Ştefan Găitănaru

MORFOLOGIA LIMBII ROMÂNE

Structuri fundamentale
- Suport de curs -
 CUPRINS

Prefaţă……………………………………………………………….3

Substantivul………………….………………………………………4

Articolul……………………………………………………………26

Adjectivul……………………………………………..……………30

Pronumele………………………………………………..…………40
 PREFAŢĂ

Prezenta carte este un curs de morfologie, adresat studenţilor. Ea conţine toate

problemele de morfologie, cu descrierea lor prototipică, dar şi cu principalele poziţii
manifestate de cercetarea gramaticală faţă de ele.
Aceasta pentru a stimula gândirea gramaticală a studenţilor şi a tuturor celor
care o vor consulta, ceea ce constituie principalul obiectiv al ei.
În multe segmente au fost lăsate spaţii goale în care să fie notate întâlnirile
dintre întrebările studenţilor cu explicaţiile profesorului sau disputele ce se vor isca.
Aceasta este frumuseţea gramaticii.
Gramatica normativă actuală este o lucrare reprezentativă, ce conţine abordări
impresionante ale faptelor de limbă. Dar, ca în orice gramatică, nu sunt excluse
anumite discontinuităţi care relativizează adevărul unor demonstraţii. Înainte de a fi
criticate, ele trebuie cunoscute şi (de ce nu) relansate prin argumente noi. Fenomenul
se întâmplă deja la nivel naţional.
În fluxul cercetării ştiinţifice, viitorul gramaticii rămâne în responsabilitatea
studenţilor, a bunilor mei prieteni, cărora, ca viitori cercetători, le urez succes şi le
dedic mesajul umil al acestei lucrări.

Ştefan Găitănaru
 SUBSTANTIVUL

1. Definiţia substantivului se formulează pe niveluri.

1.1. Definiţia semantică. Substantivul exprimă noţiunea în ambele sale laturi:

conţinutul şi sfera (Toşa, 1983, p. 34-35).
Noţiunea reflectă obiectele realităţii în procesul de cunoaştere.
Obiectele: concrete şi abstracte: fiinţe, lucruri, fenomene, acţiuni, stări,
însuşiri, relaţii.

1.2. Definiţia morfologică. Substantivul este partea de vorbire flexibilă, de

un anumit gen, care-şi schimbă forma în funcţie de număr, caz şi determinare.

Toşa (1983, p. 33): noţiunea parte de vorbire – o eroare

gramaticală milenară: mere logou, partes orationis,
parties du discours, parts of speech, parti del discorso...

-genul proxim:
-diferenţa specifică:

1.3. Definiţia sintactică. Este centrul grupului nominal (GN), după cum verbul
este centrul grupului verbal (GV) (Wald, 1967, p. 80).

Gh. Constantinescu-Dobridor, 2001, p. 39: „Substantivul este o

parte de vorbire principală în cadrul claselor de cuvinte din limba
română”.

Poate îndeplini toate funcţiile sintactice specifice numelui: subiect, nume

predicativ, atribut, apoziţie, predicativ suplimentar, complement de diferite feluri.

1.4. Definiţia contextuală a substantivului a fost formulată în mai multe

variante, în mare parte asemănătoare.
Paula Diaconescu (1970, p. 71-72):
I.A. acest ~ #
această ~ #
acestui ~ #
acestei ~ #
aceşti ~ #
aceste ~ #
acestor ~ #
Contextul A, anulat: aceste trei sute (de oameni), aceste două treimi...

II.A’ # ~ acesta B. # ~ meu C. # ~ scump

# ~ aceasta # ~ mea # ~ scumpă
# ~ aestuia # ~ mei # ~ scumpi
# ~ acesteia # ~ mele # ~ scumpe
 # ~ aceştia
# ~ acestea
# ~ acestora

Poate fi rescris sub forma AV( A’  B  C).

Intersecţia contextelor A’, B, C necesară:

A: vine acesta, asupra acestuia, datorită acestora;
B: deasupra mea;
C: este scump etc.

A’ şi B şi C = numai substantive (?)

Contextul A’  B  C, anulat: cunosc dedesubtul acesta al problemei;
Dedesubtul meu locuieşte...; Am descoperit dedesubtul presupus al problemei

GALR, I, 2008, p. 64, consideră această definiţie

contextuală (A) numai pentru identificarea genului.

A doua definiţie contextuală:

a) contextul clasei S1 = ~ (oarecare); sau
b) S2 = (acest, această, aceşti, aceste ) ~; sau
c) cel puţin un context al clasei S3 = ~ (acesta, aceasta, acestuia, acesteia,
acestea, acestora) (Ionescu, 1992, p.146).
Simbolic, se rescrie: S1 V (S1  S2) V S3.

S1: un oarecare…
S3: înaintea acestuia, datorită acestora.

O variantă mai simplă poate fi construită astfel:

a. un ~ #
b. o ~ #
c. nişte ~ #
d. trei ~ #

- numai o poziţie: singularia, pluralia tantum: un curaj, o nerăbdare, nişte

aur…
- două sau trei – obligă şi la d: un copil, nişte copii, trei copii.
Dar: un altul, o alta, *trei alţii; un oarecare, o oarecare, nişte
oarecare, *trei oarecare…

o sută, un milion, trei sute...

o sută, nişte sute, trei sute…
 Contextul diagnostic al substantivelor proprii:

- acest Vasile, această Maria, aceşti Ioneşti (Ionescu,1992, p. 148)

care Vasile? – nu acest Vasile, ci Vasile Popescu

un (o, nişte) S A ~ #,
S= substantiv propriu
A= apozeme: numit, zis, poreclit, intitulat, cu numele, cu titlul...: un băiat
numit Vasile, o carte intitulată „Pădurea spânzuraţilor”, nişte munţi numiţi Munţii
Carpaţi...

Am vorbit cu (un băiat numit) Vasile; Am văzut (nişte munţi numiţi) Munţii
Carpaţi.

2. Clasificarea substantivelor se face după forma, sensul şi tipul flexionar.

2.1. După formă:

2.1.1.simple: - elev, copil, casă…;
- super-vedetă, super-star, ex-ministru, ex-deputat, non-eu,
non-beligeranţă, non-intervenţie, non-valoare, non-sens...;
- revenire, retur, căsuţă…;
- căsuţă, pădurar, brădet….

2.1.2 compuse: după scriere sunt legate, unite, separate şi abreviate

-legate:
(subst): ampermetru, voltamper, ceasornic, costârc, uligaie…;
(art.): Aciobăniţei, Aioanei, Alpopii, Avădanei, Amariei…;
(adj.): bunătate, bunăvoinţă, dreptunghi, Câmpulung, primăvară…;
(pron.): sinucidere, sinucigaş, atotputinţă, atotştiinţă…;
(adv.): binecuvântare, clarvăzător, mai mult ca perfect…;
(prep.): demâncare, fărădelege, untdelemn, deîmpărţit, deînmulţit,
descăzut…;
(int.): Vaideeni…;
(voc. leg.: o,i,u): aeroport, pomicultură, acupunctură…;

Se scriu legate, deoarece:

-unite:
(subst.): N. locotenent-colonel, puşcă-mitralieră, câine-lup, zi-muncă,
artist-cetăţean, redactor-şef…;
G. floarea-soarelui, laptele-cucului, mătasea-broaştei,
traista- ciobanului, laba-gâştii, pasărea-paradisului…;
(adj.): rea-voinţă, rea-credinţă, nou-născut…;
(nl.): prim-ministru, dublu-decalitru, triplu-salt…;
(vb.): gură-cască, zgârie-brânză, zgârie-nori, pierde-vară,
Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne…;
(prop.): nu-mă-uita, (un) nu-ştiu-ce, (un) lasă-mă-să-te-las, ducă-se-
pe-pustii, bată-l-crucea, ucigă-l-toaca….
 Se scriu unite, deoarece:

-separate:
- ardei gras…
- Facultatea de Litere, Curtea de Argeş…
- Institutul Agronomic…
- Anul Nou, Statele Unite...

-abreviate:
- parţial: aprozar, aprolacta, Artarom, Aviasan, Centrocoop,
Centrofarm, Comcar, Flaro, Romarta...; Aro, Astra, Adas, Agerpres, aragaz,
Arpechim, Ipromin, stas...; Comlemn, Competrol, Rompescăria...

- total: ASE, avion (AVION), CAR, cec (CEC),CFR, DDT, IAR, IRTA,
ITB, NATO, OMS, ONU, OZN, PFL, PTTR, TBC, UEFA, UNESCO, USA...

elemente de compunere
GALR, I, 2008, p. 93: compuse savante cu elemente tematice

- antevorbitor, antidrog, anticameră, arhidiacon, bioxid, circumscripţie,

coautor, contracandidat, extrafluid, hidrobicicletă, hiperaciditate,
supermagazin, supraîncălzire, ultraconfort…
- bactericid, insecticid, autocraţie, democraţie, fotofobie, antropofagie,
francofon, telefon, calorifer, ambigen, autogen, biografie, ortografie, filolog,
astrolog, mocroscop, periscop, chimioterapie, helioterapie…
- afixoide mobile: germanofil - filogerman; filorus – rusofil…

structuri sintactice:
- parataxă: ceasornic, clarobscur, copil-minune, câine-lup, redactor-şef,
locotenent colonel, Cluj-Napoca...;

- subordonare de tip atributiv:

- Câmpulung, duraluminiu, rea-voinţă, gură-spartă…;
- jurisconsult, cerul-gurii, roza-vânturilor, Ziua Crucii…;
- untdelemn, Curtea de Argeş, viţă-de-vie, faţă de pernă...;
- subordonare de tip completiv:
- portarmă, gură-cască, sărut-mâna, zgârie-brânză, pierde-vară,
linge-blide... (Cd)
- atoateştiutor, locţiitor, amucidere, sinucidere …(Cprep ?)
- calcă-n-străchini, ducă-se-pe-pustii, înainte-mergător... (Circ.)
- subordonare bilaterală (interdependenţă): bată-l-crucea, cruce-ajută, soare-
apune…;
-echivalenţă: Hagiatanasiu, Papacostea, Papahagi, Sânpaul, Sântilie, Sântion,
Ciubăr-Vodă, Sinan-Paşa...;
- structuri asintactice (vocale de legătură: o, i, u): fluviometru, frigoterapie,
ochiometru, profilometru, surdomut, floricultor, horticultor,
legumicultor, pomicultor, silvicultor, viticultor, acupunctură...

2.1.3. Locuţiunile substantivale

- aducere-aminte (a-şi aduce aminte), băgare de seamă (a băga de seamă)...
bătaie de cap, bătaie de joc, dare de mână, tragere de inimă, ţinere de minte,
învăţare de minte, făcător de bine, încetare din viaţă, învăţare de minte,
părere de rău, strângere de mână...
- nod în papură, punct de vedere, verzi şi uscate...

2.2. După sens (după conţinut):

- comune:
- proprii:

Substantivele comune : individuale, colective şi nenumărabile

- individuale (apelative) (singular-plural): casă-case, televizor- televizoare:

- colective (mulţime-element + singular-plural): pădure-copac / pădure -

păduri, copac-copaci; oaste-soldat / oaste-oşti, soldat- soldaţi.

