INSPECŢIE

De opt zile nu scădeau zgomotul şi învălmăşeala în compania a II-a,

de focul inspecţiei, “inspecţie de dom’ colonel”, care era să fie joi.
Plesneau palmele ca bicele în ajunul lui Sfântu Vasile, şi de ai fi
stat mai deoparte, ţi s-ar fi părut că bate saltelele în companie: şi erau
palme-n faţă, pumni în piept şi în spate.
O inspecţie de colonel nu-i lucru de glumă, şi sergentul-major se
jurase să-i radă mustaţa, dacă nu l-o omorî pe ăl de-o ieşi cu ceva rău
la inspecţie: “Mai bine să-şi ia lumea-n cap de pe acum”.
Din ziua aceea nu mai încetau “Dumnezeii, Cristoşii, îngerii,
luceferii şi porumbiţele negre, care cântă deşteptarea pe catapeteazma
cerului”, din gura gradelor, toţi ovrei din fundul Moldovei, după cum
îi arătau numele: Calman, Faibici, Pobliker Avram, Rozman Nathan,
Haimovici Hună, Katz Leiba. Şi nu era curăţenia efectelor şi a muni-
ţiilor, nici instrucţia care ameţea pe bieţii soldaţi, ci teoria “grea di
foc”,
mai ales explicată de cine o pricepea mai puţin: “Să se lupte cu
bărbăţie
şi cu abnegaţiune”.
— Trăiţi, dom’ căprar Faibici!
— Ce e?
— Şi va sî dzică abnegaţiuni?
Iar interpelatul Faibici explică, strâmbându-se ca şi cum ar vrea să
ridice un munte, că “abnegaţiune este asta.. ăla... cum să zic?... când
adică cineva... în sfârşitââ, abnegaţiune... ab-ne-gaţi-une!...”
Soldaţii au priceput de n-ai văzut; iar cel care nu pricepe, capătă,
“pentru că nu are bunăvoinţă“, patru teci de baionetă, în urma cărora
e pe deplin lămurit.
I. Al. Brătescu-Voineşti
Cei slabi la instrucţie fac mânuirea armei lângă uşa de intrare,
Au făcut bieţii creştini bătături în palme trântindu-le de arme, şi
O! de-ar putea să zugrăvească un pictor jalea idioată din ochii
“Maiorul are... are... maiorul are...”
E soldatul A Mărini Ion, venit de două zile, un ţigan recrutat
— Lungu Ion! spune tu: ce are maiorul?
Lungu Ion, un japlan de două ori mai înalt decât A Mărini şi isteţ
106
În alt colţ al camerei, Rozman Nathan explică la câţiva, după livret,
că fiecare soldat are drept la elementele următoare:
“O mie o sută treizeci de grame de pâine”; şi toţi zic în cor: “O mie
o sută treizeci di grami di pâni”; “Şapte sute de grame de pesmeţi”; şi
iar zic cu toţii în cor: “Şăpti suti di grami di pesmeţ”; până la cel din
urmă element: “şăsi centilitri di rachiu, tăria paisprece gradi”, după
care o iau iar de la început: “o mie o sută treizeci di grami di pâni...”
Ciofu Ion are drept, după fiecare citire, deşi asta nu e trecut în livret,
la cinci-şase ghionţi în fălci, pentru că nu zice tare.
comandaţi de Pobliker, care le explică fiecare mişcare, ridicând glasul
treptat, ca să ridice arma cu aşa tărie în sus, “încât să ţi se pară... că
dacă n-ai apuca-o cu mâna stângă! ar zbura în sus! ar trece prin tavan!
şi s-ar duce în slava cerului!”
Pobliker tot îi bate — “nu l-ar mai răbda Maica Precista!”, cum zice
Coţofrea, — pentru cuvântul că sunt moi: “moale, băiete, moale!”
recruţilor pe care îi bate sergentul Haimovici, pentru că nu pot ţine
minte “ce are generalul”, ori “cine comandă corpul al 2-lea de
armată!”
Pe banca lungă pe care stau ghemuiţi unul într-altul, trişti şi prostiţi
de frică, îţi aduc aminte puii golaşi de porumbel.
