Tema 1. INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA ECONOMICĂ.

(4 ore)
1. Filosofia ca formă de cunoaștere a lumii. Problema fundamentală a filosofiei.
2. Obiectul de studiu și valoarea filosofiei.
3. Metodele şi funcţiile filosofiei.
4. Filosofia Economică.

1. Filosofia ca formă de cunoaștere a lumii. Problema fundamentală a filosofiei.

Filosofia constituie reprezentările cele mai generale ale omului despre lume, despre oameni,
despre cine este omul, despre faptul cum trebuie să trăiască. Filosofia pune așa întrebări ca: cum
trebuie să gândim corect, cum trebuie să trăim, care este sensul vieții și alte întrebări similare.
Filosofia studiază modele de gândire, învață a gândi și, implicit, a face alegeri corecte în viață.
Deseori filosofia este văzută ca un domeniu care este foarte departe de viața cotidiană, care
oferă cunoștințe ce nu pot fi aplicate. Nu este însă tocmai așa, pentru că anume viața cotidiană este
una dintre principalele preocupări ale filosofiei.
Studiul filosofiei, al istoriei filosofiei, în particular al filosofiei din Grecia antică e important
și interesant anume pentru că această filozofie se află la baza culturii europene.
Însuși cuvântul filosofie provine din limba greacă și este alcătuit din două cuvinte: fileo –
dragoste și sophia – înțelepciune. Deci, etimologic, filosofia înseamnă dragoste de înțelepciune.
Faimosul filosof grec Pitagora este cel care a introdus cuvântul filosofie în gândirea greacă antică.
Filosoful este persoana care iubește, care caută înțelepciunea. Filosofii și filosofia nu pretind
că cunosc totul, dar pot să pretindă, de bună seamă că caută mereu noi cunoștințe. De fapt, orice
persoană care nu cunoaște și este conștient de faptul că nu cunoaște însă face eforturi să cunoască
este un căutător de înțelepciune. Filosofia este o activitate rațională. Deci, ceea ce caracterizează
natura filosofiei este raționalitatea. Filosofia este o prerogativă a ființei umane. Este o concepție
despre lume, un set de principii ce conduc viața omului. Este o cale prin intermediul căreia oamenii
încearcă să confere sens vieții lor. Este o lupă prin care oamenii văd și interpretează lumea.
Filosofia este o căutare sistematică a adevărului despre toate tipurile de realitate: ce umană și
cea naturală. Nu există domenii, care nu ar putea constitui obiectul interesului filosofiei. În schimb,
există domenii, care sunt cercetate de către foarte puține științe, dar inclusiv de către filosofie.
Filosofia este o activitate care caută explicații logice ale gândurilor și elucidarea judecăților.
Filosofia cercetează probleme fundamentale ce țin de cunoaștere, existență, valori. Ea încearcă să
1
obțină explicații despre întrebările cele mai importante care îi frământă pe oameni. Filosofia ca
concepție despre lume nu suportă dogmatismul, revelația, speculațiile. Filosofia este o reflecție
critică asupra omului, societății și naturii.
Am putea să afirmăm că filosofia nu oferă răspunsuri exacte și definitive, dar deschide
interogații, fiind un exercițiu continuu al problematizării.
Problema fundamentală a filosofiei ține de raportul dintre gândire şi existenţă, conştiinţă şi
materie. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi spirituale.
Problema fundamentală a filosofiei este problema priorităţii unei laturi din conexiunea material şi
spiritual. Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi
spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte
probleme (ontologice, gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim prin prisma
problemei fundamentale.
Problema fundamentală a filosofiei are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima
latură trebuie să răspundă la întrebarea – ce este primar – materia sau spiritul, conștiința, ideea? În
dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial - materia sau ideea - toate sistemele filosofice se
împart în materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii
reiese din recunoaşterea existenţei, materiei ca factor prin şi cauză a realităţii, idealismul afirmă
contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi nu-s
determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt infinite,
necreabile şi indestructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs al
dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul
există până la natură, până la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului –
obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea rațiunii
universale, ideii care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului). Idealismul
subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există
nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa umană,
independent de retrăirile subiectului.
Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa
concepţie se numeşte monism. Iar dacă se reiese din două începuturi – aceasta este dualism.
Reprezentantul dualismului a fost R. Deacartes, care la temelia lumii punea două substanţe –
2
materială şi spirituală. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi
(Empedocle, Pitagora, Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema
identităţii gândirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic
(acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea
cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii). Domeniile principale ale
reflecţiei filosofice:
ontologia – teoria generală a existenţei, a luat naştere la grecii antici; cercetează trăsăturile şi
principiile comune oricărei existenţe; studiază lumea sub aspectul obiectivităţii, mişcării,
transformării fenomenelor (şi a cauzelor acestora), oferind o imagine unică asupra lumii;
gnoseologia – teoria cunoaşterii, se referă la problemele cunoaşterii lumii, modul în care se
dobândeşte informaţia şi cunoaşterea despre lume; studiază funcţiile cognitive ale limbajului,
formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, raportul dintre activitatea practică şi cea teoretică;
logica – cercetează regulile şi legile gândirii corecte; stabileşte criterii ferme pt deosebirea unui
raţionament valid de unul non-valid, a unei definiţii corecte de una incorectă, raţiuni sănătoase de
cele nesănătoase etc;
metodologia – “methodos” – cale, mijloc şi “logos” – teorie, studiu; studiază căile eficientizării
cunoaşterii şi evoluţiei societăţii umane, metode utilizate în ştiinţa modernă, se sprijină pe logică şi
gnoseologie; tratează căile de cunoaştere şi acţiune;
axiologia – “axios” – valoare, teoria generală a valorilor, studiază geneza, structura, interacţiunea,
cunoaşterea, realizarea, ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială, corelaţia dintre ele,
dinamica sistemelor de valori;
praxiologia – “praxis” – practică, teoria acţiunii eficiente; cercetează structura generală a
acţiunilor, condiţiile organizării şi dirijării lor pt a-şi atinge scopurile;
filosofia socială – domeniu specific al reflectării filosofice în cadrul căruia se expune raportul
dintre natură şi societate, structurii şi determinismului vieţii sociale, formele de guvernământ,
drepturilor şi obligaţiunilor omului, geneza şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane;
etica – teoria despre morală, examinează probleme teoretice şi practice ale moralei, originea,
geneza şi esenţa moralei, legile ei de dezvoltare, ceea ce se cuvine şi ce nu;moral vs. imoral, bine
vs. rău, dreptatea vs. nedreptatea;

3
estetica – teoria gustului artistic; studiul mijloacelor de producere, transmitere şi recepţionare a
mesajului dintr-o operă de artă; studiază categoriile de: frumos, sublim, comic, tragic etc;
epistemologia – teoria cunoaşterii ştiinţifice; este o ramură specifică a gnoseologiei, care
analizează valoarea cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii, a adevărului rezultatelor ştiinţei,
caracteristicile, forme, metode în cercetarea ştiinţifică.

2. Obiectul de studiu și valoarea filosofiei.

Obiectul şi problematica filosofiei au evoluat în istoria culturii o dată cu amplificarea
capacităţii spiritului uman de a-şi defini şi teoretiza propriile-i determinaţii şi de a găsi noi mijloace
de surprindere a temeiurilor universului în ansamblul său. Dacă iniţial „philia-sophias” cuprindea
totalitatea elaborărilor teoretice ale vremii, pe măsura maturizării gândirii în general şi a celei de
tip filosofic în special, ea începe să se constituie, o dată cu secolele VII-VI î.e.n., ca domeniu
relativ autonom al culturii, cu obiect, problematică şi finalitate specifice, pe care nici o altă formă a
culturii nu şi le pot asuma. Filosofia, afirma Lucian Blaga, o socotim, printre celelalte preocupări
ale spiritului uman, ca un domeniu autonom, în sensul deplin al acestui cuvânt. Filosofia este ea
însăşi. Pentru a se legitima, ea nu are nevoie nici de prestigiul condiţionat de diverse calităţi,
revenind ştiinţei, nici de demnitatea, condiţionată şi ea de realizarea unor. Filozofia este nucleul
concepţiei despre lume, ea trebuie se dea într-o formă maximal generalizată tabloul lumii, omului
şi interacţiunii lor.
Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rândul său acest sistem este
compus din două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiunea
laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic. Filozofia este o
ştiinţă complexă, care trebuie să dea răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie întră aşa
discipline ca ontologia, gnoseologia, antropologia, sociologia, etica, estetica ş.a. filozofia este
ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relații a realităţii obiective, legităţi a funcţionării şi
dezvoltării ei.
Filozofia trebuie să evidenţieze structura generală a oricărui obiect, legităţile generale a
funcţionării şi dezvoltării lui pentru a le cunoaşte şi transforma. Filozofia este un sistem de
concepţii asupra lumii în întregime şi a raportului omului cu această lume.
În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi existenţei
omului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin aceea că el
4
prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei întră nu tot generalul din
existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului, atitudinii lui cu lumea.
Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi tabloul
universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţii, Binelui şi Echităţii. Cu alte
cuvinte, obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută omului în
formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele
conceptuale.
Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile
ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre esenţă şi legitate),
are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a conştiinţei sociale filozofia
reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită influenţă asupra existenţei sociale.
În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată. Filozofia tinde spre
cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal interesele subiectului
(clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale) se
manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.
De ce am avea nevoie de filosofie? Deoarece avem nevoie să cunoaștem și să înțelegem ce
se petrece cu noi și cu societatea pentru a putea face alegeri inteligente. Deciziile noastre ne
influențează puternic prezentul și viitorul. Filosofia oferă răspunsuri la întrebările existențiale,
explică principiile și finalitățile vieții, dar și caracteristicile psihologice proprii firii umane.
De exemplu, Confucius, marele înţelept chinez, ne-a transmis principii fundamentale despre
etica înţeleasă ca armonie între multiplele aspecte ale personalităţii, iar sociopolitica, ca armonie
între cetăţenii statului, sub semnul ordinii, raţiunii şi al educației. Potrivit învățatului chinez, Omul
nobil îşi înnobilează societatea.

3. Metodele şi funcţiile filosofiei.

Problema metodei în filosofie. Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca
teorie şi ca metodă. Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al
realităţii. Metoda (din l. Greacă methdos - drum, cale) - modul de cercetare şi transformare a
realităţii obiective, este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a
realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a
transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ca şi metodele ştiinţelor concrete metoda
5
filozofică îşi trage începutul său din activitatea practică a oamenilor şi este reflectarea logicii şi
legităţilor realităţii obiective. Deaceea cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc
funcţia teoretică, iar ca metodă de rezolvare a anumitor probleme – îndeplineşte funcţia
metodologică. Teoria este temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Ea nu este ceva
arbitrar, se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca teorie
în acţiune. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea
ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos,
orientată cu un scop bine determinat, clară.) Filozofia ca teorie trebuie să descrie un sistem de
relaţii subiect-obiect şi subiect-subiect pentru a fundamenta un anumit răspuns la problema locului
omului în lume. În calitate de metodă filozofia este o strategie generală a activităţii umane. Teoria
filozofică răspunde la întrebarea ce este existenţa şi conştiinţa şi cum ele corelează. Metoda
filozofică ne arată cum trebuie de folosit aceste cunoştinţe penctru înţelegerea şi transformarea
existenţei şi omului.
După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode particular-ştiinţifice, care se
folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice, care se
folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate; 3) metode universale, filosofice, care se folosesc în
toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. La metodele general-ştiinţifice se
referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi sinteza, inducţia şi
deducţia ş.a.După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii empirice (observaţia,
comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea, concret
şi abstract, istoric şi logic, ascensiunea de la abstract la concret). La metodele universale se referă
dialectica şi metafizica.
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi cunoaşterii
şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi studiază lumea
aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale. Dialectica este un mod
de gîndire flexibil, creator, care cuprinde lumea în contrariile ei. Încă din antichitate existau
diferite păreri despre dialectică. Spre exemplu, Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta
schimbare şi dezvoltare a lumii, trecerea reciprocă a contrariilor ei, cu alte cuvinte aceasta era
dialectica lucrurilor, sau dialectica obiectivă. Socrate şi Platon vedeau în dialectică măiestria
discuţiei, dialogului cu scopul clarificării noţiunilor şi atingerii adevărului. Aici deacum se are în
6
vedere dialectica subiectivă. Dialectica în principiu este compatibilă atît cu materialismul, cît şi cu
idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi
metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a fost creată de K.Marx şi F.Engels. Ultima se
foloseşte în toate ştiinţele, însă nu direct, ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice
Metafizica are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte
fenomenele şi procesele naturii ca ceva separat, izolat,încremenit, fără dezvoltare şi conexiune
universală. 2. A cea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative, ce
depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei). Noţiunea de metafizică a
fost formulată de urmaşii lui Aristotel pentru a evidenţia operele filosofice a profesorului lor. În
lucrările stagiritului filosofia ca principii universale a existenţei urma după fizică, teoria despre
natură şi semnifica în sensul strict al cuvîntului aceea ce urmează după fizică (meta ta physica).
Ulterior era folosită în accepţie egală cu ontologia. Capătă o dezvoltare în operele lui F.Bacon,
I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. În sec.XVI-XVII dezvoltarea ştiinţei a dus la
acumularea materialului empiric şi apare necesitatea de a clasifica, de a descompune întregul în
părţi componente şi studierea lor mai aprofundată. În această perioadă M. avea justificare istorică.
Spre sfîrşitul sec. XVII ea nu mai putea stimula dezvoltarea ştiinţei, se transformă într-o metodă
unilaterială mărginită. Neajunsurile metodei metafizice constau în următoarele momente:
neînţelegerea esenţei dezvoltării; absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori
discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii
universale; premărirea formei mecanice de mişcare, reducerea formelor superioare de mişcare la
inferioare ş. a. Notiunea de metafizică în sens de antidialectică a fost folosită pentru prima dată de
Hegel care şi dă şi o critică respectivă. La metafizică se referă aşa metide ca dogmatism şi
relativism, sensualism, raţionalism şi iraţionalism. În occident metafizica este sinonim cu filozofia
şi cuprinde principiile şi începuturile existenţei.
La metodele universale se referă şi alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-istoric,
sistemic, structural-funcţional, hermeneutic ş.a.). Toate aceste metode formează un tot întreg, un
sistem, se găsesc în legături dialectice. În acest sens filozofia este ca o metodologie generală.
Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc şi logos - ştiinţă) categorie filozofică care are două
sensuri: 1. Totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc într-o ştiinţă. 2. Teoria
filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii, ştiinţa despre metode.
Metodologia se ocupă cu un şir de problemee care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă
7
metoda; 2. cum trebuie să fie metoda; 3) cum trebuie folosit metoda. În dependenţă de gradul de
generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă
are metodele sale de cercetare şi formulează anumite reguli şi normative pentru folosirea lor; 2)
general=ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă cu
metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre exemplu, biologia
pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.a.); 3)universală,
filosofică - principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele.
Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea este
necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a specialistului, posibilităţilor de a formula
probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice.
Funcţiile filosofiei:
1. cognitiv-interpretativă – viziunea de ansamblu specifică filosofiei se formează
printr-o „totalizare” caracteristică cunoaşterii filosofice, construită concomitent pe
datele complementare ale cunoaşterii discursive, pe de o parte şi experienţa trăită şi
acţiunea umană pe de altă parte.
2. axiologică - propune anumite criterii valorice menite să călăuzească alegerea
unor posibilităţi viitoare de acţiune, trasând o cale spre ceea ce trebuie să tindă omul şi
lumea lui umană, propunând un ideal care îl va ajuta pe om să se depăşească neîncetat
pe sine.
3. metodologică – trasează căile generale de cunoaştere şi de acţiune, constituind
fundamentul teoretic al metodelor utilizate în ştiinţa modernă, sprijinindu-se, în acest
scop, pe logică şi gnoseologie, pe cunoştinţele dobândite de ştiinţele particulare, pe
întreaga experienţă social-umană.
4. praxiologică – indică rolul social pe care îl are filosofia în ciuda caracterului ei
abstract. Praxiologia este teoria acţiunii eficiente. Ea studiază structura generală a
acţiunilor, condiţiile organizării şi distribuirii lor, pentru a-şi atinge scopurile, pentru
a le eficientiza.

4. Filosofia Economică.

8
 Filosofia economică este un compartiment fundamental al filosofiei. Ea se ocupă de
studierea celor mai generale probleme ale economiei, de relevarea legăturilor dintre fenomenele
economice și cele sociale.
Filosofia în general și filosofia economică, în particular, studiază generalul în procesul
istoric. Uneori, filosofia îşi pune ca scop să răspundă la întrebările despre cauzele fenomenelor şi
evenimentelor concrete, în general, însă, ea reprezintă mai degrabă un fundament metodologic
pentru ştiinţa istorică, încercând să răspundă la întrebarea ce anume și cum trebuie de studiat. În
cazul Filosofiei economice, se examinează cum anume trebuie de căutat adevărul despre societate,
ce metode trebuie să fie utilizate.
Chiar dacă Economia a fost amănunțit studiată de către filosofii din perioadele precedente,
Filosofia Economică își păstrează actualitatea deoarece economia nu este statică, ci dinamică, este
mereu în schimbare, iar Filosofia Economică vine să observe aceste schimbări, să le examineze să
dezvăluie cele mai generale caracteristici și legături. Filosofiei economice îi este proprie calitatea
de a fi în permanenţă pregătită de a concepe şi aborda noi teme, probleme și subiecte ale
economiei.
Filosofia economică cercetează economia ca un sistem care reprezintă o activitate comună a
oamenilor. Ea încearcă să găsească Care sunt factorii care determină economia? Care este structura
ei? Cum funcționează? Care este sensul dezvoltării sale? etc.
Filosofia Economică reprezintă studiul sferei economice a societății din perspectivă
filosofică.
Deși economia modernă se percepe pe sine ca știință, ea a fost totodată și unul dintre
subiectele asupra cărora au reflectat filosofii din toate timpurile. De la dialogul despre economie al
filosofului grec antic Xenofon, discipol al lui Socrate, până la filosofii economiei contemporani,
domeniul schimburilor comerciale și al principiilor după care acestea se desfășoară a avut
dintotdeauna, pe lângă miza concret-economică, și una filosofică: Cum ar trebui să ne gospodărim
viața? Care sunt presupozițiile și prejudecățile pe care teoriile economice le ascund? Spune oare
modul în care ne raportăm la economie ceva despre înclinațiile și impulsurile noastre? Poate fi totul
vândut și cumpărat sau există limite ale schimburilor comerciale?
Filosofia economică este o disciplină filosofică care studiază procele economice generale în
profunzimea lor în toate formele ei de manifestare, în baza categoriilor şi principiilor filosofice. Ea
este orientată spre studierea vieţii economice ca una din cele mai importante sfere ale activităţii
9
umane şi sociale prin prizma filosofiei. Filosofia economică caută să înţeleagă şi să explice esenţa
şi cauzele fenomenelor economice care se produc, nu doar într-o lume pur economic, deosebită
radical de alte sfere ale sistemului social, ci ca o activitate şi o realitate care se află într-o
interdependenţă si influenţă reciproca cu celelalte domenii ale acestui sistem – cultura, politica,
morala, religia. Dat fiind că economia este imposibilă în afara activităţii umane, este foarte
important să înţelegem, că toate problemele cu caracter economic au şi un character general-uman
şi necesită, respectiv, şi o abordare conceptuală, complexă, filosofică.
Filosofia economică face şi o analiză detailată a epistemologiei ca teorie generală a ştiinţei
precum şi formularea problemei fundamentale şi a obiectului atât a epistemologiei, cât şi a
epistemologiei economice, ca ştiinţă. Această analiză se face în baza principiului istorismului,
evidențiind principalele forme istorice de epistemologie economice.

10
 Tema 9. Cultura și economia.

1. Conceptul de cultură. Structura și funcțiile culturii.

2. Cultura și economia.
3. Noțiune de cultură economică.

1. Conceptul de cultură. Structura și funcțiile culturii

Cultura, un complex fenomen social este studiată în cadrul filosofiei cu precădere de către
filosofia culturii. Filosofia culturii s-a constituit la sfârşitul secolului XIX. La constituirea sa ca
disciplină distinctă şi-au adus contribuţia diverși gânditori - E.B.Tylor, O. Spengler, Kroeber,
Kluchohn, Malinowscki, Linton, Toynbee, Huntington, P. Andrei, D. Gusti, L. Blaga, T.Vianu, S.
Mehedinţi etc. Ea include în problematica sa preocupări pentru studierea: a) legilor genezei şi
dezvoltării culturii; b) structurii şi funcţionalităţii valorilor culturale; c) raporturilor dintre
dimensiunile axiologice, comunicaţionale şi acţionale ale culturii, dintre cultură şi civilizaţie; d)
fundamentului cultural al personalităţii; e) raportului dintre naţional şi universal în geneza şi
conţinutul valorilor culturale.

Termenul de "cultură" (lat. "cultura"), etimologic, desemna cultivarea pământului. Conceptul a

fost introdus de E.B.Tylor, prin lucrarea "Cultura primitivă", apărută în 1871. Cultura, remarca
Tylor, semnifică un "ansamblu complex al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al artei, moralei,
obiceiurilor şi al tuturor celorlalte capacităţi şi obişnuinţe pe care le dobândeşte omul ca membru al
societăţii".

Se disting diverse perspective de abordare a conceptului de cultură:

a) filosofică (Hegel, Cassirer etc.) – care pornind de la premisa distincţiei dintre om, natură
şi cultură – defineşte cultura umană ca fiind "procesul autoeliberării progresive a omului" [E.
Cassirer, "Eseu despre om", 1994, p. 314];

b) antropologică (Tylor, White, Kroeber, Linton) – care priveşte cultura ca "suma ideilor,
reacţiilor condiţionate de comportament pe care membrii unei societăţi le dobândesc prin instruire
şi imitare" [R. Linton, "De l'homme", 1968, p. 319],

c) istorică (Hegel, Tylor, Aron, Mehedinţi ş.a.) – ridică problema distincţiei sau identităţii, a
separării sau unităţii celor doi termeni consacraţi în analiza fenomenului cultural: cultura şi
civilizaţia;
11
 d) informaţională (Cassirer, Moles, Habermas etc.) – defineşte cultura din perspectivă
informaţională-comunicaţională: "suma probabilităţilor de asociere de tot felul care există între
elementele de cunoaştere" (A. Moles, "Sociodinamica culturii")

Cea mai rpspândită și aproape general-acceptată este următoarea definiție a culturii:

Cultura este totalitatea de valori materiale și spirituale, create de către om de la apariția sa până în prezent.
Cultura are o anumită structură.
Din punctul de vedere al sferei, cultura cuprinde:

1. domeniul valorilor materiale - întreaga varietate a bunurilor materiale existente pe o anumită

treaptă de dezvoltare a societăţii, mijloacele de muncă, de comunicaţie, tehnica, aparatura
ştiinţifică etc.;

2. domeniul valorilor spirituale - totalitatea valorilor spirituale determinate de progresul conştiinţei

sociale: valorile ştiinţifice, economice, politice, juridice, filosofice etc.

Există diverse tipuri de cultură:

După natura agentului, calitatea valorilor conţinute şi aria răspândirii, cultura se poate clasifica în:

1. cultură de masă - destinată satisfacerii gustului publicului larg şi difuzate prin mijloacele mass-
media; este o creaţie a societăţii industriale, o cultură de consum cotidian. O formă degradată a
culturii de masă este kitsch-ul, un produs pe gustul omului mediocru, fenomen întâlnit în artă,
modă etc.;

2. cultura populară - creaţia anonimă, folclorică, colectivă şi orală - cuprinde totalitatea

credinţelor, miturilor, cunoştinţelor empirice, legendelor, basmelor, proverbelor, cântecelor,
dansurilor păstrate şi transmise prin tradiţie;

3. cultura naţională - cultura unui popor, formată din valorile moştenite, valorile universale şi
valorile nou create;

4. cultura individuală - A. Moles definea cultura individuală ca "urma lăsată asupra individului de
informaţia ce ajunge la individ prin cuvânt, imagine şi sunet"; ea este rezultatul acţiunii
convergente a logosferei (cuvintelor), eidosferei (imaginilor) şi ecosferei (sunetelor);

12
 După fundamente şi finalitate, cultura poate fi structurată în: cultură generală, cultură
profesională, cultura umanistă şi cultura tehnică.

Distingem cultură Occidentală și Orientală, cultura tineretului și cultura studenților, etc.

Cultura are următoarele funcţii: 1. cognitivă; 2. axiologică; 3. comunicaţională; 4.

praxiologică (creativă)

O componentă importantă a culturii o reprezintă valorile. De studiul acestora se preocupă

axiologia. Conceptul de axiologie, etimologic, derivă de la termenii greceşti "axios" (preţios, demn
de stimă) şi "logos" (teorie); are sensul de teorie, ştiinţă a valorilor.

Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX. La dezvoltarea
acestui domeniu au contribuit Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M.
Florian, M. Ralea, E. Lovinescu, T. Vianu etc.

Axiologia îşi propune să studieze: a) geneza, natura, structura, evoluţia şi justificarea valorilor;
b) ierarhizarea, realizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială; c) unitatea şi diversitatea,
continuitatea şi discontinuitatea valorilor; d) corelaţia, legităţile şi dinamica valorilor; e) relaţia
dintre procesul istoric de constituire a valorilor şi încorporare a acestora în sfera motivaţiei
individului, sensul vieţii şi atitudinea omului faţă de valori.

Există mai multe teorii cu privire la natura și esența valorilor:

a) Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs subiectiv al omului, al stărilor
sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei.
b) Teoriile obiectiviste susțin că valoarea își are originile în obiectul care o întruchipează şi mai
puţin în subiectul care o evaluează.

c) Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o relaţie socială dintre

subiect şi obiectul valorizat, apreciere ce se sprijină pe date obiective, criterii istoriceşte şi
socialmente determinate de practica socială.

Valoarea reprezintă tot ceea ce are importanță majoră pentru om. Valorile sunt criterii
evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui lucrurile, ideile, sentimentele în raport cu
calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile, de a reprezenta ceea ce este frumos, just, adevărat, demn
etc.; ele se referă numai la ce este semnificativ pentru sensul vieţii omului.
13
 Omul trăieşte în câmpul valorilor. Vorbim de o diversitate de valori – economice, politice,
estetice, etice, ştiinţifice, teoretice, umaniste etc. Se poate vorbi de valori fundamentale ale
societăţii, valori preţuite în orice epocă sau orânduire socială: adevărul, libertatea, binele, frumosul,
fericirea, dreptatea, ideile ştiinţifice, operele de artă.

Sunt valori personale, aparţin strict individului, şi se comportă ca valori-mijloc. Sunt valori cu
caracter naţional şi internaţional, se află sub protecţia unor organisme internaţionale care le
garantează conservarea şi viitorul.

Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept, pluralismul etc.) vizează raporturile
omului, ale individului cu statul, cu partidele, cu instituţiile şi ideologiile politice; exprimă
finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale dominante în
societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile,
libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice.

Valorile juridice (dreptatea, justiţia, legalitatea, constituţionalitatea, independenţa, egalitatea în

drepturi, conştiinţa civică, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti etc.) reglementează relaţia
individului cu ordinea de drept, cu instituţiile juridice.

Valorile morale (binele, răul, echitatea, responsabilitatea, umanismul, solidaritatea umană,

fericirea, caritatea, altruismul, cumpătarea etc.) reglementează relaţiile interpersonale, contribuie la
realizarea armoniei axiologice, configurarea sensului vieţii şi existenţei umane. Ele sunt valori-
scop, valori personale, au un caracter imperativ prin dimensiunea normativă.

Valorile ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate etc.) ocupă un loc sui generis în constelaţia
valorilor culturale ale lumii contemporane. Acest loc privilegiat se datorează, în opinia lui K.
Popper, capacităţii ştiinţei de a asigura progresul cunoaşterii umane, de a furniza instrumente
pentru această cunoaştere, de a aplica rezultatele ei în practică.

Valorile estetice (frumos, tragic, comic, sublim etc.) sunt creaţii de ordin cultural, sunt valori-
scop, au un caracter singular, concret, unic, irepetabil şi dezinteresat. Ele satisfac aspiraţii spirituale
şi nu nevoi materiale.

Valorile religioase (divin, sacru, tabu, profan, iubirea faţă de aproape etc.) sunt valori-scop, se
bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire, au un rol însemnat în relaţiile cu celelalte

14
valori, în educarea morală a indivizilor, în perfecţionarea relaţiilor sociale, în dezvoltarea culturii şi
civilizaţiei umane;

Valorile economice sunt valori-mijloc, reprezintă, prin natura lor, modalităţi, căi,
instrumente de realizare, de obiectivare în acţiunea concretă a anumitor scopuri. Ele răspund unor
necesităţi, trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura şi societatea. În cadrul
valorilor economice - tehnica, mijloace de producţie, resurse, metode şi procedee de organizare şi
conducere a producţiei de bunuri, avuţia, prosperitatea, bunăstarea etc. - munca este o valoare
centrală, fiind privită ca activitate producătoare atât de bunuri materiale, cât şi spirituale, deţine,
după cum afirmă G. Lukas, o "prioritate ontologică". Valorile economice sunt utilitare, sumative,
au o expresie materială, acţională, simbolică (banii), informaţională, teoretică.

Referindu-se la creaţiile de cultură ale umanităţii în cursul

istoriei, adică la mituri, concepţii religioase, viziuni metafizice,

Interacțiunea dintre cultură și economie.

Atât cultura, cât şi economia sunt subsisteme ale sistemului social, sunt elemente relativ
autonome în cadrul acestui întreg, dar care interacţionează şi se influenţează reciproc. Vorbind
despre factorul cultural, acesta nu poate fi ignorat în analiza sferei economice. Deja fondatorii
teoriei economice clasice, Adam Smith şi John Stuart Mill, considerau că factorii culturali au
uneori o mai mare influenţă asupra comportamentului economic al oamenilor decât aspiraţia
acestora a obţine profit.
Tradiţiile şi obiceiurile proprii anumitor etnii, confesiuni, influenţează realizările lor economice.
Examinând raportul dintre cultură şi economie, vom defini cultura ca pe un sistem de valori,
norme, tradiţii, care reglementează, orientează comportamentul uman, inclusiv în sfera economiei.
În activitatea sa economică, fiecare naţiune se bazează pe un fundament de orientări culturale
relativ stabile. Acestea din urmă se modifică mai lent decât factorii de natură economică, politică,
tehnologică. Unele şi aceleaşi modele economice funcţionează diferit în diferite condiţii socio-
culturale, iar împrumuturile economice (modele de organizare a muncii, introducerea maşinilor şi
mecanismelor noi) se înrădăcinează fie mai uşor, fie mai greu, cum ar fi în societăţile tradiţionale.

15
 În legătură cu funcţionarea tandemului „cultură-economie”, examinând locul culturii în
economie, trebuie de atras atenţie mai ales la caracterul dublu al influenţei ei asupra stării
economice a societăţii în întregime.

Cultura are implicaţii asupra economiei prin elementele sale, unul dintre ele fiind religia. Etica
muncii constituie o valoare importantă în sistemul valorilor religioase, dar religiile mondiale
influenţează în mod diferit activitatea economică.

