagulării este valabilă, cel puţin aproximativ, la începutul
procesului de formare de particule, urmând imediat reacţiilor chimice care
generează molecule condensabile. În acest caz, teoria nucleaţiei nu intră în

dinamica procesului.
Mai există o limitare a aplicabilităţii acestei analize, şi anume, când
coliziunea de particule conduce la coalizare şi nu la formarea de particule
fundamentale solide şi agregatele lor. Ipoteza particulelor coalizante este valabilă,
de obicei, mai ales în fazele de început ale formării particulelor. În fazele mai
târzii, pentru substanţe puternic refractante (vapori de joasă presiune), coalizarea
încetineşte şi se formează particulele fundamentale-primare solide. Determinarea
diametrului particulelor primare şi momentul formării aglomerărilor lor necesită
extinderea EDG, pentru a include rata coalizării particulelor, pe lângă rata
coliziunilor.
9.3. Ecuaţia dinamică generală pentru funcţia de

distribuţie continuă
Pe măsură ce mărimea particulei creşte (υ >> υm), devine convenabil să se
treacă de la distribuţia discretă la cea continuă, în ceea ce priveşte efectuarea
calculelor. Tranziţia la funcţia de distribuţie continuă cere precauţie. Termenul de
creştere este:
 ∂n  ∂I (9. 8)
 ∂t  =− (v >> v m )
crestere ∂v
Fluxul (curentul) de particule, I, poate fi exprimat ca suma termenilor
difuziei şi migraţiei, în spaţiul υ:
∂n (9. 9)
I = − Dv + n⋅q
∂v
unde q = d υ/dt este viteza migraţiei prin spaţiul υ.
Similar, termenii coagulării devin:
 ∂n  1 v ~ (9. 10)
 ∂t  =
  coag 2 0 ∫
β(v ,v − ~
v ) ⋅ n(~
v ) ⋅ n(v − ~
v ) ⋅ dv~
∞
∫
− β( v , ~
0
v ) ⋅ n(v ) ⋅ n(~
v ) ⋅ dv~ (v >> vm )
Înlocuind (9.8) şi (9.10), pentru creştere şi coagulare, respectiv în (9.4),

obţinem EDG pentru funcţia de distribuire continuă, [3, 4]:
∂n r ∂I 1 v ~ ~
∂t
+ ∇ ⋅ nv +
∂v
= ∇ ⋅ D∇n +
2 0 ∫
β(v ,v − v~ ) ⋅ n(~
v ) ⋅ n(v − v~ ) ⋅ d v
(9. 11)
∞ r
∫
− β(v , ~
0
v ) ⋅ n(v ) ⋅ n(~
v ) ⋅ d~
v − ∇ ⋅ cn ( v >> vm )
Coliziunile cu molecule simple sunt excluse din expresia coagulării. Pentru

cazul uzual al unei curgeri incompresibile, al doilea termen din stânga devine:
r r
∇ ⋅ nv = v ⋅ ∇ n (9. 11a)
Procesele ce afectează funcţia de distribuire a mărimii sunt rezumate în
figura 9.1, pentru un volum elementar. Fluxul de gaz produce transportul particulei
dincolo de limitele elementului. În plus faţă de gravitaţie, alte câmpuri de forţe ce
acţionează asupra fluxurilor (dar care nu apar în figură) sunt potenţialul electric şi
termic.
Pentru a rezolva EDG sunt necesare expresii pentru I şi β(υ, v ) , prezentate
în continuare în acest capitol. Oricum, este posibilă derivarea de expresii
folositoare pentru concentraţiile de număr şi volum, fără a da valori acestor
parametri.
Fig. 9.1. Procesele dintr-un volum elementar inclus în ecuaţia dinamică generală.
9.4. Ecuaţia dinamică pentru concentraţia unui număr

infinit de particule
Dinamica concentraţiei unui număr infinit de particule, N∞ şi fracţia
volumului de material aerosol, φ, sunt elemente de interes special. Există o
problemă, din punct de vedere experimental, în a defini concentraţia, în cazul în

care numărul total de particule este foarte mare, N∞. Acest parametru este, de
obicei, măsurat cu un contor de particule de condensare, care detectează particule
mai mari decât o mărime minimă ce depinde, într-o anumită măsură, de natura
chimică şi formă. Dacă vd este volumul minim al particulei detectabile, atunci:
∞ (9. 12)
N∞ = ∫ n(v ) ⋅ dv
vd
în care s-a considerat vd > v*, volumul particulei critice pentru nucleaţia omogenă.
Ecuaţia dinamică, pentru concentraţia de număr totală, se obţine integrând
EDG şi ţinând cont de v , pentru toate valorile lui v > vd:
∂N ∞ r ∞ ∂I ∞
∂t
+ v ⋅ ∇N ∞ +
vd ∂v ∫
dv = ∇ 2 D ⋅ n ⋅ dv
vd ∫
1 ∞  v ~ ~ ~ ~ ~

+
2 vd ∫ ∫

 0
β( v , v − v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v − v ) ⋅ d v ) ⋅ dv

(9. 13)
∞
∞ ∞ ~ ~
 ∂ ∫ cs ⋅ n ⋅ dv
− ∫ ∫
vd 0
β( v ,v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v ) ⋅ dv −

vd
∂z
Termenul creşterii este,
∂I
∞ (9. 14)
∫vd ∂v
⋅ dv = I ∞ − I d
Din punct de vedere fizic, I∞ = 0 , deoarece nu există pierdere de particule

prin creştere la capătul superior al distribuirii. Termenul Id este curentul de
particule ce curge spre capătul inferior al spectrului. Când are loc nucleaţia
omogenă, acest termen este important. Pentru vd = v*, mărimea particulei critice, Id,
este curentul de particule din teoria nucleaţiei omogene. Deci, ecuaţia dinamică
omogenă, pentru concentraţia numărului, este:
∂N ∞ r ∞
∂t
+ v ⋅ ∇N ∞ = I d + ∇ 2 D ⋅ n ⋅ dv
vd ∫
1  ∞ v ~ ~ ~ ~ ~

+
2 vd  0∫ ∫
β( v , v − v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v − v ) ⋅ d v  ⋅ dv

(9. 15)
∞
∞ ∞ ~ ~ ~
 ∂ ∫ cs ⋅ n ⋅ dv
− ∫ ∫
vd 0
β( v ,v ) ⋅ n( v ) ⋅ n( v ) ⋅ d v  ⋅ dv −

vd
∂z
Dacă raportul suprafaţă/volum este suficient de mic pentru a se putea neglija,
depunerea pe pereţi prin difuzie şi sedimentare, ecuaţia (9.15), devine:
∂N ∞  ∂N  (9. 16)
= Id +  ∞ 
∂t  ∂t  coag
unde [∂N∞ / ∂t]coag reprezintă termenii de coagulare în (9.16). Modificarea lui N∞ rezultă
din efectele concurente ale formării prin nucleaţie omogenă şi pierdere prin coagulare.
9.5. Ecuaţia dinamică pentru fracţia de volum

Fracţia de volum de aerosol, φ, depinde de concentraţia de masă, care, de
obicei, este determinată prin filtrare. Să presupunem că filtrul este ideal şi
îndepărtează toate particulele mai mari decât moleculele simple. Atunci:
∞ (9. 17)
∫
φ = n ⋅ v ⋅ dv
0
Schimbarea în fracţia de volum, φ, cu timpul, este obţinută înmulţind EDG

cu viteza v şi integrând, ţinând cont de v:
∞ (9. 17a)
∂φ r  ∂φ  ∞  ∂φ  ∫
∂ cs ⋅ v ⋅ n ⋅ dv
∂t
+ v ⋅ ∇φ +  
 ∂t  crestere ∫
= ∇ 2 D ⋅ v ⋅ n ⋅ dv +  
0  ∂t  coag
− 0
∂z
Variaţia lui φ , rezultând din conversia din gaz în particule, se poate scrie:
∞ (9. 17b)
 ∂φ  ∫
∂ n ⋅ v ⋅ dv ∞ ∂I
 ∂t 
  crestere
= 0
∂t
=− ∫
0
v ⋅ ⋅ dv
∂v
 ∂φ 
Dacă are loc nucleaţie omogenă, putem scrie   ca sumă a doi
 ∂t  crestere
termeni:
v* ∞ (9. 18)
 ∂φ 
= 0∫
∂ n ⋅ v ⋅ dv ∂
+
∫ v*
n ⋅ v ⋅ dv
 ∂t 
  crestere ∂t ∂t
unde v* este volumul particulei critice.
v*
Termenul
∫
∂ n ⋅ v ⋅ dv
0
reprezintă acumularea de materie în cluster, sub raza
∂t
mărimii particulei critice, υ*. În teoria nucleaţiei omogene acest termen dispare,
considerându-se că particulele acumulate sunt îndepărtate la fel de repede cum se

formează. Al doilea termen, din partea dreaptă a relaţiei (9.18), poate fi scris astfel:
∞ (9. 19)
∫
∂ n ⋅ v ⋅ dv ∂I ∞ ∂Iv ∞
v*
∂t ∫
= − v dv = −
v* ∂v ∂v
dv + Idv
v* ∫ ∫
Dar:
∞ ∂I⋅v (9. 20)
∫v* ∂v
dv = [I ⋅ v ] − [I ⋅ v ]v*
∞
∞
∫
Termenul I ⋅ dv reprezintă creşterea de particule stabile ( v > v*), prin
v*
conversia din gaz în particule. Din punct de vedere fizic, acest proces este clar,
deoarece curentul de particule reprezintă volumul de material convertit, pe unitatea
spaţiului v, în unitatea de volum de gaz şi unitatea de timp.
Deoarece nu există pierdere de material prin creştere la capătul superior al
distribuirii, rezultă că : [I ⋅ v ]∞ = 0
Termenul [I ⋅ v]v* este rata volumetrică cu care materialul este furnizat de
către nucleaţia omogenă părţii stabile a distribuirii de mărime.
 ∂φ 
Contribuţia termenului coagulării,   , dispare, indiferent de forma
 ∂t  coag
funcţiei frecvenţei de coliziuni. Mecanismul coagulării schimbă funcţia de
distribuire, doar de la dimensiuni mici la dimensiuni mari şi nu schimbă
concentraţia volumetrică locală de aerosol.
Echilibrul pe φ ,(9.17) , capătă atunci forma:
∞
∂φ ∞ ∞ ∫
∂ c s ⋅ v ⋅ dv
∫ I ⋅ dv + [I ⋅ v ]v* + ∇ ∫
2 0
+ v ⋅ ∇φ = D ⋅ v ⋅ n ⋅ dv −
∂t v* 0 ∂z
(9. 21)
crestere de formare difuzie sedimentare
particule prin nucleatie
stabile omogena
∞
Pentru D ≈ d p−2 (zona moleculelor libere), integrala ∫ D ⋅ v ⋅ n ⋅ dv
0
este
proporţională cu diametrul mediu al particulelor. Aşadar, acest termen reprezintă
difuzia unei cantităţi proporţionale cu diametrul mediu al particulelor.
9.6. Coagularea simultană şi creşterea difuzională în