- nenumărabile (nediscrete, continue) (singularia, pluralia tantum):

-singularia tantum: aur, argint, unt, vată; cinste, onoare, lene,
corectitudine…
- pluralia tantum: tăieţei, câlţi, blugi, iţari, aplauze, ochelari, moaşte,
zori...

numele de materie = masive: aur, argint, miere, unt, vată; tăiţei, câlţi…

Substantivele proprii

Motivate
- în ebraică: Ana = îndurare, Dan= judecător, Toma = geamănul...;
- în greaca veche: Ion = păstorul, George = agricultorul, Sofia =
înţelepciune...
- limba română: Doru, Lupu, Ursu, Păun, Pădureanu, Ochescu….

După scriere: cele simple – cu majusculă

Cele compuse: nume-

Facultatea de Istorie, Al Doilea Război Mondial; Al Treilea Congres Mondial

al Femeilor de culoare…
titluri-

Cel mai iubit dintre pământeni, Lacul lebedelor, Visul unei nopţi de vară...
 2.3. După flexiune, substantivele se pot clasifica:
2.3.1. În declinări
GALR, I, 2008, p. 86 aminteşte şi descrie parţial tipurile flexionare;
sunt descrise însă, la p. 88-89, cele 10 declinări)

- lipsa de omogenitate a unor declinări:

decl. I: mamă-mame; casă – case; mamei, casei….
sarma- sarmale, zi- zile; sarmalei, zilei…
decl. a III-a: baie – băi; oaie – oi ; băii, oii… des. Ø
familie – familii, soţie – soţii; familiei, soţiei…

- substantivele neflexibile (care nu se declină) aparţin decl. a X-a :

ochi, pui, ardei, nume, prenume, învăţătoare, vânzătoare…
- nu se ţine cont de desinenţele de vocativ: copile, vecine, bunico….

GBLR, 2010, p. 65: declinările se subordonează genului

şi se deosebesc după numărul de forme distincte şi tipul
de omonimii (se renunţă la declinări); nu se descriu
tipurile flexionare.

Fl. Dimitrescu, 1978, p. 197: „O clasificare mai detaliată

se poate realiza după criteriul opoziţiei formelor
flexionare ale substantivului”.

2.3.2. Ca şi la adjectiv, substantivul se clasifică, destul de clar, în tipuri

flexionare:

Substantive invariabile:
- cu o formă (anumerice: singularia, pluralia tantum, numărul comun):
- aur, curaj, fotbal; lene, cinste, onoare, sete, nea, rouă (fără genitiv
singular); luni, marţi, miercuri…; mai, iunie, august…;
- popice, ochelari, aplauze, blugi, iţari, zori...;
- învăţătoare, vânzătoare, educatoare, ţesătoare; ochi, pui, unchi,
genunchi: nume, renume, prenume...

Substantive variabile:
- cu două forme
- flexiune cazuală: toate femininele singularia tantum care şi-au construit o
formă de genitiv (dreptate-acestei dreptăţi, bunătate-acestei bunătăţi;
corectitudine-acestei corectitudini);

- flexiune numerică: toate masculinele fără des. V. şi neutrele (pom-

pomi, frate-fraţi, papă-papi, astru-aştri; dulap-dulapuri, scaun-scaune,
teatru-teatre, studiu-studii…).

- flexiune cazual - numerică : toate femininele fără des. V (casă - unei case -
nişte case, cafea- unei cafele- nişte cafele; staţie-unei staţii-nişte staţii; oaie-unei oi-
nişte oi...).

- cu trei forme
 - flexiune cazuală şi numerică : toate masculinele cu desinenţa -e la V
( băiete, bărbate, copile, cumetre, cuscre, vecine...).

- flexiune cazuală şi cazual - numerică: toate femininele cu desinenţa -o

(babă-unei/nişte babe-babo, fată-unei/nişte fete-fato; bunică-unei/nişte bunici-
bunico...).

- flexiune cazuală / numerică: femininele cu pluralul în variaţie liberă, cu o

desinenţă specializată lipsă-unei lipse, nişte lipse/ lipsuri; treabă –unei trebi; nişte
trebi/treburi; vreme- unei vremi ; nişte vremi/ vremuri...
- dulceaţă - unei dulceţi - dulceţuri; mătase - mătăsi - mătăsuri...
- roată - roţi – roate.

Schema tipurilor flexionare:

Invariabile (cu o formă)
- ochi, pui, unchi…
învăţătoare, vânzătoare…
- aur, argint, miere, vată…
- box, fotbal, volei…
- orz, orez, mărar…
- luni, marţi, mai, iunie…
- lene, cinste, onoare
- câlţi, ochelari, iţari;
- aplauze, moaşte, zori
- haltere, carate, popice
Variabile cu două forme
pom-pomi,
scaun-scaune
casă-unei/nişte case
dreptate -(acestei) dreptăţi
chibrit–chibrite/ chibrituri
coală – coli/coale
-
Variabile cu trei forme
băiat- băiete – băieţi
bunică- bunico-bunici
treabă-trebi-treburi
lipsă-lipse-lipsuri
vreme-vremi-vremuri
dulceaţă-dulceţi-dulceţuri
roată-roţi-roate

3. Flexiunea substantivelor: (gen), număr, caz şi determinare.

3.1. Genul : natural, gramatical, personal şi comun

Genul natural (configuraţia obiectelor din natură):

-animate – feminin (ob. cu sex feminin)

- masculin (ob. cu sex masculin)
-hermafrodite, asexuate...
- inanimate – în gramatică: masculin (pantof); feminin (bancă); neutru (pix)

DLRM: 4366 substantive inanimate (2674 feminine, 1470

neutre şi 222 masculine) (Goga,1965, p.307).

Există şi neutre animate: colectivităţi, clase, indivizi şi părţi ale corpului.

- popor, norod, neam, trib, alai, stol, cârd, roi...;
- animal, dobitoc, vertebrat, nevertebrat, mamifer...;
- personaj, geniu, star, manechin, macrou...;
- cap, nas, gât, deget, picior... .
 Genul gramatical este de trei feluri: masculin, feminin şi neutru.
- substantivele nu-şi schimbă forma după gen: sunt de un anumit gen
- genul nu este o categorie flexionară, ci o categorie gramaticală
regentă: obligă determinanţii sau substitutele să-şi schimbe forma
trecând de la un gen la altul

- masculin, desinenţe.
singular:
-Ø: elev, student, lup, ochi, arici ...;
- u vocalic: astru, codru, ministru...;
- e: soare, munte rege...;
- ă: tată, papă, popă, vodă...;
- i, u semivocale: erou, pui, leu, barcagiu...

plural:
- i asilabic (pui, lupi, studenţi), vocalic (aştri, miniştri,codri), Ø (copaci, raci,
rugi).

- feminin, desinenţe.
singular:
- ă: casă, fată, maşină, seară, şcoală...;
- e: carte, învăţătoare, staţie, alee...;
- ie: baie, odaie, femeie...;
- ea: cafea, perdea, măsea, viţea...;
- a: basma, casma, ciulama...;
- i: zi, luni, marţi... .

plural:-e: case, fete…

-i: cărţi, maşini…
-uri: vremuri, treburi, lipsuri…
-le: cafele, zile, perdele…
-Ø: femei, băi….

- neutru, desinenţe.
singular:
- Ø: pix, caiet, creion, bâlci, junghi...;
- u: timbru, exemplu, lucru...;
- u semivocalic: studiu, liceu, stilou...;
- i semivocalic: tramvai, condei, bordei...;
- e: nume, pronume, faringe...;
- i vocalic: taxi, schi, derbi...;
- o: radio, chimono, studio... .
plural:
-e: creioane, teatre…
-i: studii, salarii …
-uri: pixuri, taxiuri, lucruri…
 Neutrul nu este ambigen, heterogen (identic cu masculinul la singular
şi cu femininul la plural):

nu există: - neutre în -ă (tată, papă...),

- masculine în -i şi -o (taxi, radio...).
- neutre cu pluralul în -le (cafele, basmale, zile, viţele...);
- neutre cu pluralul în Ø (băi, oi…)
- feminine cu pluralul în -ă (ouă) sau în -ale (atu-atale, caro-
carale);
Genul personal

- N-Ac. soră-mea, noră-mea, soacră-mea, mătuşă-mea, maică-mea, frate-

meu, taică-meu, unchi-meu,văru-meu; soră-mii, noră-mii, maică-mii,
noră-sii, soră-sii... (*masă-mea, *casă-mea...)

G-D: lui Radu, lui George, lui Toma , lui Carmen, lui Lily, lui Mary, lui Suz;:
Floarea - Floarei (dar petalele florii), Anca - Ancăi, Luca - Lucăi...
Ac. Cd cu pe: Pe fată o văd în parc, *Pe ciorbă o mănânc în restaurant.

Totuşi: Pe vulpe a alergat-o câinele; Am două caiete. Pe acesta îl vreau.

Vreau copii; Mi-am făcut prieteni şi duşmani; Caut susţinători.
Aştept turiştii...
V: desinenţe specifice: -e, neîntâlnită la celelalte limbi romanice: băiete,
copile, vere, bărbate, cumnate, nene, bade, cumetre, vecine...
- Ano, Mario, soro, bunico, dar *mamo, mămico…

- frumoaso, urâto, leneşo, deşteapto, mincinoaso, hoaţo.

Ce mai faci frumoaso? , dar *Ce mai faci frumoasă?. *Ce mai faci,
frumoaso fato?

Genul comun (nu schimbă forma în funcţie de gen: un gură-cască, o gură-

cască):
- complice, gură-cască, gură-spartă, mofturilă, pierde-vară, târâie-brâu;
Adi, Cristi, Gabi...

Modalităţi şi dificultăţi la gen

Modalităţi: după felul cum exprimă genul (natural-gramatical): mobile,

heteronime, epicene
mobile (sufix moţional +desinenţă)
- copil,-ă; elev,-ă; nepot - nepoată...;
- italian,- că; oltean,-că; pui, -că; român, -că...;
- ciocârlie, -an; curcă, -an; gâscă,-an...;
- broască, -oi; cioară, -oi; raţă, -oi; vulpe, -oi...;
- doctor,- iţă, pictor, -iţă; primar, -iţă; şcolar, -iţă...;
 - croitor, -easă; mire, -easă; preot, easă...;
- duce, -esă; negru, -esă; prinţ, -esă...;
- iepure, -oaică; leu, -oaică, lup, -oaică; turc,-oaică...;
- Alin-Alina, George-Georgeta, Ion-Ioana, Victor-Victoriţa... .

heteronime: băiat-fată, bărbat-femeie, tată- mamă, frate-soră, ginere-noră,

mătuşă-unchi, berbec-oaie, cal-iapă, capră-ţap, găină-cocoş, pisică-motan...
epicene (o formă pentru ambele sexe):
- bîtlan, cocostârc, crocodil, dihor, dinozaur, dromader, elefant, fluture,
guzgan, greier, jder, lăstun, liliac, melc, pescă- ruş, peşte, piţigoi, rac, rinocer, struţ,
şarpe, şoim, uliu, viezure, vultur, zimbru, custode, ghid, medic, ministru, muzeograf,
nou-născut, sugar, urmaş...;
- albină, balenă, cămilă, ciocârlie, furnică, gaiţă, girafă, lăcustă, lebădă,
libelulă, molie, prepeliţă, privighetoare, ştiucă, veveriţă, vidră, călăuză, cunoştinţă,
haimana, persoană, slugă, rudă...;

Dificultăţi:
- tată, papă, popă, vodă, vlădică, agă…

- beizadea, calfă, cătană, santinelă, ordonanţă…

- aur, argint, unt, bronz; box, fotbal, tenis...; orz, orez, ovăz, mărar

-arhigenul A (Diaconescu, 1970, p. 75), pentru singularia tantum.