Sistemul de valori spirituale din cadrul culturii poate accelera, sau împiedica dezvoltarea
economică. În acest sens este elocvent exemplul ţărilor post-sosialiste. Dezvoltarea economiei de
piaţă în aceste societăţi necesită un corespunzător suport valoric. Dar o parte dintre valori, mai ales
cele împărtăşite de către persoanele mature şi cele de vârsta a treia nu doar nu sunt sincronice
schimbărilor economice actuale, ci sunt chiar contradictorii. Şi aici apare un conflict permanent
dintre economie şi cultură. Trecerea la economia de piaţă în ţările post-socialiste este încetinită de
faptul că economia de piaţă cere de la individ aşa valori ca iniţiativa personală, responsabilitatea
pentru soarta proprie. Dar oamenii s-au obişnuit să aştepte aceasta de la structurile statale.
Economia de piaţă cere ca omul să fie orientat spre realizarea succesului, concurenţă,
profesionalism, susţinerea inovaţiei. Iar purtătorii culturii economice de piaţă trebuie să posede un
sistem flexibil de orientări valorice. Dar multe dintre persoanele educate într-un sistem de
comandă, fără iniţiativă, în momentul în care li se micşorează nivelul de trai, sunt dispuşi mai
degrabă să muncească mai mult la locul de muncă, să mizeze pe garanţii sociale din partea statului.

Din perspectiva atitudinii faţă de muncă în cadrul sistemelor economice actuale oamenii se pot
împărţi în două grupuri. Reprezentanţii primului grup sunt de acord să trăiască mai modest, dar să
aibă un nivel de venit asigurat şi fără riscuri. Cei dintr-al doilea grup sunt de acord să rişte, să
manifeste iniţiativă, pentru a avea un venit mai mare. Anume persoanele din cel de-al doilea grup
sunt reprezentanţi ai comportamentului economic de piaţă, purtători ai valorilor economiei de
piaţă. Pentru reuşita economiei de piaţă în ţările menţionate mai sus, inclusiv în Republica Moldova,
este necesară existenţa unei ideologii a economiei de piaţă, „coagularea” unui sistem integru de
valori ale economiei de piaţă. Actualmente, însă, sistemul de valori, care privesc funcţionarea
economiei din cultura moldovenească este unul eclectic, incluzând în sine tradiţii seculare,
experienţa sovietică şi liberalism.

16
 Una dintre valorile necesare pentru dezvoltarea eficientă a economiei de piaţă este încrederea în
alte persoane. În momentul în care oamenii nu au încredere în alte persoane, aceasta constituie o
barieră în faţa unor acţiuni colective, a negocierilor, etc. În Republica Moldova gradul de încredere
în ceilalţi oameni este destul de jos. Conform Barometrului Opiniei Publice, în noiembrie doar o
mică parte, de obicei, în jur de 30% din cei chestionaţi considerau că poţi să ai încredere în
majoritatea oamenilor, pe când în jur de 60% considerau că nu poţi să ai.

Normele morale din cadrul culturii, atitudinea faţă de muncă pot fi uneori mai importante pentru
dezvoltarea economiei decât resursele naturale. Aceasta se confirmă prin reuşitele activităţii
economice ale Japoniei şi Elveţiei, ţări sărace în resurse naturale. Invers, uneori abundenţa
resurselor poate să împiedice dezvoltarea economiei şi să creeze o atitudine iresponsabilă faţă de
muncă, delăsare, ceea ce se poate observa în Rusia.

Importanţa factorilor culturali pentru dezvoltarea economiei se poate conchide şi din faptul că în
societăţile multiculturale, unde există posibilităţi economice egale pentru toate etniile, unele
minorităţi etnice realizează succese economice mai pregnante decât altele (de exemplu, chinezii în
Filipine, în Indonezia, dar într-o oarecare măsură şi în Statele Unite ale Americii).

În momentele istorice în care printre valori guvernează doar profitul, iar valoarea omului este
redusă la minimum, atunci când în cultură predomină exclusiv valorile materiale, aceasta duce la
apariţia piramidelor financiare, la crearea reţelelor de vindere a narcoticelor, la crearea pieţei
tenebre, etc. Aceste activităţi economice sunt menite din start să se soldeze cu îmbogăţirea unora şi
consecinţe negative, dacă nu tragice pentru alţii.
La rândul său, şi economia influenţează cultura. Implementarea unor noi instituţii economice, a
unui sistem economic diferit de cel precedent poate să creeze valori noi şi să le schimbe pe cele
vechi. Implementarea economiei de piaţă în Republica Moldova dezvoltă aşa caracteristici ale
culturii, cum ar fi pragmatismul, orientarea la trebuinţele şi necesităţile individuale. Societăţii
occidentale i-au trebuit 400 de ani pentru ca la nivel spiritual să creeze aşa idealuri, care să îl facă
pe om din copilărie şi până la adânci bătrâneţe să muncească intensiv. În aceste condiţii munca şi
banii devin un scop în sine. Ele asigură o bunăstare durabilă, dar sărăcesc spiritual omul. [Goliţ,
2000 p. 26] Trecerea la economia de piaţă în ţările post-socialiste a însemnat pierderea orientărilor
culturale atât la nivel de individ, cât şi la nivel de societate. Repartizarea neechitabilă a bogăţiilor şi
resurselor, îmbogăţirea ilegitimă a unei pături restrânse de oameni şi sărăcirea considerabilă a
17
altora a produs o deformare a valorilor, inclusiv o diminuare a valorii vieţii omului. Dar valorile
culturale nu se schimbă neapărat odată cu schimbarea economiei. Persoanele profund religioase de
obicei continuă să împărtăşească în principal aceleaşi valori pe care le-au avut anterior.

O proiectare a culturii asupra relaţiilor economice o reprezintă cultura economică, care

reprezintă un ansamblu de norme şi valori ce reglementează comportamentul economic şi are rol de
memorie socială a dezvoltării sociale, influenţează transmiterea, selecţia şi reînnoirea valorilor,
normelor şi necesităţilor care funcţionează în sfera economică. Cultura economică este un mod de
interacţiune dintre conştiinţa economică şi gândirea economică, care reglementează participarea
indivizilor şi a grupurilor sociale la activitatea economică. Conştiinţa economică a societăţii
noastre nu a avut necesitatea să se schimbe o perioadă foarte mare. De aceea ea este pasivă şi
nedezvoltată. Cultura economică, ca şi cultura în general, îndeplineşte rol de memorie socială a
societăţii, a acelui segment al societăţii, care este legat de istoria dezvoltării relaţiilor sociale.
Adică, putem să vorbim despre o funcţie de transmitere a culturii, de transmitere din trecut în
prezent şi în viitor a normelor, valorilor, modelelor de comportament socio-economic. Cultura
economică poate fi privită ca norme şi tehnologii care asigură folosirea raţională a resurselor
pentru obţinerea profitului şi eficienţei maxime în sfera economică.
Dezvoltarea economică nu este însoţită întotdeauna de o înflorire în sfera moralei. Iar crizele
economice, din contra, pot crea fundament pentru dezvoltarea spiritualităţii şi implementarea
normelor morale în economie.
Factorul cultural are un anumit impact asupra economiei și efecte considerabile în creştere
economică. În alte cuvinte, datorită culturii proprii, unele state cunosc progresul economic mai
repede decât altele.
Cultura este prezentă în fiecare decizie economică pe care o ia individul, fără a conştientiza
acest lucru. Cauza acestei realităţi contă în faptul că nimeni nu îşi poate alege cultura sa, religia
poate deveni o opţiune, însă cultura în întregul său înţeles, nu. Si asta pentru că fiecare se naşte
într-o anumită societate şi preia în mod natural valenţele acelui mediu. Hayek susţinea acest punct
de vedere, argumentând că doar parţial alegerile economice ale individului provin din dorinţa sa
conştientă, similar ca în acţiunile de zi cu zi. „Mintea unui om este produsul civilizaţiei în care a
crescut şi este în mare parte necunoscătoare în privinţa experienţelor care au condus la formarea
sa”.

18
 Prosperitatea economică își face simțită prezența în țările unde valorile culturale sunt
compatibile cu valorile capitaliste. Cultura are potențialul de a constrânge activitățile economice,
creând regulile scrise și nescrise ale jocului. Culturile naționale reflectă problemele și provocările
esențiale pe care societățile sunt nevoite să le confrunte pentru a reglementa activitățile umane.
Fundalul cultural generează un sistem de recompense și sancțiuni ce modelează deciziile
individuale. Neglijarea componentei culturale ar fi cu siguranță o eroare, ce ar priva știința
economică de o serie de contribuții valoroase.

Diversitatea culturală este un fenomen de bază al societăţii. Ea vizează diferenţele culturale

existente între oameni, precum şi cele dintre grupuri diverse, ca identităţi multiple: tradiţii,
obiceiuri, modul de abordare a educaţiei şi a societăţii din perspectivă interculturală. Diversitatea
culturală poate fi o resursă, în care creaţia şi cooperarea artistică trăiesc experienţe provocatoare.

Recunoaşterea diversităţii culturale precum şi valorificarea acesteia în viitor antrenează cu

sine şi necesitatea elaborării, adoptării şi promovării unor politici specifice, care să o pună în
valoare. În urma promovărilor consumului de servicii culturale diverse şi a participării membrilor
comunităţii la evenimente interculturale, apelând la pluralismul serviciilor de informare şi susţinere
a evenimentelor culturale şi interculturale poate avea loc o facilitare a comunicării interculturale.
Diversitatea culturală presupune o abordare integratoare în domeniile politicului, economicului,
socialului şi legalului.

Atât cultura, cât şi economia sunt subsisteme ale sistemului social, sunt elemente relativ
autonome în cadrul acestui întreg, dar care interacţionează şi se influenţează reciproc. Vorbind
despre factorul cultural, acesta nu poate fi ignorat în analiza sferei economice. Deja fondatorii
teoriei economice clasice, Adam Smith şi John Stuart Mill, considerau că factorii culturali au
uneori o mai mare influenţă asupra comportamentului economic al oamenilor decât aspiraţia
acestora a obţine profit.
Tradiţiile şi obiceiurile proprii anumitor etnii, confesiuni, influenţează realizărilor lor
economice. Din perspectiva metodologică a investigării activităţii omului în sfera economică este
important ca acesta să fie examinat nu doar ca homo economicus, omul care acţionează raţional şi
din interes propriu, individul ca simplu agent economic ci şi ca homo culturalis, omul integrat într-
un sistem de factori socio-culturali. Activitatea economică se realizează întotdeauna într-un mediu
cultural, chiar dacă aceasta nu se conştientizează întotdeauna.
19
Cultura organizaţională poate fi privită ca modul în care organizaţia rezolvă probleme pentru a-
şi atinge nişte scopuri specifice şi a supravieţui pe termen lung. Este un organism holistic,
determinat istoric, construit social şi dificil de schimbat.
Cultura organizaţională îmbunătăţeşte stabilitatea organizaţiei şi oferă membrilor acesteia acea
înţelegere de care au nevoie pentru a descoperi sensul evenimentelor şi activităţilor care au loc în
organizaţie (în cadrul activităţilor de fiecare zi).
Astfel, Hofstede, Neuijen, Ohayo şi Sanders au arătat că esenţa culturii organizaţiei pare să se
afle mai mult în practicile cotidiene decât în valorile împărtăşite. Această concluzie a fost obţinută
în urma unui studiu a douăzeci de organizaţii din Danemarca şi Olanda, care a relevat că valorile
angajaţilor diferă mai mult în funcţie de caracteristici demografice, cum ar fi naţionalitate, vârstă
sau educaţie, decât în funcţie de organizaţie.
Cultura organizaţională are trei atribute principale: direcţia impactului, anume direcţia în care
cultura conduce organizaţia- influenţa asupra comportamentului, fie către îndeplinirea scopurilor
definite în strategia organizaţiei, fie împotriva misiunii şi scopurilor formulate în mod formal;
nivelul de pătrundere al impactului- cât de răspândită sau împărtăşită este cultura între membri
organizaţiei; puterea impactului, adică nivelul de presiune exercitat de cultură asupra membrilor
organizaţiei, indiferent de direcţia acesteia.
Cât priveşte clasificarea propriu-zisă a culturii organizaţionale, există multe variaţiuni ca denumire
a tipului de cultură, dar cea mai cuprinzătoare clasificare aparţine autorilor Deal şi Kennedy.
Aceştia propun patru tipuri de cultură organizaţională, în funcţie de doi factori: gradul de risc
asociat procesului decizional din organizaţie şi viteza cu care organizaţia obţine feedback în
privinţa succesului deciziilor luate. Cultura antreprenorială, a celor puternici (“tough-guy”) este
creată de antreprenori care îşi asumă riscuri mari şi au nevoie de feedback rapid. Acest tip de
cultură conduce la îmbogăţiri rapide şi căderi la fel de rapide şi spectaculoase. Este caracteristică
organizaţiilor din domeniul reclamei, consultanţei, construcţii sau divertismentului. Ritualurile sunt
adesea legate de superstiţii, iar punctul slab îl constituie nevoia de feedback rapid, care distrage
atenţia de la investiţiile pe termen lung. Cultura muncii intense şi a influenţei are nevoie de un
feedback rapid, de tip „da” sau „nu”. Caracteristica de bază este absenţa riscului pentru angajaţi şi
activitatea intensă. Acest tip de cultură organizaţională este întâlnită în domeniul vânzărilor,
agenţiilor imobiliare sau în producţia de echipamente. Cultura pariului pe propria companie este
caracteristică organizaţiilor din domeniul petrolier, de transport aerian sau arhitectură. Acest tip de
20
cultură implică asumarea unor riscuri mari, iar feedback-ul apare după o lungă perioadă de
aşteptare, ceea ce implică frustrări sau vulnerabilitate datorată fluctuaţiilor economice în perioada
de aşteptare a rezultatelor. Organizaţiilor din domeniul public sau guvernamental le este
caracteristică cultura de proces. Aceasta oferă feedback dar nu implică riscuri. Se pune accent pe
proceduri şi elaborarea de documente scrise care să ofere protecţie în cazul eşecurilor. În această
cultură, care are ca punct slab birocraţia, titlurile şi poziţia în organizaţii sunt foarte importante.
Observarea organizaţiilor care acţionează în acest moment arată că există cazuri în care aceste
tipuri de culturi organizaţionale sunt amestecate în interiorul unei organizaţii. Astfel, culturile
prezentate pot fi caracteristice unor departamente diferite şi intră în competiţie. Liderii acestor
organizaţii trebuie să fie conştienţi de aceste circumstanţe pentru a putea controla modificările
climatului intern. O altă clasificare, folosind denumiri din viaţa de zi cu zi, aparţine lui Jeffrey
Sonnenfeld. La fel ca autorii precedenţi, Sonnenfeld recunoaşte patru tipuri de cultură
organizaţională. Cultura de academie există acolo unde angajaţii sunt foarte specializaţi şi au
tendinţa de a nu-şi schimba locul de muncă. Organizaţia oferă un mediu stabil, în care angajaţii pot
dezvolta şi exercita ceea ce au învăţat. Exemple de astfel de culturi organizaţionale se pot regăsi în
universităţi, spitale, corporaţii mari, etc. Cultura de echipă de baseball se întâlneşte atunci când
angajaţii sunt „agenţi liberi” cu abilităţi foarte preţuite în interiorul organizaţiei. Datorită abilităţilor
deosebite, angajaţii pot uşor să-şi găsească loc de muncă în altă parte şi primesc, în fapt, numeroase
oferte de serviciu. Acest tip de cultură poate fi întâlnit în organizaţii cu mediu dinamic şi care îşi
asumă riscuri foarte des, cum sunt băncile de investiţii, firmele de advertising, etc. Cultura de club
aparţine organizaţiilor unde cea mai importantă cerinţă pentru angajaţi este să se integreze în
interiorul grupului. De obicei, se fac angajări din exterior pentru posturile de la nivelele ierarhice
joase, iar angajaţii rămân şi urcă pe scara ierarhică a organizaţiei, promovarea efectuându-se numai
din interior. Una din valorile principale pentru acest tip de organizaţie este vechimea angajaţilor.
Exemple: armata, firmele de avocaţi, etc. În final, cultura de fortăreaţă face ca angajaţii să nu ştie
niciodată dacă vor fi concediaţi sau nu. Organizaţiile cu cultură de fortăreaţă sunt adesea supuse
reorganizărilor masive şi există multe oportunităţi pentru cei care posedă acele abilităţi specializate
cerute de momentul istoric (eg. abilităţi din domeniul informatic în ţara noastră în momentul de
faţă). Astfel de cultură au băncile de economii şi împrumuturi, marii fabricanţi de maşini, etc.
Cultura organizaţională controlează, evident, comportamentul membrilor unei organizaţii după
cum s-a arătat mai devreme în acest capitol. Există patru modalităţi de bază în care o cultură, sau,
21
mai bine zis membrii grupului de referinţă care reprezintă cultura creează niveluri mari de
consistenţă comportamentală. Acestea sunt normele sociale, valorile împărtăşite, valorile sociale şi
credinţele de bază, toate descrise în detaliu mai devreme. Schimbarea culturii organizaţionale este
dificilă şi consumă foarte mult timp deoarece, după cum s-a mai arătat, „cultura” îşi are rădăcinile
în istoria colectivă a organizaţiei, şi o mare parte din această istorie este în afara graniţelor
conştientului. Schimbarea culturii organizaţionale implică, în mod inevitabil, dualitatea creaţiei şi
distrugerii; fie că este vorba de schimbarea vechilor structuri sau de crearea unora noi, membrii
organizaţiei vor trebui să îşi modifice credinţele şi comportamentele. Deoarece în cadrul
organizaţiilor există un grad de schimbare incrementală inevitabilă şi deoarece oamenii au tendinţa
de a-şi modifica comportamentul şi schimbările în grade si modalităţi diferite, discutarea
schimbării culturii organizaţionale poate provoca confuzie în lipsa definirii clare a diferenţei între
schimbările substanţiale şi fluctuaţiile/ajustările minore. De obicei, prin afirmaţia „trebuie să
schimbăm cultura organizaţiei”, se înţelege schimbarea unui model de comportament, de exemplu:
acordarea de mai multă atenţie sarcinilor, începerea şedinţelor la timp prin fixarea punctualităţii ca
valoare a managementului şi alte seturi de comportamente. Aceste seturi de comportamente pot fi
schimbate prin schimbarea structurii organizaţiei (regulile, regulamentele, sistemele de răsplătire a
comportamentelor pozitive), a schimba cultura organizaţiei înseamnă
schimbarea mecanismelor care stau în spatele acestor modele de comportament: anume, normele,
valorile sociale, etc. După cum am văzut deja, acestea din urmă sunt adesea subconştiente şi, ca
atare, foarte dificil de schimbat. Schimbarea structurii prin schimbarea unei reguli şi a
mecanismului care o determină este relativ simplă în comparaţie cu schimbarea unei valori sociale.
Clasificarea culturilor organizaţionale implică o serie de dificultăţi datorită diversităţii
organizaţiilor şi eterogenităţii criteriilor promovate de diferiţi autori. O sinteză a concepţiilor
prezente în literatura de specialitate este prezentă în tabelul 2:
Nr.
Criteriul de clasificare Tipuri de culturi organizaţionale
Crt
1 Sfera de cuprindere Cultură dominantă şi subculturi
2 Intensitate Culturi puternice şi slabe
3 Caracter Culturi pozitive şi negative
4 Nivelul de participare Culturi participative şi non-participative
5 Gradul de risc şi rapiditatea feed- Culturi de tip dur, cultura celor ce lucrează cu
22
 back-ului însufleţire, cultura pariază pe compania ta,
cultura proces
6 Configuraţia Cultura tip “pânză de păianjen”, “reţea”, “roi”,
“templu”
7 Egalitate-ierarhie şi orientarea Cultură orientată spre oameni, putere, împlinire,
spre persoană, orientarea spre roluri
sarcină
8 Reguli de schimb între individ şi Mecanism de piaţă, mecanism birocratic,
organizaţie mecanism de clan.
9 Modele de comunicare Culturi de tip “high context” şi culturi de tip
“low context”
10 Structura organizaţiei Culturi de tip organic, culturi de tip mecanic,
culturi mixte
11 Sociabilitatea şi solidaritatea Cultura tip reţea, comunitară, fragmentară,
mercenară
Culturile dominante sunt cele împărtăşite de marea majoritate a membrilor organizaţiei; în plus, în
orice organizaţie există subculturi. De exemplu, fiecare departament al firmei poate avea propria
cultură, împărtăşind în acelaşi timp cultura dominantă a organizaţiei (compartimentul de marketing
poate avea o cultură diferită de cea a compartimentului de producţie sau a celui financiar).De
asemenea, putem identifica subculturi şi în funcţie de ocupaţiile membrilor organizaţiei (subcultură
managerială, subcultura muncitorilor, a funcţionarilor administrativi). Fiecare profesie atrage şi
reţine indivizi care au motivaţii, interese, cunoştinţe şi aptitudini similare. Prin urmare, în
organizaţii pot exista subculturi potrivit formării profesionale, adică subcultura economiştilor,
inginerilor, juriştilor sau tehnicienilor.Unele dintre cele mai interesante studii privind subculturile
sunt cele ale lui Sainsaulieu : _, întreprinderea este o reuniune de subgrupuri, fiecare dintre ele
având propriul mod de reprezentare, propria relaţie cu munca şi organizaţia, propriul mod de a
vedea viaţa în organizaţie, precum şi un mod propriu de a analiza experienţele

În culturile puternice, membrii organizaţiei se identifică cu scopurile acesteia, acţionând împreună

pentru a le atinge. Cultura puternică este susţinută şi răspândită prin ritualuri, ceremonii şi mituri.
Existenţa unei culturi forte nu presupune neapărat şi existenţa unor performanţe deosebite ale

23
firmei, acestea depinzând şi de compatibilitatea strategiei cu valorile promovate.În culturile slabe,
valorile şi normele sunt neomogene şi difuze, angajaţii sunt puţin motivaţi, iar contradicţiile
culturale generează conflicte.
Culturile pozitive se caracterizează prin omogenitatea valorilor şi perspectivele unei motivări
pozitive. Ele pun accent pe participare, adaptare la mediu, încredere şi comunicare. Deşi este
acceptat faptul că aceste culturi generează performanţe ridicate, ele se pot rigidiza dacă pierd
contactul cu mediul ambiant.Culturile negative se întâlnesc de regulă în organizaţiile mari care
promovează birocraţia şi centralizarea excesivă. Se caracterizează prin lipsa încrederii în individ,
concentrarea deciziei la niveluri superioare, ignorarea intereselor clienţilor, acţionarilor şi
personalului. Cultura negativă poate contribui treptat la falimentul firmei. Trecerea de la o cultură
negativă la una pozitivă se poate realiza prin identificarea şi punerea în valoare a unor lideri
carismatici. Cu toate acestea, culturile negative nu implică întotdeauna necesitatea schimbării,
uneori putând fi compatibile cu mediul firmei.
Culturile participative se caracterizează prin încrederea în subordonaţi deschiderea faţă de
comunicare, rezolvarea problemelor în grup, autonomia angajaţilor :Totuşi, filozofia participativă
nu are întotdeauna eficienţă, datorită scăderii productivităţii grupului ca urmare a interacţiunilor
multiple şi uneori inutile în timpul programului de muncă.Opusul culturii participative este cea
închisă şi autoritară. Ambele tipuri de culturi pot avea ca ţintă performanţa, dar în
culturile nonparticipative acestea se realizează prin impunerea obiectivelor de
către managerii autoritari.Trebuie precizat faptul că nu întotdeauna o cultură
participativă va asigura şi performanţa organizaţiei. De exemplu, interacţiunea
inutilă a angajaţilor în timpul programului de muncă poate avea efecte negative asupra eficienţei
acestora.
Cultura tip “pânză de păianjen” se întâlneşte în firmele mici, sindicate sau organizaţiile politice.
Puterea este concentrată în mâna unui singur lider, animator cultural. Controlul este exercitat de
persoane atent desemnate, iar valorile sunt orientate spre performanţa individuală şi egocentrism.
Atmosfera în asemenea organizaţii este dură, predominând ritualurile de umilire, diferenţiere şi
degradare. Acest model cultural poate fi uneori extrem de eficient în realizarea obiectivelor.
Caracteristici:
este specifică organizaţiilor mici, sindicatelor, atrage oameni înclinaţi spre putere;
organismelor politice; deciziile vin de la centru;
24
valori promovate: performanţele individuale; ritualuri de umilire, diferenţiere, degradare;
egocentrismul, rezistenţa fizică şi psihică; rareori se întâlnesc situaţiile integratoare;
concepţie: “Scopul scuză mijloacele”; reuşitele sunt însoţite de un nivel scăzut de
atmosferă aspră, satisfacţie;
dură; fluctuaţia crescută a personalului
Cultura tip “templu” se dezvoltă în organizaţiile mari unde predomină
democraţia. În cadrul ei se dezvoltă, de obicei, subculturi departamentale,
care formează şi coloanele pe care se sprijină templul. Valorile sunt imprimate de “acoperişul”
templului şi promovează disciplina şi respectarea procedurilor şi regulamentelor de ordine.
Promovarea se realizează încet şi sunt întâlnite mai ales ritualuri de diferenţiere şi mai puţin cele
integratoare. Caracteristici:

specifică organizaţiilor mari, cu mecanisme disciplină, respectul procedurilor, regulamente

birocratice; de ordine interioară;
apar su care formează şi legate de îndeplinirea unui rol perspective
coloanele pe care se sprijină templul; individuale restrânse şi
bculturi în departamente specializate, specializat;
valorile şi perspectivele, date de “acoperişul” promovare lentă;
templului, sunt clare,
exprimate în scris, cu tendinţa evidentă spre
rigidizare;
Cultura de tip “reţea” apare în structurile organizatorice complexe (structura
matrice sau structurile organice). Se promovează creativitatea, spiritul de
echipă şi prioritatea obiectivelor comune în faţa celor individuale.
Perspectivele individuale depind de mărimea rezultatelor obţinute. Caracteristici:

distribuirea sarcinilor se face potrivit potenţialului intelectual şi profesional al indivizilor;

personalul beneficiază de autonomie în realizare a sarcinilor;
alegerea modalităţilor de

25
valori promovate: creativitatea, lucrul în concepţii de bază: încrederea în om, în
echipă, realizarea obiectivelor capacitatea de creativitate,
comune înaintea celor individuale; autodirijare şi control, nivel ridicat de
perspective: la nivelul rezultatelor obţinute; responsabilitate.

Cultura de tip “roi” este rar întâlnită în stare pură. Într-un asemenea tip cultural, individul are un rol
central, predomină obiectivele şi interesele individuale, iar valorile sunt individualiste şi strict
legate de performanţă. Poate fi întâlnit în barourile de avocatură, firmele de consultanţă şi
publicitate, asociaţiile de artişti plastici.
Caracteristici:

26
specifică birourilor de avocaţi, firmelor
artişti plastici, arhitecţi, designeri, firmelor

este rar întâlnită;

rolul central: individul;
structurile organizaţiilor sunt puse în slujba intereselor individului;
individul poate oricând părăsi organizaţia,dar aceasta nu-l poate concedia;

concepţii: autoritate profesională;

valori promovate: performanţă, individualism,
organizaţie;

membrii fac “ceea ce ştiu mai bine”;

ataşament redus faţă de organizaţie.

27
 Tema: EPISTEMOLOGIA ECONOMICĂ
Plan:
I. Conceptele de gnoseologie și epistemologie
a. Esența gnoseologiei și a epistemologiei
b.Conceptul de cunoaștere. Subiectul și obiectul cunoașterii.
c. Noțiune de adevăr. Teoriile adevărului.
d. Metodele cunoașterii
II. Epistemologia economică
a. Particularitățile cunoașterii sferei economice.
b. Aplicarea metodelor de cunoaștere în sfera economică.
c. Specificul metodologiei economice.
d. Particularitățile adevărului economic.

a. Esența gnoseologiei și a epistemologiei

Gnoseologia este un termen mai larg, desemnând teoria cunoaşterii în general. Din greacă:
gnosis - cunoaştere si logos-cuvânt, teorie. Ea constituie domeniul filosofiei care se ocupă cu
studiul procesului de cunoaștere. Obiectul gnoseologiei este cunoaşterea umană în elementele
sale esenţiale şi în mecanismul său esenţial. Din obiectul de studiu al gnoseologiei fac parte:
obiectul cunoaşterii, subiectul cunoaşterii, mecanismul cunoaşterii, condiţiile cunoaşterii,
cauzele cunoaşterii, legile cunoaşterii, căile de cunoaştere, genurile de cunoaştere umană.
Uneori, gnoseologia şi epistemologia se identifică, dar nu e cazul pentru că gnoseologia
studiază cunoaşterea în general, iar epistemologia – cunoaşterea ştiinţifică.
Deci, gnoseologia este partea filosofiei, care cercetează condiţiile generale, izvoarele,
structura, modul de desfăşurarea şi validitatea procesului cunoaşterii, privit ca proces de
producere a unor cunoştinţe.
Epistemologia este teoria cunoaşterii ştiinţifice, cercetare a valorilor cunoaşterii
ştiinţifice; cercetare a valorii cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii şi adevărului
rezultatelor ştiinţei.

28
 Termenul „gnoseologie a fost introdus şi utilizat frecvent în filosofia germană a sec. 18, iar
cel de epistemologie – în filosofia anglo-americană a sec. 20.
Probleme ale cunoaşterii au fost puse încă de filosofia din India şi China antică. În filosofia
Indiei antice manifestau interes pentru problemele gnoseologice şcolile Lokayata şi Nyaya, ele
analizau facultatea de cunoaştere în genere.
În Grecia antică se pun probleme ale unei teorii a cunoaşterii. Sofiştii afirmau că cunoaşterea
lumii este variabilă şi nu se pot obţine cunoştinţe, care să fie valabile pentru toţi şi întotdeauna.
Deci, nu este posibilă o ştiinţă alcătuită din adevăruri universale şi permanente.
Platon înaintează teoria reminiscenţei, el recurge la o cunoştinţă dinainte dobândită pentru a
explica actul de cunoaştere. Precunoaşterea face posibilă cunoaşterea printr-o reamintire,
anamnesis a sensurilor lucrurilor pe care le-am cunoscut vre-o dată.
Aristotel formulează teoria „imprimării” formei lucrurilor „fără materie” acestor lucruri.
Scepticii antici Pyrron, Philon din Atena, Enesidem, Sextus Empiricus ş. a. puneau la îndoială
posibilitatea cunoaşterii relităţii obiective sau, în genere, a oricărei cunoaşteri certe.
Din filosofia antică cunoaştem noţiunile de opinie/doxa şi ştiinţă/episteme, între aportul şi
valoarea cognitivă a datelor sensibilităţii şi a produselor intelectului sau raţiunii. Pentru
constituirea teoriei cunoaşterii ca un domeniu aparte, un rol mare au avut-o Bacon. Locke,
Descartes, Leibniz, Kant.
De exemplu, Bacon concepe un nou „Organon”, al mişcării inductive a cunoaşterii şi arată
că ştiinţa trebuie să servească oamenii.
În perioada modernă (sec. XVII-XVIII) se pun bazele raţionalismului şi empirismului,
adepţii cărora puneau problema originii cunoaşterii, a modalităţilor de evaluare şi confirmare a
cunoaşterii, a limitelor cunoaşterii.
I. Kant încearcă să depăşească unilateralitatea acestor curente prin lucrarea „Critica raţiunii
pure” El pune problema cum este posibilă ştiinţa. El menţionează că rolul activ în cunoaştere îl
joacă subiectul.
Hegel consideră că în analiza cunoaşterii nu trebuie să pornim de la premisa neîncrederii, ci
de la certitudinea cunoaşterii absolute.

