ANCORATĂ ÎNTRE SAT ȘI ORAȘ

Despre mine

Sunt un personaj real. Respir, râd, plâng și zdrobesc în minte, ca boabele de strugure,
toate momentele care mi-ar putea aduce acea fericire, doar ca să culeg roadele cele dulci la final.
Eu le numesc amintiri, amintiri plăcute. Sunt simplă, cel puțin eu așa vreau să cred. Sunt o
umbră, dar și o ființă care vrea să capete mii de culori, în jurul oamenilor. Să mă simt prezentă în
viețile tuturor, dar în stilul meu.
Mi-am pus mereu semne de întrebare legate de viață. Mă opream într-un punct, undeva
prin mijlocul naturii. Întregul meu corp rămânea încleștat precum o statuie, singurele organe care
mai dădeau semne de viață erau ochii și urechile, cu ajutorul cărora priveam și ascultam absolut
tot ce mă înconjura.
Mi-am iubit copilăria, partea sălbatică din ea. Am avut norocul să îmi creez cele mai
naturale și mai frumoase amintiri, în satul bunicilor mei dragi. Sinceră să fiu, m-am simțit în
totalitate liberă acolo și dezlegată ca un pui de leu. Știam că bunica mea avea să fie persoana care
îmi oferă protecție maximă. A fost dintotdeauna pentru mine, un geniu nedescoperit de către
societate și un suflet blând, care a îndurat mii de lacrimi.
Din sutele de ore petrecute alături de ea, mi-am dat seama cât de norocoasă sunt și mi-am
repetat zilnic, ca o rugăciune neîntreruptă, faptul că, viața mea nu se va sfârși cu același destin
crud. Din lada ei adâncă de poze, aranjate în mod atent, ca într-o expoziție de tablouri, și-a scos
în față o parte din amintiri. Și așa a început iubirea mea pentru povești și poezii.
Sunt ferm convinsă că toți ați prins șansa de a admira ploile de vară. Acele ploi care
umpleau toate șanțurile din fața caselor și care formau un fluviu în curte. Îmi imaginam fel și fel
de aventuri pe mare, la modul în care pietrele se restogoleau de la puterea nemiloasă a apei, cum
furnicile și toate insectele care trăiau pe pământ, erau cei mai iscusiți marinari. Stăteam mereu pe
patul bunicului meu, locul său de odihnă, dar și spațiul meu de reculegere.
Mă izbeam tot timpul cu ochii de aceleași obiecte mult adorate de către el. Vechiul radio
și 2 bomboane, pe jumătate mâncate, așezate pe o batistă. Pe perete, se risipea munca bunicii
mele, din zilele geroase de iarnă. Un țol viu colorat, aspru la atingere dar aievea unui curcubeu,
care s-a rătăcit în bucătăria lor și care nu a mai avut șanse de scăpare.
În spatele său, se regăsea un loc secret de-al bunicului, unde ascundea nenumărate
obiecte și nu în ultimul rând, medicamentul său favorit. Veșnica sticlă de albastru de metil, pe
care o folosea în calitate de poțiune magică, atunci când, în mod subit, apărea câte o rană la
nivelul pielii. Un fel de paracetamol al zilelor noastre.
Vis-a-vis de pat se afla o masă și tradiționala sobă care a fost mereu plină de
mâncărurile ,,exotice” ale bunicii mele. În după-amiezile istovitoare de vară, aveam prilejul și
onoarea de a mai stoarce câte o poveste din colecția ei veritabilă, în timp ce îmi pregătea
mâncarea mea favorită.
 La ea nu a existat niciodată fraza: ,,mănânci ce îți ofer eu” ci trebuia să ne întrebe pe
mine și pe frații mei, ca la un restaurant de lux, care ne sunt poftele. Mi-a plăcut mereu să înfulec
o plăcintă cu brânză, proaspăt făcută, în fiecare sâmbătă. Era ca un fel de premiu bine meritat
după o săptămână întreagă de muncă intensă. Mă așezam pe pragul ușii din bucătărie, cu
picioarele pe unica treaptă acoperită cu un țol curat și ciuguleam mai întâi brânza fierbinte din
interiorul plăcintei, uitându-mă nedumerită la ochii găinelor, rațelor, cocoșilor dar și a curcilor
care își făceau apariția ca la cursele de mașini.
