Sunteți pe pagina 1din 2

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Basmul este o specie literară a genului epic, cu o întindere medie, de obicei în proză în
care se narează întâmplările fantastice ale personajelor supranaturale, care se sfârșesc cu
victoria binelui.

Opera „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, deoarece se cunoaște autorul, sunt
prezente probele de inițiere și formulele inițiale, mediane și finale, sunt prezente personaje cu
puteri supranaturale, iar binele iese învingător din lupta cu răul.
Opera lui Ion Creangă a apărut la data de 1 august 1877, în revista „Convorbiri
literare”.

Tema acestei opere este specifică basmului, respectiv lupta dintre bine și rău. În toată
această luptă dintre bine și rău, protagonistul se formează, reprezentând drumul inițierii sale.

Titlul conține cuvântul „povestea”, care are un sens de născocire a pățaniilor tânărului.
Tot titlul ne prezintă și numele protagonistului, Harap-Alb, cel care are parte de toate
pățaniile. Protagonistul primește acest nume atunci când se întâlnește cu Spânul, cel care îl
transformă în slujitorul său.

Autorul își exprimă viziunea cu ajutorul unei morale, aceea fiind că nu trebuie să ai
multe puteri supranaturale pentru a învinge răul, pentru a reuși și pentru a primi ajutor din
partea celor din jur, ci doar trebuie sa fii milostiv, bun, curajos, demn, respectuos și loial.

Perspectiva narativă este la persoana a treia. Naratorul heterodiegetic controlează


evenimentele dintr-o prismă interioară, „din spate” și este omniscient, dar nu și obiectiv,
deoarece intervine prin comentarii sau reflecții.

În acest basm, Ion Creangă construiește un mod de comunicare în care predomină


proverbele și zicătorile, această operă având rol moralizator. Acest limbaj face remarcată
oralitatea stilului lui Creangă, care oferă impresia unei adresări directe către un public larg.

Pentru construcția operei au fost folosite formule specifice basmului.


INCIPITUL : Basmul se deschide cu formula „Amu cică era odată”, care îl introduce pe
cititor în lumea fantasticului.
„Amu” – acest adverb este o marcă a oralității care introduce cititorul în lumea ficțiunii.
„Cică” – reprezintă nesiguranța naratorului în legătură cu veridicitatea poveștii, fiind sinonim
cu „se zice”, dar nefiind ceva concret.
„Era odată” – construcția verbului la timpul trecut cu adverbul de timp specific indică un timp
necunoscut, mitic.

Medianele „Și merg ei într-o zi, și merg ei două, și merg patruzeci și nouă” și
„Dumnezeu să ne ție ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este” mențin atenția cititorului,
făcându-l să-și dorească să afle cât mai multe despre cele întâmplate și fac trecerea dintre
secvențe.
FINALUL „Și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. Cine se duce acolo bea
și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și manâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.”, au rolul
de a aduce cititorul în timpul realității și întărește ideea de poveste.

Simbolurile: Numerele- acestea au o însemnătate magică și sunt : 3,7,9,12 și 49.


Castelul- reprezintă apărarea de primejdii. Podul reprezintă un element de legătură între lumi.
Fântâna semnifică capcana care îl transformă pe fiul de împărat în sluga spânului.

Expozițiunea: apariția eroului și descrirea curții craiului


Intriga: întâlnirea cu spânul
Desfășurarea acțiunii: rezolvarea probelor alături de ajutoarele sale
Punctul culminant: prinderea spânului, moartea lui Harap-Alb
Deznodământul: pedepsirea spânului, învierea fiului Craiului și răsplătirea acestuia.

În concluzie, binele învinge răul cu ajutorul calităților omenești precum milostivenia,


bunătatea, respectul, curajul, ceea ce înseamnă că viziunea autorului a fost împlinită.