29
 Actualmente, există mai multe poziţii în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii. Dintre şcolile
contemporane ale filosofiei cunoaşterii pot fi menţionate: empirismul logic, filosofia analitică
(R. Carnap, C. G. Hempel), raţionalismul critic (K. Popper), fenomenologia (Ed. Husserl),
neoraţionalismul dialectic (G. Bachelard, F. Goonseth), „noua filosofie a ştiinţei” (T. Kuhn, St.
Toulmin).
Gnoseologia răspunde la următoarele întrebări: Putem oare să cunoaștem lumea (aici,
renumita întrebare a lui Kant: Ce pot să știu?), Care sunt capacitățile și facultățile omului visavi
de cunoașterea lumii? Cum omul cunoaște lumea? Ce este adevărul? Care sunt criteriile sale?
Care sunt principiile cunoașterii științifice?
Epistemologia este teoria cunoaşterii ştiinţifice. Ea studiază problemele care ţin de
cunoaşterea ştiinţifică. Epistemologia este domeniul filosofiei care se ocupă cu originile, natura
şi scopurile, metodele şi mijloacele cunoaşterii de tip ştiinţific. Epistemologia încearcă să
răspundă la întrebările: „Ce este cunoaşterea ştiinţifică?” şi „Cum este posibilă cunoaşterea
ştiinţifică?”. Însuşi termenul „epistemologie derivă din două cuvinte greceşti: epistēme, care
înseamnă cunoaștere” şi logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”. Este interesant că în
antichitatea greacă epistēme semnifica cunoaştere/ştiinţă şi era contrariul cuvântului doxa care
însemna părere, opinie deci o cunoştinţă nesigură.
b. Conceptul de cunoaştere. Subiectul și obiectul cunoașterii
Cunoaşterea este o descoperire a unui obiect care se reflectă în facultatea noastră de percepere,
procesul de pătrundere a raţiunii în structurile tot mai profunde ale realităţii, de descoperire şi
formulare a legilor care guvernează existenţa şi dezvoltarea obiectelor şi fenomenelor, de
înţelegere, explicaţie şi prevedere a evoluţiei acestora.
Imaginile senzoriale obţinute prin senzaţii şi percepţii sunt comune şi animalelor;
cunoaşterea apare numai atunci când, pe baza prelucrării materialului perceptiv, gândirea
formulează enunţuri despre lucruri, fenomene şi procese; cunoştinţe ce presupun comunicarea
prin limbaj.
Cunoaşterea presupune: a) reproducerea prin reflectare; b) explicarea şi înţelegerea; c)
proiectarea devenirii obiectului în viitor – construcţia;
Cunoaşterea constituie un proces specific uman de reflectare activă, complexă şi conştientă
30
 a lumii reale, de însuşire informaţională a realităţii şi transpunere a rezultatelor în limbajul
specific al abstracţiilor.
Procesul cognitiv se sprijină pe următoarele principii:
1. principiul obiectivităţii, rezidă în caracterul obiectiv al adevărului;
2. principiul idealizării, produsul cunoaşterii are un caracter subiectiv, apare ca o imagine a
realităţii;
3. principiul relativităţii cunoştinţelor, cunoaşterea este un proces recurent, istoric, care
necesită precizări permanente, dar aspiră la absolut;
4. principiul raţiunii practice, cunoaştem în practică şi pentru practică.
În gnoseologia contemporană s-au cristalizat următoarele poziţii filosofie:
1. Optimismul gnoseologic, conform căruia omul este capabil să cunoască lumea din jurul lui.
Această poziţie este împărtăşită de majoritatea oamenilor de ştiinţă şi de majoritatea filosofilor.
2. Scepticismul este poziţia potrivit căreia posibilitatea de a cunoaşte lumea de către om este pusă
la îndoială.
3. Agnosticismul, potrivit căruia omul nu este capabil să cunoască lumea. În ştiinţa modernă, la
hotarele secolelor 19-20, a apărut încă o teorie – convenţionalismul, în conformitate cu care
cunoaşterea este văzută ca o un rezultat al acordului între oamenii de ştiinţă, şi nu ca reflectarea
obiectivă a legăturilor şi a relaţiilor obiective dintre de obiecte, fenomene şi procese.
Reprezentanţii vestiţi ai acestei poziţii sunt matematicianul francez Henri Poincaré, filosoful
german Karl Popper ş.a.
Tipuri de cunoaştere
a) după tipul de mişcare cognitivă, distingem:
1. cunoaşterea propoziţională (explicită) presupune cunoaşterea prin enunţuri, reguli şi
definiţii; este adevărată sau falsă, se bazează pe informaţii cu valoare de adevăr şi constituie
temeiuri pentru alte informaţii;
2. cunoaşterea tacită defineşte cunoaşterea în stare practică şi are un caracter dispoziţional;
3. cunoaşterea nemijlocită, directă, imediată, intuitivă, empirică, semnifică o relaţie nemijlocită
a subiectului cu obiectul cunoaşterii, relaţie ce se stabileşte la nivel senzorial şi perceptiv;

31
constituie elementul de conţinut al principiului empirismului pe care se fundamentează întreaga
cunoaştere umană.
4. cunoaşterea mijlocită (teoretică, discursivă, raţională), raţiunea constituie izvorul şi temeiul
cunoaşterii (Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Chomsky, neopozitivismul, biognoseologia
etc.);
5 cunoaşterea a priori = orice cunoaştere începe cronologic cu experienţa, dar nu provine toată
din experienţă, există şi forme a priori ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul) şi ale raţiunii
(cauzalitatea, substanţa, categoriile). Aprioric este acel enunţ al cărui adevăr este acceptat
independent de experienţă, de exemplu: "În orice schimbare există ceva permanent''.
6. cunoaşterea a posteriori defineşte un enunţ al cărui adevăr este întemeiat pe experienţă;
de exemplu, "Eclipsa din august 1999 a avut două faze, parţială şi totală''.
b) după domeniu, identificăm următoarele tipuri de cunoaştere: ştiinţifică, filosofică,
economică, politică, morală, artistică, religioasă etc.;
c) după momentul istoric al realizării, putem vorbi de cunoaşterea comună şi cunoaşterea
ştiinţifică.
Cunoaşterea comună (preştiinţifică) se realizează în practica cotidiană; se cristalizează
sub forma cunoştinţelor elementare ale omului despre mediul înconjurător; se exprimă în
limbajul natural, este neintenţionată, spontană, fără scop cognitiv şi fără metode speciale; are un
grad ridicat de intuitivitate; se bazează pe observaţie; nu dispune de un etaj critic, reflexiv; nu-şi
propune criterii precise de verificare.
Cunoaşterea ştiinţifică (teoretică) se realizează independent de practică; dezvăluie
esenţa, legile obiectelor şi fenomenelor; foloseşte un limbaj specializat, de multe ori simbolic;
se desfăşoară sistematizat; foloseşte o metodologie complexă şi adecvată - observaţia,
experimentul, ipoteza, modelarea, axiomatizarea, teoria.
• Particularităţile cunoaşterii ştiinţifice:
• - forma: teoretică, sistematizată, cu organizare internă rigurosă, coerentă şi logică; bazată
pe concepte clare, pe argumente, demonstraţii ce fac posibilă explicarea şi anticiparea
logică; tinde spre obiectivitate;

32
 • - metodă: înregistrare, comparare şi generalizare, construire a teoriei, măsurare,
concepere, validare şi rezolvare a modelelor teoretice;
• - procedee de verificare (testare): criterii, tehnici şi instrumente specializate
(experiment, observaţie, tehnici formale etc.);
• - limbaj: aparat conceptual bine definit, fără ambiguitate, unitar şi comprehensibil;
• - memorie externa: mecanisme, dispozitive si elemente support de stocare, tratare,
difuzare si exploatare a cunostintelor.
Între cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică există relaţii, atât de unitate - în sensul că
primul tip de cunoaştere constituie punctul de plecare al celui de al doilea, acesta
amplificând rezultatele primului - cât şi de opoziţie, deoarece între cele două tipuri există
deosebiri esenţiale privind finalităţile şi modurile de expresie.
Se evidențiază trei forme principale ale cunoașterii lumi de către om: cunoașterea
senzorială, cunoașterea rațională și cunoașterea irațională.
Forme ale cunoaşterii senzoriale sunt senzaţiile, percepţiile şi reprezentările. Iar formele
cunoaşterii raţionale sunt: noţiunea, judecata şi raţionamentul.
Treapta senzorială a cunoaşterii este o cunoaştere nemijlocită, ea ne oferă informaţie
primară despre fenomen, ea este momentul iniţial al cunoaşteri şi se efectuează în procesul
interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă.
Senzaţia este prima formă de reflectare psihică a realităţii. Ea reproduce în creier realitatea,
reflectă însuşirile simple ale obiectului care acţionează sub formă de stimuli direct asupra
organismului. Senzaţia reflectă în mod izolat caracteristicile stimulului.
Percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a informaţiei despre lumea
externă şi despre propriul nostru Eu. Ea realizează o imagine sintetică, în care obiectele şi
fenomenele care acţionează direct asupra organelor noastre de simţ sunt reflectate ca totalităţi
integrale, în individualitatea lor specifică.
Reprezentarea este imaginea perceptual-senzorială a obiectelor sau fenomenelor, evocată
mintal în absenţa acestora. Ea reflectă obiecte care au acţionat în trecut asupra simţurilor. Ea
este un pas în direcţia procesului de abstractizare.
Treapta raţională este o formă superioară de reflectare a realităţii, este o cunoaştere
mijlocită, ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă
esenţa obiectelor şi fenomenelor.
33
 Noţiunea este forma logică, ideea cea mai simplă, ce reflectă obiectele cu însuşirile lor
esențiale. Noţiunea este o informaţie minimală, relativ la un obiect, acţiune, proprietate, sau
eveniment.
Judecata este ideea apartenenţei unei însuşiri la un obiect sau ideea neapartenenţei însuşirii
respective la obiect. Este o formă logică fundamentală, caracterizată prin afirmarea sau negarea
a ceva despre ceva şi prin însuşirea de a fi adevărată sau falsă.
Raţionamentul este forma logică ce constă dintr-o înlănţuire ordonată de judecăţi în vederea
dobândirii adevărurilor noi. Este alcătuită din premisă/premise şi concluzie.
În rezultatul cunoaşterii se obţin cunoştinţe. Acestea sunt rezultatul cunoaşterii, în care se
fixează experienţa umană şi constituie planul ideal al activităţii.
Problema cunoaşterii vizează domeniul vast al raporturilor dintre om şi realitate, procesul
elaborării cunoştinţelor, producerii ideilor sau enunţurilor despre existenţă.
Structura cunoaşterii
Procesul cunoaşterii presupune patru elemente:
1. obiectul cunoaşterii (ceea ce trebuie cunoscut: acea parte a realităţii asupra căreia este
orientată acţiunea cognitivă şi transformatoare a omului; el cuprinde lumea externă, conştiinţa
individuală, structura bio-psihică a individului, în cazul când acesta devine subiect de
cunoaştere.
2. subiectul cunoaşterii - cel care cunoaşte, purtătorul conştiinţei, individul uman şi
societatea, care au posibilitatea să-şi reflecte conştient realitatea. Subiectul este fiinţa care
percepe, imaginează, gândeşte şi doreşte, în opoziţie cu obiectul percepţiei, al cunoaşterii şi
acţiunii.
3. activitatea de cunoaştere propriu-zisă (realizată prin operaţiile gândirii - analiza, sinteza,
comparaţia, abstractizarea, generalizarea - tehnici şi metode de cunoaştere - inducţia, deducţia,
ipoteza, experimentul, observaţia, teoria, axiomatizarea etc.
4. rezultatul cunoaşterii - cunoştinţele se supun verificării şi validării.
Conceptul de adevăr

34
 Scopul final al cunoaşterii este adevărul. Cuvântul „adevăr” vine din limba greacă şi
însemna la origini, stare de neascundere, aletheia, adică de fapt este vorba de ceea ce a fost
desprins dintr-o stare de ascundere.
Conceptul de adevăr este analizat deja în operele lui Platon şi Aristotel. Aristotel a elaborat o
concepţie complexă a adevărului, afirmând că: „A enunţa că ceea ce este nu este, sau că ceea ce
nu este, este, constituie o propoziţie falsă, dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin care
spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”.
Procesul cunoaşterii are ca principal obiectiv căutarea adevărului. Din această perspectivă, în
istoria gândirii filosofice s-au conturat următoarele teorii:
1. teoria corespondenţei, formulată de Aristotel în lucrarea "Metafizica", defineşte adevărul
prin acordul cunoştinţelor cu realitatea, cu obiectul lor. "A enunţa că ceea ce este nu este sau
că ceea ce nu este constituie o poziţie falsă; dimpotrivă un enunţ adevărat este acela prin care
spui că ceea ce este este şi că nu este ceea ce nu este''. Această teorie se bucură de o largă
susţinere în rândul epistemologilor, logicienilor şi filosofilor.
2. teoria coerenţei (Tarski) defineşte adevărul prin acordul formal între constituenţii unui
sistem epistemic, prin coerenţa formală a cunaoşterii. Justificarea, verificarea cunoştinţelor se
face nu prin confruntarea cu obiectul, ci cu anumite momente intrinseci ale lor - axiome,
principii, exigenţe empirice; de exemplu, silogismul următor - Alb este ajectiv/Zăpada este
albă/Deci, zăpada este adjectiv - concluzia este greşită datorită respectării regulilor de coerenţă;
sau exemplul folosit de Tarski: Zăpada este albă, dacă şi numai dacă este albă.
3. teoria pragmatistă (elaborată de W. James, J. Dewey) asimilează adevărulutilităţii sau
eficienţei, accentuează caracterul operaţional al cunoaşterii umane şi valoarea sa instrumentală.
Variantă a pragmatismului, instrumentalismul (St. Toulmin) manifestă tendinţa de renunţare la
conceptul de adevăr în aprecierea teoriilor în favoarea utilităţii lor ca instrument. În opinia
adepţilor săi, legile ştiinţei nu sunt nici adevărate, nici false, ci doar mai mult sau mai puţin
fructuoase, ele fiind doar instrumente care fac posibile inferenţele asupra fenomenelor, şi ca
orice regulă de inferenţă ele nu pot fi judecate din perspectiva celor două valori de adevăr, nu
sunt adevărate sau false;

35
 4. teoria consensului (Carnap) susţine că adevărul nu are suport ontic, legile naturii şi
abstracţiile ştiinţifice au apărut ca simple convenţii.
Problema adevărului este cea a raportului dintre cunoaştere şi obiectul ei; adevărul nu este o
proprietate imanentă lucrurilor, ci un atribut al conţinutului informaţional al judecăţilor;
subscriem la definiţa "adevăr-corespondenţă".
Adevăr şi fals; adevăr şi minciună; adevăr şi opinie
Falsul înseamnă neconcordanţa între informaţia vehiculată de structurile enunţurilor şi starea
de fapt reflectată; minciuna este un fals intenţionat.
Opinia presupune a crede că ceva este intr-un fel sau altul; pot fi opinii adevărate sau nu. I.
Kant, referindu-se la această problemă, nota: opiniile sunt problematice şi convingerile sunt
asertorice, constatative.
Trăsăturile adevărului
1. Obiectivitatea - semnifică reproducerea adecvată a unui conţinut real care există
independent de conştiinţa subiectului cunoscător; prin obiectivitatea reprezentărilor ştiinţifice
trebuie să înţelegem independenţa lor de aparenţe, circumstanţe sau împrejurări singulare şi
variabile.
2. caracterul absolut şi relativ - adevărul absolut are următoarele accepţii: de cunoaştere
completă, totală a realităţii; de reflectare deplină a stării obiectului, care nu mai poate fi
infirmată de dezvoltarea ulterioară a cunoaşterii. Adevărul relativ - reflectă aproximativ starea
obiectului, exprimă un anumit grad de corespondenţă a cunoaşterii cu obiectul.
3. concreteţea - desemnează faptul că adevărul este proprietatea unui enunţ despre stări şi
relaţii reale; este extras dintr-o zonă a realităţii şi nu poate fi extrapolat la alt domeniu. Adevărul
este concret şi deaceea există criterii regionale sau concrete ale adevărului.
4. istoricitatea - implică dependenţa de timp a valorilor de adevăr; valorile de adevăr factual,
spre deosebire de cele logice, variază o dată cu timpul.
Minciuna este o afirmație contrazisă de către experienţă, observaţie sau bun simţ.
Minciuna este oferită în mod premeditat sau spontan prin deformarea totală sau parţială a
faptelor şi a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor.

36
 Eroarea este cunoştinţa, care, datorită limitelor specifice ale cunoaşterii, ale observaţiei
superficiale, experimentului organizat defectuos, nerespectării legilor logice, nu reflectă
adecvat, veridic realitatea obiectivă.
Cunoaşterea se realizează prin diverse metode.
Metoda ştiinţifică (de la gr. methodos – mijloc, cale) este un mod de cercetare, sistem de
regului sau principii ale cunoaşterii şi de transformare a realităţii obiective.
Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc şi logos - ştiinţă) este totalitatea principiilor şi
metodelor de cercetare ce se folosesc într-o ştiinţă.

II. EPISTEMOLOGIA ECONOMICĂ

a. Definiția epistemologiei economice
b. Particularitățile cunoașterii sferei economice.
c. Aplicarea metodelor de cunoaștere în sfera economică.
d. Specificul metodologiei economice.
e. Particularitățile adevărului economic.
Epistemologia economică studiază natura şi limitele cunoaşterii economice ştiinţifice,
concentrându-se asupra structurii logice a teoriei şi a validităţii explicaţiei economice.
Epistemologia economică are scopul să caute răspunsul la o serie de întrebări care au ca subiect
cunoaşterea economică ştiinţifică: Ce este cunoaşterea economică ştiinţifică? Cum este posibilă
cunoaşterea economică ştiinţifică? Care sunt fundamentele cunoaşterii economice ştiinţifice?
Cum se validează cunoaşterea economică ştiinţifică? Cum se organizează cunoaşterea
economică ştiinţifică? Cum evoluează sau cum progresează cunoaşterea economică ştiinţifică?
Cunoașterea științifică economică este una teoretică.
Forme ale cunoaşterii teoretice sunt: problema ştiinţifică, ipoteza, teoria.
Problema ştiinţifică este acea formă particulară a cunoaşterii care constă în conştientizarea
insuficienţei informaţiilor ştiinţifice ale unei persoane sau colectivităţi în raport cu necesitatea
atingerii unui anumit scop practic sau teoretic şi a completării acestor informaţii în vederea
realizării scopului respectiv.
Ipoteza este o formă specifică a gîndirii care constă în formularea presupunerii despre
cauza, conţinutul, specificul unui fenomen. O ipoteză, care s-a confirmat prin experiment sau
37
 experienţă (ipoteză "verificată"), respectiv care poate fi dovedită prin concluzii logice care se
bazează pe premise valide, poate deveni o teorie sau o parte a unei teorii. O ipoteză care a fost
falsificată trebuie înlăturată, modificată sau înlocuită.
Teoria este o formă a cunoaşterii raţionale, ansamblu de cunoştinţe conceptuale ordonate
sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale şi oferind o descriere şi o
explicaţie a unui domeniu al realităţii (ex. teoria cuantică, teoria relativităţii, teoria evoluţiei
speciilor, etc).
Ştiinţa este sfera activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor şi proceselor
naturii şi societăţii. Ea include activitatea de obţinere a cunoştinţelor noi şi rezultatul acestei
activităţi - suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul ştiinţific
al lumii. Ştiinţa ca producere de cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică de activitate.
Cunoaştere ştiinţifică economică urmărește:
• interpretarea esenţei proceselor economice;
• studierea legilor şi a evoluţiei lor;
• perceperea organismului economic ca un sistem multilateral şi de diferite niveluri.
Metodologia teoriei economice
Cunoasterea stiintifică economică are o serie de particularități extrem de importante:
¨     stiinta economica are un continut complex; ea este de fapt un sistem de stiinte, cu trasaturi
distincte, definitorii, cum sunt: teoria economica generala (economia politica), finantele,
circulatia monetara, contabilitatea, statistica, cibernetica economica, managementul etc.
¨     fenomenele economice se interfereaza si asociaza cu celelalte tipuri de fenomene sociale,
"noneconomice". De aici rezulta nu numai nevoia ca cercetarea sa decupeze aceste fenomene,
dar si sa le studieze inter si multidisciplinar, sa "converteasca" fenomenele non-economice în
efecte economice, potrivit exigentei formulate de Hegel ca "metoda înseamna întregul", adica
fenomenul în complexitatea acestuia;
¨     fenomenele economice se nasc si evolueaza diferit, înregistrând o serie de influente care
variaza în plan spatial, de la o tara la alta si uneori chiar în interiorul unei tari, precum si în plan
temporal, de la o perioda la alta;

38
¨     explicarea fenomenelor si proceselor economice este afectata de interesele si aspiratiile variate
ale oamenilor, de comportamentele acestora;
¨     stiintele economice au un pronuntat caracter aleatoriu, probabilistic, ca o consecinta a
particularitatilor subliniate mai sus;
¨     stiintele economice au un caracter istoric, folosirea criteriului istoric apare indispensabil în
elucidarea proceselor si fenomenelor economice;
¨     masurarea fenomenelor economice este nu numai indispensabila, dar si extrem de dificila, în
conditiile tuturor particularitatilor mai sus mentionate.
Posibilitatea cunoașterii economice
Probabil, se poate afirma că cunoașterea economică nu este o cunoaștere de tip științific, ci una
de tip hermeneutic. Dintre cele trei predicate de suficiență ale cunoașterii științifice, lipsește
unul: non-ambiguitatea.
Adevărul economic
Există un adevăr economic? Adevărul nu există în sine, nu are statut ontologic prin sine, el
este o relație de natură gnoseologică între subiect și obiect. Adevărul există doar asociat unei
opinii.
Deoarece este asociat economicului, adevărul economic trebuie să fie de tip contingent;
deoarece opiniile economice implică o „teorie” economică, adevărul economic trebuie să fie
dependent de fundal; deoarece este un adevăr de tip contingent (factual – poate să se întâmple
sau nu), adevărul economic trebuie să se supună falsificaționismului; deoarece se supune
falsificaționismului, adevărul economic va verifica un criteriu de testare exterior; adevărul
economic este un adevăr de tip corespondență
În interpretarea ştiinţifică a realităţilor economice o importanţă deosebită o
are metodologia –ştiinţa despre metode, procedee, tehnici şi instrumente utilizate în
cercetare.
Metoda de cercetare reprezintă ansamblul de căi şi procedee de cercetare şi modificare a
relaţiilor economice şi reproducerea lor sub formă de categorii, legi, modele.
Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:

39
 Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la
concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări
teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare (de la
general la particular, de la teorie – la fapte).
Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea
esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective.
De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă,
capital, resurse materiale etc.).
Unitatea dintre analiză şi sinteză . Analiza înseamnă descompunerea fenomenului, procesului
de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi
necesare ale întregului.
Analiza economică se manifestă în următoarele forme:
 analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex., analiza
procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate);
 analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice;
 analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat;
 analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o
anumită perioadă de timp;
 analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul
unităţilor economice, la nivelul firmei;
 analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul
societăţii.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin
resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de producţie din
industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia naţională se află
în stare de prosperare sau expansiune.
Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii
economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul
apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.
40
Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică înseamnă reflectarea,
descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda
logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric
real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria
degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau
fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct
de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar apoi – banii,
deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.
Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui
sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului
real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în
cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în
procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.
Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, procese
economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem al adevărului.
De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de
comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.
Concepțiile metodologice de bază
La momentul actual, în cercetările economice s-au format o serie de concepţii metodologice,
diferite după fundamentul lor filosofic. Le vom evidenţia doar pe cele mai principale:
Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii, societăţii şi gândirii în baza legilor şi
legităţilor de genul: "nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii, procesele şi
fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare: apar, se dezvoltă, se perimează, se înlocuiesc
cu altele ş.a.m.d. plare vie Gândirea abstractă Practică economică Această abordare permite
a descoperi esenţa proceselor, legităţile dezvoltării, de a examina interacţiunea „cauză-efect” în
cazul fenomenelor sociale.
Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia pozitivismului, care studiază cunoştinţele autentice
(pozitive) ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate pe experienţă), ignorând filosofia lor

41
 – baza metodologică. În cazul unei astfel de abordări, se utilizează metodele specifice "proprii"
de cercetare:
 analiza situaţională (studierea unor situaţii concrete);
 explicarea (descrierea fenomenelor economice cu ajutorul metodelor şi modelelor matematice).
Concepţiile de "sinteză" presupun unificarea elementelor analizate separat într-un tot întreg şi
se bazează pe îmbinarea în analiza economică a principiilor şi orientărilor metodologice ale
diferitelor şcoli economice. Un exemplu cunoscut de integrare ştiinţifică îl reprezintă "sinteza
neoclasică" efectuată de P. Samuelson.
„Noua eclectică” recunoaşte pluralismul metodologic în procesul de cunoaştere. O astfel de
abordare presupune consensul şi toleranţa între diverse teorii, concepţii, şcoli şi utilizarea celor
mai convenabile instrumente şi tehnici metodologice în procesul de analiză a unor probleme
concrete.

42
Tema ETICA ECONOMICĂ (2 ore)

1. Noțiune de etică. Corelația dintre etică și morală.

2. Specificul valorilor morale, conștiința, normele şi principiile morale.
3. Noțiune de etică economică. Principalele concepţii ale eticii afacerilor.
4. Responsabilitatea socială a afacerilor.

Noțiuni de bază: etica, morala, valori morale, norme morale, principii morale, conștiință morală, etica economică,
concepții ale eticii, dileme etice.

1. Noțiune de etică. Corelația dintre etică și morală.

Etica este un domeniu al filosofiei care studiază morala. Termenul „etică” provine de la cuvântul grecesc ethos, ceea
ce înseamnă obicei, caracter, datină, iar termenul morală își are originea în cuvântul latin mores, care are, efectiv,
aceeași semnificație.

La apariția și dezvoltarea eticii au contribuit mulţi gânditori - filosofi, politologi, sociologi, psihologi. Însăși apariția
eticii este legată de numele lui Socrate (470-399 î.e.n.) și se întâmplă aceasta în care marele gânditor orientează
mirarea filosofică de la problemele naturii, ale universului către legile fundamentale ale condiţiei umane. Platon (427-
347 î.e.n.) este printre primii filosofi greci care scriu despre valorile supreme ale vieţii morale. Dar în calitate de ştiinţă,
etica se constituie de către Aristotel (384-322). În lucrarea sa „Etica Nicomahică”, Aristotel considera că obiectul de
studii eticii este binele și virtutea, arătând că binele este scopul suprem. Binele este scopul absolut, spre care tinde
totul, dar nu un bine abstract, transcendental pe care îl întâlnim în şcoala platoniciană, ci un bine realizabil în practică,
un bine accesibil omului.

Etica ca știință a fost dezvoltată și de către gânditorii de mai târziu. De exemplu, Machiavelli (1469-1527), în
„Principele” a susţinut tirania şi despotismul unor conducători, afirmând că un suveran nu este constrâns de normele
etice tradiţionale. El considera că un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere şi să se supună doar regulilor
care duc spre succes în acţiunile politice, iar în conducerea statului dictează interesele şi forţa, şi nu considerentele
morale.

A contribuit la dezvoltarea eticii şi de Baruch (Benedictus) Spinoza de Spinoza (1632, Amsterdam - 1677, Haga),
care în „Etica” vorbeşte despre Dumnezeu, despre natura şi originea sufletului, despre originea şi natura afectelor,
despre sclavia şi libertatea omului. Lui Spinoza îi aparţine meritul de a defini omenia, binele, răul, ura, mândria,
îngâmfarea, invidia, umilinţa, frica, lăcomia, ambiţia.

43
 Un aport considerabil pentru dezvoltarea eticii este adus de către I. Kant (1724-1804). În lucrările „Fundamentarea
metafizicii moravurilor” şi „Critica raţiunii practice” I. Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea,
că raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Kant formulează principiul „imperativului categoric”, considerat ca
fundament al moralei.

Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul normelor şi imperativelor morale, a
unor acte şi fapte omeneşti. Ea este ştiinţa comportamentului, a moravurilor, o teorie asupra moralei. Etica caută
răspuns la întrebări de genul: „Ce este binele?”, „Ce este răul?”, „Ce este corect?” „Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine,
drept, corect, onest)?”, „Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi?”, „Ce scopuri sunt demne
de a fi urmate în viaţă?”. Ea încearcă să stabilească izvoarele moralei, a expune faptele morale, a analiza simţul etic şi conştiinţa
morală, a contura idealul moral, a separa binele de rău, etc.

Etica ca ştiinţă nu are de a face cu adevărul în ultima instanţă, ea reprezintă mai degrabă cercetarea poziţiilor
diferite faţă de problemele ce presupun o alegere morală.

Etica este ştiinţa comportamentului, având în centrul atenţiei sale morala, moravurile. Ea constituie un studiu
teoretic al principiilor care guvernează comportamentul, relaţiile umane şi problemele practice ale acestora.

Etica ca știință îndeplineşte mai multe funcţii:

1. Funcţia cognitivă – se realizează sistematizarea datelor vieţii morale, elaborându-se tipologii ale atitudinilor
morale, viciilor şi virtuţilor morale; se realizează o analiză conexiunilor dintre diferite fenomene morale; se elaborează
categorii fundamentale ale moralei; se studiază factorii cauzali, generatori ai moralei, care explică geneza, structura,
funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală şi progresul moral.
2. Funcţia normativă. Ea reglementează anumite relații dintre oameni.
3. Funcţia persuasivă, de convingere.
4. Funcţia educativă. Etica explică, orientează şi dezvoltă un fond prealabil de moralitate. Etica relevă modele reale
de comportament, întruchipate în caractere şi atitudini morale.
Morala reprezintă ansamblul normelor de convieţuire, de comportament a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de
colectivitate, şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. Termenul de morală desemnează un
ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate, este totalitatea
convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, reguli determinate istoric şi social, care
reglementează comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate în funcţie de
noțiunile morale de bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate, etc.

Etica însă este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor
morale şi cu rolul lor în viaţa socială. Etica este teoria despre morală. Ea presupune reflectarea asupra unor principii

44
generale de comportament şi asupra comportamentului pe care ar trebui să îl adopte o persoană în anumite situaţii din
perspectiva acestor principii. Morala are o semnificativă componentă emoţională. Etica însă presupune mai multă
detaşare, raţionalism.

Principala deosebire dintre morală şi etică este faptul că morala constituie un fenomen real, un ansamblu de reguli
şi norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puţin universal – ce ţine de comportamentul cotidian, de viaţa
practico-spirituală reală a oamenilor, iar etica este o ştiinţă, ce studiază morala.

Morala se află în anumite relații cu alte sfere ale vieții sociale.

Morala şi religia. Chiar dacă morala şi religia au anumite lucruri în comun, ele se deosebesc, în multe privinţe. În
cadrul religiei se consideră că Dumnezeu este primă cauză, inclusiv a actelor morale. Deci el este sursa supremă a
reglementărilor morale. Şi chiar perceptele morale sunt porunci dumnezeieşti revelate. Şi dacă ateiştii încearcă să caute
anumite argumente, raţiuni pentru perceptele morale, atunci credincioşii acceptă, trebuie să accepte morala religioasă
fără să le caute. Ei sunt datori să creadă, nu să se gândească şi să investigheze. Dacă în centrul moralei laice se află omul,
comunitatea umană, atunci în centrul celei religioase se află Dumnezeu.