Totuşi: aur, argint, box...(= neutre); orz, orez, mărar... (=masculine); aramă,
vată, platină…(această aramă, această vată) = feminine.
- arhigenul B, pentru pluralia tantum, pentru aplauze, viscere, moaşte,
zori...

DEX: aplauze, moaşte (analogie: cauze, broaşte…) =

feminin zorii (=m.), zorile (f.).
GBLR, 2010, p. 51: arhigenul masculin-neutru
(aur,argint…), arhigenul feminin-neutru (aplauze,
moaşte…).

- oraşul Craiova, localitatea Arad, localitatea Piteşti

analogia şi corespondenţa cu apelativul:

3.2. Numărul: opoziţia singular – plural; pluralul calităţii; numărul comun

Opoziţia singular- plural, anulată de:

singularia tantum
- nume de materie: aramă, argint,aur, unt,sare, miere, ulei, zahăr, var, vată...;
- nume de sporturi: atletism, baschet,box, fotbal, oină, polo, scrimă, şah...;
- însuşiri, abstracţiuni: onoare, cinste, lene, sete, foame, corectitudine...;
- nume de discipline: astronomie, biofizică, biochimie...;
 - nume proprii: Maria, Radu, Ionescu, Arad, Craiova, Dunărea, Oradea,
Orăştie...;

pluralia tantum
- nume de materie: câlţi, tăieţei...;
- nume de sporturi: haltere, carate, popice...;
- greu-numărabile: aplauze,viscere, mendre, moaşte, zâmbre, zori...;
- obiecte-perechi: ochelari, blugi, iţari...;
- nume proprii: Piteşti, Ioneşti, Videle, Bălţi, Carpaţi, Leordeni, Rovinari....

Pluralul calităţii
-unele sgt. Au pl. în –uri care nu exprimă mai multe obiecte, ci mai multe
calităţi: - carne-cărnuri, iarbă-ierburi, dulceaţă-dulceţuri, mătase-mătăsuri,
blană-blănuri
G.D: acestei cărni, acestei dulceţi, acestei ierbi…
-ulei-uleiuri, vin-vinuri, pământ-pământuri…

Numărul comun: un (doi) pui, ochi, unchi…; o (două) învăţătoare,

vânzătoare, cititoare…; un (două) nume, prenume…

3.3. Cazul.
Specificul cazurilor în funcţie de tipurile de distribuţie în enunţ:

dependent
-/ \+
vocativ subordonat
- / \+
nominativ verbal
-/ \+
genitiv adjectival
-/ \+
acuzativ dativ

(V.Guţu Romalo, în I. Coteanu –coordonator-, LRC, 1985, p. 121)

V= nondependent; N= cazul nonsubordonării

G = nonsubordonat verbal şi adjectival (totuşi: rămâne al copilului; zboară
deasupra pădurii…echipa deţinătoare a trofeului);
D se subordonează verbului (dau copilului) şi adjectivului (dator vecinului),
dar şi interjecţiei (bravo campionilor) şi substantivului (acordarea de premii
campionilor);
A se poate subordona verbului. Dar, în realitate se subordonează şi
adjectivului: bună de gură, rea de plată…
Deosebirea formală:
Mărci Prepoziţii Desinenţe Articol
Caz specifice diferite de N specific

N - - -

G + + +

D + + -

Ac + - -

V - + -

Specificul gramatical al cazurilor : întrebări, prepoziţii, funcţii sintactice

3.3.1. Nominativul

Întrebări: cine, ce?

Prepoziţii: Ø

Funcţii sintactice:
Subiect:

Tata citeşte ziarul

Tata şi mama au plecat

Tata cu mama au plecat

Tata cu mama a plecat

Douăzeci de oameni au plecat

Nume predicativ
Ion este inginer

V. cop: se dă drept, face pe, trece de, se erijează în…

GALR, II, 2005, p. 283: despre verbele subliniate: prepoziţia nu este generatoare de
grup prepoziţional, în consecinţă ea nu impune restricţii de caz (→avem N)
GALR, II, 2008, p. 288: Prepoziţia apare „ca regim prepoziţional al verbelor a se
erija, a face (…) grupul prepoziţional generat de verbele a se erija , a face …
Deci: se dă drept director; face pe directorul; se erijează în cunoscător…
nume pred. =Ac.

Predicativ suplimentar (funcţie dublu-subordonată):

Fata vine veselă

El a venit director

El a venit ca (drept, în calitate de) director

Îl ştiam director

GALR, 2008, II, p.307 : nominalul neprepoziţional este în

nominativ.

Complementul predicativ al obiectului

= după verbe care arată denumirea (Îl cheamă Georgescu; l-au
botezat Mihai; l-au poreclit Vulpea, Lumea îi zice Costel…)
desemnarea (l- au ales deputat, l-au desemnat căpitan, l-au uns
episcop, l-au angajat paznic) şi calificarea (l-au calificat ca
incapabil; l-au caracterizat drept neprofesionist; l-au luat de
fraier)

GALR, II, 2008, p. 299: în construcţiile neprepoziţionale „ forma

cazuală nu este marcată, deoarece în contextul dat, forma
substantivală nu permite substituţia cu un clitic pronominal”
(cazul neutru, direct sau general).

- fluviul Dunărea, domnul Trandafir, oraşul Bucureşti, profesorul Ionescu

GALR, II, p. 636: atribut substantival în nominativ

p. 666: atribut substantival categorial
GBLR, 2010, p. 597: modificator denominativ în nominativ

Tipuri de apoziţie:
după formă
simplă:

multiplă:

dezvoltată:

după sens
- explicativă (adică, anume, care va să zică, cum s-ar zice, cu alte cuvinte…)
Maria, (adică) sora mea, citeşte...

- enumerativă: Au plecat toţi: mama, tata şi bunica.

- denominativă (numit, zis, poreclit, intitulat, cu numele…)

Doctorul (numit) Ionescu a studiat în Franţa
Domnul Trandafir era învăţător bun
Am văzut fluviul Dunărea

- calificativă: M-am întâlnit cu George, arhitectul.

după acord
- acordată: Dau Mariei, surorii mele, flori
 - neacordată: Dau Mariei, sora mea, flori

3.3.2. Genitivul
-Întrebări:
-Prepoziţii
- asupra, deasupra, împotriva, contra…
Circ:
-Cl:
-Ct:
- Cm:
- Cz:
- Cs:
- Cdţ:
- Csv:

3.3.2.1. Problemele prepoziţiilor şi ale locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul:

- Conversiunea:

A plecat înaintea filmului - A plecat înainte; În faţa cinematografului e o

parcare - În faţă e o parcare; S-a dus în susul râului – S-a dus în sus.

Avionul zboară deasupra pădurii - Avionul zboară deasupra...

Magazinul este în dreapta parcului – Magazinul este în dreapta

- Regimul cazual:

- De regulă, cer G. (vezi supra).

- Pot cere şi D, în arhaisme sintactice (D. posesiv): Deasupră-mi teiul
sfânt…
- Ac.:

- demonstraţia formală

- demonstraţia prin acord

 - Analiza (numai pentru locuţiunile prepoziţionale)

- Criteriul diferenţei semantice

În faţa casei cresc flori Pe marginea drumului cresc flori

- Criteriul contextului

Pe marginea drumului cresc flori.

Nu mai discutăm pe marginea problemei puse de tine.

În mijlocul oraşului e o statuie. El a crescut în mijlocul oamenilor.

- Criteriul apariţiei exclusive

În pofida ploii a plecat fără umbrelă În decursul anului a
studiat mult

Funcţii sintactice:

Subiect:
- Ai casei au plecat
=

- Hai fiecare la casa 1/cui ne are 2/

=

contragere=
expansiune=

- GALR, II, 2008, p.350: subordonata „se încastrează” în poziţia

atributului (a genitivului).
- GALR, II, 2008, p. 812: imbricare, împletire, întrepătrundere:
„termenul de imbricare a fost puţin folosit în literatura de
specialitate, dar este sugestiv pentru construcţia frastică specifică
de împletire sau de întrepătrundere”…
 - termenul ştiinţific: interferenţă sintactică se explică prin
expansiunea cazuală

Nume predicativ: ± prep.

- Noi suntem împotriva abuzurilor

- Caietul a rămas al studentului

Atribut: ± prep
Zborul deasupra norilor era ameţitor

Caietul studentului e pe masă

Complement
- Cd: În cunosc pe al vecinului

- C prep: Îmi amintesc de al vecinului

Complementul circumstanţial
- Cl: În centru oraşului e o fântână arteziană Înaintea casei sunt flori

De-a lungul fluviului creşteau multe sălcii

- Ct: La începutul filmului s-a stins lumina

În decursul anului a plouat mult

- Cm: A lucrat pe baza instrucţiunilor primite

- Cz: Din cauza accidentului a ajuns la spital

- Cs: A venit cu scopul achitării studiilor

A venit în vederea construcţiei podului

- Cdţ: În locul băiatului n-aş fi acceptat

Vin cu condiţia achitării biletului

- Csv: A plecat în pofida rugăminţilor noastre

În ciuda ploii am participat la maratonul primăverii

3.3.3.Dativul
Întrebări:

Prepoziţii:
Funcţii sintactice.

Subiect: O dau1/cui vine primul 2/

Nume predicativ: Ø

Atribut:

- Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet

- Viaţa-mi fu o primăvară

- Acordarea de premii elevilor fruntaşi

Complement:

- Ci: Îi dau copilului o carte

Copilului îi dau o carte

- C pos: Mi-ai pierdut batista

Ascultă-ţi inima

Circumstanţial:
- Cl: Stai locului! Aşterne-te drumului!

- Cz: Datorită autobuzului a întârziat.

- Datorită autobuzului am ajuns la timp

- Datorită frigului apa a îngheţat; datorită apei fierul a ruginit.

- Cm : Lucrează conform instrucţiunilor

GALR; I; 2008, p. 629: „Pentru unificarea interpretării,

conform, potrivit, contrar, ca şi aidoma, asemenea,
aşijderea sunt încadrate în clasa adverbului”

- Cinstr: Graţie ajutorului nostru a reuşit.

 Mulţumită prietenilor ai învins greutăţile.

- Csv: Contrar aşteptărilor n-a venit

3.3.4. Acuzativul

- Întrebări:

- Prepoziţii:

-Funcţii sintactice:

Subiect:
Excepţii reale:

Au mai plecat dintre studenţi

Îl felicit 1/ pe cine câştigă 2/

Mă refer la ce s-a întâmplat

a) Excepţii aparente

Au venit la oameni!

