CUCOANA LEONORA

Găina poate să trăiască două luni de zile fără să mănânce şi să bea

absolut nimic! N-aş fi crezut dacă aş fi citit într-o carte şi dacă n-aş fi
văzut cu ochii mei. Am văzut când şedeam la cucoana Leonora.
Cucoana Leonora este fosta mea proprietăreasă de casă. În Bucureş
ti nu se văd fiinţe ca cucoana Leonora; trebuie să le cauţi în oraşe
de provincie, şi în oraşe ca al nostru, cu trecut istoric.
Genealogia cucoanei Leonorei trebuie s-o asculţi din gura ei, întâi
pentru că spusă de dânsa are un haz care nu se poate da cu condeiul,
şi apoi pentru că nu cred să mai fie o a doua minte în care să poată
încăpea atâţia Strâmbeni şi Nisipeni — că se trage din neamul
Nisipenilor
şi al Strâmbenilor — câţi încap în mintea cucoanei Leonorei. E
ceva de speriat! Negoiţă Strâmbeanu, Radu Strâmbeanu, Dinu
Strâmbeanu,
în tot vreo şaizeci de Strâmbeni; şi tot aşa, Elena Nisipenca,
Luxandra Nisipenca, Tudorache Nisipeanu, în tot vreo şaizeci de
Nisipeni.
Desfid pe orişicare să asculte pe cucoana Leonora vorbindu-i despre
măreţia stinsului ei neam, fără să se simtă în pragul nebuniei — şi
numai Dumnezeu şi cu mine ştim de câte ori m-a nimicit cu această
istorisire.
Când cu gândul nu gândeam, mă prindea, şi după un ceas de
tulburare, invariabil, mă lua de mână, mă ducea în poartă şi cu un
gest larg cu care îmbrăţişa toată linia de munţi violeţi din zare: “Vezi
dumneata toţi munţii ăia? toţi au fost ai noştri odată!”
La urmă găsisem un leac contra atacurilor ei. Îmi compuneam din
I. Al. Brătescu-Voineşti
Ce face cucoana Leonora? Face multe lucruri, aşa de multe, încât
După îngrijirea lighioanelor, cucoana Leonora diretică, împreună
132
odaie o figură preocupată şi ieşeam repede, ca unul care n-are nici o
clipă de pierdut.
Văduva lui Alecu Nisipeanu, ultimul Nisipeanu, fost prezident al
tribunalului, astăzi cucoana Leonora este o femeie de vreo şaptezeci
de ani, oacheşă, cu părul încă negru, cu ceva bărbătesc în voce şi în
faţă — trăind, împreună cu Maria, slujnică bătrână, din chiria pe care
o primeşte pe odăiţele inchiriate cu luna magistraţilor becheri.
adeseori am auzit-o plângându-se că e ziua mică.
Mai întâi, cum se scoală de dimineaţă, îşi scutură una câte una
cărţile de rugăciuni şi icoanele, închinându-se, ocupaţie care durează
două ceasuri; pe urmă vede de lighioni: sumedenie de găini,
sumedenie
de raţe, nu ştiu câte gâşte, două pisici, doi căţei — unul de curte
şi altul de casă —, doi canari şi o privighetoare.
Ca şi cucoana Leonora, fiecare lighioană îşi are genealogia ei. Aşa,
canarii sunt din prăsila lui Iancu Cornoveanu, vestit pentru canari;
unul
din câini, Garsonică, ăl de curte, este nepot de frate al vestitului
Osman, adus de “dumnealui” de la Braşov; iar căţelul din casă,
Bijulică,
este strănepot al altui Bijulică, dăruit cucoanei Leonora de Hristache
Mincu, în vremea când era prefect.
cu Maria, odăile chiriaşilor, şi le diretică, nu glumă; fiecare lucruşor e
scuturat, şters şi frecat cu cea mai mare sfinţenie. După-prânz,
cucoana
Leonora fabrică şi împarte doftorii fără parale, “pentru sufletul
răposaţilor”. Cunoaşte de la mamă-sa nişte leacuri tainice, care fac
minuni. Prafuri pentru albeaţă, apă pentru umflături, alifie pentru
arsură, alifie pentru tăietură, fel de fel de leacuri, dintre care cel mai
ciudat este următorul: unsoare contra reumatismului. “Iei un arici viu,
mă-nţelegi? Îl bagi într-o oală smălţuită, umpli oala cu untdelemn şi-l
fierbi — trebuie să ştii — până când se topeşte ariciul şi pe urmă cu
untdelemn de ăla te freci seara bine-bine pe unde te doare.”
Joia, în ziua de obor săptămânal, când vin ţăranii din tot judeţul
la târg, curtea cucoanei Leonora se umple de bolnavi de ochi — şi ori
Întuneric şi lumină 133
o fi fost întâmplare, ori că prafurile sunt cu adevărat bune, dar tot
oraşul cunoaşte pe colonelul care era să-şi piarză vederea şi, după ce
s-a căutat în zadar cu toţi doftorii, s-a vindecat cu prafurile cucoanei
Leonora.