În societăţile moderne şi postmoderne care sunt secularizate, în care biserica este separată de instituţiile laice,
societăţi care sunt eterogene din perspectivă religioasă, se pune accent pe elaborarea codurilor etice ale instituţiilor şi
organizaţiilor aparte. Oamenii din societăţile moderne şi postmoderne trebuie să coexiste în comunităţi, organizaţii,
chiar dacă aparţin credinţelor religioase diferite. Morala religioasă are dreptul la existenţă. Însă ea însă, nu poate să
funcţioneze eficient în profesii, în viaţa politică, în cadrul diferitor instituţii sociale.

Un lucru paradoxal este faptul, că a te comporta etic, nu înseamnă întotdeauna a te comporta conform modelelor de
comportament din societate sau conform legii. Poţi să nu fii de acord cu o lege absolut nedreaptă sau cu un obicei, care îţi
displace, pe care îl consideri depăşit de dezvoltarea socială. Cei care ajutau sclavii din America să fugă, procedau etic, dar
contrar legilor.

Uneori, putem să ne confruntăm cu anumite probleme, care poartă denumirea de dileme etice. În general, dilema
(termenul provine din gr. di – doi şi lemma – argument) este un tip de raţionament disjunctiv-ipotetic (lematic). În sens
figurat, ea reprezintă o alegre dificilă între două posibilităţi. Dilemele etice se referă la situaţiile dificile de alegere dintre
două posibilităţi, care se află în conexiune cu normele morale. Iar dilemele etice în afaceri reprezintă situaţii neclare,
probleme care îi pun în încurcătură pe cei care iau decizii, încercând să echilibreze performanţele economice şi cele
sociale.

Oamenii se pot confrunta cu dileme etice în diferite domenii ale economiei. Dar cele mai multe dileme etice în
afaceri apar în următoarele domenii:

45
  marketing - se referă la situaţii legate de publicitate, ambalajul produsului;
 aprovizionare - ţinând de posibilitatea obţinerii de favoruri din partea furnizorilor;
 producţie - se atestă în probleme legate de calitatea materiilor prime şi a produselor finite, respectarea
tehnologiilor de producere, de costuri ale produselor;
 resursele umane - se întâlnesc în cazurile de angajare, concediere, salarizare, motivare, evaluare, promovare şi
sunt legate de posibilităţi de obţinere a unor favoruri.
Dilemele etice apar când toate alternativele posibile din cercetările efectuate au o consecinţă negativă în plan
social. Bunul sau răul nu poate fi precizat şi clar identificat. În primul rând dilemele etice sunt generate de raportul
dintre performanţele sociale şi cele economice, realizarea echilibrului fiind deosebit de dificil, mai ales în condiţiile
inexistenţei unei informaţii complete care să poată crea o imagine globală asupra dimensiunilor economice a
angajamentelor sociale precum şi a consecinţelor sociale generate de un comportament pur economic.

Nu este uşor să fie găsite soluţiile pentru dilemele etice, iar în luarea deciziilor trebuie să se ţină cont în primul
rând de consecinţele sociale şi apoi de rezultatele economice de moment.

Dilemele etice apar în sfera afacerilor atunci când există o neconcordanţă între principiile etice şi situaţia practică,
între ceea ce se doreşte şi ceea ce este de fapt, între sistemele proprii de valori şi modul de satisfacere practică a
nevoilor. Or ceea ce este etic pentru unul poate părea lipsit de etică pentru altul. Apare un „paradox etic” omul de
afaceri chestionându-se: să-şi asume responsabilitatea şi riscurile inerente acţiunii sale economice sau să rămână la
judecata morală, abstractă, lipsită de angajare responsabilă? Această dilemă – responsabilitate-moralitate – impune
mutarea accentului asupra codului de conduită a omului de afaceri, asupra la eticii responsabilităţii.

2. Specificul valorilor morale.

Valoarea, din perspectivă filosofică, reprezintă ceva important şi demn de respect.

Există mai multe concepţii etico-filosofice asupra valorilor. Printre acestea menţionăm:

1. Subiectivismul. Reprezentanţii concepţiei privesc valoarea ca pe o preferinţă individuală, criteriul de bază al

preferinţei fiind plăcerea. Ceea ce îi place unui individ într-un anumit moment, loc, etc., reprezintă pentru acesta o
valoare. Nu lucrurile au valoare, ci omul le-o conferă în cazul când are nevoie de ele. Nu spunem că ceva este bun, ci că
ceva îmi place. Dar, problema constă în faptul că astfel, fiecare individ are valorile sale, şi deci, se impune un relativism
total în plan valoric.
2. Materialismul. În cadrul acestei concepţii se consideră că valorile sunt proprii lucrurilor, ca şi proprietăţile lor
fizice. Iar subiecţii nu au nimic cu valorile lucrurilor. Obiectele sau persoanele au o anumită valoare utilitară, vitală,
estetică sau morală. Cineva sau ceva poate să nu îmi placă, dar să fie bun din perspectivă valorică.

46
 3. Relativismul. Se afirmă că valorile sunt supraindividuale faţă de membrii unei comunităţi culturale omogene.
Fiecare cultură are un set propriu de valori, care nu poate fi imitat sau transmis altor culturi.
4. Universalismul. Se bazează pe faptul că există valori, care sunt aceleaşi pentru toţi oamenii. Există trei
interpretări universaliste:
a) Teoriile „naturaliste” privesc omul ca pe un produs al naturii care, i-a dat omului facultăţi ce-i permit să aprecieze,
să conştientizeze binele, frumosul. Astfel, frumosul este dezvăluit sensibilităţii şi imaginaţiei, binele se instituie de
către voinţă.

b) Teoriile transcendentale. Acestea sunt de inspiraţie kantiană. Facultăţile „pure”, dinainte date în adâncul fiinţei
umane, înainte de orice experienţă, în mod etern şi invariabil în toate conştiinţele individuale, poartă în sine forma
sau paradigma fiecărui domeniu de valori.

c) Teoriile idealist-obiective. Se consideră că Cosmosul este ordonat în mod raţional şi chiar arhitectonica Universului
este, ca atare, o ierarhie absolută, astfel, încât valorile (Adevărul, Binele, Frumosul) fac parte din proiectul edificiului
cosmic.

Faţă de alte valori, valorile morale desemnează tipuri de raportare faţă de viaţa reală, în vederea constituirii unor
idealuri şi criterii apte să menţină şi să orienteze ordinea traiului în comun.

Valorile morale se referă întotdeauna la efectele sau consecinţele actelor noastre asupra celorlalţi sau asupra
propriei noastre persoane. Ele morale au un rol deosebit în formarea caracterului şi a stilului distinctiv al oamenilor unii
faţă de alţii, în solidarizarea lor în adoptarea unor proiecte comune care le călăuzeşte viaţa. Omul trebuie să aleagă din
realitate ceea îi este potrivit. În acelaşi timp, el trăieşte în diferite colectivităţi, care îi impun anumite criterii de alegere şi
decizie. El poate să îşi schimbe grupul, dar nu poate fiinţa normal în afara oricărui grup. Şi deci, trebuie să se supună
anumitor valori morale.

Valorile morale se referă la efectele sau consecinţele actelor noastre asupra celorlalţi sau asupra propriei
noastre persoane. Ele definesc trăsăturile de caracter a căror cultivare şi afirmare în acţiune, sunt de natură să
ţină în frâu pornirile noastre agresive, antisociale, împiedicându-ne să producem suferinţe inutile şi dezavantaje
altora. În acelaşi timp, valorile moare stimulează atitudinile noastre de solidaritate cu ceilalţi.
Valorile morale cuprind întreaga existenţă umană, fiind repere de bază ale vieţii noastre sufleteşti şi spirituale.
Unele sunt fundamentale (cardinale), altele sunt secundare sau derivate; unele ţin de scopuri (denumite valori finale),
altele de mijloace (valori instrumentale); unele privesc lucrurile (opere, bunuri), altele privesc persoanele (caracter,
personalitate); anumite valori au caracter facultativ, altele au un caracter obligatoriu. Acestea din urmă sunt sprijinite şi
apărate, promovate de sisteme normative care include reguli şi sancţiuni morale, juridice, religioase etc.

47
 Standardele etice sunt diferite şi rezultă din diversitatea sistemelor de valori (modul în care ne organizăm sau
ierarhizăm propriile valori care ne ghidează în luarea deciziilor).

Cele mai importante valori morale sunt:

1.Binele. Acesta este o valoare morală principală, are conexiuni cu împlinirea condiţiei umane. Presupune ceva util
pentru un scop, eficacitate, bunăstare. Opusul binelui este răul moral. Este ceea ce ne împiedică, să ne realizăm pe
deplin umanitatea, ceea ce produce dureri şi suferinţe. Răul moral se asociază deseori cu brutalitatea, violenţa,
huliganismul, cruzimea, şiretenia, minciuna, etc.

2.Sinceritatea şi minciuna. Aceste valori şi virtuţi morale se manifestă mai ales în procesele de comunicare umană.
Incompatibile cu sinceritatea sunt: minciuna, ipocrizia, viclenia.

3.Dreptatea şi echitatea. Termenul dreptate provine din latinescul directus, ceea ce înseamnă „în linie dreaptă”,
adică în acord cu normele morale, şi atunci avem dreptate morală, sau cu normele juridice, şi atunci vizăm dreptatea
legală. Termenul echitate are la bază aequitas, egalitate, echilibru caracteristic omului echitabil. Dreptatea se manifestă
în gândirea morală obişnuită prin aşa îndemnuri: fiecăruia după merite; fiecăruia ceea ce i se cuvine.

4.Datoria şi obligaţia morală sunt valori morale imperative, arătând ce trebuie şi ce nu trebuie din perspectiva
binelui şi a răului. a munci, a ajuta pe cei din jur, a fi generoşi, a fi cinstiţi, a cultiva prietenia, justiţia, a urma binele, a
evita răul.

Pe lângă valorile morale, care sunt determinări axiologice ale existenţei umane, se evidenţiază şi virtuţile morale,
care sunt puteri, aptitudini, dispoziţii umane pentru a face binele. Există şi un şir de virtuţi dezirabile pentru confortul
integrării socio-morale ale unei persoane: politeţea, fidelitatea, prudenţa, cumpătarea, curajul, generozitatea,
compasiunea, mila, recunoştinţa, simplitatea, puritatea, toleranţa, blândeţea, simţul umorului, iubirea.

Valorile morale interacţionează cu cele economice, care sunt printre primele apărute în istorie ele
satisfăcând nevoile vitale ale oamenilor de subzistenţă, hrană, îmbrăcăminte şi contribuind direct la întreţinerea
vieţii şi la alimentarea condiţiilor de trai. Producerea valorilor economice l-a diferenţiat iniţial pe om de
celelalte specii, munca fiind sursa acestor valori. Valorile economice se prezintă ca bunuri şi se schimbă pe
piaţă. Ele nu se reduc la bunuri şi se referă şi la servicii.
Consecinţele orientării doar spre valorile economice, neglijându-le pe cele morale, pot fi dezastruoase nu
doar în aspect socio-uman, ci şi economic.

4. Noţiune de conştiinţă morală, normele şi principiile morale.

48
 Conştiinţa morală este latura subiectivă a moralei (spre deosebire de activitatea şi relaţiile morale, ce reprezintă
latura obiectivă a moralităţii) care prezintă totalitatea de idei, noţiuni şi principii morale ce formează idealul moral.
Conştiinţa morală reflectă activitatea şi relaţiile morale, ce se formează în procesul vieţii sociale, formulează principiile şi
cerinţele care au un caracter normativ şi reglementează comportamentul oamenilor. Ea constituie cunoaşterea valorilor
morale, datoriilor şi modului cum trebuie să le îndeplinim şi este capacitatea de a promulga, impune şi sancţiona legile
morale. Conştiinţa morală poate fi privită ca vocea conştiinţei. În structura conştiinţei morale deosebim următoarele
componente: norme, reguli, principii, orientări valorice morale, motivarea, aprecierea şi autoaprecierea, conştinţa de
sine şi datoria.

Conştiinţa morală este interpretată în mai multe feluri: ea constituie un instinct divin; este o judecată practică a
sufletului, raţiunii, spre a face o faptă reală, constituie o putere psihică prin care deosebim faptele bune de cele rele.

Simţul etic reprezintă facultatea unei persoane de a deosebi binele de rău şi de a respecta ordinea morală. Pentru a
fi moral trebuie să trăieşti în acord cu codul comunităţii tale şi să le respecţi pe cele ale altora. Dar şi în interiorul aceleiaşi
comunităţi există dispute despre ceea ce este drept, iar problema toleranţei absolute faţă de alte coduri creează situaţii uneori
inacceptabile. Nu putem în numele toleranţei să acceptăm sclavia, discriminarea pe baza apartenenţei la un anumit sex,
etc.

Norma în general este o regulă de comportament, un standard de conduită, acceptat de către indivizi. Normele
morale sunt enunţuri cu caracter, de obicei, imperativ prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă cineva pentru
ca comportamentul său să fie apreciat ca bun de către indivizi aparte sau comunitate.

Normele, în general, se elaborează prin două modalităţi: neorganizat (neinstituţionalizat): spontan, difuz (cutume,
obiceiuri, tradiţii) şi organizat (instituţionalizat): de către organizaţii, instituţii, agenţii specializate.

Actualmente, multe norme morale, sunt în acelaşi timp şi norme religioase, dar şi norme legale, fără a se putea numi
un set de norme, care sunt în exclusivitate morale.

Orice normă are o expresie lingvistică. Normele morale conţin expresii normative. Despre acestea se poate afirma că
ele se caracterizează prin următoarele două componente, mai mult sau mai puţin independente:

a. Prin conţinutul normei vom înţelege modeleul comportamental pe care îl propune şi îl solicită norma.
„Respectă-ţi părinţii!” indică o anumită atitudine de grijă şi consideraţie finală: „Să nu iei viaţa altuia”” se referă
la caracterul sacru şi intangibil al vieţii omeneşti, ca valoare în sine, ce nu poate fi niciodată sacrificată în vederea
altor scopuri, oricare ar fi ele.
b. Prin forma lor, expresiile normative dau conţinutului normei anumite precizări foarte importante.

49
 Normele au o anumită forţă sau tărie. Conform acestui criteriu vom distinge între norme categorice, care impun
necondiţionat un anumit comportament, cum ar fi „Să nu ucizi!” şi norme ipotetice, care recomandă un anumit
comportament, dacă persoana acceptă un anumit scop: „Dacă doreşti să ai credibilitate, nu minţi!”.

Fiecare normă are şi un anumit caracter. În funcţie de acesta ele pot fi clasificate în obligaţii, interdicţii şi permisiuni.
Normele obligaţii ne impun să facem ceva: „Achită impozitele”, interdicţiile nu ne permit să întreprindem o anumită
acţiune: „Nu comite un lucru rău cu bună ştiinţă!”, iar permisiunile permit anumite comportamente: „Poţi să alegi singur
platforma ideologică, din perspectiva căreia priveşti lucrurile în viaţa politică.”.

Normele conţin următoarele elemente:

Autoritatea normativă. Acesta reprezintă instanţa care emite o normă, având capacitatea să impună indivizilor
respectarea ei – fie prin persuasiune, fie prin recurs la forţă.

Subiectul normei. Acesta este grupul de oameni, cărora li se adresează o anumită normă. Uneori grupul este
precizat: „Vânzătorii trebuie să fie amabili cu clienţii”.

Domeniul de aplicare al normei. Aceasta este clasa de situaţii, de contexte în care subiectului i se solicită aplicare
unui anumit model de conduită. „Dacă cineva îţi cere ajutor, trebui să îl ajuţi!”.

Sancţiuni. Acestea reprezintă urmări favorabile sa nefavorabile pentru subiectul acţiunii morale.

Una dinte clasificările obişnuite a normelor morale este următoarea:

1. Norme generale (universale): sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au durabilitate în timp şi
influenţează toate activităţile umane (cinstea, demnitatea, sinceritatea, loialitatea, generozitatea);

2. Norme particulare: se adresează unor comunităţi umane determinate, vizând activităţi umane particulare (normele
vieţii de familie, cele specifice anumitor activităţi profesionale (medici, avocaţi, profesori, sportivi, economişti etc.));

3. Norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi uneori în ocazii speciale (norme de protocol, codul
manierelor elegante, reguli de etichetă în afaceri etc).

Un rol important în societate îl au principiile morale. Ele sunt normele de maximă generalitate care îşi propun să
integreze şi să coordoneze într-un sistem coerent diferite reguli morale, oferind un criteriu universal de decizie morală
justă într-o cât mai mare varietate de situaţii posibile.

Principiile morale reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale conţinutul
moralităţii ce există într-o societate sau alta. Ele exprimă cerinţele fundamentale ce se referă la esenţa morală a omului,

50
la caracterul corelaţiei dintre oameni şi determină direcţiile magistrale ale activităţii oamenilor, ele devenind astfel o
bază a normelor concrete de conduită.

Cel mai cunoscut şi susţinut principiu este Regula de Aur. Acesta se bazează pe reciprocitate şi cere ca în luarea
deciziei individul să se întrebe dacă ar vrea să fie tratat la fel, cum vrea el să îl trateze pe alt individ. Regula de aur este:
Nu trata o altă persoană aşa cum nu ai dori să fii tratat tu însuţi (forma negativă a Regulii de Aur) sau: Tratează altă
persoană aşa cum ai dori să fii tratat tu însuţi (forma pozitivă a Regulii de Aur).

3. Noțiune de etică economică. Principalele concepţii ale eticii afacerilor.

Ce este etica economică sau etica în afaceri? Ea este acel compartiment al eticii, care ocupă o poziţie specială, fiind o
etică aplicată. Etica economică studiază faptul cum sunt conduse companiile, cum sunt raporturile dintre companii şi
angajaţi, furnizori, clienţi, acţionari şi alte grupuri cointeresate din perspectivă morală.

Etica economică este compartimentul eticii, care studiază ansamblul de reguli şi norme morale care ține de
comportamentul agenţilor în activitatea economică, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv. Ea este, de asemenea,
o sferă a studiului aplicativ al eticii, referitor la determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce
reglementează relaţiile din cadrul organizaţiilor şi conduce deciziile oamenilor de afaceri.

Etica economică este un domeniu de studiu aplicativ al eticii. Acesta se preocupă de determinarea principiilor
morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile
oamenilor de afaceri sau ale managerilor. În centrul atenţiei sale se află atitudinea, conduita corectă şi onestă a unei firme
faţă de angajaţi, clienţi, comunitatea în care acţionează, investitori, acţionari, furnizori.

Lumea afacerilor este preocupată de mult timp de comportamentul moral. În Grecia antică au existat preocupări atât
pentru teoria economică, cât şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. Aristotel făcea
distincţia între oeconomica , gospodărire privată, cu scopuri familiare şi hremastica, schimburi economice a căror scop este
profitul. Şi dacă pentru oeconomică se presupunea existenţa unui fundal etic, apoi hremastica o singură dimensiune: cea a
profitului, ea fiind o ocupaţie pur egoistă.

Activitatea cămătărească, care nu este bine privită de către creştinism, au fost privite ca ocupaţii lipsite de dimensiune
morală, cu utilitate pur economică. În morala creştină negustorii erau priviţi ca lipsiţi de respectabilitate, cu îndeletniciri
neonorabile. Această viziune creştină se baza pe istoria din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu.

Societatea capitalistă în dezvoltare a generat apariţia unor acte normative: Legea Sherman Antitrust (1876), primul
cod de etică îndreptat împotriva abuzurilor etice ale celor implicaţi în afaceri; Wembley Code of Etichs (1924);

51
Consumer Bill of Right promovată de J. F. Kennedy în 1962, prin care guvernul american se arată pregătit pentru a fi
garantul corectitudinii afacerilor faţă de consumatori.

În secolul XVIII au loc transformări în credinţele filosofice, iar intereselor economice încep să fie văzute ca fiind morale.
Se produce urbanizarea, se dezvoltă vertiginos tehnologia, privatizarea, industrializarea, dezvoltarea nevoilor şi a consumului.
Apare necesitate reglementării etice a afacerilor.

O afacere, condusă conform normelor morale, trebuie să se fundamenteze pe un set de principii, cum ar fi:
obiectivitatea; eliminarea conflictelor de interese şi a influenţelor externe în realizarea unor oportunităţi; competenţă;
conştiinciozitate; confidenţialitatea informaţiilor; servicii în concordanţă cu standardele tehnice şi profesionale.

Ca disciplină de studii, etica economică, nu are o istorie de lungă durată, iar ca disciplină filosofică de sine stătătoare
a apărut relativ recent, acum 20-30 de ani. Unele întreprinderi cu renume adoptă coduri de conduită morală şi iniţiază
programe proprii de pregătire în domeniul eticii economice, considerând că aceasta este un instrument indispensabil
unei bune conduceri. Etica economică se dezvoltă vertiginos în SUA, Marea Britanie, Italia, Franţa, Germania. De obicei,
cu cât ţara este mai dezvoltată, cu atât mai mult interes se manifestă pentru etica economică.

Totuși, există și cei care consideră că etica nu își are locul ei în afaceri. Respectiv, găsim cel puţin două puncte de
vedere privind raportul dintre etică şi afaceri.

a. Etica şi afacerile sunt incompatibile

Albert V Carr (Leesburg, Virginia, 1942, profesor la Washington and Lee University, jurist practician, avocat în
domeniul dreptului în energetică, autor al lucrării despre etică „Is Business Bluffing Ethical?”, 1968) consideră că
„afacerea, ca întreprindere competitivă, nu are nimic de a face cu etica ce guvernează principiile morale ale vieţii de zi cu
zi; deci, în afaceri nu există responsabilităţi morale” şi deci, nu există etică în afaceri. Etica ţine doar de viaţa personală a
indivizilor.

Printre argumentele principale este analogia jocului. Afacerile sunt privite ca un joc, unul de poker. Însă jocul
presupune existenţa neîncrederii jucătorilor unii faţă de alţii. Sunt excluse prietenia, amabilitatea şi sinceritatea. În
schimb, sunt salutate viclenia şi ascunderea atuurilor. Totuşi, nimeni nu va considera că din această cauză pokerul este
un rău.

Participanţii la afaceri se pot conduce de anumite reguli. Şi chiar dacă aceasta se poate numi „etică” a
afacerilor, ea nu are legătură cu etica din viaţa cotidiană, cu relaţiile dintre oameni. Dacă în cadrul jocului, în
cadrul căruia se câştiga, atât timp cât cineva joacă după regulile acceptabile ale jocului, ce sunt diferite de
regulile etice ce susţin cooperarea şi grija faţă de ceilalţi, comportamentul său este corect.
b. Etica şi afacerile sunt compatibile

52
 Există o abordare minimalistă Reprezentant cunoscut al abordării minimaliste este Milton Friedman (1912-
2006, San Francisco), autorul lucrării „The Social Responsibility of Business Is to Increase Its Profits”, scrisă în
a. 1970. Conform acestei abordări, într-o societate liberă există o singură responsabilitate socială în afaceri –
aceea de a utiliza resursele afacerii şi de a o angaja în activităţi desemnate să sporească profiturile atât timp cât
sunt respectate regulile jocului; adică, angajarea într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de înşelătorie şi
fraudă.
Într-o întreprindere liberă, bazată pe un sistem al proprietăţii private, administratorul este un angajat al
proprietarilor afacerii. El are o responsabilitate directă faţă de angajatorii săi. Această responsabilitate constă în
conducerea afacerii conform dorinţelor angajatorilor, dorinţe care, de regulă, vor fi acelea de a face cât mai
mulţi bani posibil, în acord cu regulile de bază ale societăţii; ambele responsabilităţi sunt cuprinse atât în lege
cât şi în normele etice de comportament. Desigur, în anumite cazuri, angajatorii pot avea un obiectiv diferit. Un
grup de persoane poate constitui o corporaţie într-un scop caritabil – de pildă, un spital sau o şcoală. Managerul
unei astfel de corporaţii nu va avea ca obiectiv obţinerea profitului financiar ci realizarea anumitor servicii.
O altă abordare este abordarea maximalistă. Se consideră că responsabilitatea în afaceri presupune mai
mult decât realizarea de profit. Putem menţiona două teorii – teoria stakeholders şi teoria responsabilităţii
sociale corporatiste. Aceste teorii sunt destul de răspândite, mai ales în mediile occidentale de afaceri,
îndeosebi în SUA.
În primele decenii după cel de-al Doilea Război Mondial, în SUA se schimbă conceptul de proprietate
privată. Se observă un clivaj tot mai pronunţat între proprietatea privată şi luarea deciziilor. În calitate de
acţionari, proprietarii beneficiază de profiturile companiei, dar deciziilor în ceea ce priveşte acţiunile şi
politicile economice ale companiei erau tot mai rar luate nemijlocit de către aceştia. Puterea de decizie este
delegată către manageri profesionişti, către consiliile de administraţie. Proprietatea privată se înstrăinează, într-o
anumită măsură, de proprietarul ei. Companiile încep să se deschidă şi, o dată cu asta, se deschide şi
proprietatea. Se trece de la modelul stockholders de management şi de proprietate, conform căreia doar
acţionarii dispun de proprietatea lor, la modelul stakeholders, conform căreia proprietatea este a celor care
investesc în ea capital, dar şi a tuturor celor care participă în mod esenţial la obţinerea profitului. Se trece de la
deţinători la participanţi. Începe să se considere că proprietatea este a tuturor celor care investesc în ea capital,
muncă, loialitate, risc, timp, creativitate, ş.a.
În general, gânditorii sunt de acord că categoria centrală a eticii este Binele. Dar ce referire la întrebarea ce anume
este Binele? sau ce este Dreptatea?, răspunsurile sunt destul de variate. În continuare, vom examina unele teorii etice şi
anume, teoriile etice standard.

53
 Etica virtuţii este etica bazată pe tradiţia aristotelică inaugurată de lucrarea sa Etica nicomahică. În cazul eticii
economice, etica virtuţii se preocupă de aşa întrebări: ce fel de profesionişti trebuie să fim? Care sunt virtuţile necesare
oamenilor de afaceri?

Pentru Aristotel în orice acţiune sau decizie binele (fericirea) constituie scopul final. În numele binelui/fericirii se face
totul. Fericirea este o valoare-scop, spre deosebire de valorile mijloc, menite a fi utilizate pentru atingerea unor scopuri
mai înalte. Fericirea e starea omului care dobândeşte şi amplifică valori-mijloc, virtuţi. Etica lui Aristotel este şi una
eudaimonistă, bazată pe fericire.

Aristotel fondează etica virtuţilor şi iniţiază discuţiile teoretice despre „virtuţile civice”. Fericirea este o activitate a
sufletului ce are lor în conformitate cu virtutea. Pentru ca o persoană să acţioneze corect, el trebuie să aibă virtutea
corectitudinii. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate. Aristotel afirmă în Etica către Nicomah că virtutea este „un habitus
(obişnuinţă) a alegerii care, după noi, ţine calea măsurată de mijloc, ea fiind determinată de raţiune şi aşa cum ar stabili-
o un om înţelept. Mijlocul este ce se găseşte între două habitus-uri greşite: între greşeala excesului şi a lipsei. Ea este
însă mijlocie şi în măsura în care alege între sentimente şi acţiuni, pe când greşeala în această privinţă este că măsura
dreaptă nu este atinsă, ci depăşită”. După Aristotel, cu privire la sentimentele de frică şi încredere, mijlocia este curajul.
Iar între înşelăciune şi naivitate (proste), prudenţa este cea de mijloc, şi deci – virtute. Aristotel constată că este greu să
fii virtuos, căci „a nimeri mijlocul este, în orice lucru, greu”.

În viziunea lui Aristotel, omul trebuie să practice virtuţi etice – curajul, dreptatea, cinstea, mărinimia, trebuie să le
exerseze o perioadă îndelungată. În acest fel, se formează omul de caracter, care se deprinde să acţioneze doar conform
acestor valori. El urmează calea virtuţii de la sine, calea ce duce spre fericire.

Etica modernă a virtuţii a fost dezvoltată de către David Hume (1711-1776) şi Adam Smith (1723-1787).

Din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a societăţii în care trăim; activităţile comerciale
nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un accent deosebit pe relaţiile sociale şi autorespect, considerând obţinerea
de utilităţi materiale drept un mijloc pentru atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.

Teoria virtuţii îşi găseşte aplicabilitate în etica afacerilor: fericirea reprezintă pentru un individ ceea ce reprezintă
profitul pentru o afacere.La nivel individual, „virtutea”specifică a unui businessman sau manager presupune
competenţă, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc.

Teoria virtuţii nu poate fi aplicată în afaceri dor în societățile omogene şi stabile, ale căror tradiţii culturale şi valori
sunt general acceptate; din acest motiv, în zilele noastre, într-o lume caracterizată de diversitate, multiculturalism şi
inconstanţă, etica aristotelică pare destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele dorite.

54
 Utilitarismul. Este o teorie etică fondată de către Jeremy Bentham (1748-1832), (An Introduction to the Principles
of Morals and Legislation) şi John Stuart Mill (1806-1873), (Despre libertate, Utilitarismul). Gânditorii considera că o
acţiune este bună sau corectă dacă maximizează fericirea (plăcerea) şi minimizează suferinţa (durerea) pentru un
număr cât mai mare de indivizi. Pentru utilitarişti, spre deosebire de Aristotel, fericirea înseamnă dobândirea plăcerii şi
evitarea suferinţei. Aceştia se bazează pe principiul celei mai mari fericiri – The Greatest Happiness Principle – acţiunile
sunt corecte când produc fericire. Spre deosebire de Kant, care îndemna ca persoana care vrea să fie morală, trebuie să
acţioneze conform datoriei raţionale, acceptând drept axiome centrale ale sistemului moral imperativul categoric şi cel
practic, utilitariştii consideră, că trebuie să ne căutăm fericirea. Acest scop devine datorie morală supremă faţă de sine,
iar facilitarea fericirii celorlalţi este datorie morală faţă de semeni.

O acţiune devine morală în momentul în care se realizează conform maximei: Acţionează astfel încât acţiunea ta să
maximizeze propria fericire şi pe a celorlalţi şi să minimizeze propria suferinţă şi pe a celorlalţi! Deci, după ce am
acţionat, putem să vedem dacă acţiunea în sine era morală – da, dacă a adus fericire nouă sau la alţii sau a contribuit la
scăderea suferinţei. Cu cât la mai mulţi oameni aduce fericire acţiunea, cu atât ea este mai morală. Aceasta este latura,
aspectul cantitativ al moralei utilitariste.

Pentru a facilita clasificarea unei acţiuni ca fiind sau nu morală, gânditorii, care împărtăşesc utilitarismul, ne propun
anumiţi indicatori: John Stuart Mill – plăcerea şi Jeremy Bentham – utilitatea.

Acţiunile morale au anumite consecinţe: produc plăcere, contribuie la dezvoltarea persoanelor, aduc satisfacţia
dorită.

Utilitarismul se bazează pe maximizarea utilităţii colective. Binele colectiv (sau utilitatea socială), este suma binelui
individual, pentru că societatea este alcătuită din indivizi. De asemenea, ei se sprijină nu pe religie, ci pe spiritul pozitiv,
ştiinţific.