Au venit peste douăzeci

Cu toţii am plecat în excursie

Nume predicativ:

Peniţa este de aur

=
El face pe deşteptul
=
Se erijează în leader
=

Atribut substantival (pronominal/ numeral) prepoziţional

Scrisoarea de la bunica m-a impresionat
-
-
Apoziţie

În cunosc pe George, fratele tău

=
-

Predicativ suplimentar:

El a venit ca director în uzina noastră

=
El a venit în calitate de consultant.
=
Complement predicativ al obiectului (CPO) (a numi, a delega, a califica…)

L-au angajat grădinar; Îi spuneau Mihai; L-au delegat inspector; L-au uns
episcop. =

L-au calificat drept vedetă; L-au luat de fraier; L-au desemnat ca

reprezentant federal =

Complemente necircumstanţiale

- Cd: Îl cunosc pe copil

↓ =
=

Pe copil îl cunosc
= =
- C secundar (Csec) (a învăţa/ ruga, sfătui, întreba… pe cineva ceva)
= Cd = Csec
L-am învăţat pe copil lecţia
=
Am trecut-o pe bătrână strada
- C prep. (de regulă, după verbe cu prep. obligatorie: a-şi aminti de, a
îngriji de a ţine cont de…; a participa la, a consimţi la…; a simpatiza
cu, a colabora cu…; a reieşi din; a conta pe, a paria pe…)

Mi-am amintit filmul văzut împreună

=
-
Mi-am amintit 1/că am văzut filmul împreună 2/

- Cag: A fost remarcată de către colegi

=
Cărţile despre grădinărit se citesc de oamenii interesaţi
=
- C Comp: Ea este mai harnică decât colegul ei
 =
Mihai este cel mai înalt dintre elevi
=

Circumstanţial
- Cl: Locuieşte lângă gară
=
Stă aproape de stadion

De la gară până în centru merg cu taxiul

- Ct: ± prep.
A ajuns în oraş spre seară
=
A stat mulţi ani în străinătate

Vara merg la mare

Vara trecută am fost în Dubai, dar vara aceasta stau acasă.

Îmi place vara să mă plimb pe munte

- Cm :
Lucrează cu atenţie, dar fără spor

Plânge cu lacrimi de crocodil

- Cz:
A greşit din neatenţie

Tremură de frig şi de foame

Te pedepsesc pentru greşeli

- Cs:
A plecat la vânătoare

S-a dus după cumpărături

Vine în vizită
Mergem la pescuit.

- Cdţ:
În caz de ploaie, iau umbrela

La nevoie, o chemăm şi pe sora ta

 - Csv:
Cu toate rugăminţile, n-a venit

Fără bani, se lăuda că e bogat

3.3.5. Vocativul
Întrebări:
Prepoziţii:
Funcţii sintactice:
-„Independenţa cazului vocativ se manifestă prin absenţa funcţiilor
sintactice” (GALR, I, 2008, p. 71).
-„Vocativul este un caz non-sintactic, adică neîncadrat în
organizarea sintactică a propoziţiei şi neîndeplinind o anumită
funcţie sintactică” (GBLR, 2010, p. 57). La p. 598, se dă ca
exemplu de apoziţie acordată: Ioane, prietene, de ce nu răspunzi
la telefon?

- cf. Qu`est-ce que le vocatif? (Trost, 1947, p. 5-7)

Este vocativul un caz? (Zdrenghea, 1960, p. 797-801)
Poate fi vocativul parte de propoziţie? (Avram,
1980, p. 141-167, cf. Studii de morfologie a limbii române,
2005, p. 129-132)

Subiect:
Copile, vino la mama
-

-Vino tu la mama!

Demonstraţia prin analogie Demonstraţia prin acord

Copile, vino… Vino tu!

Atribut adjectival:

Ce mai faci, iubite prietene?

Apoziţie denominativă (atribut categorial, modificator denominativ)

Ce mai faci frate Ioane?

Apoziţie calificativă:

Cucule, voinicule,/ netezeşte-ţi penele! (M. Avram)

Ioane, prietene, de ce nu răspunzi la telefon? (GBLR)

„Într-adevăr, de cele mai multe ori, vocativul nu are rol de

parte de propozřiţie şi nu este integrat într-o propoziţie.
Această constatare nu justifică însă nicidecum greşeala,
foarte răspândită din păcate, de a considera că vocativul
este lipsit de rol sintactic” (Avram, 2005, p. 129).

ARTICOLUL
1. Contestarea articolului
GALR, I, 2008, nu are un capitol despre articol.

GBLR, 2010, p. 86: „Articolele nu se constituie într-o

clasă lexico-gramaticală, ci reprezintă unelte gramaticale”
(cf. şi Guţu Romalo, 1967, p. 96).

Observaţie: Prepoziţiile şi conjuncţiile sunt „unelte

gramaticale” şi sunt părţi de vorbire (clase lexico-
gramaticale).

„Numărul elementelor considerate articol este foarte

redus, spre deosebire de alte clase, precum verbul şi
substantivul” (p. 87)

Observaţie: Cine a stabilit un număr limită? Acelaşi număr

îl au articolele şi în alte limbi (ba chiar mai mic).

„Articolele nu au sens lexical (nu trimit la indivizi,

entităţi, noţiuni etc. ca substantivele, la acţiuni,
evenimente, ca verbele sau la proprietăţi ale obiectelor, ale
indivizilor ale entităţilor, ca adjectivele)” (p. 87).

Prepoziţiile, conjuncţiile se încadrează în descrierea de

mai sus?

„Articolul nu modifică conţinutul semantic al grupului

nominal în care apare, neaducând nicio informaţie
suplimentară privitoare la obiectele desemnate prin
nominalele determinate” (p. 87)

Observaţie: Normal, deoarece este un operator de

cuantificare, ca numeralele, care nici ele nu atribuie
însuşiri.
2. Definiţia
2.1. Semantică: Articolul este un integrator enunţiativ, care marchează poziţia
singulară, particulară sau generală a numelor-obiecte în situaţie de comunicare
(contextul extralingvistic).

GBLR, 2010, p. 86: „Prin asocierea cu un articol sau cu

un alt determinant, grupul nominal se referenţializează şi
trimite la o entitate din situaţia de comunicare”.

- poziţia singulară (determinarea): Iată calul!

- poziţia partitivă (existenţială): Nişte copii merg pe stradă;
- poziţia generică: Omul este un animal sociabil;
Un copil trebuie să-şi asculte părinţii.

2.2. Definiţia morfologică

Este partea de vorbire flexibilă care-şi schimbă forma (ca şi adjectivul) în
funcţie de genul, numărul şi cazul numelui pe care-l însoţeşte; regizează sincretismul
sensurilor gramaticale.
 1.3. Definiţia sintactică
Articolele nu au funcţie sintactică, luându-se împreună cu lexemele pe care le
însoţesc, fără să formeze părţi de vorbire compuse.

GBLR, 2010, p. 88: Tratarea articolului într-un capitol separat

(deşi, conform argumentelor de mai sus, articolele nu constituie o
clasă lexico-gramaticală de sine-stătătoare) se justifică prin faptul
că articolul are independenţă sintactică, îndeplinind funcţia
sintactică de determinant (=Det) a grupului nominal”.

Observaţii: Înseamnă că articolul nu este parte de vorbire, dar este

parte de propoziţie, ceea ce este absurd;
Articolul îndeplineşte şi alte „funcţii”: cuantificator existenţial şi
cuantificator generic, aşa cum s-a văzut. Dar acestea sunt roluri
semantice, nu funcţii sintactice.

1.4. Definiţia contextuală

a. pentru articolul hotărât: # însuşi S ~ #;
b. pentru articolul nehotărât: # ~ (S) oarecare #;

Pseudoarticulări:
„... rolul articolului este să dea nota de integritate singularului şi de
totalitate pluralului” (Iacob, 1957, p. 14).

- pronumele de politeţe: dânsul, dânsa, dânşii, dânsele; Măria Sa,

Preafericirea Sa...
- prepoziţiile cu genitivul: înaintea, înapoia, în spatele, în faţa;
- pronumele nehotărâte: un altul, o alta, una alta, un oarecare, cu toţii...
- moca, japca, tălpăşiţa...
- Craiova, Timişoara, Videle...
- Maria, Georgeta, Elena...

2. Clasificarea
2.1. După formă: toate articolele sunt simple.
2.2. După sens:
- articol hotărât (definit);
- articol nehotărât (nedefinit)

Observaţie: Acestea sunt cele două tipuri de articole care

se întâlnesc în limbile romanice şi nu numai în acestea.
Celelalte tipuri de „articole”, instituite ca articole în limba
română în virtutea faptului că sunt compuse pe baza
articolului hotărât (cel  ecce + ille) şi posesiv (al ad
+ ille) sunt tratate ca pronume semiindependente.

3. Articolul hotărât
Realizează, de regulă, individualizarea sau generalizarea obiectului exprimat
prin substantiv.
 Forme:

Singular Plural
Gen,nr.
m.,n. f. m. n.,f.
Cazul

N. Ac. -l, -le, (-a) -a -i -le

G.D. lui, -lui, (e)i ()i -lor -lor

V. -le - -lor -lor

Poziţia:
- enclitică (ataşat substantivului): băiatul, fratele, muzeul, numele, fata,
perdeaua, ziua...
- proclitic, la substantivele proprii: lui Radu, lui George, lui Carmen, lui
Lily...
- ataşat adjectivului antepus: înaltul pom, înaltul munte , frumoasa fată...

GBLR, 2010, p. 87: „Nici lui, încadrat în mod tradiţional în clasa

articolului definit, nu este articol, ci este o marcă proclitică de
genitiv-dativ(...). Neicluderea sa în clasa articolelor are aceeaşi
justificare ca şi în cazul lui al: lui nu are legătură cu determinarea,
fiind prezent în contexte cu substantiv determinat cu articol definit
(lui nenea, lui tata, lui mama) şi în contexte în care substantivul
este inerent determinat: lui Andrei, lui Carmen, lui Dinamo)”

Valori semantice:
a) anaforică (reia informaţia dintr-un context anterior): Pe stradă merge un
copil. La colţ, copilul se opreşte; Am văzut un băiat şi o fată. Băiatul era înalt, fata
era scundă;

b) generică (se referă la totalitatea elementelor): Triunghiul este figura

geometrică cu trei laturi; Omul este un animal sociabil;

c) demonstrativă (determinarea deictică): Dă-mi şi mie ziarul! De unde ai luat

cărţile?

d) implicită (informaţie notorie): Răsare soarele; Mă doare stomacul; Mă

cheamă mama; După ploaie cerul se înseninează;

e) conversivă (substantivizează): binele, răul, leneşul, eul, nimicul, treiul,

zecele...
 4. Articolul nehotărât reprezintă cuantificatorul existenţial.

Forme:

Gen, nr. Singular Plural

Cazul m., n. f. m.,n., f.

N.,Ac. un o Nişte

G.D. unui unei Unor

Poziţia: proclitică

Omonimii:

- Un student citeşte, doi scriu; Unui copil i-am adus o minge, la doi le-am luat
un album;
- Un copil citeşte, altul (celălalt) scrie; Unui copil i-am luat o carte, altuia un
album;
- Un turist a venit atunci, altul ieri şi doi astăzi.
- Irinuca avea un bărbat, o fată şi două capre,

- Cumpăr nişte orez; Am adus nişte apă; A luat nişte aur; Se aud nişte
aplauze; Mi-a adus nişte (niscaiva) câlţi; Zgomotul unor aplauze...
niscai(va): Mi-a adus niscaiva câlţi.