Eram cu toții în prag de sărbătoare și totul se datora aurului meu veritabil, care a purtat
ani la rând numele de mamă. Era mamă, bunică, educatoare, partener de joacă, un fel de carte
magică pe care o puteai deschide și atinge. Și încă este!
Pe chipul ei blând se adăpostesc două perle verzi în jurul cărora sunt trasate cu un creion
al vieții câteva zeci de linii. N-am stat niciodată să i le număr ci aveam o mai mare preocupare și
o credință ridicolă că i le voi putea astupa cu sărutările mele inepuizabile.
Era o zi simplă de joi, ploua neîntrerupt iar eu, alături de ea stăteam în casă. Eram doar
noi două și preț de câteva secunde se așternuse o liniște totală în casă. Mă uitam nestingherită în
fiecare colț al camerei, în căutare de activități. Să mă apuc de scris o compunere? Să inventez un
joc? Și cine avea să se joace cu mine? Frații mei sunt la oraș iar eu aici...
Bunica se apucase de împletit o pereche de ciorapi pentru iarnă, iar eu mă uitam cum i
se încâlcesc degetele, printre acele firicele de lână, care semănau cu niște paste lungi, adunate
sub forma unui ghem.
Și din poftă de creație și dorința de a păși către calea lucrului manual, mi-am rugat în
șoaptă bunica, dacă s-ar putea opri de dragul meu, din munca ei și să îmi deseneze câteva flori pe
o bucată de material, iar eu să le ofer culoare cu ajutorul unui ac și a câtorva papiote de ață,
primite de la mama mea. Mă uitam cu un zâmbet larg, pe buzele mele mici și subțiri, cum
culoarea cerului căpăta forme pe acea bucată de material, de un alb imaculat. Mai aveam puțin și
îmi spuneam în gând că ele sunt pe cât se poate de reale, chiar dacă totul se întâmpla așa, doar în
mintea mea.
Ploaia era atât de intensă încât, auzeam fiecare țiglă care acoperea casa. Era o bătălie
între cer și Pământ, de unde cerul nu avea cum să învingă din pricina setei, pe care plantele, din
imensa grădină o aveau.
Mi-am potrivit grosimea aței și am trecut-o prin acul subțire cu mare atenție. Era un
adevărat succes să nimerești acea gaură mică din prima. Ai fi zis că îți trebuie cu adevărat multă
experiență și precizie, ca să nu dai greș. Și m-am apucat de treabă. Pas cu pas, am început să
desenez tulpina cea verde a florilor și să conturez fruzele lor. Pe urmă, mi-am înălțat acul către
partea de sus a materialului și l-am unduit în cel mai rafinat mod posibil, încât să pășesc pe
extremitatea pastei pixului și să o acopăr în întregime, cu cea mai deschisă și mai frumoasă
nuanță de roșu. Era aievea culorii macului.
Bunica își ațintea privirea ocazional ca să mă urmărească. Eram atât de prinsă în munca
mea încât uitasem unde sunt, de ce obiecte sunt înconjurată și ce se întâmplă afară. Brusc, cerul
se crăpase de sunetul celui mai puternic fulger auzit vreodată de până atunci. Mi-am ridicat ochii
cu groază către cer, în timp ce bunica, cu pași vioi s-a îndreptat către dulapul cu lumânări. Câteva
din ele erau rămase de la Înviere. Apoi, a luat o cutie de chibrituri, a aprins o lumânare și a
așezat-o ușor pe masă pe un suport special.
Din toată întunecimea formată în cameră, acea lumină dăruia atât de multă liniște încât,
contemplam iar și iar la nuanțele de albastru, galben și roșu care se legănau ca într-un dans de
tango, în jurul acelui fitil subțire. Mi-am lăsat capodopera pe pat, preț de câteva minute bune,
pentru a-i acorda o importanță majoră acelei flăcări, care mi-a stârnit un interes major. Era ca un
cer răsturnat care adăpostea soarele desupra, un contrast între zi și noapte format pe o linie
perfect neagră. Mi-am îndreptat degetul arătător de la mâna dreaptă deasupra flăcării, ca să îi
simt căldura. Mirosea a ceară curată în întreaga cameră iar eu eram atât de fericită.