regim continuu
Să presupunem că aerosolul conţinut într-o incintă mare este compus din
particule mai mari decât drumul liber mediu al gazului. Raportul suprafaţă - volum
al camerei este suficient de mic pentru a putea neglija depunerea pe pereţi, iar
compoziţia sistemului este uniformă. În camerǎ are loc coagularea şi, în acelaşi
timp, particulele cresc ca rezultat al condensării controlate de fenomenul de
difuzie, iar sedimentarea poate fi neglijată. Nucleaţia omogenă nu apare, iar
sistemul este izoterm. Un astfel de sistem a fost folosit pentru a modela formarea
de aerosol în poluarea fotochimică a aerului.
Considerând doar creştere şi coagulare, EDG poate fi scrisă astfel:
(9. 22)
∂n ∂I 1 v ~ ~ ~ ~ ~ ∞ ~ ~ ~
+ =
∂t ∂v 2 ∫ β ( v − v , v ) ⋅ n (v − v ) ⋅ n ( v ) ⋅ d v − ∫
0 0
β (v , v ) ⋅ n (v ) ⋅ n (v ) ⋅ d v
cu funcţia frecvenţei coliziunilor, pentru domeniul continuu, dată de:
  1
~3 
1
2k ⋅ T  1 1   (9. 23)
β=  +  v + v 
3
3µ  1 ~ 1  
 v3
 
3
 v
Curentul de particule se presupune că este dat de relaţia:
∂v (9. 24)
I =n
∂t
Legea creşterii prin difuzie poate fi scrisă sub forma:
dv 3
2
D ⋅ p s ⋅ vm
1 1 (9. 25)
= 3 ⋅ (4π ) 3 ( S − 1) ⋅ v 3 = B ⋅ ( S − 1) ⋅ v 3
dt k ⋅T
unde S este rata saturaţiei, ps este presiunea vaporilor de saturaţie, υm este volumul
molecular în faza de condensare, iar B este o constantă definită de această expresie.
Efectele căldurii latente în condensare sunt neglijate, ca şi efectul Kelvin.
N2
Se poate aplica în continuare transformarea de similaritate, n = ∞ ψ (η ) ,
φ
dar concentraţia volumetrică nu mai este constantă, din cauza condensării
materialului din stare gazoasă, [5].
Similaritatea procesului se păstrează datorită faptului că, rata saturaţiei se
schimbă cu timpul, într-un mod special, şi grupul adimensional,
 
3µ  2 
C= ⋅ B ⋅ ( S − 1) (9. 26)
4k ⋅ T  2 1 
φ 3 ⋅ N 3 
 ∞ 
este constant.
Acest grup este o măsură a relaţiei dintre ratele condensării şi coagulării.
Când C este mic, condensarea are loc încet, în comparaţiei cu coagularea. Ritmul
cu care se schimbă numărul total de particule este dat de o expresie a aceleiaşi
formule, pentru coagulare fără condensare:
dN ∞ 2k ⋅ T (9. 27)
=− (1 + a ⋅ b) ⋅ N ∞2
dt 3µ
dar valorile momentelor a şi b sunt diferite.
Concentraţia volumetrică creşte ca rezultat al condensării ,la o rată dată de:
a⋅C
 2⋅ k ⋅T  1+ a⋅b
φ = φ0 ⋅ 1 + (1 + a ⋅ b) ⋅ N ∞ (0) ⋅ t  (9. 28)
 3µ 
unde φ0 şi N∞(0) sunt valorile la t = 0. În cazul special important al ritmului constant
de saturare, s-a găsit că suprafaţa totală a sistemului este constantă. Creşterea suprafeţei
prin coagulare este, în acest caz, echilibrată prin formarea unei noi suprafeţe, ca rezultat
a condensării vaporilor. Valoarea lui a ⋅ b este 1.05, pe când exponentul din (9.28),
a ⋅C
, este egal cu 0.5, iar N∞(0) = 106 cm-3 şi temperatura este T = 20οC. Valorile
1+ a ⋅b
N∞ φ
calculate ale şi φ/φ0 sunt prezentate în figura 9.2. Concentraţia de număr
N ∞ (0 ) φ0
scade ca rezultat al coagulării, iar concentraţia de volum creşte datorită condensaţiei.
Dacă distribuirea de mărime ajunge la o formă autoîntreţinută, există o
relaţie specială între concentraţiile de număr, suprafaţă şi volum. Suprafaţa pe
volumul unitate de gaz este:
∞
1
∞
2 (9. 29)
A= ∫
0
π ⋅ d p2 ⋅ n(v) ⋅ dv = (36 ⋅ π )3 ∫
0
v3 ⋅n ⋅ dv
Ţinând seama de autoîntreţinere, obţinem:
∞
2 (9. 30)
A = 3 36π ⋅ N ∞ ⋅ φ 2 ⋅ ∫
0
η3 ψ
⋅ ⋅ dη
Fig. 9.2. Variaţiile concentraţiei de număr şi volum, în timp, pentru un aerosol.
În cazul special, când A şi rata saturaţiei sunt constante, integrala este egală
cu 0.951, [5], astfel încât:
A (9. 31)
= 4.60
N ∞1/ 3 ⋅φ 2/3
Au fost efectuate experimente de coagulare şi creştere simultanǎ, [6], pe un

sac de polietilenǎ de 90 m3, umplut cu aer de laborator, din care se filtraseră
particulele. Radiaţia solară ce pătrundea sacul a indus reacţii fotochimice între
poluanţii gazoşi, probabil SO2 şi alte substanţe organice, dar compoziţia chimică nu
a fost determinată. Reacţiile au condus la formarea de molecule condensabile şi
aerosoli fotochimici. S-a măsurat distribuţia mǎrimii particulelor la intervale de 20
minute, folosind un analizor de mobilitate electrică. Rezultatele unui set de
experimente, pentru trei momente diferite, sunt prezentate în figura 9.3.
Concentraţiile numărului de particule, suprafaţă şi volum au fost calculate
din funcţia de distribuire a mărimii şi sunt prezentate în figura 9.4. Variaţia în timp
a concentraţiei de număr de particule se interpretează în felul următor: în absenţa
nucleelor străine, particulele sunt formate iniţial de către nucleaţia omogenă. Pe

măsură ce concentraţiile cresc, are loc coagularea, iar creşterea apare la nucleele
deja generate.
Fig. 9.3. Distribuţia de mărime în timp la un aerosol de molecule libere.

Concentraţia de număr atinge un maxim, apoi scade. Concentraţia maximă
este atinsă când rata formării prin autonucleaţie şi rata coagulării sunt egale.
Concentraţia maximă este determinată stabilind că ∂N∞ / ∂t = 0, în (9.16):
 ∂N  (9. 32)
I d = − ∞ 
 ∂t  coag
Pe măsură ce creşterea continuă, suprafaţa aerosolului devine suficient de
mare pentru a putea primi produşii conversiei din gaz în particulă. Rata saturaţiei
scade, ducând la o reducere a ritmului formării de particule. Scăderea concentraţiei
de număr pentru t > 80 min, în figura 9.4 , se datorează probabil coagulării;
calculele pentru aerosolii de molecule libere susţin această ipoteză.
Spre deosebire de cazul coagulării fără creştere, fracţiunea de volum a
materialului dispersat creşte cu trecerea timpului, ca rezultat al conversiei din gaz
în particulă. Suprafaţa totală, pe de altă parte, tinde să aibă o valoare aproape
constantă. Coagularea tinde să reducă suprafaţa, în timp ce creşterea tinde să o
mărească, iar cele două efecte din acest caz aproape se echilibrează unul pe
celălalt.
Raportul , A / N ∞1 / 3φ 2 / 3 , atinge o valoare constantă după aprope 1h, indicând
că faza de autoconservare a fost atinsă. Relaţia (9.24) este valabilă şi pentru şirul de
continuitate şi pentru cel cu molecule libere, dar valoarea integralei variază într-o
oarecare măsură. Cum se poate vedea în figura 9.4, valoarea raportului tinde spre
4,60 , valoarea pentru şirul de continuitate cu constanta A (9.31). Volumul total de

aerosol creşte în timp, pe măsură ce are loc conversia din gaz în particule.
Suprafaţa totală, A, creşte la început, iar apoi atinge o valoare aproape constantă,
probabil datorită unui echilibru între creştere şi coagulare. Rezultatele ar trebui
comparate cu figura 9.2. Vârful în distribuirea de număr rezultă, probabil, când
formarea prin nucleaţie omogenă este echilibrată de coagulare.
Fig. 9.4. Evoluţia momentelor funcţiei distribuirii de mărime pentru aerosoli.

În figura 9.5 au fost redesenate datele din figura 9.3, pentru forma de
autoconservare. Datorită unei bune aproximări, toate datele cad pe o singură curbă.
Teoria, pentru şirul de continuitate discutată în secţiunea precedentă, nu se poate
aplica direct, deci nu s-a făcut nici o comparaţie între teorie şi experiment.
Fig. 9.5. Distribuţia de mărime transpusă pentru formula de autoconservare.