Valori semantice:
a) inceptivă (introduce o informaţie nouă): O maşină intră în parcare;
b) generică (se referă la totalitatea elementelor): Un copil trebuie să-şi asculte
părinţii;
c) calificativă (valoare adjectivală): George este un clown; Ea este o artistă
în subtilizarea cărţilor;
d) cantitativă (valoare fixă) Irinuca avea un bărbat, o fată şi două capre;
e) conversivă (substantivizarea): un bine, un rău, un leneş, un nimeni...
 ADJECTIVUL

1. Definiţia
1. 1. Definiţia semantică

„Este partea de vorbire flexibilă care exprimă o

însuşire calitativă sau cantitativă a obiectelor”
(Gramatica, I, 1966, p.83);

„... semnifică însuşiri ale obiectelor denotate de

substantive” (Iordan, Robu, 1978, p.394);

„Adjectivul este cuvântul cu sens lexical gândit

ca un conţinut noţional în care se reflectă însuşiri ale
obiectelor” (Toşa, 1983, p. 51);

Adjectivul exprimă însuşiri ?:

bunătate - bun
lene - leneş
corectitudine - corect
înălţime- înalt

Adjectivul (ad + iectivum ← lat. iacio, iacĕre) este partea de vorbire care
atribuie însuşirile obiectelor, transferându-le dintr-o sferă în alta (de la un obiect la
altul) sau de la un nivel de generalitate la altul, prin fenomenul de epiteză.

GALR, I, 2008, p. 141: „Adjectivul este clasa cuvintelor flexibile

subordonate substantivului (sau unui substitut al acestuia) acordându-se cu acesta şi
limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice”.
GBLR, 2010, p. 212: „...calitatea de a exprima proprietăţi ale entităţilor (...)
precum şi de a acţiona asupra extensiunii referenţilor desemnaţi prin substantiv,
restrângând clasa de referenţi la subclase”.

Epiteza:
- *bunătate bună, *om uman, *corectitudine corectă, *înălţime înaltă...
- iarbă verde, zăpadă albă, copil cuminte, cal maro...
- babă tânără, hoţ cinstit, debil deştept, răcoare fierbinte...
- iarba somnoroasă, trestie gânditoare, leagănul albastru al tăcerii... (cf. şi
Vianu, 1968, p. 153-158).

1.2. Definiţia morfologică = două tipuri de flexiune:

- sintetică (acordul în gen, număr şi caz);

- analitică prin categoria gradaţiei: gradele de intensitate şi de

comparaţie.

1.3. Definiţia sintactică

nume predicativ:
atribut:
apoziţie:
predicativ suplimentar:
 complement:

1.4. Definiţia contextuală

Ad1 = (cel, cea, celui, celei, cei, cele, celor) ~
Ad2 = (Vb) ~
Ad3 =(S) ~

(Ad1 v Ad2) ^ Ad3

Ad1 ^ Ad3 v Ad1 ^ Ad3 (Ionescu, 1992, p. 146).

- Ştie dintotdeauna - prietenul dintotdeauna;

pleacă de acolo - casa de acolo;
se scaldă vara - scăldatul vara...

- (cel ~) şi (S~): acest, fiecare, orice

Care (S) V ? # ~ S #.
Care grup să vină? - Acest (care, ce, nici un, orice, fiecare, al meu,
însuşi, tot, întregul, numerosul, (un...) grup(ul).

Care (scăldat) îţi place ? - *vara scăldat; Care (prieten) vine? -

*dintotdeauna prieten.

2. Clasificarea
2.1. După formă
2.1.1. simple - bun, rău, cinstit, fierbinte, cuminte, împădurit...(?)
- bănesc, ceresc, oltenesc, omenesc, pământesc;
apatic, biologic, carpatic, fizic, simpatic;
albăstriu, argintiu, auriu, portocaliu;
botos, colţos, dureros, furios, omenos...

2.1.2. compuse
- substantiv + substantiv : codalb, codoberc, binefăcător, binevoitor, bucălat,
galantom, nord-american, răufăcător, rău-voitor, sud-african, sud-dunărean...;
- prepoziţie + pronume + substantiv: atotbiruitor, atotcuprinzător,
atotfăcător, atotiertător, atotprezent, atotputernic, atotştiutor...;
- prepoziţie + substantiv: cuminte, fără-de-lege;
- semiadverb + participii negative: nemaiauzit, nemaiîntâlnit, nemaipomenit,
nemaivăzut)
- adverb + adjectiv: aşa-numit, aşa-zis, binecredincios, binecrescut,
binecunoscut, binecuvântat, binemeritat, binevenit, clarvăzător, drept-credincios,
mult-stimat, nou-apărut, nou-născut, prost-crescut, sus-citat, sus-numit, sus-pus....
(calcuri): bine-crescut = bienélévé, binemeritat = bienmérité, binevenit =
bienvenu, nou-născut = nouveau-né, sus-citat = suscité, sus-menţionat =
susmentioné...
 - adjectiv + adjectiv: alb-verde, bleu-deschis, chino-englez, dulce-amar,
educativ-ştiinţific, filarmonic-dramatic, galben-auriu, hispano-român, instructiv-
educativ, literar-muzical, mexicano-arab, palestino-american, social-economic,
turco-arab, ungaro-bulgar, verde-deschis... (serie infinită).

- cu elemente de compunere (prefixoide, sufixoide):

- acrocefal, autobiografic, autocritic, balneoclimateric, biografic, cacofonic,
decapod, egocentric, electrochimic, hidrofug, macrocefal, neokantian, omnivor,
panteist, psihofizic, semicircular, quasimulţumit...
- aurifer, carnivor, ignifug, ovipar, pomicol...

2.1.3. Locuţiunile adjectivale

- cu prepoziţie (structuri simple sau extinse): cu cap, cu inimă, cu judecată, cu
rost; cu capul pe umeri, cu caş la gură, cu două feţe, cu duhul blândeţii, cu frica lui
Dumnezeu, cu fundul în două luntri, cu mila lui Dumnezeu, cu scaun la cap, cu sânge
albastru, cu sânge rece; de bază, de căpetenie, de cinste,de cuvânt, de frunte, de
mizerie, de nădejde, de onoare, de prisos, de seamă, de treabă, de valoare; de bun
augur, de bună credinţă, de modă veche, de prost gust, de pus la rană, de toată
isprava, de trei parale, de-ţi bagi degetele-n ochi, de ultimă oră, de zile mari; în
putere, într-o doagă, într-o ureche; în adevăratul sens al cuvântului, în carne şi oase,
în doi peri, în floarea vârstei, în toată firea, în toată puterea cuvântului; la cataramă,
la mintea cocoşului; fără căpătâi, fără de noroc, fără frică, fără leac, fără milă, fără
noimă, fără număr, fără pată, fără perdea, fără rost; fără cap şi coadă ...
- structuri eterogene: bună de gură, ca aceea, ca vai de lume, cum trebuie,
gros de obraz, întreg la minte, numai piele şi os, o dată şi jumătate, rea de muscă,
ruptă din soare, scos din cutie, scos din sărite, soră cu moartea, tras de păr...

2.2. După sens:

propriu-zise:
participiale: citit
alarmant (235 adj. ):

pronominale:
numerale:
pronume - adjectiv pronominal, numeral-adjectiv numeral (Neamţu, 1980, p. 2o2).

gerunziale: aburind, crescând, descrescând, murind, murmurând, născând,

suferind, surâzând, şovăind, tremurând...
adverbiale:

Alte clasificări: calificative sau descriptive (însuşiri) şi determinative

(raporturi) (Bejan, 1995, p.79; Constantinescu-Dobridor, 2001, p. 64).
- calificative (însuşiri) şi categoriale (apartenenţa la o clasă) (Irimia,
1997, p. 82; Irimia 2008, p. 91; GALR, I, 2008, p. 142)

- calificative: mare, mic, nou, negru, frumos, inteligent, slab, gras, scund,
înalt, tânăr, bătrân, cald, rece...

- categoriale: citadin, rural, păstoreasc, elveţian, isoscel, eminescian,

maiorescian, cultural, sportiv, public, şcolar...
 „Există numeroase adjective care au un comportament dublu, funcţionând
de la un context la altul (cu schimbare de sens), când calificativ, când categorial”
(GBLR, 2010, p. 219)

.
2.3. Clasificarea flexionară (după numărul de omonimii de la N: m-f/sg-pl)
(Maria Manoliu, 1967, p. 266)

- cu 4 forme (desinenţe)
bun, -ă, -i, -e: adevărat, bolnav, clar, direct, exact, fericit, grav, ieftin, înalt,
just, legal, material, natural, oral, popular, real, senin, trist, uman, vesel; artistic,
casnic, economic, fizic, harnic, istoric, politic, sălbatic, tehnic, veşnic; căsătorit,
deschis, hotărât, iubit, încântat, mulţumit, necăjit, obosit, potrivit, renumit, sărat,
uscat, vărsat);
drept, dreaptă, drepţi, drepte: încet, măreţ, negru;
frumos, frumoasă, frumoşi, frumoase: bucuros, curajos, dureros, gros,
interior, întunecos, mort, prost, sănătos, tot, ulterior, uşor;
european, -ă, -eni, -ene: apusean, viteaz, treaz;
tânăr, -ă, tineri, -e: proaspăt;
gol, goală, goi, goale: destul, sătul;
acru, -ă, -i, -e: albastru, continuu, dublu, simplu, triplu;
greu, grea, grei, grele: rău;
măricel, măricea, măricei, măricele: bunicel, mititel...

- cu 3 forme (desinenţe)
adânc, -ă, adânci: larg, lung, mic, sec, stâng;
firesc, firească, fireşti: englezesc, frăţesc, grecesc, nefiresc, muncitoresc,
omenesc, pământesc, românesc, sufletesc, ţărănesc;
amator, amatoare, amatori: ascultător, creator, dator, gânditor, încăpător,
migrator, nerăbdător, următor, viitor;
viu, vie, vii: fumuriu, mijlociu, propriu, timpuriu;
roşu, roşie, roşii : nou.
june, jună, juni

- cu 2 forme (desinenţe)
dulce, dulci : cuminte, fierbinte, iute, mare, rece, subţire, tare, verde;
vechi, veche, vechi : căprui, gălbui, străvechi;
precoce, precoci : feroce, rapace;
greoi, greoaie : bălai, dibaci, rotofei, stângaci.

- invariabile (cu o formă /terminaţie)

bej, bleu, cloş, cumsecade, eficace, gri, lila, kaki, mov, oliv, roz, vernil...

- adjectivele pronominale (7 desinenţe) : -ui, -ei, -or: acestui, acelui,

cestuilalt, celuilalt, cărui, câtor, multor, puţinor, tuturor...;
- anumitor, diferitor, feluritor (5 desinenţe) (Dimitriu, 1999, p 222, Schema
nr. 1; GALR, I, 2008, p. 148).
 3. Flexiunea
3.1. Flexiunea sintetică = acord: gen, număr şi caz
3.1.1. Acordul total: Fata bolnavă n-a venit la şcoală; Fata este bolnavă;
Bolnavă, fata n-a venit la şcoală; Fata n-a venit la şcoală bolnavă;
Copilul, neatent, a spart geamul, Ei s-au urcat chemaţi pe scenă, Anunţată,
profesoara va veni la şedinţă, Rugaţi, duşmanii nu-ţi vor face bine...
(acord suspendat): Obosit, a adormit la televizor, Bolnavă, s-a dus totuşi la
discotecă, Rece, tot a mâncat-o; Chemată, a venit; Bandajată, s-ar fi vindecat, A venit
supărat, S-au arătat nemulţumiţi; Era foarte veselă atunci...