împotriva legii, neavând decât 18 ani, slab, cu ochii bolboşaţi şi plini
de lacrimi şi stângaci în tunica cu mâneci de-o palmă mai lungi decât
braţele lui.
cum n-a mai fost recrut, după spusa aghiotantului îmbătrânit în
armată, răspunde ce are maiorul, în urma cărui răspuns sergentul
Haimovici îi porunceşte să dea lui A Mărini două palme, ca să nu mai
Întuneric şi lumină
în cameră, să stupi pi gios, or să svârli capt’i di sigare...
107
uite; — şi de frică să nu le capete el, Lungu dă două palme ţiganului,
care le rabdă şi trece la loc, ameţit, cu faţa aprinsă, cu ochii roşiţi.
Şi fac un zgomot asurzitor, un balamuc întreg, o învălmăşeală care
te ameţeşte, atâtea trosnete de palme şi atâtea glasuri care spun în
acelaşi timp:
— Duc arma-n sus cu mâna dreaptă până în dreptul ochilor, o prinz
cu cea stângă, de sub înălţător...
— Când ţi-oi da una zici că n-ai noroc!...
— ... Nu îngădui pi nimini să-şi scut’re ciubot’le di colb ori di omăt
— Nu mai fac, trăâţi dom’ căprar, iertaţi-mă, aşa vă rog...
— Iar pi guler şi pe manşetri, brodaţi în chip din frunzi di stijar...
Din colţul în care stă, despărţit de toţi cei ce-l înconjoară, Ionescu
Teodor, bacalaureatul companiei, priveşte cu băgare de seamă tot ce
se întâmplă împrejurul lui, căci vrea să descrie, într-o scrisoare, unui
prieten al său, inspecţia.
Din părinţi săraci, n-avea ca să se întreţie în Bucureşti decât două
meditaţii, care abia îi aduceau suma de nouăzeci de lei pe lună, din
care trebuia să plătească mâncare, casă, lumină şi în sfârşit toate
nevoile pe care trebuie să le împaci, ca s-o poţi duce de azi până
mâine;
— când într-o zi un ordin, care suna că bacalaureaţii să fie
încazarmaţi,
îl făcu să-şi piardă meditaţiile, iar de atunci dormea şi mânca la
cazarmă.
În primele zile de revoltă, căuta să se împotrivească tuturor prostiilor
la care i se poruncea să se supună orbeşte; în urmă însă, încet, încet,
se obişnuise şi privea cu ochi fireşti toate câte i se întâmplau. Şi i se
întâmplaseră atât de multe!
Aşa, într-o zi, trimis ordonanţă la un general din garnizoană,
trebuise să rabde şi să nu sufle, când doamna generalului i-a întins
cizmele: “Băiete, fă astea”; iar la codeala lui, către fie-sa:
“Regardezmoi
quels yeux d’idiot il fait”.
Altă dată maiorul, “un reglement ambulant”, cum îşi zicea singur,
I. Al. Brătescu-Voineşti
Îşi pusese inima toată în scrisoarea aceea în care arăta nenorocita
Eu nu m-am sculat, ci, din patul de deasupra, în care eram culcat,
108
l-a înjurat şi lovit în front, pentru că “ticălosul” călca în tocuri, pe când
în reglement stă scris să calci pe talpă.
Dar scrisoarea... scrisoarea adresată colonelului!... Un adevărat
model de scrisoare înţeleaptă, — nicidecum în stil milităresc, căci cum
zicea la început: “Nu ştiu să scriu, domnule colonel, decât cum scrie
un om cinstit şi raţional unui alt om cinstit, raţional şi mai în vârstă
decât dânsul...”
lui stare, cu rugăciunea de a-i lăsa libere ceasurile în care să-şi poată
da lecţiile.
Fusese chemat la cancelarie a doua zi şi, pentru lipsă de cuviinţă,
pedepsit cu patru zile de arest, urcat în urmă la şase, pentru că, ieşind,
trântise uşa, strigând: “Am stricat orzul pe gâşte”.
Şi altele... şi câte!...