9.7. Ecuaţia dinamicii generale pentru curgerea

turbulentă
În multe cazuri, de interes practic, fluidul în care sunt suspendate particulele
este în mişcare trubulentă. Anterior, au fost analizate efectele turbulenţei asupra
funcţiei frecvenţei coliziunilor, pentru coagulare şi nucleaţie , la curgere turbulentă.
EDG pentru curgere turbulentă este derivată, considerând ipoteza Reynolds
conform căreia, funcţia de distribuţie de mărime şi viteză a fluidului poate fi scrisă
ca sumă a componentelor stabile şi fluctuante:
r r_ r _ (9. 33)
v = v+ v'; n = n + n'
Se presupune că nucleaţia omogenă nu are loc şi curentul de particule este
proporţional concentraţiei, prin legea creşterii:
I =q⋅n (9. 34)

Legea creşterii poate fi scrisă şi ca sumă a termenilor stabili şi fluctuanţi:
_ (9. 35)
q = q + q'
Fluctuaţiile ratei creşterii rezultă din variaţiile locale ale temperaturii şi
concentraţiilor speciilor gazoase implicate în procesele de transformare din gaz în
particule.
Ca exemplu, procesul de creştere limitat de difuzie,
p ⋅ vm (9. 36)
q = 2π ⋅ D ⋅ d p ⋅
k ⋅T
unde p este presiunea parţială a gazului difuzat la distanţe mari de la suprafaţă şi
ps = 0 . Atunci, pentru un sistem izoterm avem:
_ (9. 37)
2 ⋅ π ⋅ D ⋅ d p ⋅ p⋅ v m 2 ⋅ π ⋅ D ⋅ d p ⋅ p '⋅vm
q= +
k ⋅T k ⋅T
unde p’ este presiunea parţială fluctuantă a speciilor ce se condensează. Această
formulă pentru fluxul difuzional este bazată pe o aproximare a stării cvasi-stabile şi
poate să nu fie valabilă pentru schimbări bruşte în concentraţia din gazul ce înconjoară
particula.
Înlocuind relaţiile anterioare în EDG, simplificând în funcţie de timp şi
r
folosind ecuaţia de continuitate, ∇ ⋅ v = 0 , obţinem:
_ _ _ _____
_____ _
∂n r ∂ n⋅ q ∂ n'⋅v' r
+ v ⋅ ∇n + + = −∇ ⋅ n'⋅v ' + D ⋅ ∇ 2 n +
∂t ∂v ∂v
_ ~ _ _ _ ~
1 v ~ ~ ~ ~ ∞ ~ ~
2 0 ∫ 0 ∫
β ( v, v − v ) ⋅ n ( v ) ⋅ n ( v − v ) ⋅ d v − β ( v , v ) ⋅ n ( v ) ⋅ n ( v ) ⋅ d v + (9. 38)
_________________ _____________ _
1 v ~ ~ ~ ~ ~ ∞ ~ ~ ~ ∂n
2 ∫ β ( v , v − v ) ⋅ n ' ( v ) ⋅ n ' (v − v ) ⋅ d v − ∫
0 0
β ( v, v ) ⋅ n ' ( v ) ⋅ n ' ( v ) ⋅ d v − c s ⋅
∂z
Astfel, apar câţiva noi termeni în EDG. Al patrulea din stânga, este termenul
creşterii fluctuante şi depinde de corelarea dintre funcţia de distribuţie, de mărime
fluctuantă n’ , şi concentraţiile de specii gazoase convertite în aerosol. Astfel, apare
o tendinţă de răspândire în zona mărimii cât o particulă – o difuzie turbulentă prin
spaţiul v, [7].
Primul termen din dreapta este o foarte cunoscută formulă, ce reprezintă
schimbarea în rezultat, din difuzia turbulentă. Componentele separate ale
r
vectorului flux n'⋅v ' , se presupune că se supun unei ecuaţii de genul:
_____
_ (9. 39)
r ∂n
n'⋅v ' = −ε i
∂xi
unde coeficientul de difuzie turbulentǎ, εi , este în funcţie de poziţie, iar i = 1, 2, 3 se
referă la componentele sistemului de coordonate carteziene. Al doilea şi al treilea
termen reprezintă contribuţiile la coagulare, rezultate din concentraţiile fluctuante.
Importanţa acestor termeni, pentru curgeri turbulente în tuburi sau în atmosferă, nu a
fost studiată atent.
9.8. Ecuaţia dinamicii generale pentru coşurile înalte

turbulente
Una dintre cele mai evidente manifestări a poluării aerului este urma
vizibilă, formată în sensul vântului, de o sursă staţionară. Un model relativ simplu
pentru astfel de cazuri este sursa punct continuă, într-un fluid turbulent, cu viteză
fixă, u (x,z). Coordonata x este măsurată în sensul vântului de la sursă, paralel cu
solul, iar z este coordonata, perpendicular pe suprafaţă (figura 9.6).
Componentele vitezei în direcţiile y şi z dispar, iar difuzia pe direcţia x poate
fi neglijată, în comparaţie cu convecţia. Difuzia brawniană este şi ea neglijabilă în
comparaţie cu difuzia turbionară. Acestea sunt artificiile simplificatoare ce se fac în
teoria difuziei speciilor moleculare, în coşurile înalte turbulente, şi cu ele ecuaţia
(9.38) devine:
_ _ _
∂ n ∂ n⋅ q ∂ n'⋅q ' ∂ε y (∂ n / ∂y ) ∂ε z (∂ n / ∂z )
u + + = + +
∂x ∂v ∂v ∂y ∂z
(9. 40)
_ ~ _ _ _
1 v ~ ~ ~ ~ ∞ ~ ~ ~
2 ∫ β (v , v − v ) ⋅ n (v ) ⋅ n (v − v ) ⋅ d v − , ∫
0 0
β (v , v ) ⋅ n (v ) ⋅ n (v ) ⋅ d v +
__________ _______ __________ ___ _
1 v ~ ~ ~ ~ ~ ∞ ~ ~ ~ ∂n
2 ∫ β (v , v − v ) ⋅ n ' ( v ) ⋅ n ' ( v − v ) ⋅ d v − ∫
0 0
β (v , v ) ⋅ n ' (v ) ⋅ n ' ( v ) ⋅ d v − c s
∂z
Fig. 9.6. Diagrama schematică a unui coş de fum înalt, cu turbulenţe.

Departe de imediata vecinătate a sursei, când concentraţiile au scăzut
suficient, ca rezultat al coagulării şi diluţiei, coagularea adiţională poate fi adesea
neglijată. Când ne îndreptăm atenţia doar asupra particulelor mai mici de câţiva
micrometri, pentru care sedimentaţia nu este importantă şi neglijăm termenul
creşterii turbulente, în absenţa altor informaţii, ecuaţia (9.40) ia următoarea formă:
(9. 41)
_ _ _
∂ n ∂ n⋅ q ∂ε y (∂ n / ∂y ) ∂ε z (∂ n / ∂z )
U + = +
∂x ∂v ∂y ∂z
pentru o viteză medie constantă, Ū.

Intereseazǎ cum se schimbă funcţia distribuţiei de mărime odată cu poziţia,
pe măsură ce se depărtează de coş, pentru o formulă dată a legii creşterii. Această
problemă are o soluţie surprinzător de simplă, pentru o lege a creşterii de forma:
q = V (v ) ⋅ X ( x ) (9. 42)
unde V şi X sunt funcţii arbitrare ale lui v şi respectiv x.

Doar x şi v apar ca variabile independente în partea stângă, în timp ce y şi z
apar în partea dreaptă, ceea ce sugereazǎ soluţia:
1 (9. 43)
n= g ( s ) ⋅ N ∞ ( x, y , z )
V
∫ X ⋅ dx ∫ dv
0
unde g este o funcţie arbitrară a lui s = −0 şi N ∞ ( x, y, z ) este distribuţia în
U V
spaţiu a distribuţiei de număr a particulelor.
Distribuţia în spaţiu a numǎrului de particule este:
∞ (9. 44)
∫
N ∞ ( x, y, z ) = n(v, x, y, z ) ⋅ dv
0
Înlocuind relaţia (9.43) în ecuaţia (9.41), obţinem:
dg ∂N ∞ dg ∂ε y ( N ∞ / ∂y ) ∂ε (∂ N ∞ / ∂z ) (9. 45)
X ⋅ N∞ + U ⋅g − X ⋅ N∞ =g +g z
ds ∂x ds ∂y ∂z
Rearanjând termenii, avem:
∂ N ∞ ∂ε y ( N ∞ / ∂y ) ∂ε z(∂ N ∞ / ∂z ) (9. 46)

U = +
∂x ∂y ∂z
Aceasta este ecuaţia pentru distribuţia în spaţiu a concentraţiei de număr a
particulelor, ce poate fi derivată independent din ecuaţia (9.41), integrând pentru
toate valorile lui υ. Deci, formula (9.43) este într-adevăr o soluţie pentru ecuaţia
(9.41), luând în considerare legea creşterii (9.42).
O soluţie particulară simplă se obţine când legea creşterii este de forma
q = v ⋅ X , corespunzătoare reacţiei din faza de picătură mică. Dacă distribuţia de
mărime iniţială este de forma unei legi la o putere, n = b ⋅ v p ⋅ N ∞ , înlocuind în
relaţia (9.43), rezultă expresia următoare:
X ⋅ dx (9. 47)
n = b ⋅ v p ⋅ N ∞ ⋅ exp[−( p + 1) ∫ U
]
Formula, la o putere pentru distribuţia mǎrimii, nu este valabilă pentru toată

gama dimensiunilor, deoarece singularităţile se dezvoltă în anumite funcţii
integrale. Ca rezultat, integralele de tipul (9.44), trebuie ajustate la partea
superioară sau inferioară sau la amândouă.
Legea creşterii este, în general, funcţie de concentraţiile locale ale speciilor
reactive gazoase:
q = V (v ) ⋅ F (c1 ,c 2 ,L, ci ) (9. 48)

unde funcţia V(v) depinde de mecanismul conversiei, iar ci sunt concentraţiile gazelor
reactive. Deoarece concentraţiile sunt, în general, funcţii de x, y, z, este clar că relaţia
(9.42) este o aproximare. O soluţie completă la problemă necesită rezolvarea simultană
a EDG şi ecuaţiilor de conservare a componentelor gazoase ce participă la reacţie,
inclusiv cinetica chimică.
9.9. Coagularea şi depunerea la agitare