3.1.2. Acordul parţial: Din albă, cămaşa s-a făcut cenuşie, Copilul nu asculta
de mic, De rea, fata nu se înţelegea cu nimeni.
(acord suspendat): De mică era curioasă; Din albă, s-a făcut stacojie; De
obosită, a adormit pe loc...

3.1.3 Flexiunea şi acordul.

- discipuli seduli, scholarum bonarum, mari vasto...
- fecioarei Mariei, veliţilor boierilor (Gruiţă,1981, p. 115).
- băiatului inteligent, scaunului nou, dulapului albastru...
- fetei înalte, casei frumoase, casei vechi...
- copilului aceluia, copiilor acelora, copilului celuilalt, copiilor celorlalţi.
- elevului celui harnic, copiilor celor cuminţi, omului celui mai corect,
oamenilor celor mai buni...
- unor altor studenţi (unor alţi studenţi), multor altor studenţi (multor alţi
studenţi) (Gruiţă, 1981, p. 118, 119).

3.2. Flexiunea analitică

- fenomenul gradaţiei: grade de comparaţie (Gramatica, I, 1966, p. 125;
Dimitriu, 1999, p. 195, Avram, 1997, p. 123-124); grade de intensitate (Iordan, Robu,
1978, p. 407; Irimia, 1997, p. 91-92, Irimia, 2008, p. 100; GALR, I, 2008, p. 154).

„pe lângă sistemul obişnuit al comparaţiei, se întâlnesc şi alte fenomene ale

gradaţiei, suplimentare şi complexe” (Lüder, 1996, p. 5)

- grade care au complementul comparaţiei = grade de comparaţie (Irimia:

2008, p. 100: intensitate obiectivă);
- grade care n-au complementul comparaţiei (Irimia, 2008, p. 100:
intensitate apreciativă).

Operatorul + comparaţie:
- grade absolute (pozitivul, progresivul şi superlativul absolut),

- relative (comparativul de egalitate, de inegalitate şi superlativul relativ):

 Pozitivul (Intensitatea) Comparativul de egalitate (Echivalarea)

Intensivul superioritate Comparativul de superioritate

(Intensificarea) inegalitate
inferioritate (Ierarhizarea) inferioritate

Superlativul superioritate Superlativul relativ superioritate

absolut (Generalizarea)
(Sublimarea) inferioritate inferioritate

3.2.1. Gradele de intensitate = intensitatea, intensificarea şi sublimarea

3.2.1.1. Pozitivul
- pozitivului analitic (cu postpoziţia de): atât de înaltă, aşa de înaltă, astfel de
înaltă, destul de înaltă...
GBLR, 2010, p. 216: „Spre deosebire de tradiţia gramaticală şi spre
deosebire de GALR, se va proceda unificator, prin separarea sintactică a
mărcilor de gradare de centrul de grup” (destul de, aşa de... =
circumstanţiale cantitative).

- comparativul eliptic: tare ca piatra, iute ca săgeata...

„Construcţiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic

pentru însuşirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice
ale superlativului absolut” (GALR, I, 2008, p. 155).

3.2.1.2. Intensivul

„Plecând într-adevăr de la un cuantum pozitiv (mic sau mare, pe măsura

imaginaţiei noastre) de o anumită calitate, gândirea se deplasează în direcţia
unei cantităţi mereu crescânde (...) sau descrescânde (...), după caz...
Mişcarea de gândire (...) descrie o arie semantică fie crescândă, fie
descrescândă” (Lüder, 1996, p. 5)

- intensificarea însuşirii (= progresivul): din ce în ce mai harnic; tot

mai insistent; pe zi ce trece mai frumoasă; zi de zi mai neliniştit...
- din ce în ce mai, tot mai, mereu mai, pe zi ce trece
mai, zi de zi mai... Copilul este din ce în ce mai harnic

- diminuarea însuşirii (= regresivul): din ce în ce mai puţin harnic...

3.2.1.3. Superlativul absolut = sublimarea însuşirii

Ernout, Meillet, 1994, p. 661: sublimis = is sub quo limen est.

-adjective superlative la gradul pozitiv admirabil, demenţial, eminent,

excelent, infernal, irezistibil, perfect, splendid, sublim, superb...
- enunţuri superlative cu adjectivul la gradul pozitiv: Era frumoasă încât la
soare te puteai uita, iar la dânsa ba

-procedeul gramatical: foarte, prea, teribil de, excesiv de, extraordinar de,
grozav de, nemaipomenit de....
 -derivare
- prefixe: arhi- , extra-, hiper-, prea-, răs-, răz-, stră-, super-, supra-,
ultra-... arhiplin, arhiaglomerat, arhicunoscut; extraordinar, extraplat,
extrafin; preafrumoasă, preacuvios, preacinstit; răscopt, răscitit, răscunoscut;
străvechi; supraaglomerat, supradotat, supradimensionat, supraîncălzit;
superelegant...
-sufixe: rarisim, simplisim, clarisim, importantisim, inteligentisim...
-procedee afective:
- prelungire sonoră: buuuun! rrrău! luuuuung!;
- repetiţii: bătrână - bătrână, mică - mică, singurică - singurică,
pocit - pocit...;
- determinări: frumoasa frumoaselor, prostul proştilor, voinicul
voinicilor...(superlativul ebraic);
- exclamaţii şi interjecţii: Vai, deşteaptă mai e! Ce frumos e!
- conversiuni simple (substantiv - adverb): sănătos tun, gol puşcă,
îndrăgostit lulea, adormit buştean, singur cuc, ud leoarcă, prost tufă,
beat turtă, beat criţă...;
- conversiuni perifrastice: nervos la culme, prost din cale-afară,
încăpăţânat peste măsură, îndrăgostit peste poate...

Superlativul absolut de inferioritate

- corect: inferlativul absolut – cf. Găitănaru, 1998, p. 97;

- Dimitriu, 1999, p. 207, 208: superlativul relativ pozitiv, superlativul

relativ negativ; superlativul absolut pozitiv, superlativul absolut negativ;
cf. şi Irimia, 2008, p. 101: superlativul pozitiv; superlativul negativ.

- GALR, I, 2008, p. 161: „superlativul relativ de inferioritate este rar

întrebuinţat (...) Superlativului absolut de inferioritate (tipul foarte puţin
amabil) i se preferă, în general, pozitivul adjectivului antonim”;

- GBLR, 2010, p. 216: „ superlativul relativ de superioritate... superlativul

relativ de inferioritate ...”

- superlativ etimologic: maxim, minim, optim, suprem, infim, extrem, intim,

antum, postum, prim, ultim, proxim...

3.2.2. Gradele de comparaţie = echivalarea, ierarhizarea şi generalizarea.

Nr. de obiecte Nr. de însuşiri Marcaj cantitativ Felul comparaţiei

2 (+) 1 - Omogenă
1 2 - Eterogenă
1 1 - circumstanţială
1 1 + cantitativă

-omogenă (= 2 obiecte; o însuşire):

Ion este mai înalt ca George;
Ion e mai puţin înalt ca George;
 Ion e tot aşa de înalt ca George.
- eterogenă (= un obiect; 2 însuşiri):
E mai mult inteligentă decât harnică;
E pe cât de inteligentă pe atât de harnică;
E mai puţin inteligentă decât harnică.

GALR, 2008, I, p. 158: În compararea a două însuşiri, în general

opuse, comparativul de superioritate se formează cu mai mult (dar
şi cu mai curând, mai degrabă): Scriitorul este mai mult vindicativ
decât justiţiar.

- circumstanţială: E mai harnică decât ieri (decât acolo).

- cantitativă (grad – număr): E mai înalt de doi metri.

3.2.2.1. Comparativul de egalitate

- omogenă: - tot aşa de, tot atât de, la fel de, tot astfel de, deopotrivă de
- ca şi, ca, cum, cât

Radu e la fel de inteligent ca George;

Radu e tot aşa de inteligent ca şi George;
E tot atât de priceput cât sunt şi eu...

comparativul de egalitate eliptic: Mierea e dulce ca zahărul; Era uşoară ca

fulgul; Avea o piele albă ca laptele; Tare ca piatra, iute ca săgeata...

*El a venit ca şi director; *Ca şi idee, este excelentă.

echivalări: Ion este la fel de înalt ca Andrei = Ion şi Andrei sunt la fel de
înalţi; înalt ca tine=ca tine de înalt.
- eterogenă : pe cât de ..., pe atât de; tot atât de ..., cât şi de; pe atât..., pe
cât este de: Maria este pe cât de harnică, pe atât de inteligentă...

GALR, I, 2008, p. 156: Raportul de intensitate egală poate include două

calităţi, fiind exprimat în propoziţie prin termeni corelativi: tot atât de / pe
cât de + adjectiv + cât şi de...

- circumstanţială:
Marea este la fel de albastră ca şi ieri;
E tot aşa de neliniştită ca atunci.

3.2.2.2. Comparativul de inegalitate (de superioritate, de inferioritate)

- de superioritate omogenă: mai; decât, ca (cf. fr., sp. que):
Ion e mai înalt decât Maria;
A pasat mingea unui băiat mai rapid ca mine;
Unei fete mai scunde, voleiul i se pare mai dificil.
Maria nu este mai scundă decât Ion; Nimeni nu este mai harnic decât Ion =
Ion este cel mai harnic.
E mai harnic azi decât a fost ieri.
- de superioritate eterogenă (mai mult... decât):
Elena e mai mult harnică decât inteligentă;
Şi o bagă-n colivie mai mult moartă decât vie.
 - circumstanţială:
E mai optimist decât ieri;
Pare mai interesat aici decât acolo;

- cantitativă:
E mai înalt de doi metri; E mai greu de zece kilograme.

- comparativul eliptic (ca, pe lângă, faţă de, în comparaţie cu, în raport cu):
tare ca piatra, iute ca săgeata;
E înalt în comparaţie cu mine; Faţă de mine e mult mai insistent...

Comparativul de inferioritate (mai puţin mic=mai mare; mai puţin mare=mai

mic; mai puţin frumos=mai urât; mai puţin urât=mai frumos; mai puţin leneş =mai
harnic, mai puţin harnic=mai leneş...):
Alina e mai puţin înaltă ca fratele ei;
Radu este mai puţin harnic decât George.

eufemism: mai puţin inteligent, mai puţin informat ( = mai prost).

