1.

1 Definiţia circuitului integrat Circuitul integrat (CI) reprezintă o unitate constructivă

inseparabilă de microelemente interconectate electric şi plasate cu mare densitate în
volumul sau pe suprafaţa unei baze comune. CI apare ca un tot unitar din punct de
vedere al prezentării, denumirii, testării şi exploatării.

1.2 Clasificarea circuitelor integrate În prezent există o mare diversitate constructivă

şi funcţională de CI, ca urmare a necesităţii permanente de îmbunătăţire a
performanţelor, de creştere a gradului de integrare şi scădere a preţului de cost.

Cea mai mare pondere o constituie CI bazate pe proprietăţile semiconductoarelor,

dar există şi CI care lucrează pe alte principii (optoelectronice, acustoelectronice,
magnetoelectronice sau termice).

CI se pot clasifica astfel:

a) Din punct de vedere al modului de prelucrare a informaţiei.

După acest criteriu se deosebesc următoarele tipuri de CI:

• CI analogice care prelucrează semnale continue sau cu variaţie continuă în timp
sau frecvenţă şi realizează funcţii de amplificare, modulare, demodulare etc.;
• CI digitale (numerice) care prelucrează semnale discontinue ca valoare, sub formă
de nivele sau impulsuri şi realizează funcţii logice de calcul aritmetic pe bază de cod
şi/sau de memorare;
• CI de interfaţă care prelucrează atât semnale analogice cât şi numerice, conţin
convertoare analog-numerice şi numeric-analogice şi fac legătura dintre
echipamentele analogice şi cele numerice.

b) din punct de vedere al principiului de funcţionare CI pot fi: semiconductoare,

optoelectronice, acustoelectronice, magnetoelectronice, termice.

Deoarece obiectul cursului îl constituie CI analogice semiconductoare, consideraţiile

care urmează se fac pentru aceste tipuri de CI
Amplificatoare operaţionale

Sunt amplificatoare de curent continuu cu reacţie negativă interioară şi

prevăzute cu o buclă de reacţie negativă externă, care iniţial puteau executa diferite
operaţii ca: adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea, cu o constantă ( în c.c.) şi cu
extindere (în c.a.), operaţii mai complexe ca: derivare, integrare, obţinere de funcţii
logaritmice, etc.

Consideraţii generale

Amplificatoarele operaţionale (AO) pot prezenta, în general, două intrări şi două

ieşiri, putând funcţiona în următoarele variante:


cu o singură intrare şi ieşire

cu două intrări şi două ieşiri

cu două intrări şi o ieşire

+ V+

Vd A

Simbolul amplificatorului operaţional

Fig.4.1.1.

a. Intrările sunt notate cu (+) şi cu (–).

b. Aplicând un semnal pe intrarea (+), la ieşire se obţine un semnal în fază cu cel de

la intrare. Intrarea (+) numeşte neinversoare de fază.

c. Aplicând un semnal pe intrarea (–), el se regăseşte la ieşire în opoziţie de fază.

Această intrare se numeşte inversoare.

d. După cum se aplică semnalul pe una sau pe cealaltă intrare, amplificatorul se

numeşte neinversor sau inversor.
 Parametrii principali

-impedanţa de intrare teoretic infinită, practic foarte mare; curentul de intrare în AO

este teretic zero, practic foarte mic;


deriva tensiunii este nulă ( nu apare semnal la ieşire în absenţa
semnalelor de la intrare). Rezultă că tensiunea de decalaj de
intrare ( care ar trebui aplicată pentru a anula deriva) este nulă;

impedanţa de ieşire teoretic zero, practic foarte mică, deci
valoarea tensiunii de ieşire nu depinde de rezistenţa de sarcină;

amplificarea în buclă deschisă este teoretic infinită, practic
extrem de mare, ceea ce determină ca diferenţa de tensiune
între cele două intrări să fie nulă.

Tipuri de amplificatoare operaţionale

Tab.4.1.1.

Relaţia dintre
tensiunea de ieşire şi
tensiunea
Tipul circuitului Schema electronică
(tensiunile ) de
intrare

Amplificator
inversor Ue = -  Ui
Amplificator
inversor sumator Ue = -  Ui1 -
Ui2

Amplificator
neinversor Ue = ( 1 +  )Un

Amplificator
neinversor Ue = Un1 + Un2
sumator

Amplificator
diferenţial
Ue = -  Ui +

+  Un
Circuit de
integrare Ue = - 

Circuit de derivare
Ue = - RC 
Stabilizatoare de tensiune integrate

Stabilizatoarele de tensiune continuă sunt circuite electronice care au

rolul de a menţine constantă valoarea tensiunii (U 0) pe o sarcină (R), în
condiţiile în care, din diferite cauze se modifică valoarea tensiunii de la
intrarea circuitului (Ui), curentul absorbit de sarcină ( i0), sau temperatura
mediului ambiant ( T).