Să presupunem că o cameră este plină cu un aerosol ce este menţinut bine
amestecat. Particulele se coagulează şi totodată se depun şi difuzează către pereţi.
Acest tip de model a fost folosit pentru a analiza comportamentul particulelor
radioactive generate într-un accident la un reactor nuclear şi apoi colectate într-un
vas conceput special în acest scop, respectiv anvelopa reactorului. Conţinutul
structurii reţinute este amestecat, ca rezultat al convecţiei naturale induse de
temperatura prezentă în condiţii postaccident. Eficacitatea vasului în a ţine
produsele depinde de gravitatea accidentului, topirea miezului fiind un test foarte
aspru. Au fost studiate atât modelul teoretic cât şi cel experimental ale unui astfel
de sistem. Scopul analizei este de a anticipa rata scăderii norului în vas şi
dimensiunea particulelor, plecând de la anumite presupuneri, cu privire la
cantitatea de material în fază de aerosol. Presupuneri se fac şi cu privire la ritmul
scurgerii din vasul recipient.
Noi considerăm doar problema unidimensională, în care camera este
înlocuită de două planşee paralele orizontale, cu distanţa h între ele, iar depunerea
are loc pe direcţia z. Toate trei componentele vitezei medii dispar. Ecuaţia pentru
concentraţia medie (9.40), ia forma:
v
∂ n ∂ ( D + ε )(∂ n / ∂z ) 1
∂t
=
∂z
+
20 ∫
β (v − v, v) ⋅ n(v − v) ⋅ n(v) ⋅d v
(9. 49)
∞
∂n
∫
− β (v , v ) ⋅ n ( v ) ⋅ n ( v ) ⋅ d v − c s
0
∂z
Termenii coagulării fluctuante pot fi neglijaţi, deoarece departe de pereţi

concentraţia este aproape uniformă. Mai mult, pentru că sistemul este bine agitat,
concentraţia aproape peste tot este uniformă, până la o distanţă mică, δ, de partea
de jos a camerei, corespunzătoare regiunii în care difuzia turbionară se modifică, de
la valoarea în masă, la zero (la perete). Într-o anumită măsură, această distanţă este
arbitrară şi nu trebuie determinată exact pentru această analiză.
Concentraţia medie în cameră este definită de:
1
h (9. 50)
[ n] =
h0 ∫
n ⋅ dz
Concentraţia în masa fluidului este aproximativ egală cu [n] , pentru că

volumul de fluid limitat de δ şi perete este mic. În afara zonei δ, fluxul de particule
către josul camerei este dat de [n] ⋅ cs , deoarece panta concentraţiei şi difuzia, sunt
neglijabile.
Presupunând o stare cvasi-staţionară, fluxul de particule la partea de jos a
camerei va fi de asemenea [n] ⋅ cs , ceea ce conduce la:
 ∂n  (9. 51)
− ( D + ε ) + n ⋅ c s  = [ n] ⋅ c s
 ∂z  z =0
Când integrăm ecuaţia (9.49) termen cu termen, faţă de z , pentru înălţimea
camerei cu această condiţie de limitare, se obţin rezultatele de mai jos.
Termenii instabili iau forma:
h
h
∂n
∫
∂ n ⋅ dz
∂[n] (9. 52)
∫
0
∂t
dz = 0
∂t
=h
∂t
Termenii difuziei şi depunerii combinate pot fi integraţi după cum urmează:

h
[
∂ ( D + ε )(∂ n / ∂z ) − cs ⋅ n ] (9. 53)
∫
0
∂z
dz =0 − [n] ⋅ cs
Depunerea pe plafonul camerei a fost neglijată, iar (9.51) a fost introdusă

pentru podeaua camerei. Pentru termenul coagulării, avem:
h v
∫∫ β (v − v, v) ⋅ n(v − v) ⋅n(v) ⋅ d v ⋅ dz =
0 0
(9. 54)
v
 h

∫ β (v − v, v)∫ n(v − v) ⋅ n(v) ⋅ dz  ⋅ d v
0 0
Cu excepţia unei mici regiuni lângă perete, n este aproape independent de z

în orice moment şi prin urmare:
h (9. 55)
∫
0
n(v − v) ⋅ n(v) ⋅ dz = [n(v − v)][n(v)] ⋅ h
care este un rezultat analog pentru celălalt termen al coagulării.

Aşadar, rezultatul integrării (9.49), faţă de z este:
∂[n] 1 v
∂t
=
2 ∫ β (v − v, v) ⋅ [n(v − v)] ⋅ [n(v)] ⋅ d v
0 (9. 56)
∞ c s [ n]
− ∫
0
β (v, v) ⋅ [ n(v)] ⋅ [n(v)] ⋅ d v −
h
Aceasta este ecuaţia ce trebuie rezolvată, de obicei, când se calculează
coagularea şi depunerea într-o incintă bine agitată. Se obţin soluţii numerice pentru
valorile speciale ale funcţiei frecvenţei coliziunilor, [8], pentru scăderea în
concentraţia de masă, ca funcţie de înălţimea incintei şi timp.
În procesul de coagulare, particule mici, de la limita de jos a distribuţiei de
mărime, sunt transferate în zona dimensiunilor particulelor mari. Particulele mari,
formate în acest fel, se aşează pe podeaua incintei. O stare cvasi-stabilă se poate
dezvolta la limita superioară a distribuţiei, în care rata formării între limitele date
ale dimensiunilor prin coagulare este egală cu rata pierderii prin depunere. Aceasta
este echivalentă cu egalarea primului termen cu ultimul, din partea dreaptă a
relaţiei (9.56), care, pentru coagularea în regim continuu, conduce la relaţia:
v 
1/ 3
k ⋅T v−v c
3µ ∫ 1 + 
0 


 v 

 n(v ) ⋅ n(v − v ) ⋅ d v = s
 h (9. 57)
 
unde n = [ n ].
O soluţie particulară, ce satisface relaţia (9.57) şi cerinţa ca volumul total de
aerosol pe volumul unitate de gaz să fie finit, este:
n = A1 ⋅ v −1 / 3 ⋅ e − A2 ⋅v (9. 58)
unde A1 şi A2 sunt constante.

Soluţia ecuaţiei de mai sus, (9.58), funcţie de n şi diametrul dp este
prezentatǎ în figura 9.7. Limita de jos a distribuţiei de mărime este pentru stare
stabilă, între coagulare şi sedimentare. Soluţia cade pentru valori mici ale
diametrului particulei, deoarece termenul reprezentând pierderea prin coagulare a
fost neglijat în (9.57).
Se poate verifica cǎ, relaţia (9.58) este o soluţie, prin înlocuirea în (9.57),
π 
1/ 3
ρp ⋅ g (9. 59)
A1 =  
6 π ⋅ k ⋅ T ⋅ h ⋅ [3 + B (2 / 3,2 / 3)]
unde B este funcţia beta. Constanta A1 are dimensiunile L-5.
Fig. 9.7. Soluţia particularǎ a distribuţiei de mărime pentru stare stabilă.

Concentraţia totală de volum de aerosol este:
∞ (9. 60)
φ = A1 ∫ v 2 / 3 ⋅ e − A2 ⋅v ⋅ dv
0
Integrala poate fi exprimată în termeni de funcţie gama, iar A2 poate fi

evaluat în modul acesta:
[A1 ⋅ Γ(5 / 3)]3 / 5 (9. 61)

A2 = 3/ 5
φ
Rata depunerii de particule (volumul materiei particulate pe unitate de
suprafaţă, pe unitate de timp) are dimensiunile vitezei şi este dată de:
2/3
∞ 6 ρpg ∞
0 ∫
fluxul de sedinentare = c s vn(v)dv =  
π  18µ
A1 ∫ v 4 / 3e − A2v dv
0 (9. 62)
2/3
6 Γ(7 / 3) ρpg
=  7/5
φ 7/5
π  18[Γ(5 / 3)] µA12 / 5
Deci, fluxul de sedimentare este proporţional cu φ 7/5 pentru starea stabilă.
Analiza este aproximativă, deoarece al doilea termen din dreapta al coagulării, din
relaţia (9.56), este neglijat.
În situaţia unei stări cvasi-stabile, concentraţia materialului suspendat se
modifică uşor în timp. Fluxul de sedimentare reprezintă atunci rata pierderii de
material din volumul camerei, pe unitatea de suprafaţă a podelei.
9.10. Coagularea şi depunerea prin difuzie convectivă

Arderea combustibililor în motoarele vehiculelor este o sursă majoră de
particule submicronice în atmosferele urbane. Un exemplu este emisia de particule
conţinând plumb, de la arderea benzinei cu tetraetil de plumb. Alt exemplu este
emisia de funingine de la motoarele Diesel. În aceste sisteme se formează mici
particule submicronice prin nucleaţie omogenă. Aceste particule coagulează, iar
unele se depun pe pereţii tobei de eşapament prin difuzie browniană, combinată cu
termodifuzia, pentru că pereţii sunt, de obicei, mai reci decât gazele de evacuare.
În principiu, ecuaţia (9.40) trebuie rezolvată cu un termen în plus, pentru
transportul prin termodifuzie, ceea ce creeazǎ dificultǎţi matematice foarte mari.
Un calcul aproximativ poate fi făcut adoptând următorul model simplificat:
un gaz purtând multe particule, mai mici decât calea liberă medie, curge printr-o
ţeavă dreaptă, cu pereţi netezi, la temperatură constantă. Particulele se depun prin
difuzie pe pereţii ţevii care se comportă ca o chiuvetă perfectă, (n=0).
Dacă ritmul coagulării este rapid în comparaţie cu ritmul pierderii prin
depunere pe pereţii ţevii, cele două procese , coagularea şi depunerea pe suprafaţă,
pot fi tratate separat. Pentru scopul calculului, curgerea poate fi împărţită în două
părţi, iar în mijlocul turbulent, coagularea controlează forma distribuţiei de
mărime, care este apoi determinată de soluţia ecuaţiei pentru coagulare, în condiţii
de curgere stabilă.
Aproape de suprafaţă, fluxul de materie particule, spre perete, este:
∂n (9. 63)
J = −( D + ε )
∂z
când doar difuzia controlează transportul; barele care denotă cantităţile medii în timp
sunt omise în restul acestei secţiuni, pentru a simplifica notaţia.
Dacă apar şi gradienţi de temperatură, trebuie incluşi la forţele implicate în
depunerea de suprafaţă. Ecuaţia (9.63) poate fi integrată pentru deferite forme ale
coeficientului ε(z), de difuzie turbionară, în substrat vâscos. Rezultatul obţinut
anterior permite utilizarea dependenţei, general acceptată, ε ~ y3.. Totuşi, pentru a
simplifica formele expresiilor derivate în partea următoare a discuţiei, este
convenabil să folosim ε ~ y4 , astfel cǎ:
J = k ⋅ n = 0.079 ⋅ U ⋅ n ⋅ f 1/ 2 ⋅ Sc −3 / 4 (9. 64)

în care Sc este numărul Schmidt.