Comparativul etimologic: superior, inferior, exterior, interior, anterior,

posterior, ulterior...
GALR, I, 2008, p. 164-165:„Anumite adjective se sustrag de la
gradare, sunt incompatibile cu gradele de intensitate (...): adjectivele care,
etimologic, reprezintă forme de comparativ şi de superlativ latinesc
(anterior, posterior, ulterior, superior, inferior, exterior, interior...; proxim,
ultim, infim, extrem, suprem)”.
Irimia, 2008, p. 103: sunt invariabile în funcţie de categoria
gramaticală a intensităţii, datorită planului lor semantic (…) sunt termeni
neologici, ocupând în limba latină de unde provin o anumită poziţie
(comparativ=gradul de intensitate superioară sau inferioară sau superlativ)
în paradigma comparaţiei (=intensităţii) adjectivului latinesc: anterior,
posterior, exterior, interior, inferior, superior, major, minor, maxim, minim,
optim, suprem etc
Constantinescu-Dobridor, 2001, p. 70: „nu mai pot primi
categoria comparaţiei, tocmai datorită conţinutului lor noţional”

Prepoziţie Comparativ Superlativ

Supra
Infra
Extra
Intra
Ante
Post
Prope
Prae
Ultra

Cazul:
Ion e mai înalt decât Maria;
Caietul Mariei e mai curat decât al băiatului (G);
 Dau mai multe flori fetei decât băiatului (D);
O admir mai mult pe Maria decât pe Georgeta (Ac.).

3.2.2.3. Superlativul relativ = generalizare:

Ion e mai înalt decât toţi = Ion e cel mai înalt dintre toţi;
Ion e mai puţin harnic decât toţ =Ion e cel mai puţin harnic dintre toţi.
Iordan, Robu, 1978, p. 407: „Comparativul superlativ este marcat cu
formantul cel mai: tânărul cel mai tânăr din oamenii de la 1835”.

Cel, cea, cei, cele + mai + adjectiv + din (sg.), dintre (pl.), de (adv.).

George este cel mai înalt din grupă;

Maria este cea mai inteligentă din facultate;

Sunt cei mai harnici dintre studenţi;

Este cea mai pricepută de aici...

Am fost la cel mai apropiat prieten al meu;

Aici creşte cea mai frumoasă floare;
Cartea este a celei mai inteligente fete;
Teatrul acesta are cei mai talentaţi artişti...

Nicolae Iorga a fost poate cel mai mare savant al tuturor timpurilor;
A rămas cel mai mare martir al neamului;
Aceea este cea mai interesantă carte a timpului.
 PRONUMELE

1. Definiţia
1.1. Definiţia semantică.
„Este partea de vorbire care se declină şi ţine locul unui
substantiv” (Gramatica, I, 1966, p. 135);

”pronumele se substituie numelui, apare în aceleaşi

contexte”(Manoliu Manea, 1968, p. 20);

„partea de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv

şi dând diverse indicaţii cu privire la acesta sau indicaţii
descriptive cu privire la obiectul denumit de el” (Avram,
1997, p. 154);

„şi un substantiv poate ţine locul unui substantiv, nu

numai un pronume; e vorba de seria substantivelor
sinonime”(Toşa,1983, p. 62).

Excepţii:
- pronumele deictice (eu, tu, noi, voi = emiţătorul, receptorul) nu ţin niciodată
locul unui nume.
- pronumele de întărire
- pronumele cu sens neutral (asta, ceea ce) = pro-fraze

El citeşte Eu citesc Tu citeşti

↑ ↑ ↑
Copilul ? ?
Elevul...

„pronumele de persoana I şi a II-a sunt întotdeauna deictice: eu

reprezintă locutorul... ; tu reprezintă alocutorul (GALR, I, 2008, p.
181);

„După părerea noastră, cuvintele eu, tu, nu reprezintă în realitate

pronume, ci un fel de nume pentru vorbitor şi respectiv
interlocutor. Dacă totuşi eu, tu sunt menţinute în clasa pronumelui,
acest lucru se datoreşte – în afara tradiţiei gramaticale – intrării lor
în opoziţie cu pronumele propriu-zise de tipul el” (Dimitriu, 1999,
p. 227).

„Pronumele eu şi tu stau pentru substantive, în sensul că

substantivele pe care le înlocuiesc nu pot să apară în anumite
poziţii ale enunţului sintactic, dar ele rămân substitute de
substantive” (Irimia, 2008, p. 108)

„Pronumele personale sunt acelea care stabilesc direct pe

protagoniştii actului vorbit, în principal pe locutor şi pe
conlocutorul său, adică cele două persoane indispensabile realizării
actului de comunicare lingvistică” (Iordan, Robu, 1978, p. 410);

Pronumele exprimă direct (deictic) emiţătorul şi receptorul sau substituie

(determină), în diferite forme, numele care compun enunţul.
 Pronumele personal indică pe protagoniştii actului lingvistic (eu,
tu) sau substituie numele subiectului comunicării lingvistice (el, ea)
(Irimia, 2008, p. 109).

Dublarea deixisului
eu = deictic absolut (gradul I):
Eu, profesorul, voi pleca – *Profesorul, eu, voi pleca; Eu voi pleca –
*Profesorul voi pleca
Tu = deictic de gradul al II-lea:
Tu, copile, vei pleca – Copile, tu vei pleca – Tu vei pleca – Copile, vei pleca.

Pro-forme: - pro-nume (Am vorbit cu Ion. Îl cunosc de anul trecut);

- pro-adjective (Era un om corect. Un asemenea om, mai rar);
- pro-adverbe (Am plecat în oraş. Acolo...);
- pro-fraze (Că nu mă mai respecţi, asta se vede).
(cf. DSL, 2001: 409)
Substitut: anaforic......
cataforic......
Coindexare anaforică: Fata îl vede pe băiat, se duce la el şi-l întreabă ce vrea
de la ea.

1.2. Definiţia morfologică

- preia de la substantiv (prin substituţie) genul, numărul şi cazul;
- instituie o categorie proprie: persoana.

1.3. Definiţia sintactică

- toate funcţiile specifice numelui:
subiect:
nume predicativ:
atribut:
apoziţie:
complement direct:
com,plement indirect:
complement prepoziţional:
predicativ suplimentar:
circumstanţial:

Forme asintactice: (dativ) dă- i înainte; dă-i cu bere, dă -i cu vin, trage -i

înainte; mi ţi-l văzu ...; (acuzativ) na-ţi-o frântă; o ia la sănătoasa, au mai păţit-o şi
alţii; le zice bine; le vede; le are cu pictura...

1.4. Definiţia contextuală

„pronumele sunt acele cuvinte care apar într-un context în care pot fi înlocuite
numai şi numai prin substantive şi care exclud vecinătatea imediată a determinatelor
necalificative” (Manoliu Manea, 1968, p. 28).
 a. Cine (poate) spune?...(?)
b. Ce vezi?...(?)
c. Al (a, ai, ale) cui sunt?...Al...(?)
d. Cui dă?...(?)
e. Pe cine vede?...(?)
f. Care?...(?)
Simbolizate, aceste structuri apar astfel:
# Ink+V↑ #...k↑↓#, cu următoarelor semnificaţii: In= element interogativ; k=morfem
de caz; V = verb; ↑ = intonaţie interogativă; ↓= intonaţie enunţiativă; # = pauză de
enunţ.
Obiecţii: - nu se poate construi un context diagnostic al pronumelui care să
conţină în structură chiar un pronume, mai ales în enunţuri interogative, fiind de la
sine înţeles că secvenţa-răspuns este o altă ipostază a elementului interogativ.
- nu distinge între pronumele proprii (pronumele ambreiori, de
persoana I şi a II-a, care reprezintă în actul comunicării emiţătorul şi receptorul,
pronumele din dialog) şi pronumele comune, de referinţă, numai acestea putând
substitui substantive.

# ~V1,2,3# ( unde V=Verb; 1,2,3 =desinenţe de persoana întâi, a doua şi a treia).

Pentru pronumele ambreiori: # ~V1,2,# (Eu vorbesc, tu vorbeşti, noi vorbim,

voi vorbiţi).
Aici (aşa, acum) vorbesc / vorbeşti, vorbim / vorbiţi sau Trei vorbim / vorbiţi.
Aici (aşa, acum) eu vorbesc...; Noi trei vorbim...

Adverbe, numerale→ V1 şi V2 ; Eu, tu → V1 sau V2

Pronumele de referinţă (nepersonale): # ~V3#
Se exclud substantivele prin contextul specific:
a) un ~#; b) o ~ #; c) nişte ~ #; trei ~ #.

- #~V3sg - V3pl# :
- adverb: aici vine - aici vin (invariabil);
- numeral: unu vine-doi vin (supletivism);
- pronume: unul vine-unii vin (flexiune sintetică): El vine-Ei vin;
Acesta vine-Aceştia vin; Al meu vine-Ai mei vin; Nici unul nu vine - Nici
unii nu vin...

a). Pronumele - ambreiori (eu, tu, noi, voi) sunt acele secvenţe care satisfac
valenţa agentivă numai pentru #~V1,2#;

b). Celelalte pronume sunt secvenţe care satisfac numai # ~ V3# şi sunt
excluse de la un (o, nişte, trei) ~ ; sunt pronume numai dacă exprimă opoziţia ~V3sg -
V3pl prin flexiune sintetică.

2. Clasificarea
2.1. După formă
- simple: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele; se, îşi;
acesta, acela (lat. *ecce istu, *ecce illu);
ăsta, ăla, cel, ăl;
 care, cine, ce, cât;
unul, altul, puţin, mult, tot, nişte;
nimeni şi nimic (lat. ne hominem, lat. ne mica);
- compuse: acelaşi, sieşi;
orişicare, orişicine, orişice, orişicât;
niciunul, niciuna, niciunii, niciunele.
.dumneata, dumneavoastră, domnia ta, domnia sa, dumnealui,
dumneaei, dumnealor, domniile lor, sfinţia ta...
. însumi, însămi, însuţi, însăţi, însuşi, însăşi...
fiecare, oarecare, oricare, careva;
oarecine, oricine, cineva;
orice, ceva;
oricât, câtva..
Notă: opoziţia simplu - compus se marchează în analiză
după numele subclasei care conţine şi elemente simple,
şi compuse: relative, nehotărâte cantitative, negative.

2.1. 3. Locuţiunile pronominale:

nu ştiu care, nu ştiu cine, nu ştiu ce, nu ştiu cât;
te miri cine, care mai de care...
unul pe altul, unul cu altul, unul altuia (=reciproc).
ce fel de (l. pron. interogativă)

2. 2. Clasificarea flexionară.
„Spre deosebire de flexiunea nominală şi de cea verbală care permit
gruparea substantivelor şi verbelor în clase, de obicei destul de numeroase,
caracterizate prin prezenţa unor particularităţi flexionare (omonimii, afixe
specifice), flexiunea pronominală este reprezentată de cele mai multe ori
prin paradigme individuale, specifice unui singur element lexical, unui
singur pronume” (Guţu Romalo, 1985, p. 220).