Printre dezavantajele majore ale utilitarismului se numără faptul că nu putem întotdeauna să calculăm care vor fi
consecinţele unei acţiuni. Uneori acţiunile au consecinţe nefaste, fără să ne fi dorit acest lucru. O acţiune poate să fie
considerată morală, chiar dacă individul a urmărit interesele personale, dacă în acest caz sporeşte şi binele general. O
faptă demă de a fi condamnată e considerată morală, dacă aduce cu sine consecinţe benefice majorităţii, chiar dacă
interesele unei minorităţi.

Etica utilitaristă este o etică hedonistă. Scopul principal al acestei etici este de a plăcerea. În cadrul afacerilor,
utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea activităţilor economice pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, investiţiile
de capital), productivitatea şi maximizarea profitului, stimulează performanţa economică individuală, conducând
evaluarea morală spre conceptul de analiză cost/beneficiu. Conceptul de utilitate este folosit în teoria microeconomică
pentru a compara beneficiile nete cu costurile asociate unei acţiuni, unui bun sau unui serviciu. Oamenii de afaceri,

55
adepţi ai utilitarismului, nu vor căuta doar maximizarea propriei lor utilităţi sau doar pe cea a companiei lor, ci vor avea
în vedere maximizarea utilităţii tuturor celor implicaţi în respectiva relaţie de afaceri.

Etica datoriei lui Kant este cea mai cunoscută şi influentă dintre teoriile-standard ale eticii. Immanuel Kant (1724-
1804) a acordat o atenţie deosebită moralei. Lucrările sale care ţin de filosofia moralei sunt următoarele: Întemeierea
metafizicii moravurilor (1785); Critica raţiunii practice (1787); Metafizica moravurilor (Elemente metafizice ale dreptăţii şi
Doctrina virtuţii) (1797).

Printre categoriile, care sunt dezvăluite în lucrările marelui „moralist” se numără: autonomia şi imperativul practic,
ca bază de universalizare a cetăţeniei, a tratamentului egal, a egalităţii în drepturi, datoriile morale perfecte şi datoriile
morale imperfecte, autonomia şi voinţa liberă, morala universală, voinţa liberă, imperativul categoric.

Regulile morale, în viziunea lui Kant, trebuie să fie universale, fiind valabile pentru orice individ şi necesare, deci, să
se susţină reciproc, să nu se contrazică între ele.

Conceptul central în etica kantiană este cel de datorie, etica sa fiind numită şi deontologică. Etica sa este şi unul de
tip raţionalist. Se consideră că acţiunea morală se fundamentează pe o judecată morală, care poate fi aplicată pentru
orice persoană în orice situaţie. Şi deci, morala trebuie să se fundamenteze pe raţiunea pură şi nu pe tradiţie, intuiţie,
compasiunea faţă de alţi oameni. Kant afirmă în Critica raţiunii practice că „raţiunea pură este pentru sine singură
practică şi dă (omului) o lege universală, pe care o numim lege morală. Astfel, acţiunile unei persoane sunt morale doar
în cazul când putem transforma maxima după care ne conducem în aceste acţiuni în lege universală, deci într-un
imperativ categoric, care cheamă persoana să acţioneze aşa, cum ar vrea să se comporte şi cu ea, în alt caz, în altă
situaţie: „Făptuieşte aşa ca maxima voinţei tale să poată fi totdeauna în acelaşi timp valabilă ca principiu al unei legi
universale”, opinează Kant în Critica raţiunii practice.

Deci, nu trebuie să spunem minciuni, să promitem fals, căci nu am dori ca aceasta să devină o lege universală, adică,
nu am dori ca pe noi să ne mintă cineva. Maxima dată precede acţiunea, nu derivă din consecinţele ei.

Kant plasează conceptul de „datorie” în centrul eticii sale. Acesta este o „datorie” generalizată şi propune ca binele
moral să constea în îndeplinirea acesteia. Această morală a datoriei este derivată, potrivit lui Kant, din existenţa unui
scop în sine: „numai omul şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine însuşi”. Iar omul nu trebuie să fie întrebuinţat
nici odată numai ca mijloc, ci ca scop. Nu trebuie să folosim pe alţii ca scop, dar nici nu trebuie să lăsăm pe alţii să ne
folosească ca scop – în tangenţă cu relaţiile ce ţin de politică, sex, rasă, religie şi vârstă. Oamenii, desigur, sunt folosiţi în
calitate de mijloace. Dar ca această folosinţă să fie una morală, trebuie să fie obţinut acordul, liberul consimţământ al
acestor oameni.

Din perspectiva eticii kantiene o încălcare a datorie morale este rea, chiar dacă consecinţele sale sunt bune, pozitive.
Intenţia este cea care contează pentru stabilirea valorii morale ale unei acţiuni. Kant afirmă în Întemeierea metafizicii
56
moravurilor că voinţa bună nu e bună numai prin ceeace produce şi efectuează, nu prin potrivirea sa pentru atingerea
unui scop oarecare propus, ci numai prin voire, adică în sine, şi, considerată pentru sine, ea trebuie preţuită cu mult mai
sus decât tot ce poate fi realizat prin ea în folosul unei înclinaţii oareşicare, sau chiar, dacă vrem, al sumei tuturor
înclinaţiilor.

Prin prisma eticii kantiene, moralitatea unei acţiuni nu poate să depindă de rezultate, deoarece aceste sunt incerte
înainte de a începe acţiunea, însă, accentul trebuie pus pe intenţia cu care este făcută acţiunea. Iar aceasta din urmă
este considerată morală dacă este făcută din raţiuni morale şi intenţii bune.

Din perspectiva eticii datoriei a lui Kant, sunt interzise încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria.

Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în afaceri datorită faptului că a susţinut ideea respectului pentru
persoane, afirmând că orice activitate economică ce aşează banii pe acelaşi nivel cu individul este imorală. Adepţii
kantianismului consideră organizaţia de afaceri ca pe o comunitate morală, în care fiecare membru al organizaţiei
întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi. Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i trateze cu respect pe toţi cei
implicaţi în această afacere; pe de altă parte, fiecare individ dintr-o companie administrată ca o comunitate morală
kantiană trebuie să considere organizaţia mai mult decât un simplu mijloc pentru satisfacerea aspiraţiilor personale;
organizaţiile de afaceri trebuie să fie considerate nişte vehicule pentru atingerea scopurilor comune. Un individ care
consideră organizaţia de afaceri într-un sens strict instrumental acţionează împotriva principiului „respectului pentru
persoane”. În ciuda tuturor acestor avantaje, etica kantiană este prea greu de aplicat în viaţa de zi cu zi, deoarece este
prea rigidă şi prea exigentă; totuşi, publicul, în general, judecă organizaţiile de afaceri de pe o poziţie strict kantiană.

În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele efecte negative, în situaţia în care ar conduce la crearea unui climat
orientat mai ales spre protecţia drepturilor sociale individuale şi mai puţin spre performanţă (productivitate şi eficienţă).
Pe de altă parte, universalismul nu deţine un sistem de ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi, adesea,
greu de implementat în practică.

4. Responsabilitatea socială a afacerilor.

Responsabilitatea socială este una dintre obligaţiile importante ale unei organizaţii, pe lângă obligaţiile legale şi cele
impuse de restricţiile economice, de a urmări obiective pe termen lung care sunt în folosul societăţii. În general, firma se
consideră responsabilă nu doar faţă de proprietari/acţionari, ci şi faţă de clienţi, furnizori, angajaţi, organisme
guvernamentale, creditori, comunităţi locale, opinie publică.

Responsabilitatea socială a organizaţiilor economice apare atunci când se trece de la modelul economic al
businessului la cel socio-economic. Primul model pune accent pe procesul de producţie, pe exploatarea resurselor, pe

57
interesele individuale, pe business ca un sistem închis. Cel de-al doilea model presupune că businessul este un sistem
deschis, se pune accent pe conservarea resurselor, pe interesele întregii societăţi.

Responsabilitatea socială a întreprinderii se referă la strategiile de afaceri care permit obţinerea performanţelor
economice prin mijloace legale, dar şi asumând un comportament etic, protejarea mediului ambiant, considerarea
necesităţilor şi intereselor tuturor grupurilor cointeresate.

Responsabilitatea socială a întreprinderii presupune acţiuni etice, filantropie, dar spre deosebire de filantropie, care
este o acţiune de ajutor, din responsabilitatea socială, firma are de câştigat.

Există următoarele abordări, teorii ale responsabilităţii sociale ale întreprinderii:

- Teoria clasică. În cadrul acesteia se consideră că unica responsabilitate a organizaţiei economice este creşterea
profitului pentru acţionarii săi. Această idee este susţinută de către Milton Friedman în 1971 în articolul
„Responsabilitatea socială de afaceri – de a face bani” şi se numeşte teoria egoismului corporativ. El considera că lupta
împotriva sărăciei nu este funcţia businessului privat, ci al statului. Firma trebuie doar să câştige bani pentru acţionari şi
clienţi în limitele legii, să plătească taxe, fără a avea alte responsabilităţi. Iar dacă managerii se implică în probleme
sociale, atunci ei îşi asumă rolul de politicieni de vârf ignoraţi, care nu au drept legitim şi competenţă suficientă pentru
aceasta.

- Teoria „altruismului corporativ”. Se consideră că managerii implicaţi în afaceri ar trebuie să fie se preocupe nu doar de
maximizarea profitului, dar şi să intervină în soluţionarea problemelor sociale. Printre acestea: îmbunătăţirea calităţii
vieţii a cetăţenilor şi a comunităţii, protejarea mediului ambiant. Aceasta pentru că firmele sunt sisteme deschise, care
participă activ la elaborarea legilor şi luarea deciziilor guvernamentale, sponsorizarea partidelor şi a asociaţiilor sociale.

- Teoria „egoismului rezonabil”. Se fundamentează pe afirmaţia că responsabilitatea socială de afaceri este „o afacere
bună”. Firma suportă cheltuieli, aceasta diminuează veniturile curente, dar pe termen lung creează un mediu social
favorabil şi, prin urmare, profituri durabile. De asemenea, activitatea filantropică, sponsorizarea pot contribui la
reducerea bazei de impozitare a companiei şi să creeze o imagine bună a firmei pentru membrii comunităţii, care pot fi
şi clienţii ai săi.

Care sunt aspectele pozitive şi motivele pentru implicarea întreprinderii în activităţile sociale? Printre aceste se pot
evidenţia:

1. Premise favorabile pe termen lung pentru întreprindere. Implicându-se în activităţile sociale, întreprinderile
îşi asigură garantarea pe termen lung a profiturilor. Ca fundament pentru acesta serveşte îmbunătăţirea nivelului de
atitudine a societăţii faţă de întreprinderile responsabile social, se îmbunătăţeşte reputaţia întreprinderii în comunitate.

58
Aceasta permite să crească vânzările întreprinderii, facilitează posibilitatea de a angaja din comunitate muncitori
calificaţi, le permite să aibă acces la finanţarea publică şi alte beneficii.
2. Ameliorarea mediului social. Participarea întreprinderilor la activităţile sociale contribuie la soluţionarea unor
probleme sociale, implicit, sporeşte bunăstarea societăţii, creează un mediu social favorabil atât pentru comunitate, dar
mai ales, un mediu social dorit pentru întreprindere însăşi.
3. Reducerea influenţei reglementărilor de stat. Se poate presupune că în rezultatul ridicării nivelului de
responsabilitate socială, întreprinderile se pot aştepta la reducerea presiunilor din partea statului.
4. Căpătarea unei autorităţi şi poziţii considerabile în societate. Dar, pentru aceasta, întreprinderile trebuie să fie
implicate social.
5. Majorarea veniturilor proprii. Prin implicarea în acţiunile sociale, întreprinderea îşi majorează preţul
acţiunilor sale pe piaţa de valori, pentru că încep să fie considerate drept întreprinderi cu risc mai mic şi mai deschise
opiniei publice.
6. Implicare în soluţionarea şi prevenirea problemelor sociale. Întreprinderile dispun de resurse financiare şi
experienţă managerială, care le permite să ofere suport celor care au nevoie de aceasta, să se implice în proiecte de
acţiune socială şi caritate.
Există şi anumite argumente, pentru a susţine neimplicarea întreprinderii în acţiunile sociale:

1. Se încalcă regula maximizării a profitului. Se consideră că întreprinderile sunt deja sunt responsabile din
perspectivă socială, în momentul în care se preocupă doar de propriile interese economice, deoarece aceasta asigură
crearea locurilor de muncă, achitarea impozitelor în bugetul statului. Iar realizarea celorlalte activităţi trebui să fie lăsate
în grija organizaţiilor de resort.
2. Distragerea atenţiei de la scopul principal – realizarea performanţei economice. Desconcentrarea de la
scopuri nu este benefică pentru societate în întregime. Iar angajarea în acţiuni sociale duce la o astfel de desconcentrare.
3. Creşterea cheltuielilor întreprinderii, care ar putea să fie suportate de către consumatori, prin creşterea
preţurilor la produse şi servicii.
4. Insuficienţa de cunoştinţe şi experienţă. Conducătorii întreprinderilor au pregătire şi experienţă în activitatea
economică însă nu au suficiente cunoştinţe pentru a se implica în soluţionarea problemelor sociale.
Actualmente, problema responsabilităţii sociale a firmei devine o problemă ce îşi are reflectarea în mai multe
documente oficiale ale unor organizaţii internaţionale. Astfel, Organizaţia Naţiunilor unite a iniţiat setul de standarde de
etică şi responsabilitate socială numit Acordul Global, prin care corporaţiile se pot angaja să respecte standarde
internaţionale ce privesc drepturile omului, protejarea mediului şi raporturile de muncă. În 2001, Comisia Comunităţilor
Europene a emis Carta Verde pentru promovarea unei abordări europene a conceptului de responsabilitate socială a
mediului de afaceri.

59
Întrebări pentru recapitulare:

1. Ce este etica?
2. Ce este morala?
3. Care este deosebirea dintre etică și morală?
4. Cum se poate defini dilema etică?
5. Ce este conștiința morală?
6. Definiți norma morală.
7. Care sunt elementele normei morale?
8. Ce este principiul moral?
9. Prin ce se deosebește principiul moral de norma morală?
10. Care este Principiul de aur al moralei?
11. Cum poate fi definită valoarea morală?
12. Ce este etica economică?
13. Care este esența concepțiilor eticii economice?
14. Ce este responsabilitatea socială?
15. Ce tipuri de responsabilitate socială cunoașteți?

Literatura recomandată:

1. Bagdasar N., Bogdan V., Narly C. Antologie filosofică. Filosofi străini. – Bucureşti: Ed. Casa Şcoalelor, 1943, p.
105.
2. Bădescu Valentin-Stelian. Etica afacerilor actuale – între utopie şi realitate. // Studii şi comunicări / DIS, vol. VI,
2013, p. 119-145.
3. Crăciun Dan, Morar Vasile, Macoviciuc Vasile. Etica afacerilor. – Bucureşti: Paideia, 2005.
4. Filosofia: tematizări contemporane. / coord.: Vasile Macoviciuc. – București: Editura ASE, 2009.
5. Hoppe Hans-Hermann. The Economics and Ethics of Private Property Studies in Political Economy and
Philosophy. Second Edition. Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama. 2006.
6. Iamandi Irina-Eugenia, Filip Radu. Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile internaţionale. –
Bucureşti: Editura Economică, 2008.
7. Morar Vasile. Etica în afaceri și politică. – București: Editura Universității din București, 2006.
8. Ţigu Gabriela. Etica afacerilor în turism. – Bucureşti: Uranus, 2003.
9. Young, Stephen. Capitalism moral: o reconciliere a interesului privat cu binele public. – Bucureşti: Curtea Veche
Publishing, 2009

60
FILOSOFIA BANILOR
1. Definiția banilor. Rolul și funcțiile banilor
2. Lucrarea lui Georg Simmel „Filosofia banilor”
3. Banii și societatea

1. Definiția banilor. Rolul și funcțiile banilor

„Banul vorbeşte în limba înţeleasă de toate naţiunile” – Aphra Behn (1640-1689), dramaturg și
romanistă engleză

Banii reprezintă o denumire generica data tuturor insemnelor de valoare aparute din
necesitatile schimbului, aflate intr-o permanenta transformare si evolutie de-a lungul istoriei.
Banii indeplinesc anumite funcții precum ar fi: mijloc de schimb, mijloc de plata, mijloc de
tezaurizare, mijloc de masurare a activitatii economice etc.
Banii reprezintă un echivalent general al valorii mărfurilor. În aceșali timp, ei însuși sunt o
marfă. Ei sunt un mijloc de schimb și de plată.
Banii sunt în stare să asigure oamenilor multe lucruri, dar Banii au însă limitele lor. Poetul
norvegian Arne Garborg (1851-1924)  a spus cândva: „[Cu bani] poţi cumpăra mâncare, dar
nu poftă de mâncare; medicamente, dar nu sănătate; paturi moi, dar nu somn; cunoştinţă, dar nu
înţelepciune; strălucire, dar nu frumuseţe; splendoare, dar nu căldură sufletească; distracţie, dar
nu bucurie; cunoştinţe, dar nu prieteni; servitori, dar nu loialitate”.
Biblia ne avertizează că „iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele, iar unii, râvnind la
această iubire, . . . s-au străpuns peste tot cu multe dureri” (1 Timotei 6:10).
Inventarea banilor a fost una din cele mai mari realizări ale civilizaţiei umane. Ei au apărut
stihinic şi, pe parcursul dezvoltării producţiei de mărfuri, au suferit numeroase modificări.
Extinderea schimbului de mărfuri s-a soldat cu desprinderea spontană de masa celorlalte
mărfuri a unei mărfi specifice, căreia i-a fost atribuită funcţia de echivalent general. Prin
urmare, banii au apărut o dată cu schimbul de mărfuri ca un derivat al acestui schimb
(operaţiilor comerciale).

61
 Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse mărfuri în diferite
etape ale dezvoltării societăţii. Aceasta înseamnă că, în calitate de categorie istorică şi
economică, banii sunt o marfă deosebită, marfă-intermediar, marfă-semn de valoare.
Ca o categorie istorică, banii , din cele mai vechi vremuri şi pînă în prezent, se află în
centrul atenţiei gîndirii umane. Din timpul Greciei antice, de la Xenophon, Platon şi Aristotel şi
pînă la începutul secolului XX (adică într-o perioadă de circa 2300 de ani), au fost publicate
circa 6 mii de lucrări (monografii, manuale, articole ştiinţifice etc.) - toate consacrate problemei
banilor. Se presupune că, în secolul trecut, numărul acestor publicaţii a sporit considerabil, iar
în prezent creşte în progresie geometrică.
Importanţa mereu crescîndă a banilor determină ideea ipotetică precum că banii ca atare vor
exista întotdeauna, servind indivizilor şi comunităţilor umane ca instrument util de intermediere
privind soluţionarea problemelor perfecţionării relaţiilor în domeniul schimbului.
În primul rînd, banii au o însemnătate utilitar-aplicativă, deoarece, fiind cel mai important
instrument de reglementare a asigurării necesităţilor vitale, ei sunt necesari nu numai fiecărui
individ, ci şi întregii societăţi umane. În al doilea rînd, nu e mai mică importanţa lor ştiinţifico-
cognitivă, căci banii constituie unul din cele mai interesante domenii ale ştiinţei economice, a
politologiei, filosofiei, psihologiei, etc.
Aşadar, dacă banii, ca formă, reprezintă un document care oferă oficial dreptul de a
procura orice bunuri vitale şi patrimoniale, apoi, după conţinut, ei reprezintă ceva mult mai
esenţial, decît un simplu instrument pasiv, ce contribuie la dezvoltarea economiei.
Interpretarea originii banilor include două tipuri de abordări conceptuale: raţionalistă şi
evolutivă.
Primul tip - abordarea raţionalistă explică - apariţia banilor ca rezultat al unui acord între
oameni, ce favorizează mişcarea valorilor în cadrul operaţiunilor de schimb, efectuate cu
ajutorul unui instrument ales special - o marfă deosebită, care îndeplineşte funcţia
convenţională de echivalent general. Această teză conceptuală a fost enunţată pentru prima dată
de către Aristotel în opera sa filozofică „Etica lui Nicomah": „toate lucrurile care participă la
procesul de schimb au nevoie să fie cumva comparate cu ceva... Dacă acest ceva lipseşte, nu vor
exista nici schimbul, nici relaţiile (sociale) dintre oameni... E necesar să existe o anumită unitate
62
(de măsură), însă (bazată) pe convenţionalitate... Ea va face ca toate lucrurile să fie
comensurabile, căci totul se va măsura cu moneda". (Vezi: Filozofia Greciei. Edit. „Foglio",
1955, pp.891-892).
Mai tîrziu, în lumea antică, această idee a lui Aristotel şi-a găsit întruchiparea legislativă într-
una din formulele dreptului roman, prin care se declara stabilirea de către împărat, prin decret, a
valorii banilor.
Accentul subiectiv-psihologic în problema originii banilor, condiţionat de abordarea
conceptuală raţionalistă a interpretării naturii, esenţei lor, există şi în concepţiile şi opiniile unor
economişti de vază contemporani. Astfel, de exemplu, economistul american Paul A.
Samuelson întrevede în bani un convenţionalism social artificial (Самуэльсон П. Экономика.
Вводный курс. Москва, 1964, стр.69), iar un alt economist de vază, John K. Galbrith, susţine
că „atribuirea îndeplinirii funcţiilor de bani unor metale preţioase, precum şi altor obiecte
scumpe este rezultatul unui acord între oameni (K.J. Galbrith - Money when it Came, when it
Went. London: 1976, p.7). Prin urmare, reprezentanţii acestei concepţii consideră că banii sunt
produsul unei convenţii încheiate între oameni, adică un instrument de schimb tehnic.
Abordarea conceptual-evolutivă a explicării originii banilor a fost formulată pentru prima
dată de către K. Marx, a cărui merit constă în fundamentarea caracterului mărfar al provenienţei
banilor. Conform teoriei sale, banii au apărut ca urmare a procesului evolutiv care, cu sau fără
voia oamenilor, după o lungă perioadă de dezvoltare a relaţiilor de schimb, s-a soldat cu faptul
că anumite mărfuri s-au desprins de masa celorlalte şi au căpătat proprietatea de marfă
deosebită, specială, îndeplinind funcţia de bani.
În faza timpurie a evoluţiei societăţii umane, nu era nevoie de bani, căci tot ce se producea sau
se dobîndea se şi consuma imediat de către membrii tribului. Doar în unele cazuri (bunăoară,
dacă se nimerea vreun an deosebit de roditor) se iveau surplusuri de anumite produse, care erau
schimbate pe alte produse necesare, propuse de triburile vecine. Schimbul în cazul acestor
operaţii rare se făcea ocazional, fără să existe reguli, norme sau alte condiţii prestabilite.
De-a lungul dezvoltării societăţii umane, o dată cu ivirea unor surplusuri stabile de produse,
apare necesitatea schimbului permanent de rezerve acumulate. În consecinţă, formă-valoare
simplă evoluează în formă-valoare dezvoltată (ce se caracterizează prin aceea că o marfă poate
63
 fi schimbată pe o serie de alte mărfuri-echivalente), apoi aceasta formă-valoare din urmă
cedează locul formei-valoare generale, cînd procesul de schimb este mijlocit de echivalentul
general al valorii.
Dezvoltarea ulterioară a producţiei de mărfuri şi a schimbului s-a datorat separării
meşteşugurilor de agricultură în urma avansării diviziunii sociale a muncii. Anume în aceste
condiţii s-a cristalizat forma bănească a valorii, ce se caracterizează prin desprinderea unei
mărfi speciale, cea mai potrivită pentru rolul de „unitate de măsură a tuturor mărfurilor" -
echivalentul general. Acest fapt a fost favorizat şi de circumstanţa că celelalte mărfuri au încetat
să mai corespundă rolului de obiecte de bază ale procesului de schimb, iar supremaţia în sfera
elaborării mijloacelor de producţie începe să o deţină metalele. Astfel, treptat, pe cale firească,
evolutivă, a apărut forma-valoare bani, ce pretinde la rolul de echivalent general şi se referă la o
singură marfă specială - banii.
Deoarece banii sunt „marfa mărfurilor", ei posedă un caracter special privind funcţionarea
valorii de întrebuinţare şi valorii ca atare, posedă calitatea de schimbabilitate generală
nemijlocită, de valoare generală de întrebuinţare. Spre deosebire de celelalte mărfuri, doar banii
pot apărea în calitate de întruchipare generală şi nemijlocită a valorii. Deci banii, ca marfă
specifică, servesc drept echivalent general, fiindcă valoarea lor de întrebuinţare exprimă
valoarea altor mărfuri.
Banii sunt un tip specific de marfă, a căror formă naturală fuzionează cu funcţia socială de
echivalent general al valorii.
Conţinutul esenţial al banilor, ca o categorie economică independentă, dezvăluie trinitatea
proprietăţilor fundamentale ale acestora:
 imediata schimbabilitate generală;
 cristalizarea valorii de schimb;
 materializarea timpului total de muncă.
În condiţiile actuale ale cristalizării şi maturizării relaţiilor de piaţă, semnele monetare şi banii
din circulaţia prin virament (fără numerar) îşi pierd treptat propria valoare, deşi pot fi folosiţi în
continuare ca valoare (monedă) de schimb. Această tendinţă firească vădeşte faptul că banii din
ce în ce mai mult diferă de celelalte mărfuri, pierzîndu-şi caracterul de marfă şi transformîndu-
64
 se într-o categorie economică independentă, ce nu-şi păstrează, în asemenea caz, decît unele
proprietăţi specifice, care sunt inerente mărfii propriu-zise.
Generalizarea făcută mai sus ne permite să dăm definiţia banilor. Din toate definiţiile, cele mai
frecvent folosite şi publicate în literatura economică sunt două:
 Banii reprezintă o marfă deosebită care îndeplineşte funcţia de echivalent general;
 Banii sunt un mijloc de schimb care favorizează producţia de mărfuri şi este acceptat de toţi în
spaţiul dat de efectuare a plăţilor.
La început, banii de metal aveau aspectul unor lingouri de diverse forme (bară, placă, sîrmă
ş.a.). În Grecia antică (Sparta), în calitate de bani se folosea fierul, în Roma antică - bronzul.
Iniţial lingourile de metal aflate în circulaţie aveau o anumită greutate, de aceea denumirile mai
multor unităţi băneşti indicau o masă concretă de metal: liră sterlină, livră (funt), marcă
(jumătate de funt) ş.a.m.d. În Rusia Kieveană (sec. XIII) grivna cîntărea o livră (funt) de argint,
iar grivna tăiată în două se numea rublă (de la rus. rubiti - a tăia), fiindcă o bară din argint era
tăiată cu dalta în bucăţi egale - ruble. Aproximativ, în aceeaşi perioadă, masa unui peni
englezesc echivala cu greutatea a 32 de boabe de grîu.
Începînd cu sec. XIII, funcţia de bani o îndeplineau în egală măsură atît aurul, cît şi argintul,
între care fusese stabilit prin lege un anumit raport de greutate - echivalent.
Banii de hîrtie (biletele de tezaur)
Trecerea la utilizarea în rulaj a semnelor valorice a marcat începutul unei noi etape în
dezvoltarea şi perfecţionarea sistemelor monetare: aurul pe pieţele interne şi pe piaţa mondială a
fost dezlocuit de banii de hîrtie şi de credit (bancnote). Banii de hîrtie, reprezentînd semne
monetare sau bani cu valoare deplină, istoriceşte, au apărut ca urmare a circulaţiei banilor
metalici şi participă la circulaţia monetară în calitate de înlocuitori ai monedelor de argint sau
de aur.
Banii electronici. Aceştia sunt bani depuşi în conturile incluse în memoria computerelor
băncilor şi pot fi gestionaţi cu ajutorul unui dispozitiv electronic special.
Noile posibilităţi tehnice ce s-au ivit în activitatea bancară permit înlocuirea cecurilor cu cartele
de material plastic - carduri (de debit şi de credit). Cardul este un mijloc modern de decontări,

65
care vine în locul banilor cash şi cecurilor şi prin care posesorul poate lua de la bancă
împrumuturi pe termen scurt. Cele mai răspîndite şi populare sunt cardurile comerciale.

Banul în sine nu are nici o valoare, el primeşte valoarea pe care noi i-o dăm. Orice om are
trei necesităţi primare şi anume hrană, adăpost şi îmbrăcăminte, pe care trebuie să şi le satisfacă,
iar pentru aceasta este nevoie de bani. Dar când depindem de bani pentru a avea prestigiu,
poziţie socială, succes, carieră, atunci banul primeşte o valoare şi o importanţă exagerată şi
disproporţionată, de aici apare lupta pentru a-l poseda.
La rindul lor, banii indeplinesc mai multe functii:
1) Banii ca măsură a valorii. Mărimea valorii mărfurilor e determinată în urma
raportării acestora la (sau asimilării lor cu) un anumit număr de bani, de aceea aceştia din urmă
servesc drept întruchipare şi unitate de măsură generală a valorilor marfare.
2) Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie. În sfera schimbului de mărfuri M-B-M,
banii ca mijloc de circulaţie asigură executarea plăţilor pentru cumpărarea materiei prime şi a
materialelor şi achitarea cu producătorii de mărfuri pentru producţia finită. De aici rezultă că, în
acest proces, banii joacă rolul de factor intermediar în schimbul de mărfuri şi îndeplinesc
funcţia de mijloc de circulaţie.
3) Funcţia banilor ca mijloc de tezaurizare, acumulare şi păstrare ca economii.
Banii sunt întruchiparea (expresia) generală a avuţiei publice - astfel se explică năzuinţa
oamenilor spre acumularea lor - lucru posibil, dacă vînzarea (M-B) nu este urmată de cumpărare
(B-M).
4) Funcţiile banilor ca mijloc de plată. Ca o urmare a inegalităţii ciclurilor
producţiei diferitelor mărfuri şi perioadelor circulaţiei lor, a caracterului sezonier al producţiei şi
desfacerii mărfurilor, cumpărătorii potenţiali, către momentul apariţiei pe piaţă a proprietarului
de mărfuri, s-ar putea să nu dispună de bani în numerar. În asemenea situaţie, devine necesară
cumpărarea-vînzarea în credit a mărfurilor, adică e vorba de o amînare a plăţilor. În cazul dat,
ca mijloc de circulaţie nu servesc banii înseşi, ci titlurile de creanţă exprimate de aceştia. La
folosirea lor, banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată.

66
 5) Funcţia banilor universali. Dezvoltarea relaţiilor politice şi economice
internaţionale oferă condiţii favorabile pentru evoluarea formelor funcţionale ale banilor
universali, ce deservesc aceste relaţii pe piaţa mondială. Istoriceşte, funcţia banilor universali s-
a stabilit iniţial sub formă de lingouri din diverse metale nobile, iar mai tîrziu, în condiţiile
capitalismului dezvoltat - doar din aur. Dar şi mai tîrziu, sub influenţa procesului demonetizării,
rolul aurului a suferit o serie de schimbări importante din cauza eliminării lui din sfera relaţiilor
valutare internaţionale.