Volumul fluxului total local de particule, proporţional cu masa, către pereţii
ţevii, este:
∞ U ⋅ f 1/ 2 ∞ (9. 65)
∫ J ⋅ v ⋅ dv = 0.079
0 v3/ 4 ∫0
n ⋅ D 3 / 4 v ⋅ dv
Pentru particule sferice mult mai mici decât calea liberă medie a moleculelor
gazului înconjurător, coeficientul difuziei este:
k ⋅T 3k ⋅ T  k ⋅ T 
1/ 2 (9. 66)
D= =
f 2 p ⋅ d p2  2π ⋅ m 
unde m este masa moleculară a moleculelor de gaz şi mp/kT a fost înlocuit pentru ρ.
Pentru moleculele de gaz ce se comportă ca sfere elastice rezistente, această
expresie poate ,de asemenea, fi scrisă ca:
4 D11  vm 
2/3 (9. 67)
D≈  
2  v 
unde D11 este coeficientul auto-difuziei pentru gaz şi vm este volumul molecular al
moleculelor de gaz.
Înlocuind în relaţia (9.65), se obţine:
∞ 0.17 ⋅ U ⋅ f 1/ 2 ⋅ v1m/ 2 ∞ (9. 68)

∫
0
J ⋅ v ⋅ dv =
(v / D11 )3 / 4 ∫0
n ⋅ v1/ 2 ⋅ dv
Calculul se face uşor când distribuţia de mărime se autoconservă. Înlocuind

( )
în (9.68) n = N ∞2 / φ ⋅ψ (η ) , unde φ şi N∞ sunt cantităţile medii în timp, conforme
cu natura turbulentă a cursului, şi luând υ/D11 = 0.7, valoarea pentru aer, obţinem:
∞ ∞ (9. 69)
∫ J ⋅ v ⋅ dv = 0.23 ⋅ U ⋅ f ∫ ψ ⋅η
1/ 2
⋅ v1m/ 2 ⋅ φ 1 / 2 ⋅ N ∞1 / 2 1/ 2
⋅ dη
0 0
1
∞
Integrala ∫ 0
ψ ⋅ η 2 ⋅ dη este aproximativ 0.89, când este evaluată din
distribuţia autoconservantă pentru zona moleculelor libere. Depunerea cea mai
abundentă de masă apare contra curentului, unde N∞ şi φ sunt cele mai mari.
Schimbarea în φ cu x este dată de o echilibrare a masei pe un element mic al
peretelui ţevii, ca în figura 9.8:
 π ⋅ d teava
2
 (9. 70)
 U ⋅ dφ = −π d teava  J ⋅ v ⋅ dv  ⋅ dx
∞


 4 

 0  ∫
şi ţinând seama de (9.69), obţinem:
d teava (9. 71)

− ⋅ dφ = 0.20 ⋅ f 1/ 2 ⋅ v1m/ 2 ⋅ φ 1 / 2 ⋅ N ∞1/ 2 ⋅ dx
4
Fig. 9.8. Coagularea şi depozitarea pe perete într-o curgere turbulentă prin ţeavă.
Variaţia lui N∞ , pe distanţă, este obţinută din expresia pentru coagularea
moleculelor libere,
1/ 6
 6k ⋅ T 
1/ 2 (9. 72)
dN ∞  3    φ 1 / 6 ⋅ N ∞11 / 6
U⋅ = −0.334 ⋅  
dx  4π   ρp 
 
Când combinăm relaţia (9.72) cu (9.71), se obţine:
dφ 0.25 ⋅ f 1 / 2 ⋅ v1m/ 2 ⋅ U dN ∞ (9. 73)

= ⋅
φ 1/ 3 d teava ⋅ (3 / 4π )
1/ 6
(
⋅ 6k ⋅ T / ρ p )
1/ 2
N ∞4 / 3
Integrând cu condiţia iniţială φ = φ0 la N∞ = ∞, rezultǎ:
2B (9. 74)
(φ 2/3
0 −φ2/3 = ) N ∞1 / 3
unde B este coeficientul constant din partea dreaptă a relaţiei (9.73).
Când înlocuim (9.74) în (9.72), obţinem o ecuaţie diferenţială pentru variaţia
volumului particulei de-a lungul ţevii:
−
[φ 2/3
0 − φ 2/3 ]3/ 2
dφ
=
0.82 1 / 2 1 / 2
f ⋅ vm ⋅ (2 B ) 3 / 2 ⋅ dx
(9. 75)
φ 1/ 2 d pipe
Depunerea până în orice punct în ţeavă se poate obţine prin integrarea

numerică a acestei expresii.
În practică, suprafeţele peste care curge gazul devin aspre, ca rezultat al
depunerii de particule, coroziunii şi cojirii. Ratele depunerii sunt, probabil, mai

importante decât cele calculate din relaţia (9.75), bazatǎ pe (9.64), pentru transferul
de masă în ţevi netede. În plus, curgerea prin ţeava de eşapament este instabilă,
datorită modurilor obişnuite de a conduce în trafic. Aceşti factori contribuie la
reintrarea în atmosferă a aglomerărilor formate pe suprafaţă şi apariţia unor
fragmente de masă mare de particule aspre (> 10 µm) în gazele de eşapament, [9].
Distribuţia mărimii reale a particulelor ce ies pe ţeava de eşapament este
considerabil mai largă decât distribuţia autoconservantă, datorită reintrării şi
variaţiilor de-a lungul interiorului ţevii.
9.11. Depunerea la curgere printr-o zonǎ turbulentǎ

Pentru a modela aceastǎ situaţie se considerǎ că, un aerosol curge regulat
înăuntrul şi în afara unei camere ce este menţinută bine agitată (figura 9.9).
Distribuţia la intrare este n0(v). Distribuţia în reactor şi în curentul de ieşire este
n(v).
Fig. 9.9. Curgere printr-o zonǎ agitatǎ.

În cameră, procesele ce modifică distribuţia de mărime ocupă locul tipului
reprezentat de termenii din EDG. Dacă se menţine curgerea suficient timp – cam de
cinci ori timpul mediu de şedere – conţinutul camerei tinde să se apropie de o stare
stabilă. Distribuţia stării stabile este determinată de distribuţia de mărime a ceea ce
intră, ritmul curgerii şi procesele de creştere, coagulare şi depunere, ce au loc în
recipient. O ipotezǎ de bază este aceea că, în toatǎ camera, concentraţia este
uniformă şi egală cu concentraţia la ieşire.
Un astfel de sistem pentru aerosoli este mai simplu de analizat, în unele
privinţe, decât sistemele precedente, instabile sau variind în spaţiu. Considerăm
camera de volum B ,cu un aerosol intrând cu o distribuţie de mărime n0(v). În
starea stabilă, pentru o curgere volumetrică de gaz Q, un echilibru al numărului de
particule în jurul dimensiunii v la v + dv, produce:
 rata neta de formare   rata depunerii  (9. 76)

Q ⋅ n(v) = Q ⋅ n0 (v) + B  − B 
 pe unitate de volum   pe unitate volum 
Considerăm următoarea problemă simplă, ce poate fi rezolvată analitic: un
aerosol cu distribuţia de mărime n0(v), intră continuu în reactor. Procesele chimice
sau fizice din interiorul reactorului produc specii condensabile, ce se depun pe
particulele de aerosol.
În starea stabilă, echilibrul particulelor de dimensiuni v la v + dv ,devine:
n0 n d (n ⋅ q) (9. 77)
= +
τ τ dv
unde timpul mediu de şedere τ , este egal cu B/Q, iar depunerea de particule pe pereţi a
fost neglijată. Ecuaţia (9.77) este o ecuaţie liniară obişnuită.
 dv 
Luând n ⋅ q , ca variabilă dependentă, factorul de integrare este exp
 q ⋅τ 
∫
şi soluţia la (9.76), cu n = 0 şi v = 0 este:
1  dv  v  dv  n0 (9. 78)
n=
q
exp −

∫ q ⋅τ 0
∫
 exp ∫
 q ⋅τ
 dv
τ
dacă rata de creştere este controlată de difuzie, q = Aυ1/3, unde A este o constantă.
Presupunem că aerosolul ce intră în cameră este monodispersat, astfel încât
n0 = N0δ(v – v0), unde δ(v – v0) reprezintă funcţia delta Dirac, şi N0 este numărul de
particule pe unitatea volum a mărimii v0. Atunci, integrala din dreapta relaţiei
 2

 3 A ⋅ v0.  N 0
(9.78), devine exp  , iar distribuţia de mărime a aerosolului ce
2 τ  τ
 
părăseşte camera este:
(
1   3 v02 / 3 − v 2 / 3 )  N (9. 79)
n (v ) = exp 
0
(v > v0 )
A ⋅ v1 / 3   2 A ⋅τ   τ
Deci, rezultatul creşterii particulelor în cameră este să transforme un aerosol
monodispersat într-unul polidispersat. Aceasta se întâmplǎ, deoarece există o
distribuţie a timpului de şedere pentru particulele. Unele particule stau pentru
perioade mai mari decât τ, iar altele pentru perioade mai mici, aşa că perioada de
creştere variază la particulele ce părăsesc reactorul în orice moment.
10.DISPERSIA GAZELOR
POLUANTE EVACUATE
PRIN COŞURI ÎNALTE
Evacuarea în atmosferă, prin intermediul coşurilor, a fost multă vreme cea
mai comună metodă industrială de degajare a gazelor poluante. Concentraţia la care
oamenii, plantele, animalele şi structurile sunt expuse la nivelul pământului, poate
fi redusă semnificativ, prin emiterea deşeurilor gazoase la înălţimi mari. De
asemenea, coşurile înalte pot fi eficiente în cazul scăderii nivelului concentraţiei la
nivelul solului, fără a reduce cantitatea de poluanţi din atmosferă. Oricum, în
anumite situaţii, folosirea acestor coşuri poate fi cea mai practică şi economică cale
de tratare a problemei aerului poluat.
10.1. Factori de influenţǎ