Pe cer apăruse ca dintr-o gaură misterioasă, o linie, care s-a împrăștiat în zeci de părți și
care a format un fel de neuron fascinant. Eram în totalitate blocată în jocul naturii. Ajunsă la
ultima petală, am pipăit materialul cel fin, simțind cum toate liniile frumos cusute, formează un
deal și o vale. Ușor-ușor, ploaia dădea semne de plecare. Se pare că, războiul înceta și dintr-o
crăpătură a cerului, soarele încerca să împingă capetele acelui cerc, formându-l din ce în ce mai
mare. Cu munca-mi terminată, m-am ridicat de pe pat și priveam uluită cum natura prinde viață
din nou.
Stăteam în picioare pe pragul casei și jonglam cu ochii, când în stânga, când în dreapta,
cum toate animăluțele ieșeau din locurile lor ascunse să se bucure de continuitatea orelor rămase
de soare. Era un miros proaspăt de ploaie, o răcoare atât de bine primită din partea tuturor și o
încântare pentru fiecare suflare.
În bucătărie, câteva muște dansau fericite prin aer, unele formând o tornadă invizibilă, iar
altele, ori din ghinion, ori dintr-un talent mai puțin cunoscut, au sfârșit prinse în banda lipicioasă
care era atarnată de tavan. Cine avea să le înțeleagă jocul?
Despre bunicul meu v-aș putea spune faptul că a fost mereu un bărbat voinic, cu un spate
mai drept decât o linie. Și acum are o postură mai perfectă decât mulți tineri adunați la un loc. A
avut veșnic o pasiune pentru ceasuri și totuși un har incredibil de a le rătăci pe toate. Fiecare
vizită făcută la ei este urmată de aceeași întrebare: ,,-Îmi schimbi șî mii bateria șî cureaua de la
ceasul ista?”. Bineînțeles că nu mi-am putut refuza niciodată bunicul.
A avut mereu o inteligență incredibil de mare chiar dacă nu a iubit școala. Știa cum să ne
motiveze să terminăm mai repede treaba fără să purtăm aceeași mască plictisită pe chip. Țin
minte și acum. Eram în una din zilele de vară și trebuia să desfăcăm porumbul de anul trecut
pentru a putea fi dus la moară. Eu și fratele meu stăteam unul lângă altul cu un coș de paie din
răchită, împletit, plin ochi de porumb. În mâna dreaptă țineam un curățător special de porumb iar
în stânga un știulete plin de boabe de grăunțe uscate pe el. Și mă uitam lung...și mă tot
uitam...sperând că la un moment dat se va curăța singur și mă va lăsa în pace să îmi văd de joacă
și de treburile mele pe care le consideram a fi mai importante și mai utile decât treaba asta. Și în
plus, eu nu mâncam atâta mămăligă!
 De ce să mă grăbesc? Și așa vara e lungă și am timp să îi termin până la toamnă. Cu
aceeași inteligență vicleană îmi lăsam fratele să facă mai multă treabă chiar dacă știam că bunicii
mei îi vor lăuda la final hărnicia și va primi și un premiu pe măsură în hârtii valoroase. Bunicul
nostru, văzând că nu avem rapiditatea pe care el o purta în sânge și pe care o pompa inima lui
prin fiecare venă a corpului, a decis să inventeze un joc unic. A fost intitulat: ,,Cine termină mai
repede e cel mai harnic”.
Evident că a existat o competiție între noi 3 și că eu, alături de dragul meu frate, râvneam
după acel statut înalt. Gălețile de metal se umpleau cu porumb într-un mod fulgerător și făceam
cu schimbul, care ține sacul și care răstoarnă grăunțele în el. Treaba se terminase mai repede
decât și-ar fi putut imagina cineva. La final, mă uitam la un știulete maroniu, complet dezbrăcat
de haina sa galbenă și mi-am dat seama de ceva. Bunicul meu ne-a păcălit atât de bine încât n-am
sesizat o clipă mișcarea lui ingenioasă. De mi-aș fi dat seama mai devreme...
Nu am iubit niciodată adunatul fânului. Mi se părea o muncă mult prea solicitantă și nu
îmi aducea nici măcar un gram de fericire. În schimb, adoram drumețiile pe care le făceam cu
unicul lor mijloc de transport: căruța.