2. Lucrarea lui Georg Simmel „Filosofia banilor”

Fondatorul acelei ramuri a Filosofiei care poartă bunele de Filosofia banilor poate fi
considerat Georg Simmel, un sociolog și filozof german, care în anul 1900 a scris lucrarea
întitulată Filozofia banilor, apărută inițial în limba germană în anul 1900, va contribui, fără
îndoială, la cunoașterea operei acestui interesant autor de către cititorii din România. Această
lucrare poate servi, printre altele, pentru ilustrarea ideii de interdisciplinaritate despre care se
vorbește atât de mult în prezent. Astfel, unele secțiuni ale sale pot fi încadrate în ceea ce se
numește psihologia socială, altele țin de filozofia științelor sociale, iar altele sunt studii de
sociologie. O asemenea abordare depășește, așadar, obiectul consacrat al științei economice.1
Se învederează astfel relativitatea frontierelor trasate în mod mai mult sau mai puțin
convențional între diverse științe sociale și fertilitatea abordărilor interdisciplinare. Impactul
intelectual al acestei lucrări supra publicului cititor român ar trebui să fie cu atât mai puternic,
cu cât ea se înscrie într-o direcție de cercetare foarte activă la ora actuală, și anume studiul
factorilor care determină coeziunea socială în economia descentralizată, bazată pe libertatea
economică a indivizilor.2 În acest cadru, moneda și piața financiară (bursa de valori, de fonduri
sau de efecte) sunt tratate ca instituții care reflectă legături sociale esențiale, aflate la baza
procesului de autorganizare al societăților deschise - în sensul lui Popper3. Or, prin această
prismă, G. Simmel apare ca un precursor al acestui tip de demers intelectual.

67
„Filosofia banilor” este o carte fundamentală a lui Georg Simmel (1858 -1918) sociolog,
filosof, critic german, în care este riguros articulată o concepţie originală şi complexă despre
bani şi multiplele lor funcţiuni economice, sociale şi psihologice.
Conducător ştiinţific: conf. univ., dr. Galina Ţurcan
,,Filosofia banilor”, publicată în anul 1900 este considerată cea mai remarcabilă lucrare a
sociologului şi filosofului german Georg Simmel. Precum afirma Gianfranco Poggi, autorul
cărţii ,,Banii şi gândirea modernă: Filosofia banilor lui Georg Simmel” (1988), banii sunt pentru
Simmel structura centrală şi simbolul formării istorice a societăţii moderne [2, p. 183]. G.
Simmel consideră că banii sunt un sistem de susţinere a unui mecanism ultracomplex de
funcţionare a societăţii contemporane, care are o influenţă vădită ori subtilă, pe alocuri, asupra
deciziilor ce guvernează lumea.
Chiar la începutul părţii analitice a lucrării „Filosofia banilor”, Georg Simmel analizează
noţiunea de valoare – un concept legat indisolubil de bani. El opinează că valoarea nu îşi are
originea în unitatea indestructibilă a momentului bucuriei, dar în separarea dintre subiect drept
fiind ceva dorit şi atins doar prin depăşirea distanţelor, obstacolelor şi a dificultăţilor [1, p. 57].
Este o certitudine că oamenii vor conferi mereu valoare obiectelor, iar aceasta reprezintă mai
mult decât conţinutul fizic al unui lucru, ci înglobează şi componenta calitativă. Dorinţa de a
poseda un obiect este cel mai frecvent bazată pe satisfacţia pe care ne-ar putea-o acorda,
distanţa care ne desparte şi, deseori, raritatea sa. Sacrificiul este şi el o parte semnificativă a
valorii. Într-adevăr, omul percepe rezultatul mai intens atunci când este nevoit să depună
eforturi sporite pentru a obţine ceva, să facă concesii, să sufere chiar. Doar atunci plenitudinea
obţinerii lucrului dorit este incomensurabilă. Din contra, când dobândim ceva cu uşurinţă, nu
estimăm valoarea sa la un nivel prea înalt, deoarece esenţa umană presupune primatul
subiectivităţii, a individualizării.
Simmel relaţionrază banii cu alte fenomene sociale, fapt confirmat de aprecierea lui
Bryan Turner, care afirmă că orice element al culturii poate fi un punct de start pentru
cercetările sociologice în natura totalităţii. Nimic nu este, deci, trivial, deoarece orice este
relaţionat [3]. Acest relaţionism se caracterizează prin examinarea banilor în ipostaza de
instituţie socială, care poate fi înţeleasă doar în contextul întregului cadru social. Banii nu au un
68
aspect intrinsec, dar semnificaţia lor derivă din înrudirea între obiectele ce necesită investirea
lor şi subiecţilor ce necesită bani şi vor să procure aceste obiecte. În viziunea lui Simmel, despre
valoarea reală a banilor se putea vorbi doar când existau în formă de metale nobile, în forma de
valoare deplină. Tranziţia spre alte forme de bani – monede şi bancnote, cu o valoare nominală,
au făcut din ei un semn, un simbol pentru informare. Aşadar, valoarea banilor deja nu provine
de la forma sa materială, ci din conţinutul acestui proces social mediat de circulaţia lor [1, p.
170].
Banii sunt trataţi, de asemenea, de către filosoful german ca un mediu important de creare
a legăturilor sociale între oameni. Simmel afirmă că relaţiile dintre oameni sunt marcate de
bani. Dar menţiona că în acelaşi timp, aceste relaţii sunt reificate în alianţe impersonale costuri-
beneficii, care sunt capabile să depăşească graniţele sociale şi fizice şi că procesul de
intelectualizare ce însoţeşte expansiunea economiei monetare implică o dezintegrare a
substanţei în legături impersonale [1, p. 128]. Astfel, Georg Simmel susţine că, de-a lungul
istoriei, se conturează o dispariţie treptată a modului de gândire substanţialist în avantajul
nominalismului. Substanţialismul va considera societatea ca o realitate tangibilă. Pentru
nominalism este însă vorba de o reţea de relaţii ce leagă indivizii aparţinând aceluiaşi ansamblu.
Banii fac posibil schimbul între obiecte foarte diverse şi eterogene, sugerându-se că
lucrurile pot fi gândite făcându-se abstracţie totală de singularitatea lor. Veridicitatea acestei
afirmaţii poate fi demonstrată printr-o scurtă retrospectivă asupra evoluţiei monedei. În perioada
trocului, substanţialismul prima, deoarece fiecare act de vânzare-cumpărare era individualizat,
marcat de străduinţa de a găsi două mărfuri cu valoare relativ echivalentă şi a face schimbul.
Monedele metalice semnifică o evoluţie spre generalizarea valorii, însă atâta timp cât posedau o
valoare intrinsecă, conotaţia substanţialistă era totuşi semnificativă. O dată cu extinderea
vertiginoasă a schimbului şi apariţia monedelor semn, a titlurilor de valoare: cecuri, cambii,
bancnote, nominalismul se afirmă plenar.
Potrivit lui Simmel, banii au efecte emancipatoare, deoarece eliberează individul din
calitatea de membru limitat de o colectivitate, orientându-l spre o reţea de afilieri de grup cu o
mulţime de persoane, reprezentanţi ai diferitor categorii şi grupuri sociale. În acest fel, banii
creează libertatea care implică dialectic o absenţă relativă a bucuriei, a sensului. Simmel scrie
69
că banii produc o impersonalitate necunoscută anterior în toată proprietatea economică şi o
independenţă la fel de sporită, o autonomie a personalităţii [1, p.297]. Referindu-se la expresiile
germane populare despre bani, Simmel foloseşte noţiunile de cărbune şi aluat pentru a clarifica
calităţile liberalizatoare ale banilor. Săracii, din necesitate, trebuie să utilizeze chiar şi banii
puţini pe care îi au precum cărbunele care arde, pentru că ei îi folosesc în scopuri specifice.
Bogaţii, cu toate acestea, au puterea de a remodela scopul capitalului, ca şi cum ar fi de
maleabilitatea aluatului şi, astfel, pot cheltui, economisi, sau investi banii pentru a acumula
bunăstare.
Simmel acordă o atenţie deosebită schimbului şi îl cataloghează drept ,, cea mai pură şi
dezvoltată formă de interacţiune care modelează viaţa umană atunci când aceasta caută să
capete substanţă şi conţinut ”, subliniind că, în cadrul schimbului, obiectele capătă o valoare
nouă, pe care o numeşte valoare de schimb şi care e determinată de utilitatea obiectelor
schimbate pentru actorii sociali implicaţi în schimb, dar şi de raritatea obiectelor. El defineşte
schimbul ca primire şi cedare, cauză şi efect, identificându-l cu validarea valorilor altei
persoane. În opinia mea, schimbul şi valoarea relevă esenţa profundă a banilor şi impactul lor
social, pe lângă cel economic.
Filosoful german susţine că o tendinţă generală de calculabilitate şi control cantitativ
determină, în mod inevitabil, faptul că interacţiunile sociale să devină dictate tot mai mult de
banii pe care oamenii îi au sau îi reprezintă, în mod particular, cu tendinţa banilor de a deveni
un scop în sine. În Subcapitolul ,,Banii în calitate de cel mai extrem exemplu al scopurilor
devenite finalitate” se afirmă următoarele: ,,a deţine bani este un scop, însă aceştia sunt doar un
mijloc: banul este în sine fără valoare şi nedistinct, ceea ce oferă posibilitatea de reprezentare a
valorii, iar asta este ceea ce face banii capabili sa fie cel mai valoros lucru”. Astfel, reiese că
banii iau forma insuflată de sculptorul universal al valorii – omul, unicul responsabil de evoluţia
valorică a banilor.
La o privire superficială, banul este un instrument economic, un mijloc necesar schimbului de
bunuri şi valori esenţiale vieţii omului şi a comunităţii sociale. Ştiinţa economică, finanţele
publice şi sfera extinsă a celor ce folosesc banul îl consideră un instrument util relaţiilor
economice situându-l într-o pragmatică cotidiană în care nu este loc de „metafizică” sau
70
filosofii complicate şi speculative. Pentru oamenii de afaceri, patroni sau simpli salariaţi, banul
este o realitate presantă şi necesară, scop şi ideal al acţiunii practice, ajungându-se până la
mistica acumulării banilor ca „scop în sine”, fiind considerat esenţa vieţii sociale a omului care
se vede predestinat la complicate relaţii pentru a putea parveni la posesia acestui tezaur,
concentrat în monezi metalice sau hârtii de valoare. Banul devine simbolul puterii economice,
ideal şi realitate practică, angajând oamenii în complicate lupte şi suferinţe, victorii şi
înfrângeri, bucurii şi decepţii, marcând destinul lui „homo economicus”, segregând societatea în
bogaţi şi săraci, capitalişti şi proletari, patroni şi servitori etc.
Această putere magică a banilor şi multiplele funcţii sociale pe care le realizează va încerca să
le înţeleagă G. Simmel dezvoltând o fenomenologie a banilor şi conexiunea lor cu oamenii,
instituţiile şi structurile sociale, cu economia societăţii şi cultura. Funcţionarea societăţii,
organizarea structurilor sociale, administrative, juridice, economice şi politice au banul ca
principal liant structural şi funcţional. Organizarea şi funcţionarea sistemului social presupune
costuri care sunt exprimate în bani, alimentând veniturile cetăţenilor pentru prestaţiile aduse de
aceştia instituţiilor, organismelor şi structurilor sociale (economice, administrative, judiciare
etc.). Astfel, rolul banilor depăşeşte simpla calitate de instrument de schimb, căpătând o
dimensiune ontologică pe care se sprijină realitatea relaţională a societăţii umane. Viziunea lui
Simmel asupra banilor este întreţinută de o riguroasă filosofie relaţionistă – specifică
gânditorului german – în care lumea nu este doar o enigmatică monadă (materială sau
spirituală), ci un complex relaţional, iar fiecare obiect este nodul de intersecţie a numeroase
relaţii şi condiţionări întreţinute cu alte obiecte din lumea exterioară. Vechea viziune
substanţialistă, în care Dumnezeu, Materia sau Spiritul generau infinitatea lumii, sau, din
contră, Omul şi gândirea sa, acel cogito cartezian considerat axa lumii, a fost înlocuită de o
nouă reflecţie metafizică punând accentul pe dimensiunea relaţională a obiectelor şi a gândirii.
Această metafizică relaţională a adoptat-o şi Simmel, aplicând-o vieţii sociale a omului.
Finalitatea banilor constă în capacitatea lor de a se converti în alte valori. Filosoful german
consideră viaţa economică un rezultat al valorizărilor, structurilor şi funcţionalităţilor sociale şi
a perspectivelor metafizicii. Modul în care preţuim obiectele, faptele vieţii şi gândurile noastre
sau ale semenilor noştri se constituie ca o structură ordonatoare, inspirată de valori,
71
deosebindu-se de ordinea naturală. Valorizarea este un fapt real constituit prin acţiunea
conştiinţei, este un proces psihic, dar care configurează un fragment al lumii. „Sufletul nostru
nu e o simplă oglindă a realităţii, el trăieşte în lumea valorilor stabilind şi conţinuturile realităţii,
în interiorul unui ordin, pe deplin autonome”. După cum spune Simmel, „valoarea constituie
simetricul fiinţei, este o formă care înglobează imaginea lumii”. Fiinţa sau Non-fiinţa au un loc
bine stabilit pe scara valorilor: „de la valorile supreme până la cele negative trecând prin
indiferenţă; pentru că indiferenţa este un refuz de valorizare”. Lumea obiectivă este configurată
prin marile categorii ale fiinţei şi valorii. Valoarea şi realitatea sunt conectate logic în unitatea
lor ideală, înţelese de către om, reflectate într-o sinteză metafizică. Nu există o altă sursă de
valorizare decât subiectul, acesta este pivotul în jurul căruia se articulează universul axiologic.
Valoarea nu este o calitate a lucrurilor, ci o judecată asupra lor şi care nu se confundă cu lucrul
însuşi. Omul doreşte lucrurile sau folosul acestora pentru plăcerea pe care le-o procură, dar, de
multe ori, distanţa dintre om şi lucruri, rezistenţa lucrurilor şi dificultatea de a le procura îl face
pe om să rămână doar cu dorinţa. După cum spune Simmel, „valoarea nu se naşte din valoarea
încă intactă a momentului de plăcere, ci porneşte din momentul în care conţinutul acesteia,
devenit obiectiv, se detaşează de subiect, se prezintă în faţa lui în calitate de ceea ce este
actualmente dorit… noi le numim preţioase pe cele care sunt obstacol în faţa dorinţei noastre de
a le obţine”.
Valoarea este o categorie metafizică, dincolo de dualismul subiect – obiect, dar ea trăieşte în
conştiinţa oamenilor. Dorinţa este prima etapă a apropierii, primul raport ideatic cu obiectul.
Necesitatea sacrificiului, cheltuielile pe care le implică satisfacerea dorinţei, ne dau conştiinţa
distanţei dintre eul nostru şi plăcerea lucrurilor. Cultura va accentua raportul nostru dublu faţă
de proximitatea obiectelor. Fenomenele subiective ale impulsului şi ale plăcerii se obiectivează
în valoarea lor. Raportarea practică la lucruri produce un altfel de obiectivitate datorită
subiectivităţii şi aceasta este valoarea lor. Valoarea nu e o calitate inerentă lucrului; este o
proiecţie a subiectivităţii. Eul, deşi sursă generală a valorilor, se retrage în raport cu creaţiile
sale întrucât ele pot să-şi măsoare importanţa unele în raport cu altele. Această relaţie obiectivă
a valorilor are ca scop plăcerea subiectivă care este pusă la îndemâna noastră. Forma tehnică a
circuitului economic creează un imperiu al valorilor, mai mult sau mai puţin autonom faţă de
72
infrastructura sa individuală şi subiectivă. Individul cumpără pentru că apreciază şi doreşte să
consume obiectul, dar această dorinţă se exprimă într-o relaţie în care intervine un alt obiect cu
care va fi schimbat. Procesul subiectiv prin care obiectul devine o „valoare” se dezvoltă într-o
relaţie obiectivă, supraindividuală între obiecte. Cantitatea de valoare a unui obiect corespunde
unei cantităţi de valoare a altui obiect. Determinarea valorii, prin relativitatea sa, le
obiectivează. Această relaţie fundamentală se desfăşoară în toate procesele de evaluare, a
pătruns în toate lucrurile şi este prezentă în mişcarea evaluărilor reciproce care constituie
conţinutul sau suportul lor. Schimbul economic retrage lucrurile din pura subiectivitate a
oamenilor, realizând funcţia economică prin care ele se determină mutual. Georg Simmel
consideră că „sistemul economic are la bază o abstractizare: raportul de reciprocitate în cadrul
schimbului, balanţa între sacrificii şi câştig, în timp ce procesul real este legat de rezultatul său,
adică de dorinţe şi bucurii”. Majoritatea raporturilor dintre oameni pot fi cuprinse în categoria
schimbului. Astfel se realizează interacţiunea cea mai „pură şi mai intensă, constitutivă a vieţii
omeneşti”. Filosoful german consideră că orice interacţiune trebuie considerată ca un schimb
(conversaţia, iubirea, jocul etc.). În cadrul schimbului dăm ce avem. Schimbul a permis omului
o nouă structurare a existenţei noastre într-o nouă coeziune semnificativă. Toate evaluările
subiective cu privire la obiectele pe care le putem procura sunt obţinute, în general, prin
renunţarea la alte valori. Primim bunuri cu preţul altor bunuri pe care le abandonăm, iar această
stare finală produce un surplus de satisfacţii faţă de starea anterioară. Actele noastre se
împlinesc urmând schema schimbului. Trebuie întotdeauna să mizăm pe o valoare pentru a
câştiga o alta. Fiecare schimb trimite la o valoare care, ea însăşi, la rândul său, trimite la un
schimb. Valoarea economică nu se ataşează de un obiect special în virtutea fiinţei – pentru sine
– ci doar prin plata unui alt obiect dat în schimb.
În cadrul schimbului se nasc în acelaşi timp valori economice, pentru că schimbul este suportul
sau producătorul acestei distanţe dintre subiect şi obiect care face trecerea de la starea de
subiectivitate afectivă la valorizarea obiectivă. Transferul noţiunii de valoare economică se
explică pornind de la factorii constitutivi ai valorii: utilitatea şi raritatea. Utilitatea apare ca o
condiţie primară. Utilităţii i se adaugă raritatea ca o calitate determinantă a obiectelor. Dacă
vrem ca valorile economice să fie fixate de ofertă şi cerere, cererea ar corespunde utilităţii, iar
73
oferta factorului raritate. Utilitatea obiectului decide asupra cererii noastre, iar raritatea este cea
care ar fixa preţul pe care am fi constrânşi să-l acceptăm pentru a obţine obiectul dorit.
Utilitatea se prezintă ca o componentă absolută a valorilor economice, a cărei mărime este
fixată în mod necesar înainte ca ea să intre în mişcarea schimburilor economice. Raritatea este
un moment relativ, exprimând relaţia cantitativă dintre obiectul în cauză şi ansamblul obiectelor
din aceeaşi serie. Omul dă semnificaţie obiectului care provoacă dorinţa. Dorinţa nu devine
certitudine conştientă dacă între obiect şi subiect se interpun obstacole, dificultăţi, sacrificii.
Compararea dorinţelor, adică posibilitatea de a schimba obiectele, care le suscită, face din
fiecare obiect o valoare cu nivel determinat, adică o valoare economică. Dacă nu am dispune de
categoria de egalitate, niciun tip de „utilitate” sau de „raritate” nu ar produce un circuit
economic. Valoarea economică efectivă nu este o valoare în sine, aceasta nu poate fi stabilită
decât măsurând-o pe una în raport cu cealaltă, exprimând două intensităţi ale dorinţei. În
economie, forma pe care o ia această măsură este cea a schimbului dintre sacrificiu şi câştig,
obiectul economic nu posedă, în dorinţa pe care o trezeşte, un moment absolut de valoare, ci
este bază sau material al unui schimb - real sau imaginat – când dorinţa îi conferă valoare
obiectului.
,,Filosofia Banilor” de Georg Simmel este o operă de valoare, dedicată unei teme puţin
abordată în filosofia contemporană, însă de o importanţă crucială. Simmel ne dă un impuls de a
cugeta asupra semnificaţiei banilor, ceea ce m-a făcut să conştientizez că banii sunt un bun
social, o invenţie socială, şi prin urmare societatea este responsabilă pentru propriul ,,copil”.
Aşa precum mult timp în urmă banii au fost creaţi de voinţa societăţii, acum trebuie să folosim
puterea voinţei pentru a face comprehensibile locul şi rolul banilor în viaţa noastră şi să învăţăm
să controlăm această avalanşă contradictorie, deziderat ce este realizabil prin contopirea
eforturilor consecvente ale ştiinţei economice şi ale filosofiei.

3. Banii și societatea
Succesul unui individ şi al colectivităţii din care face el parte este de multe feluri, dintre care
unul este cel financiar, care implică bani – produs social care a ajuns să înnebunească lumea
mai ceva decât în trecut. De cum au apărut, banii au devenit şi continuă să fie obiect de
74
trebuinţă şi sursă a tot felul de probleme bune pentru unii şi mai puţin bune pentru alţii, fiecare
cu riscul, îngrijorarea şi neliniştea sa. Din perioada primei mari invenţii în istoria lor – baterea
de monedă, banii au început să încapă pe mâna statului – instituţie născută din agresiunea
umană, care acum îi foloseşte şi ajută să fie folosiţi în numele unei ordini sociale ce sfidează
sistemul de valori tradiţionale, printre altele, familia, munca, credinţa, cumpătul şi solidaritatea
familială, intergeneraţională şi cea a atâtor alte categorii de oameni. S-a ajuns acolo încât omul
„econom, familist, cinstit (în sensul tradiţional, nu în sensul legalist) are puţine şanse de
reuşită”, în vreme ce omul „nechibzuit, care se îndatorează, care se specializează în procurarea
de resurse prin intermediul agresiunii instituţionalizate şi în distribuţia lor, nu în producţia şi
schimbul voluntar, care nu îşi ajută familia, care predică «ştiinţific» imoralitatea, expansiunea
statului etc. este cel cu mari şanse de reuşită”. Pentru omul sărac, banii sunt o sursă de
supravieţuire, a sa şi a familiei sale, în vreme ce pentru omul bogat ei sunt, în plus, o sursă de
afaceri, în numele cărora justiţia e denaturată, adevărul este ascuns, oamenii creduli sunt
escrocaţi, prietenii sunt trădaţi, cei ce fură, chiar şi din ceea ce alţii au furat, sunt condamnaţi,
trădătorii sunt împuşcaţi, adeseori de alţi trădători ş.a.m.d. Numeroase observaţii şi studii relevă
că succesul, în general, cel financiar, în special, continuă să colcăie într-o mulţime de fapte
reprobabile, locale sau globale, cu vinovaţi cunoscuţi şi mai ales „necunoscuţi”.
Oamenii vor spune aproape întotdeauna, dacă sunt întrebaţi, că doresc cât mai mulţi bani!
Numai că ceea ce doresc ei de fapt nu sunt mai multe unităţi monetare – mai multe uncii de aur
sau "dolari"- ci unităţi mai eficace, adică accesul mai facil la bunurile şi serviciile cumpărate cu
ajutorul banilor. Am văzut că societatea nu-şi poate satisface cererea de a avea mai mulţi bani
printr-o sporire a ofertei – dat fiind că o ofertă sporită doar va dilua eficacitatea fiecărei uncii, şi
deci banii nu vor fi în mod real mai abundenţi decât înainte. Nivelul de trai al oamenilor (cu
excepţia nevoilor satisfăcute prin utilizarea nonmonetară a aurului) nu se poate ridica prin
sporirea extracţiei de aur. Dacă oamenii doresc uncii de aur mai eficace în deţinerile lor de
monedă, le pot obţine numai printr-o scădere a preţurilor şi o sporire a eficacităţii fiecărei uncii.
"Preţul" banilor este puterea lor de cumpărare în raport cu toate bunurile din economie,
iar aceasta este determinată de oferta de bani şi de cererea de bani a fiecărui individ. Orice
încercare a guvernului de a stabiliza acest preţ va intra în conflict cu satisfacerea cererii de
75
monedă a oamenilor. Dacă ei vor considera că e mai potrivit să utilizeze ca monedă mai multe
metale, rata de schimb dintre ele va fi determinată pe piaţă de cererile şi ofertele relative şi va
tinde să fie egală cu raporturile puterilor de cumpărare respective. De îndată ce există o cantitate
suficientă de metal pentru ca piaţa să-l aleagă ca monedă, nici o creştere a acestei cantităţi nu-i
poate îmbunătăţi funcţia monetară. O creştere a ofertei de monedă nu va face, deci, decât să
dilueze eficacitatea fiecărei uncii de monedă fără să ajute cu nimic economia. Un stoc mai mare
de aur sau de argint satisface, totuşi, mai multe nevoi non-monetare (podoabe, utilizări
industriale etc.) şi este în consecinţă util din punct de vedere social. Inflaţia (o creştere a
cantităţii de substitute monetare neacoperită de o creştere a stocului de metal) nu este niciodată
utilă din punct de vedere social, ci numai îmbunătăţeşte situaţia unei părţi a populaţiei pe seama
celeilalte părţi. Inflaţia, fiind o încălcare frauduloasă a proprietăţii, nu poate exista pe o piaţă
liberă.
În concluzie, libertatea poate gestiona un sistem monetar cu aceeaşi splendoare cu care
gestionează restul economiei. Contrar multor autori, moneda nu are nimic special ca-re să facă
necesară o intervenţie guvernamentală extinsă. Şi aici, oamenii îşi vor acoperi cel mai deplin şi
cel mai lesnicios toate nevoile lor economice. Pentru monedă, ca şi pentru celelalte activităţi
umane, "libertatea este mama, nu fiica ordinii".
Sfera socialului nu poate fi conceputa in afara sferei economice, astfel ca economia are un rol
important si exercita diferite influente faste sau nefaste asupra socialului, asupra mentalitatii,
comportamentului, in general asupra vietii actorilor sociali. De aceea este important sa
subliniem  faptul ca , pe langa functiile economice pe care banii le au, exista si functii sociale
ale acestora. Atunci cand vorbim despre bani este gresit sa ne raportam la intelegerea lor doar
din punct de vedere economic, deoarece acest concept implica si o perspectiva sociala.
             "Money is power" - "Banii sunt putere" este o sintagma de care ne lovim aproape zilnic
in societatea actuala, avand in vedere contextele realiatii sociale in care traim. K.Marx spunea
despre bani ca ei "au insusirea de a putea cumpara orice. Universalitatea acestei insusiri este
puterea absoluta a esentei lor. Banii apar deci ca fiind atotputernici." De aici fetisismul care
confunda avutia cu banii. Aceasta idee mercantilista a lasat urme adanci pana azi, in expresii ca:

76
"puterea banilor", "dominatia banilor", "suveranitatea dolarului". In realitate, nu e important sa
ai bani, ci sa obtii o parte cat mai mare din produsul social.
               Societatea actuala este caracterizata de o puternica stratificare sociala, astfel incat
exista mai multe clase sociale care se disting puternic una de alta prin diferite caracteristici
prezente. In general, stratificarea sociala se prezinta pe 3 nivele: clasa inferioara (muncitori,
someri, etc.), clasa de mijloc, unde este inclusa cea mai mare parte a populatiei si clasa
superioara, a carei pondere este cea mai mica in cadrul societatii. Aceasta mai este denumita si
clasa dominanta, clasa puterii, clasa elitelor, deoarece cei care fac parte din aceasta clasa sunt
actorii sociali care detin puterea si influenta in societate: elitele politice, economice, etc.
Automat, in aceasta situatie, exista diferente enorme intre clasele sociale, in special intre clasa
de jos si clasa elitelor. Aceasta diferentiere exista inca din antichitate, cand clasa dominata se
supunea clasei dominante. Intrebarea care inevitabil se ridica in fata acestei diferentieri sociale,
este cum a aparut ea, care au fost cauzele principale care au dus la aceasta stare? Eu cred ca , in
primul rand, factorul cel mai important care a contribuit la acest decalaj intre diferite clase
sociale, il reprezinta banul. Banul contribuie in primul rand la diferentierea sociala intre oameni,
deoarece includerea intr-o anumita clasa sociala se face in functie de marimea capitalului
financiar detinut de indivizi. Cei bogati si avuti sunt inclusi in clasa superioara pentru ca au un
capital financiar stabil si de proportii respectabile, iar cei saraci sunt inclusi in clasa de jos,
datorita lipsei sau cantitatii scazute de capital financiar.
              Cei bogati detin instrumente importante in lupta cu viata, si anume: putere economica
si independenta financiara, influenta sociala, capacitate de convingere, posibilitatea construirii
unei retele sociale extrem de extinsa si influenta.; toate aceste calitati sunt date de detinerea
celui mai important instrument in lupta cu viata: banul. Se poate constata ca elitele economice
ale societatii nu se rezuma doar la aceasta caracteristica; datorita banului ele devin si elite
politice, sociale, exercitand functii de autoritate in societate. Cu alte cuvinte, am putea spune ca
acesti indivizi construiesc si conduc societatea si automat orienteaza comportamentele celorlalti
membrii ai societatii. Aici intervine teoria marxista care se centreaza in jurul ideei conform
careia elitele dominante impun norme si reguli de conduita, elaboreaza legi care le reflecta si le
apara interesele in detrimentul clasei dominate, a carei posibilitati de actiune este diminuata.De
77
asemenea, Becker, un reprezentant al teoriei etichetarii, spune ca legea a fost creata de clasa
politica si economica. Se poate spune , deci, ca daca ai bani, poti sa ai orice si sa faci orice.