Pentru a determina acceptabilitatea coşurilor de fum, în cazul degajării
gazelor poluante, trebuie determinată concentraţia acceptabilă la nivelul solului,
denumită imisie (în engleză, Ground-Level Concentration - GLC) a poluantului sau
a poluanţilor. Trebuie considerată, de asemenea, topografia zonei, pentru ca
poziţionarea coşurilor să fie bine aleasă, destul de departe de clădiri, dealuri, care
ar putea introduce un factor de turbulenţă a aerului în cadrul funcţionării coşurilor.
Este necesară cunoaşterea condiţiilor meteorologice predominante în zonă,
respectiv: vânturile care prevalează, umiditatea şi căderea ploilor. În sfârşit, este
necesară cunoaşterea exactă o constituenţilor gazelor poluante şi a proprietăţilor lor
chimice şi fizice.
Direcţia şi viteza vântului. Direcţia vântului este măsurată la înălţimea unde
se evacuează poluantul, iar direcţia medie este direcţia de transport a poluanţilor. În
meteorologie se ia în consideraţie ca direcţie a vântului, direcţia de unde acesta
bate şi de aceea, un vânt dinspre N-V va transporta poluanţii la S-E de sursă.
Viteza vântului are un dublu efect, respectiv: 1) viteza vântului va determina
timpul de transport de la sursă la receptor şi 2) viteza vântului va afecta diluarea în
direcţia vântului. În general, concentraţia aerului poluant pe direcţia vântului este
invers proporţională cu viteza vântului.
Viteza vântului are componente ale vitezei pe toate direcţiile şi, de aceea,
există mişcări pe verticală şi pe orizontală. Aceste mişcări aleatoare, în mare
măsură pe scări şi perioade diferite, sunt direct responsabile de mişcarea şi
difuziunea poluanţilor. Aceste mişcări pot fi considerate turbulenţe atmosferice.
Dacă scala unei mişcări turbulente (vârtejuri) este mai mare decât pana de poluant
din vecinătate, vârtejul va antrena această pană de poluanţi. Dacă vârtejul este mai
mic decât pana de poluant, efectul va fi de disipare şi împrăştiere a penei. Această

disipare cauzată de mişcarea vârtejului este în mare măsură variabilă în atmosferă,
dar chiar şi atunci când efectul ei este minim, acesta este cu trei ordine de
magnitudine mai mare decât o acţiune de difuzie moleculară singulară.
Turbulenţa mecanică, indusă în structura vârtejurilor din atmosferă, se
datorează neregularităţii suprafeţelor peste care trece aerul. De aceea, existenţa
arborilor, arbuştilor, clădirilor şi amenajărilor de pe terenuri va cauza turbulenţe
mecanice. Înălţimea şi spaţiul dintre elementele care creează aceste neregularităţi
afectează turbulenţa. În plus, turbulenţele mecanice cresc, odată cu mărirea vitezei
vântului.
Turbulenţele termice sunt turbulenţe induse de stabilitatea atmosferei. Când
suprafaţa Pământului este încălzită de razele soarelui, stratul inferior al atmosferei
tinde să se ridice, iar turbulenţele termice devin mai importante, mai ales în
condiţiile existenţei unor vânturi slabe. În nopţile senine cu vânt, căldura este
radiată de suprafaţa Pământului, rezultând astfel o răcire a solului şi a aerului
adiacent acestuia. În aceste condiţii, turbulenţele sunt minime. Încercări de a lega
diferite grade ale turbulenţei vântului (sau a stabilităţii atmosferice) de difuziunea
atmosferică au fost realizate cu ceva timp în urmă. Măsurarea stabilităţii
atmosferice, prin măsurarea diferenţelor de temperatură, a fost frecvent utilizată ca
o metodă indirectă de măsurare a turbulenţei şi, în particular, când s-a dorit
estimarea turbulenţelor climatologice.
Rata de declin şi stabilitatea atmosferică. Separat de interferenţele mecanice
cu fluxurile uniforme de aer, determinate de clădiri si alte obstacole, cel mai
important factor care influenţează gradul de turbulenţă şi, prin urmare, viteza de
difuzie în aerul inferior, este variaţia temperaturii cu înălţimea, numită şi rată de
declin. Gradientul termic adiabatic reprezintă modificarea temperaturii, pentru un
volum ascendent de aer uscat.
Gradientul adiabatic al temperaturii poate fi aproximat ca fiind 1 °C/100 m
sau dT/dz = -10-2 °C/m. Dacă aerul ascendent conţine vapori de apă, răcirea
datorată expansiunii adiabate va rezulta în umiditate relativă şi va atinge saturaţia.
Dacă va continua, ascensiunea va conduce la condensarea vaporilor de apă şi
căldura latentă astfel obţinută va reduce ritmul răcirii aerului ascendent. Forţa de
rezistenţă a volumului de aer cald este asigurată de diferenţa dintre densitatea sa şi
cea a aerului înconjurător. Legea gazelor perfecte arată că, la o presiune şi la o
altitudine dată, temperatura şi densitatea unei volum de aer sunt în relaţie inversă.
De menţionat că, temperatura este folosită în mod normal la determinarea
rezistenţei, pentru că este mai uşor de măsurat decât densitatea.
Dacă gradientul temperaturii atmosferice este acelaşi cu cel al adiabatei, un
volum de aer deplasat din poziţia sa originală se va dilata şi contracta, în aşa fel
încât, densitatea şi temperatura să rămână aceeaşi cu cea a aerului înconjurător. În
acest caz, nu va fi nici o forţă de rezistenţă în volumul deplasat, iar atmosfera se va
putea numi ,,neutru stabilă”.
Dispersia gazelor poluate evacuate prin coşuri înalte 291
Dacă temperatura atmosferică scade mai rapid, odată cu creşterea altitudinii,

decât gradientul adiabatic, volumul de aer ascendent va avea o temperatură mai
mare decât aerul înconjurător. Densitatea sa va fi mai mică, oferind o forţă netă de
rezistenţă.
Există şi situaţii opuse, în care volumul de aer se deplasează descendent,
întâmpinând o forţă de rezistenţă descendentă. Odată ce o porţiune de aer a început
să se mişte în sus sau în jos, această mişcare va cauza condiţii instabile în
atmosferă.
Dacă temperatura scade mai încet cu creşterea altitudinii decât gradientul
termic adiabatic, volumul dislocat va întâmpina o forţă netă de restaurare.
Deci, forţele de rezistenţă determină condiţiile de stabilitate atmosferică (vezi
figura 10.1).
Fig. 10.1. Criteriile de stabilitate atmosferică

Gradienţii termici, puternic stabili, se numesc şi inversiuni. Puternica
stabilitate inhibă amestecul de-a lungul stratului de inversie. În mod normal, aceste
condiţii de puternică stabilitate se extind pentru doar câteva sute de metri pe
verticală.
Extinderea pe verticală a inversiunii se numeşte inversiune profundă.
Se observă două tipuri distincte: inversiunea la nivelul suprafeţei Pământului,
cauzată de răcirea solului pe timpul nopţii şi inversiunea de altitudine între 500 şi
câteva mii de metri deasupra solului (vezi figura 10.2).
Din punctul de vedere al poluării aerului, straturile stabile ale suprafeţei şi
inversiunile sunt nedorite, deoarece micşorează rata de diluţie a contaminanţilor în
atmosferă. Chiar dacă suprafaţa stratului este instabilă, coborârea inversiunilor va fi
o barieră pentru amestecurile verticale, iar contaminarea se va acumula dedesubtul
suprafeţei de inversiune.
Perioadele de stabilitate atmosferică tind să se manifeste toamna, din ce în ce
mai frecvente şi mai lungi în persistenţă, dar inversiunile şi ratele de declin
prevalează în toate anotimpurile anului.
Fig. 10.2. Gradienţii caracteristici în condiţii de inversiune

Răcirea prin evaporare. Când efluenţii gazoşi sunt spălaţi pentru absorbirea
anumitor constituenţi anterior emisiei, gazele sunt răcite şi devin saturate cu vapori
de apă. După eliminarea gazelor, este posibilă răcirea datorată contactului cu
suprafaţa rece a canalului de lucru a coşului. Această răcire duce la condensarea
picăturilor de apă în debitul de gaz. După evacuarea gazelor pe coş, picăturile de
apă evaporate duc la scăderea căldurii latente de vaporizare din aer şi răcesc pana
de fum. De aici rezultă o rezistenţă negativă, care poate scădea eficienţa înălţimii
coşului. Rezultatul poate fi o pană de fum (cu o densitate mai mare decât cea a
mediul ambiant), care va cădea pe sol. Dacă un poluant rămâne după spălare,
efectul total al acestuia va fi simţit pe sol, în vecinătatea coşului.
Spălarea aerodinamică. Dacă viteza de ieşire din coş este mai mică în
comparaţie cu viteza vântului, o parte din efluenţi pot fi traşi în jos de presiunea
scăzută, pe partea interioară, protejată, a coşului. Acest fenomen, cunoscut sub
numele de “spălarea descendentă în coşuri”, poate fi minimalizat prin păstrarea
unor viteze de evacuare mai mari decât viteza medie a vântului (în mod normal, de
două ori mai mare decât viteza medie). O altă cale de minimizare este de a pune pe
coş un disc plat, care se extinde în afara coşului cu cel puţin un diametru, egal cu
diametrul coşului. Uneori, este necesară creşterea vitezei de evacuarea a gazelor pe
coş şi, în această idee, s-ar putea să fie nevoie de remodelarea deschiderii coşului.
S-a demonstrat că tubul Venturi este cel mai eficace. Această formă implică şi o
pierdere minimă a presiunii.
Crearea spălării descendente. Trebuie realizată o trecere în revistă a fiecărui

coş, pentru a determina dacă trebuie considerate efectele spălării descendente.
Fluxul atmosferic este întrerupt de forţele aerodinamice, în imediata vecinătate a
structurilor sau obstacolelor. Împrăştierea aerului din apropierea fiecărei structuri
construite sau a fiecărui obstacol poate mări dispersia pe verticală a emisiilor de la
sursă şi reduce înălţimea efectivă a emisiilor, rezultând o creştere maximă a imisiei.
10.2. Concentraţia de poluant