1. Eficienţa stabilizatorului se caracterizează prin:


coeficientul de stabilizare în tensiune (Su)

rezistenţa internă a stabilizatorului ( R0)

coeficientul de stabilizare cu temperatura ( S T)

2. Pentru ca variaţia tensiunii de ieşire să aibă valori mici, se impune ca stabilizatorul

să fie caracterizat prin valori cât mai mari ale factorului S u şi valori cât mai mici ale
factorilor R0 şi ST.

Stabilizatoare cu circuite integrate – sunt stabilizatoare de tensiune continuă

care au în componenţă un circuit integrat specializat cu rolul de a integra funcţiile
unui stabilizator liniar ( atât de stabilizare a tensiunii de pe sarcină, cât şi de
protecţie).

Scopul acestei soluţii tehnice este de a reduce numărul de componente electronice

ale schemei de stabilizare, ceea ce determină o creştere a fiabilităţii sistemului.

Tipuri

1. Stabilizator cu amplificator de eroare şi element de reglaj serie.

Funcţia de reglare este realizată prin integrarea unei scheme de stabilizator cu

amplificator de eroare şi element de reglaj serie.

La intrarea amplificatorului operaţional,

caracterizat prin factorul de amplificare în
tensiune, se aplică tensiunea de referinţă de pe
dioda Zener şi o fracţiune din tensiunea de ieşire.
Diferenţa celor două tensiuni amplificată, comandă
elementul serie de reglare constituit din tranzistor.

Fig.4.2.1.
 Elementul de referinţă este realizat cu stabilizatorul parametric format din
dioda Zener şi rezistorul R3.

În condiţiile în care amplificatorul de eroare nu lucrează ( schema este fără

reacţie), deoarece impedanţa de intrare a amplificatorului este foarte mare,
rezistoarele R1, R2 vor fi în serie şi tot grupul va fi în paralel cu rezistenţa de sarcină.

Stabilizatorul are parametrii de stabilizare determinaţi de factorul de

amplificare în tensiune al AO şi de calitatea tranzistorului regulator.

2. Stabilizatoare duale

Pe lângă stabilizatoarele de uz general se întâlnesc şi stabilizatoare

specializate, cum sunt stabilizatoarele duale. Acestea furnizează două tensiuni de
ieşire, una pozitivă şi una negativă. Schema stabilizatorului are rolul de a menţine
constantă diferenţa celor două tensiuni de ieşire
 Oscilatorul electronic este un dispozitiv electronic care transformă un curent
continuu într-un semnal oscilant de un anumit tip. Se utilizează în generatoare
electronice, în emițătoare, în radioreceptoare, în receptoare de televiziune, telefonie
mobilă, internet etc.
Din punctul de vedere al formei semnalului generat, sunt două tipuri de oscilatoare:

 oscilatoarele sinusoidale - (oscilatoare armonice) sunt de tip "feedback

acordat LC" sau "feedback acordat RC" și generează o formă de undă
pur sinusoidală, care are amplitudine și frecvență constante.
 oscilatoare ne-sinusoidale - (oscilatoare de relaxare) generează forme
complexe de unde nesinusoidale, care se schimbă foarte rapid de la o
condiție de stabilitate la alta, cum ar fi "unda pătrată", "unda triunghiulară"
sau "unda dinți de fierăstrău".
După tipul circuitului de reacție, oscilatoarele pot fi:

 oscilator LC: cuadripolul de reacție este un circuit LC; se utilizează în

instalații de radioemisie.
 oscilator RC: rețeaua de reacție constituită
din rezistoare și condensatoare conectate într-un mod specific; se
utilizează în domeniul de joasă frecvență.
 oscilator cu cuarț: oscilator electromecanic, având sistemul oscilant format
dintr-un corp cu proprietăți piezoelectrice, de obicei un cristal de cuarț,
fiind utilizat la generatoarele de radiofrecvență, cu frecvență fixă,
la emițătoare, la sincrogeneratoarele din televiziune.
 oscilator magnetostrictiv: utilizează fenomenul de magnetostricțiune.