              Puterea banului se manifesta in oricare dintre sferele vietii sociale, spunandu-si

cuvantul intr-un mod hotarator. Invatamantul este unul dintre aspectele vietii care nu a fost
ocolit de influenta exercitata de bani. In mod frecvent, in cadrul scolii, performantele elevilor se
inregistreaza in functie de apartenenta lor la clasa sociala, iar standardele luate in considerare
sunt cele ale clasei mijlocii, care include acei oamnei care au cat de cat o situatie financiara
buna si un statut socio-profesional bun. Luand in considerare asemenea standarde in evaluarea
performantelor scolare ale elevilor, cei din clasa sociala inferioara se simt frustrati, dati la o
parte, si chiar daca au capacitatea intelectuala de a fi la fel de buni sau poate mai buni decat
copiii din celelalte clase sociale, ei nu sunt vazuti ca atare, ci sunt etichetati in functie de
provenienta sociala. Copiii ajung, astfel sa se comporte in functie de eticheta pe care societatea
le-a conferit-o: se considera prosti, intarziati mental, inacapabili de performante scolare ridicate,
etc.. Nu e de mirare ca datorita frustrarii lor, acesti copii ajung sa adopte un comportament
deviant prin asocierea la diferite grupuri sociale, bande, compuse din indivizi care au
similaritati cu ei.
              Lipsa banilor afecteaza grav nivelul de instructie si in timp statutul socio-profesional al
copiilor proveniti din familii sarace; neavand resurse financiare suficiente, membrii clasei
inferioare renunta de multe ori sa-si trimita copilul la scoala sau il retrage din scoala. Evident,
nivelul de instructie al acestor copii este net inferior celui al copiilor din celelalte clase sociale.
             Pe de alta parte, in ultimul timp in societatea occidentala dar tot mai frecvent si in cea
romaneasca, au aparut o multime de institutii de invatamant particulare, create tocmai pentru
copiii celor bogati si influenti. Aceste institutii sunt create din initiativa celor avuti, cu ajutorul
mijloacelor lor materiale, cu scopul de a oferi o educatie cat mai buna si mai rafinata
descendentilor lor. In cadrul acestor institutii au acces doar copiii apartinand clasei superioare.
Indivizii acestor categorii isi permit sa-si trimita copiii la studiu in strainatate pe peioade lungi

78
de timp. Acesti tineri vor avea un nivel de educatie superior celorlalti tineri si vor dobandi pe
parcurs un statut socio-profesional corespunzator.
            In cadrul societatii avem de-a face cu o serie de comportamente deviante, antisociale
care au consecinte negative asupra desfasurarii normale a vietii sociale. Rata infractionalitatii si
a delincventei este ridicata si intr-o continua crestere, ceea ce este extrem de ingrijorator. O
mare parte din comportamentul deviant adoptat de membrii societatii este determinat de lipsa de
bani. De exemplu: hotii, cei care comit omoruri pentru a-si insusi anumite bunuri sau bani,
falsificatorii, evazionistii fiscali, talharii, coruptii, etc. Deoarece acesti indivizi doresc sa
acumuleze o cantitate tot mai mare de bani si bunuri, si neavand la indemana mijloacele
institutionale legale de realizare a acestor scopuri sociale, regurg la adoptarea unui
comportament deviant, de tipul celor descrise mai sus. R.K.Merton, in cadrul teoriei sale,
includea aceasta categorie de indivizi in cadrul inovatorilor, deoarece isi doresc atingerea
scopurilor valorizate social (detinerea banilor sau bunurilor) dar nu au mijloacele legale
necesare realizarii lor si regurg la utilizarea mijloacelor ilegale si ilicite.
          O semnificatie sociala negativa a banilor este inclusa si in fenomenul coruptiei, extrem de
prezent in societatea romaneasca actuala aflata in tranzitie. Coruptia se refera la acele
comportamente antisociale adoptate de cei cu functii de conducere, in scopul obtinerii pe cai
ilegale, imorale si ilicite  a unor favoruri materiale sau obtinerii unor statute sociale superioare.
Cel mai frecvent motiv inaintat de cei corupti este legat de nivelul scazut al veniturilor acestora.
Fenomenul coruptiei presupune atat darea de mita , cat si luarea de mita.
          Se poate observa ca in prezent banii nu au doar functia de a face posibila procurarea unor
bunuri materiale, marfuri; functia lor s-a extins, ei putand fi folositi pentru a "cumpara" un
statut social superior, pentru a "cumpara" cinstea, corectitudinea si increderea oamenilor. Este o
afirmatie grava si dureroasa dar , din pacate, este realitatea cu care ne confruntam zi de zi. Cred
ca nu degeaba in cultura populara, banul este denumit "ochiul dracului"; el te indeamna si iti da
posibilitatea obtinerii oricarui tip de favoruri, iti garanteaza realizarea oricarei dorinte si
aspiratii, chiar daca, uneori pentru obtinerea lor este nevoie sa incalci, sa violezi sau sa
transgresezi valorile morale ale societatii. Banul pereverteste mentalitatea, comportamentul si
structura omului.
79
            Pana acum am prezentat doar semnificatiile sociale negative ale banilor, dar exista ,
incontestabil, si semnificatii pozitive ale banilor.
             Daca luam in analiza un individ care face parte din clasa superioara, deci un individ
avut din punct de vedere financiar si presupunem ca el este un altruist si un bonom, atunci
putem afirma ca va avea initiativa desfasurarii unor acte sociale de ajutorare a celor aflati in
nevoie. El poate infiinta unele azile pentru batrani sau case pentru orfani din propriile resurse
financiare sau poate dona importante sume de bani in diferite scopuri caritabile, ceea ce este un
lucru care merita toata lauda si stima. Banul nu este folosit doar in scopuri negative sau in
scopuri strict personale de imbogatire materiala sau de alta natura, ci el poate fi folosit si in
scopuri pozitive, de ajutorare a semenilor.
Banii și religia
Biblia nici nu condamnă banii, nici nu îi critică pe cei bogaţi, oricât de bogaţi ar fi ei. Important
nu este cât are o persoană, ci atitudinea ei faţă de ceea ce are sau faţă de ceea ce îşi doreşte să
obţină. Sfaturile biblice referitoare la bani sunt echilibrate şi de actualitate.
BIBLIA SPUNE: „Nu te osteni să câştigi bogăţii” (Proverbele 23:4).
Potrivit cărţii The Narcissism Epidemic, oamenii care caută să agonisească bogăţii riscă „să aibă
o sănătate mintală precară; de asemenea, ei au mai multe probleme de sănătate – acuzând dureri
în gât, dureri de spate şi dureri de cap – şi sunt mai predispuşi să consume în exces alcool sau să
se drogheze. Se pare că goana după succesul financiar îi face pe oameni nefericiţi”.
BIBLIA SPUNE: „Felul vostru de viaţă să fie fără iubire de bani, fiind mulţumiţi cu ce aveţi”
(Evrei 13:5).
O persoană mulţumită cu ceea ce are nu este imună la îngrijorările de natură financiară, însă ştie
să le ţină sub control. De exemplu, o persoană mulţumită nu va acţiona în mod necugetat când
suferă o pierdere financiară. Dimpotrivă, ea se va strădui să aibă aceeaşi atitudine pe care a
avut-o apostolul Pavel: „Ştiu să trăiesc şi în lipsuri, ştiu să trăiesc şi în belşug. În toate lucrurile
şi în toate împrejurările am învăţat secretul de a fi şi sătul, şi flămând, şi în belşug, şi în nevoi”
(Filipeni 4:12).
BIBLIA SPUNE: „Cine se încrede în bogăţiile lui va cădea” (Proverbele 11:28).
80
În opinia cercetătorilor, banii stau, de obicei, la baza neînţelegerilor conjugale care duc la
divorţ. Problema banilor a fost asociată şi cu cazurile de suicid. Pentru unii oameni, banii sunt
mai importanţi decât jurământul de căsătorie sau chiar decât viaţa! În schimb, cei care au un
punct de vedere echilibrat nu-şi pun încrederea în bani. De fapt, ei sunt de acord cu cuvintele
înţelepte ale lui Isus: „Chiar dacă cineva are din belşug, viaţa lui nu depinde de lucrurile pe care
le are” (Luca 12:15).
Omul nevoiaş este urât până şi de semenul său, dar bogatul are mulţi prieteni.”
(Proverbele 14:20)
Din acest verset înţelegem că percepţia noastră asupra banilor poate influenţa modul în care îi
tratăm pe oameni. De exemplu, s-ar putea să-i dispreţuim pe cei săraci, care nu pot face nimic
pentru noi. În schimb, s-ar putea să-i linguşim pe cei bogaţi pentru a le intra în graţii şi,
probabil, pentru a beneficia de unele avantaje financiare.
Biblia îi dezaprobă pe cei care arată favoritism, fie că îi dispreţuiesc pe cei nevoiaşi, fie că îi
„linguşesc pe ceilalţi pentru a obţine un folos” (Iuda 16, Noul Testament – Traducere în limba
română modernă; Isaia 10:1, 2). Propuneţi-vă să-i priviţi şi să-i trataţi pe oameni în mod egal.
ÎNŢELEPCIUNE DIN BIBLIE
Biblia recunoaşte . . .
 „Banul aduce ocrotire.” (ECLESIASTUL 7:12)
Cu toate acestea, Biblia avertizează . . .
 „Cine se grăbeşte să câştige bogăţii nu va rămâne nevinovat.” (PROVERBELE 28:20)
 „Cei care sunt hotărâţi să fie bogaţi cad în ispită, în cursă şi în multe dorinţe nesăbuite
şi vătămătoare.” (1 TIMOTEI 6:9)
Prin urmare, Biblia recomandă . . .
 „Felul vostru de viaţă să fie fără iubire de bani.” (EVREI 13:5)
 „Păziţi-vă de orice fel de lăcomie, căci, chiar dacă cineva are din belşug, viaţa lui nu
depinde de lucrurile pe care le are.” (LUCA 12:15)
 „Nu uitaţi să faceţi binele şi să împărţiţi bunurile cu alţii.” (EVREI 13:16)
Care sunt foloasele?

81
 „Este mai multă fericire în a da decât în a primi.” (FAPTELE 20:35)
 „Sufletul generos se va îngrăşa şi cine îi udă din belşug pe alţii va fi şi el udat din
belşug.” (PROVERBELE 11:25)

82
POLITICA ȘI ECONOMIA

1. Politica ca fenomen social. Sistemul politic.

2. Statul ca instituție politică fundamentală. Rolul statului în economie.

3. Politica și creșterea economică. Globalizarea economiei.

4. Fenomenul societății civile și rolul ei în dezvoltarea economică.

1. Politica ca fenomen social. Sistemul politic

În sensul cel mai larg, politica include procesul decizional și procesul de implementare a deciziilor
de către un grup care emite și impune reguli pentru membrii săi. Mai concret, politica însumează
arta și știința de a guverna.
Politica poate fi definită drept procesul în care un grup de oameni, cu opinii sau interese
inițial divergente, adoptă decizii colective care în general sunt acceptate ca fiind angajante
pentru grup și impuse acestuia.

Politica este o formă de activitate socială, principala sa sferă constituind-o participarea la

trebuințele statului, determinarea formelor, funcțiilor și conținutului activității sale

Societatea ca sistem global este alcătuită din mai multe subsisteme care, luate fiecare în
parte, constituie sisteme de sine stătătoare, cu specific, relații, dinamica si activități proprii.
Între sistemul (subsistemul) politic și sistemul social global se instituie un raport ca de la
parte la întreg, primul reprezentând acel domeniu al vieții sociale în care se desfășoară
activitatea conștienta și coordonată a membrilor unei comunități, pentru susținerea și atingerea
unor obiective ghidate de interese care se pot manifesta sub o multitudine de forme, precum:
83
interese individuale, generale, de grup, naționale, internaționale (regionale, globale), divergente,
convergente, economice, spirituale si politice.

Sistemul politic este alcătuit din mai multe elemente:

1. Instituțiile politice reprezintă acea parte a sistemului politic, care indică gradul de organizare
politică a societății la un moment dat.
Instituțiile politice au rolul de a stabili pentru individ anumite reguli de conduită, de a
aprecia atitudinea acestuia în funcție de criterii specifice și de a sancționa comportamentul
indezirabil, determinându-l astfel sa se înscrie pe traiectoria stabilita prin criteriile si regulile
prescrise.

2. Conștiința politica poate avea conotații multiple la fel ca si expresia "a face politica". Prin
conștiință politică înțelegem totalitatea ideilor și atitudinilor în legătura cu autoritatea, disciplina,
responsabilitățile guvernamentale și alte situații asociate comunicării culturale. Ca dimensiune
subiectivă a politicului, conștiința politica este până la urmă proprie fiecărui cetățean.
3. Acțiunea politică exprimă ansamblul comportamentelor evidente, observabile și cu relevanță
politică prin care se manifestă cetățeanul, grupul social și comunitatea umana. Finalitatea a tot
ceea ce presupune politicul (relații politice, instituții politice și conștiința politică) se
materializează în acțiune politică.
Componentele sistemului politic se află într-o strânsă legătură, asigurând funcționarea
acestuia ca modelator al vieții sociale, ca organizator și conductor.
Sistemul care organizează în societate activitatea tuturor instituţii puterii politice cu ajutorul
concepţiilor politice se defineşte ca sistem politic. Sistemul politic apare odată cu apariţia statului,
fiind o normă necesară a progresului uman. Sistemul politic organizează activitatea societăţii în
ansamblu, tot odată având grijă şi de interesul fiecărui membru al ei. Sistemului politic structural
este compus din: - Relaţii politice – activitate individuală şi colectivă a membrilor societăţii
organizaţi, pentru înfăptuirea unui scop politic. - Instituţiile politice. Statul cu toate instituţiile sale
de presiune, partidele politice, instituţiile ideologice, societatea civilă, organizaţiile
nonguvernamentale. - Ideologia şi concepţiile politice reflectă în viaţa spirituală a formelor şi

84
metodelor, modului de organizare şi conducere a societăţii conform programelor şi doctrinelor
politice. Sistemul politic se mai complectează cu subsisteme – instituţional, normativ (cel de
reglare), comunicativ, cultural. Subsistemul instituţional uneşte toate instituţiile ce sunt legate de
politică, organele statale, ideologice, presa, biserica. Subsistemul normativ include normele
politice, principiile şi tradiţiile morale, care reglementează viaţa politică a societăţii. Subsistemul
ideologic reflectă totalitatea de ideii, concepţii a subiecţilor ce participă în viaţa politică. Cultural
încorporează totalitatea de compartimente politice manifestate în stereotipuri şi reprezentări
politice. Aşa dar, sistemul politic reprezintă totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, relaţiilor, ideilor
şi normelor a intereselor politice, care asigură reglementarea politică a vieţii societăţii prin
intermediul puterii de stat. Sistemul politic ne administrează cu societatea, exercitând o influenţă
generală asupra ei. Nucleul sistemului politic este statul, puterea de stat. Sistem politic fiind sistem
social are şi trăsături specifice: unitatea şi integritatea sistemului politic. Deciziile, dispoziile,
cursul politic elaborat este obligatoriu pentru toţi; sistemul are menirea de-a se autoregla,
autoreproduce, datorită activităţii în societate; funcţionarea sistemului este reglementat de norme
politice şi juridice speciale; punctul central al sistemului o constituie mecanismul realizării puterii
de stat.
Politica se poate realiza prin intermediul puterii politice. Aceasta este o parte componentă a
puterii sociale cu rol determinator în organizarea şi funcţionarea vieţii sociale. Are caracteristicul
său specific:
- caracter integrator, capacitatea puterii politice de-a subordona cele alte forme de puteri
sociale, de se manifesta prin ele în obţinerea scopurilor proprii. - caracter suveran, manifestându-
se ca unica forţă cu instanţă supremă în primirea deciziilor de ordin politic spre înfăptuirea
scopului său.
- caracter obligatoriu de împlinire a deciziilor. Puterea politică în societate există sub formă
de centre ai puterii politice. - caracter de relaţii dintre obiectul şi subiectul al relaţiilor politice,
adică relaţii dintre conducerea politică şi societatea în ansamblu, supunerea ei.
Specificul puterii politice: puterea politică se manifestă la nivelul cel mai general al
societăţii, organizând conducerea la nivel global,tot odată, având un caracter teritorial; puterea
politică coordonează celelalte forme ale puterii spre o conducere unitară cu caracter suveran;
85
 dirijarea maselor se înfăptuieşte pe baza Constituţiei. Aşa dar, puterea politică asigură organizarea
societăţii, şi este integrator, verigă de legătură a tuturor structurilor sociale, având ca scop
progresul statului şi ridicarea bunăstării membrilor societăţii. Capacitatea puterii politice de-a
îndeplini funcţiile sale, depind de structura puterii politice şi de formele de funcţionare a ei. Baza
puterii politice o constituie autoritatea ei, prestigiul, forţa, concepţiile, ideologia, strategia, tactica
bazată pe principii democraţiei. Subiectul puterii politice o constituie statul cu instituţiile sale,
liderul şi elita politică profesională, partidele politice. Obiectul puterii politice este toată societatea
statului dat (grupa socială, masele, clasele.. Reieşind din necesitatea activităţii sociale – funcţiile
puterii politice sunt: dominaţia asupra societăţii. conducerea. reglarea. controlul. organizarea.
mobilizarea societăţii spre înfăptuirea şi rezolvarea sarcinilor trasate de puterea politică
dominantă. Resursele cu ajutorul cărora puterea politică submină societate sunt: legislaţia în
vigoare; convingerea; stimularea; constrângerea, violenţa,exterminarea fizică.

2. Statul ca instituție politică fundamentală. Rolul statului în economie.

În cadrul economiei de piaţă contemporane statul are un rol extrem de important, el

intervenind în economie, atât în mod direct, acționând ca un agent economic, cât si în mod
indirect, prin asigurarea cadrului economico-juridic în care se desfăşoară activităţile economice.

Statul reprezintă organizaţia politică ce deţine pe un anumit teritoriu monopolul impozitării şi

al legislaţiei pe calea utilizării puterii politicii prin organisme specializate în acest sens, cum ar fi
poliţia şi armata. Statul este organizaţia politică ce are drept caracteristică esenţială puterea de
constrângere. Analiza sectorului public, precum şi a implicaţiilor sistemului politic asupra avuţiei
naţiunilor porneşte de la explicarea acţiunii guvernului în societate. Odată implicat statul în
economie trebuie să tindă în mod constant să fie un actor ca oricare altul în jocul liber al pieţei.
Eliminarea reală a birocraţiei nu se poate face decât prin supunerea unităţilor economice
controlate de stat la regulile de concurenţă specifice ale economiei de piaţă. Rolul alocativ
reflectă modul de alocare a resurselor fiecărui an bugetar. Statul se poate manifesta ca agent
economic, fie prin dezvoltarea unor activităţi industriale şi comerciale proprii, fie participând la
86
finanţarea unor activităţi în sectorul privat. Existenţa lor ca bugete anexe se justifică: prin
caracterul industrial sau comercial al activităţii statului şi prin scopul finanţării şi natura
beneficiarului resurselor, atunci când se acordă subvenţii sau se finanţează acţiuni sociale. Rolul
alocativ implică resurse financiare pe care statul şi le procura prin vânzarea anumitor prestaţii,
prin fiscalitate şi, dacă aceste resurse nu sunt suficiente, prin împrumut.

Intervenţia statului în economie înseamna participarea sa directă sau indirectă, prin politica
economica a autoritaţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea economică, la
rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, cu ajutorul unor anumite
instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete.

Rolul statului în economie creşte o dată cu introducerea progresului tehnic şi diversificarea

activitatii economice, creşterea rolului statului în economie având urmatoarele cauze:

a) insuficienta invitatiei private în unele domenii de interes general, cum ar fi:

- Cercetarea tehnico-stiintifică;
- Lucrari tehnico-edilitare;
- Servicii, dezvoltarea publica şi locuinţe;
- Transport urban de călători;
- Lucrări de alimentare cu apă şi canalizări;
- Centrale şi puncte termice etc.
b) complexitatea unor probleme care se manifestă în anumite perioade istorice (războaie, crize
economice, crize politice).
c) modificări care apar în conjunctura economiei internaţionale cu influenţe favorabile sau
nefavorabile asupra situaţiei economice a unei ţări.
Se poate spune ca intervenţia statului în economie are ca scop principal corectarea
neajunsurilor economiei de piaţă şi crearea condiţiilor pentru o desfăşurare normală a vieţii
economice.
Rolul economic al statului în economie este exercitat îndeosebi prin cele trei verigi ale statului,
87
respectiv:
- Administraţia publică centrală;
- Administraţiile publice locale;
- Administraţia securităţii şi protecţiei sociale.
Administraţia publică şi administraţiile publice locale furnizează, în general, servicii nonmarfare
de care beneficiaza atât populatia, cât si firmele, fara o contraprestatie directa din partea
acestora.
Surse de finantare a acestor activitati provin din bugetul centralizat al statului sau din bugetele
proprii ale administratiilor publice locale, veniturile fiind constituite prin contributia firmelor si
populatiei, sub forma de impozite si taxe.
De asemenea statul, reprezintă puterea publica institutionalizata la nivelul unei tari, putere
exercitata prin institutiile statului, care exercita puterea legislativa, puterea executiva si puterea
judecatoreasca, creând cadrul propice desfasurarii activitatilor economico-sociale, realizând
armonizarea intereselor agentilor economici între ei si în raporturile lor cu statul.
Totodată prin firmele aflate în proprietatea statului se realizeaza bunuri si servicii pentru piaţa
internă şi cea internatională, statul comportându-se ca un veritabil agent economic.

Creşterea intervenţiei publice, pentru a remedia imperfecţiunile pieţei, a antrenat o sporire

importantă a rolului statului in viața economica. Creşterea rolului statului a dus la sporirea
influentei sale in viața economica, atât in ceea ce priveşte mărimea parţii din venitul naţional
destinata transferurilor si suplimentarea veniturilor persoanelor in dificultate, cat si în privinţa
reglementarii, respectiv, a controlului legal asupra activităţii economice. Intervenţia statului in
activitatea economica nu a fost continua; urmând ciclul afacerilor, guvernele au făcut doi paşi
înainte si unul înapoi pe drumul unei intervenţii publice mai importante. În economiile moderne,
statul se implica in toate sferele vieţii economice. Instrumentele pe care le utilizează pentru a
influenta activitatea economica privata se împart in trei mari categorii:

88
1. IMPOZITELE, care reduc veniturile contribuabililor si, prin urmare, cheltuielile private (firmele s
indivizii cumpără mai puţin pentru investiţii si consum), furnizând mai multe resurse sectorului
public (pentru crearea de bunuri publice). Sistemul fiscal poate fi utilizat pentru descurajarea
unor activități (fumatul, consum de alcool etc.), prin aplicarea unor impozite si taxe mai ridicate,
si la încurajarea altora prin aplicarea unor cote reduse de impozite. Acestea pot fi directe sau
indirecte.
2. CHELTUIELILE, ce stimulează firmele sau lucrătorii sa producă anumite bunuri sau servicii
(tancuri, servicii educaţionale, justiţie etc.) si permite transferurile de la buget (prestaţii sociale)
care asigura venituri pentru o parte a populaţiei. Acestea sunt exhaustive si cheltuielile
guvernamentale.
3. REGLEMENTARILE SAU MASURI DE CONTROL, care dau sau nu dau voie oamenilor sa desfăşoare
anumite activităţi economice. Regulile si reglementările sunt instrumente eficace pentru
redresarea eşecurilor pieţei. Guvernele utilizează regulile, atât pentru cadrul in care operează
piaţa, cat si pentru a modifica funcţionarea pieţelor libere. Regulile se refera la activităţile
economice. Orele intre care sunt deschise magazinele, regulile in care funcţionează diferite
sindicate, interzicerea discriminării intre serviciile prestate de bărbaţi si femei, a vânzării si
consumului de băuturi alcoolice de catre copii, a drogurilor, prostituţiei, obligaţia de încheiere a
unor asigurări pentru pagubele produse cu autoturismul si altele, sunt exemple de reguli pentru
desfăşurarea activităţii economice.
 Una dintre  problemele deosebite ale teoriei si practicii economice mondiale o constituie
raporturile  statului cu economia națională. Mai bine de doua secole, gândirea  economica a fost
dominata de controversa privitoare la rolul economic al statului, tema in jurul căreia au avut loc
numeroase controverse intre economiști.

In gandirea economica s-au conturat doua conceptii opuse. Prima, cea a liberalismului economic,
se caracterizeaza prin ideea neamestecului in viata economica. Reprezentantii acestei conceptii
sustineau ca economia poate fi optima numai pe baza actiunii nestingherite a agentilor

89
productiei sociale, schimbul dintre producatori urmand a se desfasura prin intermediul
mecanismului cerere – oferta. De altfel, mesajul lui Adam Smith  era foarte clar: necesitatea
eliminarii controlului efectuat de stat pe pietele private;  producatorii individuali, in urmarirea
intereselor lor private, vor produce acele bunuri necesare si dorite de consumatori. In conceptia
sa, exista o „ mana invizibila” care ii  determina pe producatori  sa promoveze interesele
societatii. Ca urmare, cea mai buna politica este in general cea a  „ laissez – fair-ului”.

 Conceptia opusa, cea a totalitarismului economic, socoteste individul subordonat statului,

drepturile sale derivand din vointa statului.

3. Politica și creșterea economică. Globalizarea economiei.

Creşterea economica este măsurata prin procentajul sporirii anuale a produsului intern brut pe
locuitor.

Pe termen lung, creşterea economica este cel mai puternic determinant al standardului de viață.
Indiferent de politicile privind eficienta si echitatea, oamenii care trăiesc in economii cu o
creştere rapida, constata ca standardele lor de viață sporesc in medie mai repede decât ale
oamenilor care trăiesc in tari cu rate de creştere economica scăzute.

De regula, creşterea economica a fost perceputa ca un fenomen macroeconomic corelat cu

economisirea si investiţiile totale. Mai recent, s-a repus in valoare o concepţie anterioara ce
statua schimbarea tehnologica ca motor al creşterii si pe antreprenorii individuali ca agenţii ce
introduc schimbarea tehnologica prin inovații. Aceasta este o perspectiva microeconomica
menita sa sporească si nu sa înlocuiască efortul macroeconomic in legătura cu economisirea
totala si investiţiile totale.

Inovaţiile in materie de produse si procese de producţie care susţin creşterea economica solicita
schimbări continue si adaptări in întreaga economie. Daca politicile guvernamentale

90
descurajează schimbarea, creşterea economica va fi încetinita. O serie de politici destinate
imbunatatirii echitaţii pot sa nu aibă nici un stimulent pentru schimbare. In acelaşi timp, alte
politici sunt orientate spre eficienta sau au ca obiectiv primar creşterea economica pe termen
lung.

Multe din dezacordurile asupra politicilor economice depind de diferite puncte de vedere asupra
corelaţiilor microeconomice necesare pentru a încuraja inovaţiile generatoare de creştere. Unii
economişti apreciază ca maximizarea concurentei in orice moment este cea mai importanta
conditie a cresterii. Altii sunt de acord cu J. Schumpeter, care apreciaza ca existenta profiturilor
de monopol si oligopol in orice moment este un stimulent puternic pentru inovatii generatoare
de crestere economica.

Ambele variante sunt expresia unei dileme politice. Pe termen scurt firmele care dobandesc
putere de monopol datorita inovatiei pot castiga profituri foarte mari pe seama consumatorilor.
Pe termen lung încercările de a controla aceste monopoluri pot inhiba distrugerea creativa care
ajuta la creşterea standardelor de viata prin creşterea productivităţii.

Multe politici au potențialul de a afecta rata generala a creşterii economice. Politicile in favoarea
cresterii, pentru care se pledeaza adesea, includ impozitarea consumului si nu venitul, evitând
cotele de impozitare puternic progresive, încurajând mobilitatea lucrătorilor si firmelor care sunt
stimulate sa inoveze.

Procesul de globalizare a economiei mondiale, a inceput la mijlocul anilor '80, a primit noi
valenţe si adepţi in deceniul '90 si continua in prezent sa se manifeste cu putere desi are de
înfruntat concepţii regionaliste si naţionaliste. globalizarea economiei mondiale poate fi definita
ca fiind procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependintelor dintre statele naţionale, ca
urmare a extinderii si adâncirii legăturilor transnaţionale in tot mai largi si variate sfere ale vieţii
economice, politice, sociale si culturale si având drept implicaţie faptul ca problemele devin mai
curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor o soluţionare mai curand globala decât

91
 naţionala. Globalizarea este o realitate probabil ireversibila si orice tara care-si pregăteşte
temeinic viitorul se vede nevoita sa interfereze cu ea.

4. Fenomenul societății civile și rolul ei în dezvoltarea economică.

Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi organizaţiile sociale şi civice care

constituie temelia unei democraţii funcţionale. Organizaţiile societăţii civile se implică în luarea
deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public. "Societatea civilă” este o
noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii
fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale -
asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin
pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul
apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.

Există diferite definiţii ale conceptului de "societate civilă". În limbajul comun, sensul
atribuit este adesea unul reducţionist, mulţi oameni înţelegând prin "societate civilă"
organizaţiile nonguvernamentale. Dar, conceptul este mai larg și poate fi definit ca: "Societatea
civilă se referă la un set de instituţii, organizaţii şi conduite situate între stat, afaceri şi familie.
Aceasta include organizaţii non-profit, organizaţii filantropice, mişcări sociale şi politice, alte
forme de participare socială şi civică".

Exemple de instituţii ale societăţii civile:

 organizaţii nonguvernamentale (ong-uri);

 organizaţii comunitare;
 asociaţii profesionale;
 organizaţii politice;
 cluburi civice;
 sindicate;
 organizaţii filantropice;
92
 cluburi sociale şi sportive;
 instituţii culturale;
 organizaţii religioase;
 mişcări ecologiste;
 media;
 etc.
Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile politice, economice sau de
interes public. Reacţiile societăţii civile faţă de politicile administrative sau economice care vin in
contradicţie cu interesele sale sunt variate: manifestaţii, campanii de presă. mesaje de protest
etc. Cum astfel de acţiuni sunt dificil de organizat şi au adesea impact pe termen scurt, este
necesară apariţia unor structuri paralele cu cele ale statului - : organizaţii non-guvernamentale,
asociaţii profesionale, sindicate, patronate etc. -, care să monitorizeze activitatea instituţiilor
statului şi modul de soluţionare a revendicărilor şi care să menţină o presiune constantă asupra
factorilor de decizie. Acestea trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea
societăţii, pentru a găsi soluţiile potrivite şi a ameliora continuu calitatea vietii.

Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi guvernarea
unei ţări, relaţiile internaţionale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În
acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizaţii "specializate" în cât mai
multe domenii care privesc organizarea şi administrarea societăţii umane. Aceste instituţii
trebuie să cunoască politicile curente şi propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care
factorii politici sau economici respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.

Cercurile şi structurile economice trebuie să conştientizeze şi să anticipeze beneficiul unei

societăţi civile active. Un beneficiu de lungă durată pentru agenţii economici, şi chiar pentru
investitori externi, care rezultă din prezenţa unei societăţi civile active este faptul că există un
mecanism independent de alertă pentru situaţiile în care sistemul democratic derapeze, situaţiile în
care condiţiile pentru o activitate economică în cadrul legii pot fi în pericol.

93
 TEMA 10. RELIGIA ȘI ECONOMIA

1. Noțiune de religie. Structura și funcțiile religiei.

2. Tipurile de religii.
3. Interacțiunea dintre economie și religie.

1. Noțiunea de religie. Structura și funcțiile religiei.

Conceptul religie vine din limba latină, sau de la cuvântul relegio – a reciti, sau de la religio – a
lega, a conecta.
Religia poate fi definită:
1. Ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui
naturale, implicând una sau mai multe zeități;
2. fenomen uman, cultural, complex, cu caracter sincretic, o modalitate de interpretare a
lumii, de căutare de sine a omului, întemeiată pe distincţia dintre sacru şi profan.
3. Un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții, care se realizează dedublând virtual
lumea în lumea cea de aici, lume naturală și o lume supranaturală.
Religia include în structura ei:
1. forme de trăire psihică, afective şi voliţionale (manifeste în emoţii, sentimente, trăiri,
stări de spirit, viziuni, acte volitive, obiceiuri şi tradiţii);
2. elemente de tip teoretic, cum sunt: ideile, dogmele, canoanele, simbolurile, modelele,
normele, teoriile, doctrinele, sistemele teologice.
Religia ca fenomen social complex este alcătuită din:
 spiritualitatea religioasă,
 instituţiile religioase (sfatul bătrânilor, grupurile totemice, biserica – instituţie
caracteristică perioadei doctrinare şi care fundamentează cele trei religii considerate universale:
budismul, islamismul şi creştinismul, secta: grupare de credincioşi aflată în opoziţie cu una din
religiile universale),

94
  cultul religios (ansamblul ritualurilor prin care credincioşii presupun realizarea
unei legături concrete cu supranaturalul: aducerea de jertfe, dansuri magice, rugăciuni, posturi,
slujbe religioase, ceremonii de hram etc.; prin cultul religios credincioşii conştientizează de
fapt, apartenenţa la o comunitate, integrarea lor în ea, relaţiile cu semenii) şi
 ansamblul relaţiilor dintre oameni, integrate în fenomenul religios.
Unul dintre principalele elemente ale religiei este credința. Ea reprezintă un fenomen
psihologic, indispensabil vieţii umane şi echilibrului eu-lui cu lumea, constând în fixarea
afectivă a anumitor cunoştinţe, teze, judecăţi, prejudecăţi, valori, simboluri etc. Presupune
încredere, fără verificare, testare, argumentare, fiind totuşi deschisă experienţei, la nivelul vieţii
cotidiene. Credinţa religioasă, postulează existenţa divinităţii, absolutizând acceptarea acesteia
fără cunoaştere şi explicaţii, care ar fi neconcludente în raport cu lumea divină
Religia a apărut și continuă să existe, deoarece ea satisface anumite nevoi ale oamenilor:
- găsirea unor modalităţi de exprimare a atributelor omeneşti esenţiale, la nivelul înţelegerii
cotidiene, obişnuite, comune;
- aflarea unor posibilităţi de depăşire a „contradicţiei tragice” dintre condiţia umilă a omului
într-un anumit context natural-social şi esenţa sa sublimă de fiinţă superioară, creatoare,
conştientă de sine.
- nevoia manifestă a cunoaşterii de sine, a marcării deosebirilor esenţiale dintre lumea biologică
şi lumea umană şi a fixării unor puncte de sprijin în vederea autoperfecţionării.
- cunoaşterea realităţii dincolo de aparenţe, printr-o imagine globală şi unitară, accesibilă la
nivelul simţului comun, răspunzând astfel unor cerinţe umane de ordin gnoseologic.
- necesitatea conturării de soluţii la o serie de dorinţe iluzorii (ca nemurirea, de exemplu) şi
încercarea de a contracara situaţiile inevitabil tragice pe care existenţa umană le presupune.
Religia îndeplinește în societate mai multe funcții:
1. Funcția cognitivă. Prin intermediul religiei se obțin cunoștințe noi despre lume, dar, mai
ales, despre sensul vieții și viața după viață.
2. Funcția de reducere a nxietății. Religia reprezintă un răspuns la suferințele,
nedreptățile, tragediile cu care se confruntă omul, oferindu-i o anumită consolare.