Mai face ceva cucoana Leonora. De pe la cinci după-amiază până
când nu se mai vede, lucrează la ciorapi pe scară şi răspunde la
saluturile trecătorilor; iar dacă vreunul are norocul de a intra în vorbă
cu dânsa, s-a dus! Îl prinde şi nu-i dă drumul decât după ce l-a ameţit
cu vorba, sărind de la una la alta, pe nerăsuflate:
— Ce să fac? Ia cu necazurile, că am pierdut un chiriaş — trebuie
să ştii — nepreţuit, nepreţuit! Am mai avut chiriaşi, de! dumneata
trebuie să ştii, că eşti d-aci — am avut pe colonelul, am avut pe
Vasiliadi, am avut pe ăsta — cum îi zice?... care mi se pare că e
preşedinte la Ploieşti... care a luat pe fata lu doctoru ăla... ăsta... de
are un frate general. Şi cum îţi spui, că încă bietul Nisipeanu
întotdeauna
îmi zicea: “Ce noroc ai tu, Leonoro, tot de chiriaşi buni”... Şi
atunci am stăruit eu de dumnealui de am făcut aste două odăiţe; dar
m-am stins! Că zicea dumnealui: “Ce o să fie? trei-patru sute de lei”...
şi când colo — trebuie să ştii — am cheltuit de m-am stins, că le-am
făcut pivniţă dedesubt. Să vii numai de-a minune să-ţi arăt, să vezi
grinzi... ia te uită aici... ia poftim grosime... Şi numai stejar adevărat.
Că aşa am fost învăţaţi, ori faci, ori nu faci. Bietul tata când le-a
reparat
p-ale vechi, cât crezi că a cheltuit?... că acum dumneata trebuie să ştii
cum eram noi altădată. Moşu-meu Dinu Strâmbeanu...
Şi de aici încolo genealogia, care ţine mai bine de un ceas şi care
se termină ducând pe bietul ascultător la poartă, de unde cu un gest
larg, care îmbrăţişează toţi munţii violeţi din zare: “Vezi dumneata,
toţi munţii ăia? toţi au fost ai noştri odată“.
Asta e cucoana Leonora.
O să zici că nu e nimic şi că tot ce face dânsa n-are nici o însemnă
tate. Negreşit, dacă pui alături, în clipa asta, faptele ei cu faptele
vreunui mare învăţat, ori mare cârmuitor, o să găseşti o mare
deosebire
între ele. Dar când îţi vei aduce aminte de atâtea împărăţii mari,
I. Al. Brătescu-Voineşti
Umblând azi prin magazie, ce să vezi? găina prinsă între lemne —
În sfârşit, Maria aduce găina. Era în adevăr o arătare: fulgi căzuţi,
134
întemeiate cu vărsări de sânge, din a căror măreţie n-au mai rămas
decât câteva pietre ştirbite de pe care se căznesc cărturarii să
silabisească
fala trecută; când te gândeşti la atâtea credinţe, atâtea adevă-
ruri pentru care s-au jertfit mii de vieţi şi de care astăzi zâmbeşti ca
de-o copilărie; când, privind cerul într-o noapte senină, te vei gândi
la miile de lumi care se nasc şi mor în văzduh, o să pricepi ce grozav
de strânsă rudenie e între ocupaţiile cucoanei Leonora şi frământările
celui mai mare geniu...
Bag însă de seamă că am uitat găina care trăieşte două luni fără să
bea şi fără să mănânce.
Într-o zi, cucoana Leonora, măcar că-mi compusesem o figură
preocupată, mă prinde şi începe:
— Domnule Ionescule, dar când ţi-oi spune una mai lată? Barbara
Ulbricht în casa mea, nu altceva! Barbara Ulbricht!! Ştii găina care o
pierdusem acum două luni — de credeam că mi-a mâncat-o câinele
dumitale — că am intrat şi în păcat de bănuială. Am căutat-o —
trebuie
să ştii — şi eu, şi Maria, de am înnebunit. Ce prin coteţ, ce prin pod,
ce prin pivniţă. Am trimis la vecini — trebuie să ştii; am trimis peste
drum la madama... Nu e şi nu e... Ei! am crezut la urmă, Doamne,
iartă-
mă! că mi-a mâncat-o câinele dumitale. Domnule Ionesculce, stai să
vezi cât e de lată!
se surpaseră lemnele pe ea — şi vie!!! Pricepi dumneata? Două luni
de zile de când stă ea acolo, nemâncată, nebăută. Nici nu ştiu ce să
fac: să-i dau de mâncare, să nu-i dau?... de două luni de când stomacul
ei n-a mai honipsit nimic! S-o vezi prapădită, s-o vezi slabă!... Barbara
Ulbricht, nu altceva. Mario! ia adu găina încoa... Mi-e şi frică de ea...
Asta e arătare... mare arătare...
piele şi os, creasta şi bărbia galbene, ochii mari-mari, sticloşi, cu o
privire de nebun, brr! — într-un cuvânt, vorba cucoanei Leonorei:
“Barbara Ulbricht, nu altceva”.