E unu după miezul nopţii, şi în companie dorm toţi, afară de
schimbul al doilea, care se plimbă printre paturi, cu paşi rari şi
zgomotoşi în tăcerea nopţii, şi de bacalaureatul Ionescu, care scrie
prietenului său Genuleanu, inspecţia de cu ziuă.
A stat multă vreme în faţa hârtiei albe, neştiind de unde să înceapă,
până când atâtea câte avea de spus s-au aşezat, s-au grupat, s-au clasat;
iar acum îi zboară condeiul pe hârtie, cum se întâmplă întotdeauna
când ai multe de scris:
“...fericit dacă aş putea să ţi le scriu pe jumătate de cum le-am
văzut. Ca să încep cu începutul, trebuie să-ţi spui că nu era decât două
după miezul nopţii, când nu mai dormea nici un soldat, deşteptaţi de
gurile şi tecile de baionetă ale sergenţilor Katz Leiba şi Rozman
Nathan,
amândoi ovrei cu tipuri clasice. Cel dintâi, cu trupul lung, cu faţa
lungă,
cu nasul lung, adevăratul tip de “ovrei fără dughiană“, cum zic
soldaţii;
cel de-al doilea, fără un fir de gene, scurt şi pe atât de gras şi rotund,
pe cât cel dintâi e de slab şi de osos: “ovrei cu dughiană“.
mă sileam să-mi întipăresc bine în minte toate scenele comediei ce
avea
să se joace. Nu mi-a scăpat nimic din vedere: nici învălmăşeala
bieţilor
Întuneric şi lumină 109
oameni, ameţiţi încă de somn, nici strigătul ascuţit al gradelor, nici
înjurăturile, nici bătăile... nu mi-a scăpat nimic; dar pas’ să le descrii,
când dau toate năvală la vârful condeiului.
Nu, eu sunt încredinţat că, dacă tu, sau eu, sau orice om cu toată
mintea, ar fi ştiut că e foc în odaia vecină, n-ar fi dat mai mult zor
decât toţi oamenii aceştia; şi dacă în nici o altă împrejurare, apoi în
aceasta m-am încredinţat de adevărul proverbului: “graba strică
treaba”, la vederea atâtor ciocniri între oameni, atâtor cizme, perii,
baionete, căzute din mâini, nefiind bine apucate, din grabă, atâtor
răsturnări de cutii de vax peste “efecte” spălate şi albite ca fuiorul, şi
atâtor lovituri căpătate, pe nedrept, tot din grabă.
Cum ţi-ai putea tu face o idee de cele ce s-au întâmplat azi-noapte,
dacă celor, ce-ţi scriu, înşirate şi spuse, le lipseşte viaţa şi efectul
ansamblului. Trebuie să vezi în acelaşi timp, dintr-o singură privire,
cinci-şase soldaţi în cămăşi, aşezându-şi efectele pe paturi în ordinea
prescrisă de reglement; alţi opt-nouă, în deosebite poziţii, văxuind
cizmele; alţii măturând îndoiţi printre paturi; şapte-opt frecând cu
furie baionete ori nasturi, pentru ca să-i facă “luceafăr”; alţi câţiva
“înseriind” cămăşi, cearceafuri, pântecare, mănuşi: “garnitura de
serviciu, G.S., anul atâta, luna atâta, matricolul atâta, seria atâta”.
Trebuie să vezi pe caporalul magazioner, în faţa unui lighean plin
cu cărbuni, în care sunt înfipte tiparele de litere şi cifre pentru
însemnarea cizmelor; iar împrejurul lui zece soldaţi, nerăbdători ca
să le vie rândul.
Să mai vezi pe fruntaşul Toma Gheorghe, bărbierul companiei,
răzând pe un biet creştin, care nu i-a făcut nimic şi care, sub jupuirea
briciului, cu care au mai fost raşi încă patruzeci înaintea lui, se
strâmbă
de crezi că-i smulge părul fir cu fir; pe când bărbierul, un mucalit, îl
consolează în râsul celor dimprejur: “ceasu’ rău, băieţaş; ce vrei să
faci?
ceasu’ rău”.