95
 3. Funcția identitară. Religia este un puternic instrument de constituire a identității unor
comunități.
4. Funcția de realizare a coeziunii sociale. De multe ori, oamenii devin mai uniți în baza
unei și aceeași credințe.

2. Tipurile de religii
Toate religiile, care au existat de-a lungul timpului se pot clasifica în funcție de diferite
criterii.
În funcție de numărul de zeități există:
- Religiile politeiste se conturează în perioada de trecere de la comuna primitivă către
sclavagism, când şi lumea fiinţelor supranaturale „se ierarhizează”. Diversele zeităţi personifică
însuşiri umane, îndeletniciri, ocupaţii etc.
- Monoteismul presupune credința într-un singur zeu, apare în epoci diferite, în funcţie de
trăsăturile particulare pe care le impune o biserică sau alta.
În funcție de timpul apariției:
Primele care au apărut, au fost religiile timpurii:
- Animismul – exprimă credinţa că fenomenele din mediul înconjurător sunt înzestrate cu
spirit; este vorba de modul antropomorfic de gândire specific perioadei primitive.
- Totemismul – este caracteristic organizării gentilice a societăţii (bazate pe relaţii de rudenie
între membrii ei) şi se întemeiază pe credinţa într-un obiect sacru – numit totem – care
diferenţiază o comunitate gentilică de alta. De cele mai multe ori, totemul era reprezentat de o
specie de plantă sau animal (rareori de un fenomen al naturii: sângele, apa), cu care membrii
comunităţii gentilice credeau că se înrudesc sau sunt descendenţii lor.
- Magia – reprezintă ansamblul ceremoniilor magice practicate de oamenii comunei primitive,
care aveau scopul de a facilita legătura credincioşilor cu divinitatea şi de a servi unor nevoi
imediate: prevenirea nenorocirilor, vindecarea bolnavilor etc. Influenţa lor se simte şi astăzi în
multe manifestări ale cultului religios.

96
 O altă serie de religii ar putea fi numite contemporane sau moderne (deși pot să fi
apărut chiar și în antichitate). Printre acestea: iudaismul, confucianismul, hinduismul, jainismul,
religii indigene, taoismul, zoroastrismul, bahai, șintoismul, creștinismul, islamul, scientologia.
Iudaismul
Iudeii cred că tribul nomad al evreilor este cel ales de Dumnezeu. Iudaismul este foarte
greu de adoptat, dat fiind că ritualurile de aderare sunt în număr mare. În plus, pentru ca o
persoană sa fie de religie evreică, trebuie să se fi născut într-o familie de această religie, adică sa
poarte sângele unuia dintre cele 12 triburi ale nației lui Israel care s-au stabilit pe teritoriul ce
poarta si acum acest nume. Istoria iudaismului este împărțită in trei perioade: 1. Perioada
Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI pană în
prezent).
Confucianismul
Confucianismul este un sistem filosofic bazat pe învățăturile lui Confucius. La rădăcinile
confucianismului se află umanismul, și ființele umane sunt considerate o pânza, aceștia putând
învăța, crește și perfecționa prin auto-educare și auto-creație. Cerul este principiul garant al
ordinii, devine puterea supremă, absolută, conștientă și activă, determinatoare a actelor,
comportamentelor umane; virtutea esențială este jen, omenie, din lume nu-i nimic de salvat, de
vreme ce „oamenii nu sunt în stare să fie devotați semenilor lor“.
Unele religii au devenit religii universale sau mondiale, câştigându-şi popularitatea, mai
întâi prin conţinutul de idei contestatare, care au atras numeroase categorii sociale şi abia apoi,
prin structura lor emoţională şi doctrinară. Acestea sunt: budismul, islamul și creștinismul.
Budismul (sec. VI – V î.e.n.) a apărut propovăduind, împotriva doctrinei de castă a
brahmanilor, ideea dependenţei reîncarnării sufletului după moarte, de comportarea cotidiană a
fiecărui individ, indiferent de casta din care acesta făcea parte. Este evidentă reacţia negativă
faţă de legarea fatală a oamenilor de o anumită castă şi o
anumită condiţie socială.
  Budismul are la baza credința că suferința se află la baza umanității și că, prin intermediul
celor opt trepte budiste, aceasta poate fi eliminată, iar sufletul poate ajunge la nirvana.
Budismul a luat naștere in India, însă s-a răspândit până în China și Japonia, acolo unde este
97
practicat și în prezent. Atât hindușii, cât și chinezii și japonezii practică budismul în conjuncție
cu taoism, confucianism sau shintoism. Budismul reprezintă una dintre cele mai cunoscute și
populare religii de pe glob și datorită mesajului de pace transmis și al filosofiei religioase
pozitive.
Cele cinci percepte sunt: Să nu omori. Să nu furi. Să nu minți. Să nu fii imoral. Să nu consumi
droguri sau băuturi alcoolice.
Islamul
Islamul a devenit o religie mult mai activa decât în trecut, fiind văzută într-o nuanță negativă
din cauza teroriștilor care amenință vestul. Cel care are credință islamistă este numit musulman
și urmează cu sfințenie cuvintele Coranului, cartea sfânta a religiei. Coranul conține istorii a
genezei Islamului, legile și regulile cotidiene și sfaturi de ordin spiritual. Fiecare musulman,
care speră să scape de judecata lui Allah, trebuie sa îndeplinească obligațiile celor Cinci Stâlpi
ai Credinței:
1. Recitarea Shahada-dei (”Nu este alt dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul
lui Allah.”)
2. Cinci rugăciuni zilnice prescrise (obligatorii) (Salat sau Namaz). Acestea includ
îngenunchieri și prosternare în direcția orașului sfânt, Mecca.
3. Milostenia (Zakat), musulmanilor le este cerut să ofere o pătrime din venitul lor ca și
contribuție caritabilă.
4. Postirea (Saum sau Ruzeh) în timpul întregii luni a Ramadan-ului, când musulmanii trebuie
să postească de la orice mâncare și băutură, începând de la răsăritul soarelui până la apus, ca
ispășire pentru propriile lor păcate din anul precedent (cu toate acestea, după apusul soarelui,
mulți musulmani țin petreceri, iar alții se trezesc înainte de răsărit pentru a mânca ceva mai
mult, înainte ca soarele să răsară și postul să înceapă din nou).
5. Pelerinajul (Hadj) la Mecca, cetatea sfânta, cel puțin odată în viață pentru fiecare musulman.
Creştinismul s-a răspândit rapid ca religie a sclavilor, liberţilor, săracilor, propovăduind
egalitatea în faţa lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, ca răspunsuri la nevoile spiritual-morale
ale săracilor, la dorinţele de realizare umană, dincolo de condiţiile precare ale existenţei lor.

98
 Creștinismul este religia revelată, întemeiată de Iisus Hristos sau Mântuitorul Hristos
(Mesia, Unsul lui Dumnezeu). Această religie s-a răspândit, încetul cu încetul, la mai toate
popoarele lumii, prin misionari. Este religia care numără cei mai mulți credincioși, dacă se face
comparație cu oricare altă religie contemporană.
Cuvântul creștinism este derivat din numele - Christus - Unsul, adică Cel uns să fie
Mântuitorul lumii. Iisus Hristos este Dumnezeu Fiul întrupat pentru mântuirea lumii.
Creștinismul se bazează pe trei idei bine definite: nașterea, moartea și învierea lui Iisus
Hristos, fiul lui Dumnezeu. Pentru fiecare ramură a creștinismului, Biblia este considerată
cuvântul Domnului, fiind o carte sfântă..
Cele 10 porunci:
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
4. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu fii desfrânat.
8. Să nu furi.
9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
10.Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.
În creștinism există trei ramuri mari: ortodoxia, catolicismul și protestantismul.
Cea mai mare asemănare între ortodoxie și catolicism este că și unii și alții recunosc Sfintele
Scripturi, adică 66 de cărți canonice ale Vechiului și Noului Testament. Și catolicii și ortodocșii
au mai inclus în coperțile Bibliei un anumit număr de cărți apocrife și acestea au fost adăugate
la Vechiul Testament. Dar, și unii și alții menționează că acestea sunt cărți apocrife și nu
canonice.
Și catolicii și ortodocșii recunosc așa numita Sfântă Tradiție, doar că ea diferă și nu este
aceeași la ambele biserici. O parte din sfinții care sunt considerați părinți ai Bisericii Ortodoxe
nu sunt recunoscuți ca și părinți ai Bisericii Catolice și invers.
99
 Ambele biserici recunosc așa numitele sfintele taine  cum este botezul, cununia, preoția, etc.
Uneori, ei și le recunosc unii la alții și alte dăți nu.
În ambele biserici există posturi când creștinii se abțin de la anumite produse alimentare,
doar că alimentele care sunt admise sau nu difera.
Reprezentanții ambelor confesiuni cred că mai este o posibilitate pentru omul care după
moarte a mers în iad să treacă în rai. Catolicii au învățătura despre purgatoriu iar ortodocșii cred
că aceasta este posibil prin rugăciunile Bisericii.
Și catolicii și ortodocșii cred că la Împărtășanie pâinea și vinul se prefac în trupul și sângele
Mântuitorului, dar catolicii fac cu azime, pe când ortodocșii cred că prefacerea aceasta poate fi
realizată doar cu pâine dospită.
Cea mai mare asemănare este că şi creştinii ortodocşi şi cei baptişti Îl iubesc pe Dumnezeu, cred
în Domnul Isus Hristos ca şi Mântuitor al lumii şi au la baza credinţei Sfintele Scripturi ale
Vechiului şi Noului Testament. Şi unii şi alţii cred în învăţătura despre Sfânta Treime şi despre
divinitatea Domnului Isus Hristos (martorii lui Iehova nu mărturisesc aceasta).
Protestanții nu recunosc botezul copiilor mici, ci cred doar în botezul oamenilor maturi
care au încheiat legământ cu Domnul Isus Hristos.
O altă deosebire este atitudinea faţă de Sfintele Scripturi. De obicei, pentru protestanți
doar cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament şi 27 de cărţi ale Noului Testament sunt
considerate ca fiind insuflate de Dumnezeu şi că deţin toată autoritatea în materie de credinţă.
Ei se conduc doar după ce este scris în Biblie. Creştinii ortodocşi acceptă la acelaşi nivel cu
Sfânta Scriptură şi aşa numita Sfânta Tradiţie, care are la bază unele din cărţile apocrife (care nu
au fost incluse în Biblie) şi scrierile părinţilor bisericii. Protestanții nu recunosc cultul icoanelor
şi al închinării la sfinţi.

3. Interacțiunea dintre economie și religie.

Există oare vre-o legătură între valorile religioase şi elementele comportamentului religios,
pe de o parte, şi valorile economice şi diversele aspecte ale comportamentului economic pe de
altă parte? Iar dacă există, atunci în ce constă această legătură?

100
 Şi religia şi economia, după premisele lor culturale exprimă activitatea unui subiect
istoric unitar. Religia tinde să realizeze o viziune universală asupra lumii, iar economia se
concentrează pe satisfacerea intereselor materiale ale omului. Aceste două forme ale culturii se
află într-o anumită legătură şi interacţionează, influenţându-se reciproc, dar această interacţiune
nu este lesne de urmărit de fiecare dată.
Încă economistul Adam Smith, în lucrarea sa Avuţia Naţiunilor (1776), încercând să explice
condiţiile ce au generat fenomenul economic şi social care a fost Revoluţia industrială, a aplicat
principiile novatoare ale laissez-faire-ului la o serie de aspecte ale vieţii religioase.
După opinia sa, credinţele şi comportamentele religioase, ca şi acelea economice, reprezintă
consecinţe ale alegerilor raţionale ale oamenilor: la fel ca în cazul activităţilor comerciale,
oamenii aleg religia la care doresc să adere, precum şi gradul în care intenţionează să se implice
în activităţile religioase, şi fac acest lucru într-un mod predictibil, determinat de costurile şi
beneficiile acţiunii respective. De asemenea, Smith a fost preocupat de relaţiile ce se pot stabili
între religie şi stat. El a argumentat în mod hotărât pentru separarea bisericii de stat, renunţarea
la intervenţia statului (prin tratament preferenţial, coerciţie, violenţă, în favoarea unei religii
anume şi pentru instituirea unui climat social favorabil pluralismului religios, ceea ce ar permite
existenţa unei multitudini de instituţii religioase, între care să existe competiţie.
În condiţiile în care există o religie de stat şi un monopol religios, fanatismul şi intoleranţa
apar imediat şi restrâng libertatea de gândire şi acţiune, în timp ce existenţa unei “pieţe libere”
în domeniul religios înseamnă preeminenţa unei atitudini tolerante şi raţionale.
Teologul John Wesley (1703-1791), fondatorul metodismului, promotor, în predicile sale, a
unei atitudini deosebit de favorabile implicării oamenilor în activităţile economice, a adresat în
mai multe rânduri enoriaşilor săi un așa îndemn: “Câştigaţi cât se poate de mult, economisiţi cât
se poate de mult, dăruiţi cât se poate de mult (Gain all you can, Save all you can, Give all you
can)”. Ulterior, într-o predică celebră, intitulată Folosul banilor (The Use of Money), Wesley a
dezvoltat cele trei idei cuprinse în recomandarea menţionată şi a argumentat, pornind de la
considerente de natură religioasă, în favoarea unor valori precum munca stăruitoare,
independenţa şi autonomia economică şi întrajutorarea reciprocă. Spre sfârşitul vieţii, însă,
înţelegând că relaţia dintre domeniul religios şi cel economic nu este unidirecţională, a observat
101
că succesul economic şi sporirea bunăstării tind să conducă la o reducere a participării la viaţa
religioasă şi la o diminuare a credinţei, astfel că a concluzionat că o creştere economică prea
accentuată poate fi dăunătoare vieţii religioase şi a început să militeze pentru utilizarea pe scară
largă a câştigurilor în scopuri de binefacere.
Cea mai cunoscută abordare a raporturilor dintre religie şi viaţa economică rămâne aceea a
gânditorului german Max Weber (1864-1920), cuprinsă într-o serie de lucrări care începe cu
„Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1904-1905) şi mai conţine, între altele, „Religia în
China: confucianism şi taoism” şi „Religia în India: sociologia hinduismului şi budhismului”.
Scopul principal pe care Weber l-a urmărit în aceste scrieri este acela de a înţelege şi
explica, maniera diferită în care s-a dezvoltat civilizaţia occidentală prin comparaţie cu aceea
orientală, punând în evidenţă elementele originale şi distinctive ale celei dintâi.
Trăsăturile specifice ale civilizaţiei occidentale sunt, după Weber, abordarea de tip
raţionalist a ştiinţelor naturii (utilizarea observaţiei, experimentului şi a sistematizării
matematice a rezultatelor), conceperea raţională a jurisprudenţei, a administraţiei, a guvernării
şi a activităţilor economice. Nu în ultimul rând, religia occidentală este şi ea raţionalizată, în
sensul eliberării de gândirea magică, prin ceea ce s-a numit “dezvrăjirea lumii”, iar paradigma
acestei tendinţe este creştinismul protestant sau reformat, cu deosebire acela de factură
calvinistă, despre care gânditorul german consideră că a avut un rol deosebit (deşi nu exclusiv)
în constituirea trăsăturilor ce individualizează civilizaţia occidentală.
Lucrarea „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” este cea mai cunoscută dintre scrierile
lui Weber. Teză sa fundamentală este aceea după care etica religioasă a protestantismului
calvinist a influenţat în mod hotărâtor apariţia şi dezvoltarea capitalismului în ţările din
occident, şi cu deosebire în acelea situate în nordul Europei. Scopul gânditorului german este
acela de a înţelege “spiritul” capitalismului, determinat esenţial de o abordare raţională a
activităţii economice, de utilizarea raţională a forţei de muncă formal libere, organizarea
industrială a muncii, separarea finanţelor private de cele ale întreprinderii, precum şi de
înţelegerea profitului ca pe un scop în sine, iar a efortului în vederea succesului economic drept
un lucru lăudabil şi virtuos.

102
 Pentru aceasta, el introduce ca factor explicativ principal mentalitatea caracteristică pentru
creştinismul protestant. Una dintre trăsăturile decisive ale acestuia este dată de concepţia cu
privire la mântuire formulată de către iniţiatorul Reformei, Martin Luther (1483-1546). După
Luther, mântuirea este o chestiune determinată în mod exclusiv de credinţă şi de raportul
personal al individului cu divinitatea, precum şi cu textul sacru (Sola fide, sola Scriptura), care
face inutilă medierea între om şi Dumnezeu realizată de către Biserică (considerată esenţială în
creştinismul catolic şi în cel ortodox), situaţie în care accentul se mută în mod decisiv pe
acţiunea individuală a credinciosului, care e hotărâtoare pentru mântuirea sa. Pe de altă parte,
însă, observă Weber, una dintre denominaţiile protestantismului, care îşi are originea în
activitatea lui Jean Calvin (1509-1564), propune o variantă specială a doctrinei mântuirii,
anume aceea care implică existenţa predestinării: încă de la naştere, oamenii sunt predestinaţi a
fi mântuiţi ori damnaţi, fapt care se va petrece indiferent de acţiunile acestora în timpul vieţii. În
aceste condiţii, apare imediat nevoia psihologică de a descoperi indicii cu privire la destinul
individual al fiecăruia: oamenii doresc să descopere dacă se numără printre cei mântuiţi ori
printre cei condamnaţi la infern.
Una dintre ideile importante formulate de către Luther, care individualizează protestantismul
în raport cu celelalte doctrine religioase este aceea de “vocaţie” sau “chemare”, prin care “este
conţinută sau cel puţin conotată o concepţie religioasă, aceea a unei misiuni date de
Dumnezeu”, şi care aduce ca noutate faţă de mentalitatea pre-capitalistă “aprecierea îndeplinirii
datoriei în profesiunile laice ca fiind conţinutul suprem pe care l-ar fi putut adopta
autodeterminarea etică”, în sensul că“munca laică de zi cu zi avea o semnificaţie religioasă”.
Conform acestei doctrine, fiecare persoană are vocaţia sa individuală, determinată de poziţia sa
în lume, dobândită prin naştere, precum şi datoria de a împlini această vocaţie, dat fiind că în
faţa lui Dumnezeu nu există o ierarhie a vocaţiilor, niciuna nefiind superioară alteia. Datoria
împlinirii vocaţiei vine din convingerea lui Luther după care supunerea faţă de voinţa divină –
care distribuie aceste vocaţii – trebuie să fie una absolută. Cu toate acestea, consideră Weber, nu
ar trebui să vedem în Luther un promotor conştient al capitalismului, în sensul că nici unul
dintre reformatorii religioşi nu a avut în primul rând motivaţii economice; consecinţele

103
economice ale acţiunilor lor derivă din impactul social de ansamblu pe care noile doctrine
religioase ajung în cele din urmă să le aibă.
Trăsătura specifică a calvinismului este, doctrina predestinării sau a alegerii prin graţia
divină. Calviniştii consideră că oamenii există doar întru slava lui Dumnezeu, iar a aplica
standardele umane de dreptate şi corectitudine în cazul divinităţii este lipsit de sens şi ofensator.
Destinul individului este prestabilit, iar “a considera că un merit sau o vină omenească ar
contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu, care stau
neclintite în eternitate, ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană, ceea ce
constituie o idee imposibilă. Oamenii nu au puterea şi nici dreptul de a pune în discuţie ori de a
schimba hotărârile divine, ei ştiu doar că unii sunt predestinaţi pentru mântuire, iar alţii pentru
damnare, iar a te plânge de acest lucru este absurd. Dumnezeu nu mai este văzut, precum în
catolicism, ca o divinitate apropiată de oameni, care se bucură de pocăinţa celui păcătos şi ale
cărui decizii pot fi influenţate prin diverse metode, ci devine o divinitate misterioasă şi
inaccesibilă. Fiecare individ rămâne singur în faţa celei mai importante probleme care grevează
destinul său: mântuirea. Fiecare trebuie să-şi înfrunte soarta în solitudine şi nimic nu îl poate
ajuta ori consola, de îndată ce nu mai e posibilă implicarea Bisericii ori a sfinţilor. Nu există
pentru individ nici o modalitate de a dobândi graţia divină, dacă Dumnezeu a decis dinainte să
nu i-o acorde. Pe de altă parte, această doctrină a predestinării a apărut într-o perioadă a istoriei
în care problema mântuirii era mai importantă decât oricând. Astfel că întrebarea fundamentală
pe care fiecare credincios şi-o punea în mod inevitabil era aceea dacă se numără sau nu printre
cei aleşi. Calvin însuşi, care considera despre sine că este unul dintre aceştia, afirmase că în
principiu oamenii nu pot afla răspunsul la această întrebare, deoarece asta ar însemna o
încercare de a pătrunde în secretele divinităţii. Continuatorii săi, însă, au căutat să dea un
răspuns necesităţii psihologice acute de a găsi mijloace pentru identificarea celor care se găsesc
în starea de graţie. Mai întâi, s-a spus că este de datoria fiecăruia să se considere pe sine un ales,
şi să privească orice îndoială în acest sens drept o ispită demonică. În al doilea rând, a fost
încurajată implicarea în activităţile lumeşti, considerate ca fiind mijloacele cele mai bune pentru
sporirea încrederii în sine a individului.

104
 Reuşitele în domeniul tuturor activităţilor umane nu mai sunt mijloace de a dobândi
mântuirea, ci sunt semne ale faptului de a fi un ales. Consecinţa etică a acestui mod de a vedea
lucrurile este instituirea unei morale ascetice. Nu există loc pentru slăbiciune sau greşeală,
deoarece fiecare faptă trebuie să se încadreze într-un întreg coerent în care Dumnezeu însuşi se
manifestă. Din acest motiv, credinciosul este obligat să dea dovadă de un continuu autocontrol
şi să îşi conceapă viaţa în mod holist, raţional şi sistematic, iar etica sa trebuie să fie una
metodică şi raţională. Încercând să clarifice modul în care protestantismul ascetic (puritanismul)
şi ideea de vocaţie au influenţat dezvoltarea capitalismului, Weber observă mai întâi că
ascetismul este potrivnic tendinţei omului de a se bucura de viaţă şi de oportunităţile ei în mod
spontan, deoarece o astfel de atitudine îl deturnează de la împlinirea propriei. vocaţii. De aici
derivă “acea viguroasă tendinţă de uniformizare a stilului de viaţă, care astăzi stă la baza
interesului capitalist al standardizării producţiei” şi care îşi are sursa tocmai în “respingerea
idolatrizării trupului”.
Protestantismul ascetic este cel care a oferit un fundament etic pentru ideea că dobândirea şi
posesia de bunuri este recomandabilă, ba chiar este o datorie, atâta vreme cât nu e un scop în
sine, ci un mijloc de a împlini voinţa divină şi de a spori gloria lui Dumnezeu, situaţie în care
constituie un semn al alegerii divine. Îmbogăţirea considerată ca scop în sine, ca şi lăcomia
impulsivă şi necinstea, sunt însă moralmente condamnabile. În acest fel, consideră Weber,
mentalitatea puritană a favorizat dezvoltarea vieţii economice capitaliste, însă trebuie observat
şi faptul că, odată dobândit, succesul economic are un efect negativ asupra religiozităţii,
accelerând tendinţa către secularizare.
Prea multă religie poate afecta economia unei societăți prin subminarea eforturilor pentru
succesul financiar, susține un nou studiu publicat în Social Psychological and Personality
Science. Studiul aplicat pe aproape 190.000 de oameni din 11 culturi religioase provoacă prin
concluziile sale, sugerând că iudaismul și creștinismul promovează principii anti-bogăție,
susține RNS. Analizat de către specialiști de la Universitatea din Southampton din Anglia și de
la Universitatea Humboldt din Berlin, studiul a evidențiat faptul că persoanele religioase au
semnalat o mai bună adaptare psihologică atunci când venitul lor a scăzut. Desfășurat în țări
precum Austria, Franța, Germania, Italia, Polonia, Rusia, Spania, Suedia, Elveția, Olanda și
105
Turcia, studiul citează din Biblie pentru a arăta modul în care iudaismul și creștinismul
promovează o convingere contrară celei conform căreia cel mai mare venit posibil ar conduce la
cea mai intensă fericire. Printre exemplele biblice utilizate în sprijinul acestei concluzii se află
învățătura lui Iisus, conform căreia sunt „fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția
cerurilor."
Uneori, lideri creștini își exprimă opinia cu privire la chestiuni de ordin financiar.
Rămânând fidel dezideratului său din momentul alegerii numelui lui Francisc de Assisi,
apărătorul săracilor, Papa Francisc nu a ezitat să le ceară liderilor lumii să pună capăt „cultului
banilor" şi să ia mai multe măsuri în sprijinul celor săraci. „Liberalizarea pieţelor a creat o
tiranie, în care oamenii sunt apreciaţi doar în funcţie de abilităţile lor de consum", a afirmat
Suveranul Pontif. Fiind convins că „banii trebuie să slujească, nu să conducă", Papa Francisc a
făcut referire la pasajul din Biblie despre „închinarea la viţelul de aur". Folosind metafora
„viţelului de aur" la care se închinau evreii în vechime, Papa i-a îndemnat pe liderii lumii să
renunţe la cultul banilor şi să aplice urgent reforme etice care să stopeze sărăcia tot mai
pregnantă din societatea noastră.
Folosind comparația dintre Italia, Spania și Portugalia, țări cu datorii foarte mari (toate
fiind catolice) și vecinii din nord, cum sunt Germania și Scandinavia (predominant protestante),
dar încă într-o stare financiară bună, ajungem la concluzia că religia stă în spatele diferenței de
educație dintre catolici și protestanți care s-a păstrat până în ziua de azi. În concluzia sa, mai
mulți protestanți au studii superioare decât catolici, fapt susținut cu mult timp înainte și în teza
lui Max Weber.
Mai vizibilă influenţa religiei asupra economiei este în domeniul eticii economice.
Chiar şi în cazul când etica economică a unei societăţi nu este dependentă nemijlocit de religie,
în ea se pot regăsi arhetipuri religioase şi de aceea se poate vorbi despre o etică creştină,
islamică sau iudaistă, de exemplu. Criterii morale şi maxime cu privire la comportamentului
economic al oamenilor în societate au fost elaborate în cadrul confesiunilor religioase, inclusiv
celor mai răspândite: creştinism, islam, hinduism, budism, confucianism. Etica economică este
influenţată în mod diferit de către diferite confesiuni religioase. De exemplu, legea islamică
(sharia) permite profitul, dar interzice dobînda. Băncile islamice nu au dreptul să acorde
106
împrumuturi cu dobîndă (riba). În schimb, sunt oferite alte produsele bancare – ihara (o formă
de leasing), musharaka (participaţie), murabaha (împărţirea profitului). Totuşi, chiar dacă
religiile fundamentează norme obligatorii vieţii economice, ele nu indică mecanisme concrete
ale realizării lor. De aceea apar diferite interpretări şi concretizării ale acestor norme în practica
economică.
Relaţia dintre economie şi religie este obiectul studiului mai multor cercetători. Astfel,
despre relaţia dintre religie şi economie se pronunţa încă în sec. XVIII teologul John Wesley
(1703-1791), fondatorul metodismului. Înţelegând că relaţia dintre domeniul religios şi cel
economic nu este unidirecţională, el a observat că succesul economic şi sporirea bunăstării tind
să conducă la o reducere a participării la viaţa religioasă şi la diminuarea a credinţei, astfel că a
concluzionat că oș creştere economică prea accentuată poate fi dăunătoare vieţii religioase şi a
început să militeze pentru utilizarea pe scară largă a câştigurilor în scopuri de binefacere.
Pentru tradiţia ortodoxă este, de exemplu, specifică atitudinea ostilă faţă de bogăţia
“păcătoasă” care este văzută ca fiind temporară şi secundară faţă de valorile religioase.
Dacă vorbim despre muncă, atitudinea faţă de ea în Biblie, este contradictorie. Pe de o
parte, munca apare ca o pedeapsă. Omul, care era în Rai, este pedepsit de Divinitate să
muncească în sudoarea frunţii. În Biblie scrie că Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Pentru că ai
ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”,
blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!
(Geneza, cap. 3, versetul 17). Pe de altă parte, munca este cinstită.
În Noul Testament se apără cei săraci şi se condamnă bogăţia. Cu toate acestea, renunţarea la proprietate
nu este obligatorie în creştinism. Acest lucru îl fac doar acele peroane care au atins deja un anumit nivel al
conştiinţei, păşesc pe calea perfecţionări spirituale, de exemplu, călugării.
Pe de altă parte, munca este considerată ca datorie sfântă. Mai mult, Biblia lansează unul din principiile
ce se va afla mai apoi prezent în mai toate şcolile socialiste şi expus de apostolul Pavel în următoarele cuvinte:
“Cel ce nu vrea să lucreze - să nu mănânce”. Tot la muncă credincioşii sânt îndemnaţi şi de Isus Hristos: “Ieşi-
va omul la locul său şi la lucrarea sa până seară”.
De exemplu, activitatea cămătărească nu este bine privită de creştinism, dar este, totuşi,
acceptată. Iar în islam această activitate este interzisă.

107
 În islam se consideră că dreptul de proprietate îi aparţine lui Allah, iar prin el –
comunităţi de musulmani. Omul se foloseşte temporar de aceste bunuri, cu acordul, şi cu ştirea
Divinităţii. Ordinea economică în islam trebuie să îmbine în sine echitatea socială şi echilibrul.
Este interesantă viziunea islamică în vederea dreptăţii economice. Cei săraci au dreptul la
o parte a bogăţiei celor bogaţi, lucru care apare sub forma de zakyat. Iar în societate, din
perspectivă islamică, sunt permise toate tipurile de activitate economică, dacă aceasta nu
dăunează intereselor comunităţii şi nu încalcă legile şi vaorile islamice.
În Coran cuvântul „muncă” se întâlneşte în 360 de ayate. Şi peste tot se vorbeşte despre
necesitatea de a munci. De accesa, islamul mai este numit religia „a acţiunii”.

108