În fiecare vară trebuia să călătorim în satul natal al bunicii, Săvești. Acolo se întinde și
acum zestrea ei. Un câmp lung, fără porțiuni delimitate ca să realizezi unde începe și unde se
termină. Pentru mine, a fost mereu un mister, cum oamenii de la țară reușesc să memoreze ce
bucată de pămant este a lor și cât de mare este. Cum pot oare să-și dea seama fără să formeze un
gard sau să pună câteva bețe înfipte adânc în pămant?
Într-una din zile ne porniserăm pe la ora 5 ale dimineții. Nici cocoșul nu dădea semne de
trezire, bineînțeles, nici eu. Forțată de glasul cel dintâi, bunicul meu, a trebuit să dovedesc că
sunt o nepoată harnică și că nu aveam să îl fac de râs vreodată. Mi-am îndepărtat, treptat,
plapuma care mă acoperea aproape în întregime, doar ochii și părul fiindu-mi vizibile în
exteriorul ei și mi-am făcut curaj să mă ridic din pat.
Cu un entuziasm pierdut în spațiu am pornit către bucătărie să încep rutina zilnică a
dimineții. Sub patul bunicului, se afla un lighean verde, potrivit de mare, cât să nu fac un lac pe
covoarele bunicii. Vis-a-vis de sobă, era o ladă în care se regăseau câteva lemne uscate pentru a
porni focul. Chiar în dreapta sa, stătea cuminte un dulap verde, a căror porți se deschideau în
același timp, din mijloc către exterior. Deasupra lui erau câteva căni de metal cu ajutorul cărora
ne potoleam setea.
Bunica, din dragoste pentru noi toți, se trezea prima. Își făcea rugăciunea de dimineață,
pășind tiptil printre noi și se îndrepta direct către ultima cameră a casei. Din învățăturile primite
de la ei știam că ultima cameră poartă denumirea de ,,casă nouă”. Acolo sunt toate bunurile lor
noi și zestrea muncită de ea, care mai mult decât probabil spus, va fi revendicată de către mine,
în semn de iubire, din partea ei. Acea cameră a avut mereu un miros proaspăt și nou.
După ce termina rugăciunea, pornea focul și punea o oală cu apă la încălzit pentru a
curăța sânii unicei vaci rămase și de a o elibera de surplusul de lapte adunat, în interiorul ei. Cu
ce rămânea în acea oală, eu, bunicul, frații și părinții mei obișnuiam să facem experimente și să
ne potrivim apa, la temperatura perfectă, ca să ne spălăm pe față.
În aceea dimineață, după ce ne-am îmbrăcat, am luat sacoșa din material și am umplut-o
ochi cu mâncare: două pâini fragede, cumpărate de la magazinul din sat, 2 cutii de pate vegetal,
câteva roșii parfumate din grădina proprie, nelipsiții castraveți și puțină sare mare. Alături de ele
era o sticlă de apă rece, proaspăt scoasă de la pompa de dinaintea grădinii.
Așa a fost de când sunt eu mică și chiar dacă suntem în 2020, vreau să vă mărturisesc că
obiceiurile lor au rămas complet neschimbate.
Revin, cu un gol în suflet și o flacără în minte pe care vreau să o mențin aprinsă până în ultima
secundă a vieții mele. Bunicul meu a plecat într-o călătorie, de unde știu acum că nu se va mai
întoarce niciodată. N-aș vrea să povestesc toate etapele prin care am trecut deoarece sunt destul
de tragice. Dacă este un lucru pe care îl regret și pe care îl voi regreta mereu este faptul că nu am
reușit să mă țin de promisiune. M-a rugat să îl duc acasă, și l-am adus... doar că nu în formă vie.
Un spital, doi oameni și el. Atât am simțit timp de 3 ore. Și credința că el se va face bine. Poate
că ar fi fost reală dacă doctorii ar fi trăit același lucru ca și mine.
Mă întreb uneori dacă încă mai am doza de inocență în mine sau dacă oamenii din jur mă
transformă prin comportamentul lor egoist într-o altă persoană. Vreau să fiu diferită zilnic, să îmi
zâmbesc în oglinda mică din cameră de parcă aș pătrunde într-o altă lume și aș discuta cu sufletul
meu, o oglindire cu firicele luminoase care vibrează, precum apa o face lin, sub razele puternice
ale soarelui. Îmi spun faptul că ziua mea a început frumos și ajung acasă multumindu-mi că mi-
am dus misiunea la capăt.
Bunicul meu minunat este acum un personaj fictiv pentru cei care nu l-au cunoscut.