Să mai auzi şi fâşâiturile periilor, ţăcăniturile armelor, pocnetul
deschis şi cinstit al palmelor, bufnetul mut şi înfundat al pumnilor,
înjurăturile doveditoare de-o bogată imaginaţie şi de-o minuţioasă
I. Al. Brătescu-Voineşti 110
cunoştinţă într-ale lucrurilor sfinte, ale celor care dau, şi sughiţul,
oftatul sau vaietul celor care primesc; şi atunci o să ai o deplină idee
de ce va să zică o pregătire de inspecţie de “dom’ colonel”.
Trei ceasuri, de când, la marginea paturilor, pe două rânduri, unul
la dreapta şi altul la stânga, stau soldaţii în “repaos pe loc”.
Pe-o masă de o parte, aproape de uşă, sunt aşezate registrele
companiei: “de detaliu, de pedepse, de soldă“, toate; iar pe paturi,
întro
ordine perfectă, muniţiile oamenilor complete şi îngrijite ca de
inspecţie; nu lipseşte nici unuia nimic: cuţit, furculiţă, foarfece,
rufărie,
curelărie, — “tăti şeli” — cum zic ei, toţi moldovenii.
Afară e un soare frumos de primăvară, care, intrând prin cele şase
ferestre ale companiei, face şase fâşii de lumină, în care se joacă
grăunţi
sclipitori de praf.
Ar fi o frumuseţe curăţenia camerei şi ordinea care domneşte în
toate câte-ţi vede ochiul, dacă ai putea uita cum s-au făcut şi cu preţul
a câtor necazuri!
— A! dar ce face colonelul? Sunt ceasurile nouă şi n-o să mai aibă
vreme să inspecteze.
— Atât mai bine! o să-i dea rasol.
Vorbeşte căpitanul cu locotenentul, pe când soldaţii îşi schimbă
picioarele de oboseală, rezemându-se când pe dreptul, când pe stângul.
Sergentul-major raportează căpitanului că ordonanţa dlui
sublocotenent
n-a venit.
— Cum se poate?! Unde e sublocotenentul? Şi zărind pe
sublocotenent,
începe un ţipăt, un răcnet, de-ai fi crezut că o să-i vie ceva:
— Domnule! Întotdeauna neglijent! O să mă omori!... o să mă
omori!... Unde-ţi e, domnule, ordonanţa?...
— De unde vrei să ştiu eu, domnule căpitan?
— Cum?!
Noroc că a ţipat aşa de tare încât s-a înecat, căci poate mai ţinea
aşa încă cine ştie câtă vreme. Un soldat, trimis în goană, a adus
ordonanţa în cinci minute.
— Unde ai fost? îl întreabă locotenentul.
Întuneric şi lumină 111
— Să trăiţi, domnule locotenent, m-a ţinut cucoana, mama lui dom’
sublocotenent.
Am numărat într-adins câte palme i-a dat locotenentul: patruzeci
şi trei! În sfârşit, la zece fără câteva minute, după o aşteptare în
picioare de atâtea ceasuri, căpitanul, care şedea lângă uşă, strigă: “La
rând, drepţi!”
Colonelul!... A!... ba nu... locotenentul-colonel vine să ordone
căpitanului să dea drumul oamenilor... Colonelul nu poate veni...
inspecţia va avea loc după-amiază, de la două la patru.
Să nu-ţi închipui, dragul meu, că născocesc ceva din capul meu sau
că ţi-am spus până acum măcar un cuvânt neadevărat; trebuind să
întorc pagina, recitii ceea ce am scris şi mă încredinţai că indignarea
mea nu a exagerat nimic.
Acum, îţi închipui poate că, la venirea colonelului după-amiază,
când soldaţii erau gata pentru sosirea lui de două ceasuri, s-au petrecut
lucruri grozave. Cum te-nşeli! Ridiculus mus.
A intrat în cameră, cum intră orice om în orice cameră, cu deosebire
că, la păşirea pragului, căpitanul a strigat cât l-a ţinut gura: “La rând,
drepţi!”