Descrierea câmpului de concentraţii se poate face exact, dar laborios, prin
ecuaţii diferenţiale care modelează procesul de difuzie turbulentă, sau statistic, pe
baza observaţiilor, prin considerarea unei funcţii de distribuţie, dintre care cea mai
utilizată este cea normală Gauss, arătată schematic în figura 10.3.
Distribuţia depinde de doi parametri, [1]:
• deviaţia medie µ, care arată poziţia centrului distribuţiei;
• deviaţia standard σ, care specifică lărgimea clopotului Gaussian.
Fig. 10.3. Curba distribuţiei normale Gauss

Pentru două variabile independente, y şi z, funcţia de distribuţie normală este
produsul celor două funcţii de o singură variabilă
 y −µ y 
2
 z −µ z 
2 (10. 1)
−0.5  −0.5 
1  σy


  σz 
f ( y, z) = f ( y) f (z) = e e
2πσyσz
Condiţia de normalizare implică

∞ ∞ (10. 2)
∫∫
−∞ − ∞
f ( y, z )dydz = 1
Ecuaţiile 10.1 şi 10.2 constituie punctul de plecare al oricărui model

Gaussian de dispersie, a unui gaz în atmosferă.
În figura 10.4 se prezintă pana de fum, provenită de la un singur coş şi axele
sistemului de coordonate gaussian; înălţimea construită a coşului este Hc, iar
înălţimea efectivă, He.
Fig.10.4. Coordonatele sistemului pentru dispersia Gaussiană orizontală şi verticală
Se consideră ca ipoteze simplificatoare condiţii staţionare, profile Gaussiene

pe ambele direcţii y şi z, viteza vântului u [m/s ] , constantă în modul şi sens, debitul
de poluant , Q[kg/s ] , continuu şi stabil; dispersia pe direcţia vântului, x , este
neglijabilă comparativ cu cea transportată, poluantul este un gaz stabil sau aerosol
care nu reacţionează chimic, nu sunt interacţiuni cu alte coşuri de fum.
Pentru o distribuţie centrată pe axa penei la y=0 şi z=H, µ y = 0 şi µ z = H ,
concentraţia într-un punct oarecare este
 y 
2
 z−H 
2 (10. 3)
− 0.5  − 0.5  
k  σy 
   σz 
C ( x, y , z ) = e e
2πσ y σ z
unde k este constanta de proporţionalitate.

Ecuaţia 10.3 este valabilă de la coş până la distanţa x, la care pana atinge
suprafaţa pământului, de unde se presupune că aceasta este reflectată, având ca
efect creşterea concentraţiei de poluant după reflexie.
Această creştere este exact aceeaşi ca şi cea generată de o pană emisă de o
sursă imaginară, situată la distanţa -H sub nivelul pământului.
Deci, în orice punct, concentraţia este:
 y 
2
 − 0.5 z − H  2  z+H  
2 (10. 4)
− 0.5 
Q  σy



  σ 
 z 
− 0.5
σ
 
C ( x, y , z ) = e e +e  z  
2π u σ y σ z  
 
Cea mai mare concentraţie care apare la nivelul solului este situată pe centrul
penei, fiind dată de relaţia anterioară pentru z = 0 şi y = 0
 H 
2
(10. 5)
− 0.5 
Q σ 
C ( x,0,0 ) = e  z
π u σ y σz
10.3. Coeficienţii de dispersie

Valorile deviaţiilor standard, σ, numiţi şi coeficienţi de dispersie, care apar în
ecuaţiile ce descriu concentraţiile, se bazează pe date experimentale obţinute din
studii asupra evoluţiei gazelor.
Cel mai folosit set de coeficienţi de dispersie sunt, [1,2,3]:
• coeficienţii Pasquill-Gifford, denumiţi şi coeficienţii Pasquill rural;
• coeficienţii McElroy-Pooler, denumiţi şi coeficienţii Briggs urban.
Deviaţiile standard sau coeficienţii de dispersie depind de distanţa orizontală
pe direcţia vântului, configuraţia terenului (zonă rurală cu teren neted deschis sau
zonă urbană cu clădiri înalte), stabilitatea atmosferică (tendinţa amestecului pe
verticală, datorită curenţilor naturali de convecţie).
Convenţional, stabilitatea atmosferică a fost împărţită de Pasquill în şase
clase de stabilitate, de la A (extrem de instabilă) până la F (cea mai stabilă), pentru
a reprezenta creşterea progresivă a stabilităţii atmosferice care influenţează
dispersia laterală şi verticală.
Caracteristicile claselor de stabilitate sunt:
• A - extrem de instabilă, gradient de temperatură < -1.5 °C/100 m, iar
pana de fum este puternic oscilantă, descriind bucle;
• B – moderat instabilă, gradient de temperatură între -1.5 ÷ -1 °C/100m,
iar pana de fum este puternic oscilantă, cu turbulenţe;
• C – uşor instabilă, gradient de temperatură între -1 ÷ -0.5 °C/100m, iar
pana de fum este puternic conică, uşor oscilantă;
• D – neutră (adiabată), gradient de temperatură între -0.5÷+0.5 °C/100m,
iar pana de fum este conică, fară turbulenţă convectivă;
• E – izotermă, gradient de temperatură între +0.5 ÷ +1.5 °C/100m, iar
pana de fum este conică, fară turbulenţă convectivă;
• F – inversiune, gradient de temperatură între > +1.5 °C/100m, iar pana
de fum are formă de steag, cu tendinţa de coborâre.
Cele două seturi de coeficienţi de dispersie sunt prezentate în figura 10.5, pe

direcţie orizontală şi figura 10.6, pe directie verticală.
Fig. 10.5. Coeficienţi de dispersie pe direcţie orizontală
Fig.10.6. Coeficienţii de dispersie pe direcţie verticală

Aceşti coeficienţi corespund unor probe luate în aproximativ 10 minute,

pentru perioade mai mari de timp, fiind necesare corecţii asupra coeficienţilor σ.
10.4. Înălţimea de ridicare a penei

Pentru a calcula concentraţia de poluant trebuie cunoscută valoarea efectivă
de la care are loc dispersia; aceasta implică calculul înălţării penei, Hr. Datorită
posibilităţii utilizării facile în cadrul calculelor, se preferă metoda Briggs [1,4,5],
care consideră înălţarea penei funcţie de distanţa pe direcţia vîntului, portanţa penei
şi viteza vîntului. În continuare, se prezintă algoritmul de calcul.
• Se calculează fluxul ascensional F , cu proprietăţi de plutire, cu relaţia
g T −T T −T gQe, cos  m 4  (10. 6)

F= we, cos Di2, cos e, cos aer = gVe, cos π e, cos aer =  3 
4 Te , cos Taer c p , aer πρaerTaer s 
[ ]
în care: g = 9.80665 m s 2 , acceleraţia gravitaţională; we ,cos [m s] , viteza gazului
la ieşirea din coş; Di , cos [m] , diametrul interior al coşului la vârf; Te, cos [K ] ,
temperatura absolută a gazului la ieşirea din coş; Taer [K ] , temperatura absolută a
 m3 
aerului la vârf; Ve ,cos   , debitul volumetric al gazelor care ies pe coş;
 s 
 kJ 
Qe, cos [kJ s] , fluxul termic emis de coş; c p ,aer   , căldura specifică a aerului
 kg K 
[ ]
la presiune constantă; ρaer kg m 3 , densitatea aerului.
• Se calculează distanţa pe direcţia vântului xf , la care înălţimea penei
este maximă:
- pentru condiţii instabile şi neutre ( clasa de stabilitate A, B, C, D):
5 2 (10. 7)
x f = 49 F 8 [m ] pentru F < 55 ; x f = 119 F 5 [m ] pentru F ≥ 55
- pentru condiţii stabile ( clasa de stabilitate E şi F):

u (10. 8)
x f = 3.14 [m]
S 0.5
[ ]
unde: u [m s] , viteza vântului la înălţimea coşului, iar S s -2 , parametru de stabilitate
atmosferică calculat cu relaţia:
g g (10. 9)
S = 0.02 pentru clasa E ; S = 0.035 pentru clasa F
Taer Taer
• Se calculează înălţimea de ridicare a penei Hr:

- pentru condiţii instabile şi neutre ( clasa de stabilitate A, B, C, D):
2 2 (10. 10)
1 1
x3 x3
Hr = 1.6 F 3[m] pentru x < x f ; Hr = 1.6 F 3 f [m] pentru x ≥ x f
u u
- pentru condiţii stabile ( clasa de stabilitate E şi F ):
1 1
F3 4
Hr = min( Hr1, Hr 2) [m] ; Hr1 = 2.4 [m] ; Hr 2 = 5 F 3 [m] (10. 11)
uS
S8
10.5. Înălţimea coşului de fum