Portretul său este atât de masculin conturat încât e atât de ușor și de dificil, în același timp, de
descris. Eu l-am cunoscut o viață întreagă fiind acel bărbat înalt, sobru, puternic și rapid ca un
vultur, generos cu fiecare suflare umană și șotios exact ca un copil mic. Eu pentru el am fost
un ,,șoricar”, el pentru mine a fost tată, bunic, oază de sfaturi, spuse mai ales în clipele de
amețeală.
Știa România mai bine decât o fac eu, cu toate ulițele sale și toate orașele importante.
Trecutul , evenimentele cele mai importante, muzica populară, viața de sat, oamenii. A fost atât
de popular încât îmi era frică să fac o prostie în oricare parte a satului deoarece mă cunoșteau toți
prin intermediul său.
A fost persoana care venea acasă mereu cu ceva. Până și pâinea adusă acasă lângă sutele
de paie, neacoperită și fără să fie pusă în vreo pungă, avea un gust mai dulce și mai bun decât cea
luată de mâinile mele. Degetele sale erau atât de groase și de comice că mă fascinau de fiecare
dată. Ca să le descriu cel mai bine ar fi în felul următor: două degete fine de femeie, împreunate
în mod călduros reproduc perfect un singur deget de-al lui.
Și era jocul lui dureros, cel pe care îl făcea cu toată lumea. Încercând să îi gâdile pe toți în
zona coastelor, veșnic folosind aceeași sintagmă ,,uăi șoricarule” și urmate de două râsete
colorate. Al meu sincer nu știu dacă era de plăcere sau de durere. Bizar, nu? Erau singurele
momente în care puteam spune că râdeam din cauză că mă amuza jocul lui dar era oarecum spus
și dureros.
Pășesc din nou pe același tărâm fermecat simțindu-i lipsa, iar pe bunica mai tăcută ca
niciodată. A căpătat un alt glas de când bunicul a dispărut. Casa-i mai pustie și mai liniștită decât
era înainte. Nici televizorul nu mai răsună la fel de tare precum o făcea acum câteva luni în urmă.
E iarnă, e trist și e mai multă singurătate în sufletele noastre.
Cu toții ne imaginăm trecutul, cel puțin o dată în viață. Eu o fac mai mereu. Am momente
ridicole în care îmi mărturisesc că fac parte dintr-o altă epocă și nu din acest secol. Mă uit spre
cer, spre dealuri și văi, pe drumuri largi și înguste și îmi imaginez oameni în costume vechi,
tradiționale, cărând desagi pe umeri și sape către pământurile lor. Văd copiii zburdând pe ulițe și
cum peste tot răsună glasuri vii și colorate. E totul incredibil de verde și de însorit. Nu există
mașini și nici claxoane care să distrugă peisajul.
Aud păsări ciripind duios și risipind secundele spre văzduh. Iar copacii sunt atât de
încărcați încât crengile stau aplecate precum bătrânii care-și cară toți anii de viață și toată munca
în spate. Miroase a vară și a flori pe câmpii. Nu-i chip de papuc în picioarele copiilor, iar toți
aleargă prin iarba cea înaltă și deasă.
Pe ici, pe colo, se mai aude câte un strigăt din îndepărtare, a unei mame care-și cheamă
pruncul la masă. Masa în familie e atât de sacră încât toți membrii familiei se adună și mănâncă
din aceeași farfurie și oală. E mămăliga cea dulce și galbenă ca soarele, care-și pierde treptat
lumina, în mâinile agere ale oamenilor. Mai e și coaja sa și bătălia care are loc seară de seară și
laptele proaspăt care se înfierbântă în ceanul mămăligii.
Iar rugăcinea cea frumoasă ,,sărut-mâna pentru masă” nu lipsește-n nicio casă. Serile sunt
mai minunate ca niciodată. Greierii cântă iar oamenii adorm pe pragul casei sau chiar în căruțele
lor sub infinitul cer. Bunicul meu obișnuia mereu să se culce noaptea, pe timpul verii, în căruța
sa. Era de o libertate greu de înțeles.
Țin minte că era un adevărat lux să prinzi un loc pe podea și să întinzi o pătură moale ca
să nu îți amorțească corpul. Și vorbeai despre felurite lucruri până ce somnul te răpea și te purta
către cele mai înalte și mai luminate locuri. Către un Paradis greu de egalat cu vis.