Colonelul, foarte frumos bărbat, însoţit de un câine şi mai frumos,
“Basta a lui dom’ colonel”, şi urmat de căpitanul, a mers până în
fundul
odăii lungi, până în dreptul sobei model Crăiniceanu, s-au întors până
în celalt cap al odăii, în dreptul altei sobe model Crăinceanu; a mers
aşa de patru ori de la o sobă la alta, privind când pe dreapta, când pe
stânga şi, având necontenit la doi paşi în urmă pe căpitan, care se ţinea
după dânsul ca acul busolei după nord.
Era atâta tăcere şi atât de încremeniţi stau oamenii, încât — n-o
să mă crezi — Basta a rămas în loc, s-a uitat la dreapta, s-a uitat la
stânga şi s-a tras înapoi înfricoşat şi urlând.
La mijlocul celei de-a patra preumblări între cele două sobe model
Crăiniceanu, colonelul s-a oprit în dreptul toboşarului Bisoc Anton,
i-a dus mâna la cravată şi, fără nici o sforţare, i-a scos gulerul până
I. Al. Brătescu-Voineşti
Te rog, răspunde-mi că eu am dreptate, că ei sunt nebuni, pentru
112
deasupra capului şi i-a dat drumul. În tăcerea odăii, parc-ar fi căzut
un bolovan!
S-a mai oprit colonelul în dreptul lui Coţofrea, pe care l-a întrebat
datoriile plantonului şi ce este jurământul, întrebări la care Coţofrea
a răspuns ca un fonograf, dar de vreo două sute de ori mai tare.
Şi s-a mai oprit colonelul în dreptul lui Biguci Vasile, care n-a ştiut
să răspundă la întrebarea: “Ce să dă în primire unei sentinele?” —
după
care nerăspuns, colonelul s-a mai preumblat o dată de la o sobă la alta,
şi-a fluierat câinele şi a ieşit urmărit de privirile a 90 de oameni
împietriţi.
Asta a fost inspecţia! Iată acum sfârşitul ei:
Sergentul-major a explicat lui Biguci că unei sentinele i se dă în
primire onor, foc şi zgomot, şi pentru ca să le poată mai bine ţine
minte,
după ce i-a spus că onor n-are la îndemână, i-a dat vreo zece palme,
întrebându-l, după fiecare, dacă a văzut foc şi dacă a auzit zgomot.
A! mă-nţelegi tu, dragul meu, că dacă râz e pentru ca să nu plâng,
că dacă-ţi scriu pe un ton glumeţ, e pentru că nu găsesc tonul destul
de trist, în care să-ţi pot scrie ticăloşiile văzute. Da, au fost bătuţi,
înjuraţi, hărţuiţi opt zile de-a rândul, pentru atâta cât citişi.
a-mi scoate din minte bănuiala că poate au dreptate ei, care sunt mai
mulţi şi că atunci nebunul sunt eu.
Trebuie să fie târziu, căci s-a schimbat de mult schimbul al doilea.
Îţi scriu cu geamurile deschise peste un tablou de o frumuseţe
uimitoare. De aici, de la înălţime, se vede tot Bucureştiul, atât de
zgomotos ziua şi acum atât de tăcut, încât se aude o cucuvaie plângând
dincolo de gârlă, la vechiul spital militar. E o lună pe cer cum parcă
niciodată n-am văzut, pentru că poate niciodată nu m-am găsit într-o
stare sufletească mai ciudată decât aceea în care mă găsesc acum: simt
că mă înnebuneşte liniştea, cuminţenia şi regularitatea cu care se
mişcă
atâtea mii de lumi imense care strălucesc în sus, puse alăturea de
zgomotul şi de învălmăşeala de acum douăzeci şi patru de ceasuri a
ăstor furnici care dorm.
Întuneric şi lumină
Te las, nu ştiu de ce-mi vine să plâng.
113
Dorm... şi recrutul A Sandi Ioan Văduva zâmbeşte visând... Cine
ştie?... poate visează vreo staţie mică de drum-de-fier din fundul
Moldovei... Un tren care porneşte cu dânsul... pe peronul gării o
femeie
bătrână plânge, fâlfâind în mână un ştergar alb... toate astea, văzute
într-un apus de zi de vară.
Teodor”