Coşurile de fum se dimensionează pentru a avea o concentraţie sub normele
admisibile în zonele apropiate centralei. De asemenea, trebuie evitată poluarea
termică, deoarece gazele evacuate au temperatură ridicată.
Înălţimea minimă admisibilă a coşului de fum, respectând condiţia
concentraţiei de produse poluante, se calculează cu relaţia:
1 −1 q (10. 12)
Hc = S2 (R∆T ) 6 unde S = k , cm = cr − c0
cm
în care: k = 340, pentru oxidul de sulf şi oxidul de azot; k = 680, pentru cenuşă;
q [ kg/h], debit teoretic instantaneu maxim de poluant emis continuu pe coş;
 mg 
cm  3  , concentraţia maximă admisibilă de poluant la nivelul solului, adică
 mN 
norma de imisie; cr - concentraţia de referinţă, având valorile 0.15, pentru cenuşă
şi SO2 şi 0.14, pentru NOx; c0, media anuală a concentraţiei măsurate la nivelul
solului în locul considerat, care, în absenţa acestor măsurători, este 0.01, pentru
zonă puţin poluată, 0.04 pentru zone cu poluare medie şi emisii de SO2 şi cenuşă,
0.05, pentru zone cu poluare peste medie şi emisii de SO2 şi cenuşă, 0.07, pentru
SO2 în zonă urbană poluată, 0.1, pentru NOx în zonă urbană poluată, 0.08, pentru
 m3 
cenuşă în zonă urbană poluată; R   , debitul de gaze emise pe coş la
 h 
temperatura efectivă de evacuare; ∆T [K ] , diferenţa dintre temperatura gazelor
evacuate pe coş şi temperatura medie anuală a aerului din zona amplasamentului.
Pentru dimensionarea coşului de fum se alege o viteză a gazelor la intrarea în

coş, wgaze = 25 ÷ 30 m/s.
Suprafaţa la baza coşului, S baza , rezultă din ecuaţia de continuitate, aplicată

situaţiei celei mai nefavorabile:
2 273.15 + t gaze pn (10. 13)
Sbaza =
wgaze
× BefectivVgu
273.15
[ ]
p gaze
m2
unde : Befectiv [kg/s] este debitul efectiv de combustibil, Vgu [m3/kg] este volumul
gazelor uscate evacuate la coş, t gaze [°C] este temperatura gazelor la evacuarea din coş,
p gaze [bar] – presiunea gazelor la ieşirea din coş, iar pn [bar] este presiunea aerului.
Diametrul interior la baza coşului va fi:

4 ⋅ S baza (10. 14)
baza
d cos = [m]
π
Calculul diametrului la vârful coşului se face cu relaţii asemănătoare, dar se

estimează viteza la ieşire la 30÷34 m/s.
Grosimea minimă a coşului, impusă de rezistenţă, este de 0.75 m la vârf şi
0.5 m la bază.
10.6. Modele de dispersie a poluanţilor aerului

La ora actuală sunt câteva tehnici de modelare şi câteva modele
computerizate pentru a analiza calitatea aerului. Oricum, nu există nici un model
capabil să se adreseze tuturor situaţiilor care pot apărea. Se recomandă o analiză de
la caz la caz, pentru selectarea modelelor potrivite. Toate modelele se presupune a
fi proiectate să ducă la rezultate conservative. Din moment ce intenţia generală a
modelării este de a determina dacă maximul imisiei este mai mic decât limitele
reglementate, modelarea are loc începând de la modelele simple, cu cele mai
conservative ipoteze şi până la modelele mai complexe, cu date impuse, mai
sofisticate. Datele impuse includ caracteristicile sursei, topografice şi factori
meteorologici.
Din punct de vedere al calităţii, modelele de dispersie a aerului pot fi
clasificate în patru categorii: gaussian, numeric, statistic şi fizic. Modelul gaussian
este, de departe, cea mai utilizată tehnică pentru estimarea impactului poluanţilor
inactivi. Modelul numeric este mai potrivit pentru aplicaţiile urbane, care includ
poluanţi activi. În cazurile în care nu există o înţelegere ştiinţifică a proceselor
fizice şi chimice implicate, ar putea fi necesar modelul statistic. Modelarea
statistică presupune realizarea unui număr mare de măsurători la faţa locului,

pentru a dezvolta un model credibil şi este limitată de utilizarea la faţa locului.
Modelul fizic se realizează utilizând un tunel aerodinamic sau o altă modelare
hidrodinamică. Modelarea fizică poate fi utilă în situaţiile cu flux complex, precum
teren de construcţie, spălarea descendentă pe coş, impactul penelor de fum sau
difuzia determinată de terenurile înalte, în mediul urban. În general, utilizarea este
limitată la o arie de câţiva kilometrii pătraţi în jurul sursei.
Cel mai mult se foloseşte modelul gaussian. Cel mai simplu model gaussian
este modelul EPA, denumit SCREEN 2, [4]. Acesta este un model computerizat
interactiv, care încorporează algoritmi de calculare a imisiei maxime pentru
terenurile simple (sub vârful coşului) sau complexe (deasupra vârfului coşului) şi
ţine seama de spălarea descendentă şi efectele de cavitate. Modelul SCREEN 2 este
proiectat pentru modelarea unei surse singulare. Un set de condiţii meteorologice
conservative sunt legate de acest model.
Modelul Industrial Source Complex (ISC2), [4], permite modelarea în cazul
terenurilor simple, pentru surse multiple şi are posibilitatea utilizării datelor
meteorologice reale. Alt model, Complex I, este utilizat în modelarea unui teren
complex. Acest model permite utilizarea de date meteorologice reale şi este dedicat
surselor multiple. Modelul de dispersie pentru terenul complex, pentru situaţii
instabile (CTDMPLUS), este o sursă prelucrată a calităţii aerului, pentru folosirea
în toate condiţiile stabile pentru aplicaţii pe terenuri complexe. De obicei, datele de
teren şi meteorologice sunt diferite de modelele EPA. CTDMPLUS realizează
parametrizarea înălţimilor de teren, cu ajutorul unui procesor de teren. CRSCREEN
este o versiune a CTDMPLUS. Acesta conţine aceeaşi algoritmi, dar funcţionează
cu date meteorologice sintetice.

Dispersia Particulelor Poluante

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dispersia Particulelor Poluante

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

1.1. Particule poluante

•produşi fotochimici - ozon, oxidanţi;

Fig. 1.1. Mărimile tipice pentru particulele atmosferice aeropurtate.

dezvoltarea conceptelor fizice fundamentale. De exemplu, teoria transportului

1.1.1. Comportarea particulelor poluante - aerosolilor

aerosolilor este dorită pentru realizarea unor pigmenţi pentru colorare.

1.1.2. Mărimea particulelor

afectate de cele care pleacă. Gazul se comportă ca un mediu continuu cu o viteză

1.1.3. Indici de calitate ai aerului pentru substanţa sub formă de

1.2. Concentraţia particulelor

Fig 1.2 Volumul δV cu δN particule din jurul punctul P.

Fig 1.3. Dimensiunile regiunii δV.

cameră curată de clasă 1, numărul concentraţiei particulelor de 0.1 µm trebuie

N0 cm -3 t1/10 (aprox.) N0 cm -3 t1/10 (aprox.) N0 cm -3 t1/10 (aprox.)

1.3. Distribuţia particulelor într-o mostră de aer

Se observă că s-a utilizat pe amândouă axele scara logaritmică, pentru ca să

deoarece particulele minuscule cu masa şi aria suprafeţei foarte mici domină

componente, dintr-un amestec de gaze sau dintr-o soluţie, de a se acumula pe

Fig. 1.7. Diferenţa dintre adsorbţia şi absorbţia moleculelor

1.4. Caracterizarea datelor aleatoare

favorabile. Astfel, probabilitatea ca la o aruncare cu zarul să apară faţa 5 este 1/6.

ponderată a valorilor sale, cu ponderile p1 + p 2 + ... + p n . Contribuţia unei valori xk

Valoarea medie de ordinul al doilea, pentru k=2,

M2 = p1 ⋅ x12 + p 2 ⋅ x 22 + ... + p n ⋅ x n2 (1. 6)

se numeşte şi valoarea medie pătratică a variabilei X.

Pentru k = 0 se obţine media geometrică,

Se numeşte abatere a variabilei X, variabila aleatoare U = X − x , care ia

Valoarea medie a abaterii, M(U), este nulă.

valori, se poate considera variabila U , care se numeşte abatere absolută a

Momentul de ordinul k al variabilei X se notează cu M (X k ) şi este:

Se numeşte moment centrat de ordinul k al variabilei aleatoare U, momentul

În practica prelucrării statistice a datelor prezintă interes, mai ales,

Rădăcina pătrată a dispersiei,

µ =σ = p1 ⋅ u12 + p 2 ⋅ u 22 + ... + p n ⋅ u n2 (1.16)

se numşte abaterea medie pătratică sau deviaţia standard a variabilei X.

• c). dacă variabilele aleatoare X 1 , X 2 ,..., X n sunt independente şi λ1 , λ 2 ,..., λ n

care se mai poate scrie şi

p1 ⋅ x12 + p 2 ⋅ x 22 + ... + p n ⋅ x n2 ≥ p1 ⋅ x1 + p 2 ⋅ x 21 + ... + p n ⋅ x n (1.21)

• e) dacă σ 2 este dispersia variabilei aleatoare X, probabilitatea ca modulul

unde n este numărul elementelor.

Principalele consecinţe ale corelaţiei sunt:

unde µ X şi µ Y sunt abaterile medii pătratice ale celor două variabile X, Y.

1.5. Funcţii de distribuţie pentru aerosoli

Această expresie defineşte mărimea particulei, funcţie de numărul

particulelor nd (dp, r, t), unde diametrul particulei poate fi considerat diametrul

Relaţiile care leagă funcţiile de distribuţie

Înlocuind această relaţie în formula (1.27) obţinem :

De menţionat că, funcţia de distribuţie a mărimii particulei poate fi definită

Aria de sub curbele astfel trasate este proporţională cu masa aerosolilor,

dV 2.3 ⋅ π2 ⋅ d 6p ⋅ n(v) (1.33)

În mod similar cu distibuţia volumului, ţinând seama de relaţia dintre masă şi

unde ρp , este densitatea particulei.

Fig. 1.8.a. Distribuţiei unimodală a particulelor de Si.

Fig. 1.8.b. Distribuţia bimodală.

Distribuţia cumulativă a numărului de particule, având diametre mai mici

funcţia de distribuţie poate fi obţinută prin diferenţierea funcţiei de distribuţie

Când aerosolii sunt amestecaţi la o presiune constantă, mărimea distribuţiei

unde media este calculată pentru intervalul de la 0 la t.

unde ν , este ordinul momentului.

şi reprezintă concentraţia totală a particulelor din aerosoli, într-un anumit punct şi

Divizat de momentul de ordinul zero, dă diametrul mediu al particulei,

Momentul centrat de ordinul doi, M 2 , dispersia variabilei, este proporţional