Corelaţia persoană – gen, număr, caz

„Se caracterizeză printr-o categorie gramaticală specifică, persoana, cu

paradigma completă însă numai la unele subclase de pronume” (Irimia,
2008, p.107).

a). Pronume personale nedeterminative (personale şi reflexive, în

clasificarea semantică; formele de politeţe ale pronumelui personal prezintă diferite
grade, de la familiaritate la reverenţă).
trăsături:
- opoziţii de persoană (reflexivele propriu-zise sunt completate cu formele
pronumelor personale: mă, te, se));
- flexiune supletivă;
- nu determină prin acord un substantiv (nu sunt adjective pronominale).
 b). Pronume nepersonale determinative ( demonstrative, interogative,
relativ - interogative, nehotărâte şi negative).
- nu au opoziţii de persoană;
- au flexiune sintetică: acest, această, aceşti, aceste; căruia, căreia, cărora;
unul, una, unii, unele; nimeni, nimănui...
- determină prin acord un substantiv (=adjective pronominale);

c). Pronume personale determinative (posesive şi deictice).

ca denumire şi trăsături = combinaţie a claselor anterioare, astfel:
- opoziţii de persoană (a);
- determină substantive = adjective pronominale (b).
- şi flexiune supletivă, între persoane (meu-tău-său; mi-ţi-şi...) şi sintetică (de
gen, număr şi caz: al - a - ai - ale; meu - mea - mei - mele; însu -, însă -, înşi -, înse -):
. (a,b)

Alte clasificări
GALR : a) Personale: personale propriu-zise;
de politeţe;
de întărire;
reflexive;
posesive.

b) Nepersonale: demonstrative;
de cuantificare (nehotărâte, negative);
relative;
interogative;
hibride (relativ-interogative; relativ-exclamative).

Denumirea hibrid este o „denumire inadecvată: hibrid presupune

combinarea a două entităţi de natură diferită. În situaţia de faţă,
pronumele are doar rolul de a plasa un context interogativ într-unul
enunţiativ (Găitănaru, 2010, p. 105)

GBLR, 2010: Personale: personale;

de politeţe;
reflexive (propriu-zise şi reciproce);
posesive (numai adjective pronominale);
de întărire (numai adjective pronominale).
Nepersonale: demonstrative;
nehotărâte;
negative;
interogative;
relative;
relativ-interogative şi relativ-exclamative
a). Pronumele personale nedeterminative

„eu, tu şi toate celelalte similare lor sunt deci cuvinte care -

neputând fi în totalitate acceptate nici ca pronume nici ca substantive, deşi
numai cu acestea au anumite asemănări - nu se încadrează în mod
convenţional la nici una din părţile de vorbire clasice (ceea ce înseamnă că
de fapt, ele se constituie într-o parte de vorbire de sine stătătoare, deosebită
de părţile de vorbire clasice). Totuşi, păstrând tradiţia... menţinem pe eu, tu,
în rândul pronumelor personale” (Dimitriu, 1994, p. 248).

„...soluţia considerării cuvintelor de tipul eu, tu ca ambreiori”(Dimitriu,

1999, p.236)

Pronume posesive = forme de G ale pron pers. I, II?

Formele eu, tu, noi, voi, nu au genitiv; formele meu, tău, său,
nostru, vostru primesc articol posesiv, ca orice substantiv în genitiv
(Berceanu, 1971, p. 13o).

Există pronume posesive în limba română? (Manoliu Manea, 1968, p. 48 -

63).

Obiecţie: pronumele personale nu au realizarea adjectivală, în timp

ce posesivele se încadrează, datorită acordului, la determinative.

Manoliu Manea, 1968, p. 63, 64: posesivele nu pot fi împărţite la

adjective şi pronume, deoarece ”forma simplă apare şi fără substantiv
(contra mea)”; „posesivele nu pot fi considerate adjective
(determinative), deoarece diferă ca distribuţie faţă de acestea”; „posesivele
variază şi în funcţie de natura prepoziţiei regente”; „considerarea
pronumelor personale posesive ca o parte de vorbire distinctă de cea a
pronumelor personale nu se justifică nici din punct de vedere semantic,
deoarece în lanţuri ca împotriva mea, dedesubtul meu, posesivele încetează
să mai funcţioneze ca indici ai posesiei”.

G-D: alui meu, alei mele, alor mei, alor mele; cf. şi Neamţu, 1989, p. 103-108

] GALR, I, 2008, p. 237: Dacă se acordă prioritate acestor

argumente posesivul poate fi interpretat ca formă de genitiv a pronumelui
personal. Ca urmare a reorganizării flexiunii nominale prin apariţia
articolului hotărât şi a elementului al, adjectivul posesiv latinesc a fost
reorganizat în limba română ca pronume personal în genitiv, completând
lacunele lexicale din sistemul pronumelui personal”

Irimia, 2008, p. 115: „Un regim prepoziţional specific are

valabilitate generală; deci, dacă Mariei sau ei din sintagmele în faţa Mariei
(ei) reprezintă genitivul substantivului Maria (şi al pronumelui ea), termenii
mea, ta din sintagmele în faţa mea, în faţa ta nu pot sta decât în genitiv: sunt
forme de genitiv ale pronumelor eu şi tu”.

Irimia, 2008, p. 115: „prin intermediul recţiunii prepoziţionale,

genitivul este impus de prepoziţii (locuţiuni prepoziţionale) a cărei structură
 se termină într-un articol definit masculin sau feminin (în juru-mi, în juru-
i)”.

I II III I II III

N. eu tu El ea noi voi Ei ele

G. - - (al...) (al...) - - (al... (al...

lui ei ) lor ) lor

mie ţie Lui ei nouă vouă Lor lor

D.
îmi,mi îţi, ţi îi, i îi, i ne, ni vă, vi le. Li le, li

(pe) (pe) (pe) (pe) (pe) (pe) (pe) (pe)

mine tine el ea noi voi ei ele
Ac.
mă, te, îl, l- o, -o ne, ne- vă, v- îi, i le, le
m- te-

V. - tu! - - - voi! - -

- D., Ac. forme accentuate:

forme clitice:

GBLR: Distincţia forme accentuate vs neaccentuate / clitice

(p. 106)

- V:

Pronumele de politeţe (gradele de deferenţă ale pronumelui personal)

(Flexiune extralexicală)
Sensul I: Deferenţa uzuală II:Deferenţa ierarhică III: Reverenţa
Persoană necunoscută; Superioritate în funcţie Distanţă mare în ierarhie
Pers.nr.caz mai în vârstă
Tu N. dumneata dumneavoastră Domnia Ta, Domnia
Voastră
G.D. dumitale dumneavoastră Domniei Tale,
Domniilor Voastre
Voi N. dumneavoastră dumneavoastră Domniile Voastre
G.D. dumneavoastră dumneavoastră Domniilor Voastre
El, ea, N. dumnealui,dumneaei, dânsul, dânsa, Domnia Sa
G.D. dumnealui, dumneaei dânsului, dânsei Domniei Sale
Ei, ele N. dumnealor dânşii, dânsele Domniile Lor
G.D. dumnealor dânşilor, dânselor Domniilor Lor

- forme familiare, populare: tale, tălică, mata, matale, mătăluţă, mătălică...

- forme majestice: Măria ta, Măria Sa; Majestatea Sa, Majestatea Voastră;
 Alteţa Voastră, Înălţimea Voastră;
Excelenţa Voastră, Eminenţa Voastră; Sanctitatea Voastră;
Sfinţia Voastră, Preasfinţia Sa; Înalt Preasfinţia Voastră...
- forme prescurtate: dv.; dvs.; d-ta...

„Pronumele de politeţe sunt (foarte) noi, reprezentând –

considerate în bloc – ultimele apariţii masive pe terenul limbii
române în domeniul pronominal” (Dimitriu, 1999: 254)

„Limba română e singura limbă romanică posesoare a unei

asemenea categorii” (Constantinescu-Dobridor, 1996, p. 100).

„Pronumele de politeţe de gradul I se folosesc între

persoane de aproximativ aceeaşi vârstă şi poziţie socială, ca mod de
adresare a copiilor către părinţi, a fratelui sau sorei mai mici către
fratele sau sora mai mare etc., între persoane de vârstă diferită ca
dovadă de consideraţie din partea celui mai în vârstă faţă de cel mai
tânăr (...) Pronumele de politeţe de gradul al II-lea este pronumele
de adresare între persoane care întreţin legături oficiale şi doresc să
rămână la nivelul cerut de politeţe (elevul către profesor, studentul
către profesor, un slujbaş către client, călător etc.,acesta către
slujbaş etc.)... Pronumele de politeţe de gradul al III-lea este
protocolar şi diferit pentru fiecare situaţie (Coteanu, 1985: 136)

3.2. Pronumele reflexive

Definiţie:

Restricţii: - persoana a III-a

- D., Ac.

Persoana
Persoana
Numărul
Plural
Cazul Singular
Forma
I II III I II III

Acc. mie* ţie sieşi nouă vouă sieşi

Dativ
Clitic îmi, îţi, ţi îşi, şi ne, ne- vă, v- îşi, şi
mi

Acuzativ Acc. (pe) (pe) (pe) (pe) noi (pe) voi (pe) sine
mine tine sine

Clitic mă, te, se, s- ne, ne- vă, v- se, s-

m- te-

*Formele de pronume personale (persoana I şi a II-a) utilizate în contexte reflexive

 Verbe inerent reflexive: a se avânta, a se baza, a se căi, a se dumiri, a se erija,
a se fuduli, a se gudura, a se hlizi, a se ivi, a se jelui, a se lamenta, a se mândri, a se
opinti, a se preta, a se ramoli, a se sfii, a se văicări, a se zvârcoli... ; a-şi bate joc, a-şi
închipui... (cf. Iordan, Robu, 1978, p. 468; Guţu Romalo, 1985, p. 229).

- pronume reflexiv cu valoare morfematică:

pasiv: sunt citite....

impersonal - prototipic: se merge...

- pasiv: se ştie....

- pronume reflexiv cu funcţii sintactice (?!):

- Cd (refl. obiectiv): se... pe sine
- Ci : îşi... sieşi
-Cpos: Îşi cunoaşte sora...
- Cprep: Se îngrijeşte de sine

3.3. Pronumele reciproc

GBLR, 2010, p. 115: „Specificul reciprocului
faţă de reflexiv constă în apariţia sa într-o structură
reorganizată sintactic”.

Dublare: locuţiuni pronominale: unul pe altul (celălalt), unul cu actul...

unul altuia...
fiecare cu fiecare

pronume: între ei; ei între ei...

adverbe şi l. adv: reciproc, în parte, pe rând, alternativ...
GBLR, 2010, p. 115: „Din punct de vedere
sintactic locuţiunile pronominale reciproce participă la
mecanisme de dublare (emfatică) a pronumelui reciproc şi
ocupă aceeaşi poziţie sintactică pe care o ocupă şi
pronumele reciproc: Ei seCD văd unul pe altulCD”

Totuşi: Ei se laudă unul pe altul – Ei se laudă reciproc (adv.)

Irimia, 2008: p. 233 „În interiorul sintagmei (în
ambele structuri: cu trei sau patru unităţi lexicale
autonome), se dezvoltă trei funcţii sintactice: subiect
↔predicat← complement de reciprocitate”.

Vasilescu, 2006, p 226: „vom numi această

funcţie circumstanţial reciproc”... „locuţiuni
pronominale reciproce” (p. 227)

4. Pronumele nepersonale determinative: demonstrative, interogative,

relativ-interogative, relative, nehotărâte şi negative.
 4.1. Pronumele şi adjectivele pronominale demonstrative

4.1.1. Pronume (şi adjectiv pronominal) demonstrativ de apropiere

- (la nominativ-acuzativ) acest(a), această (aceasta), aceşti(a), aceste(a);

ăst(a), astă (asta), ăşti(a), aste(a);
- (la genitiv-dativ) acestui(a), acestei(a), acestor(a), ăstui(a), ăstei(a),
ăstor(a).

- particula deictică -a

4.1.2. Pronume (şi adjectiv pronominal) demonstrativ de apropiere

diferenţiată
- (la nominativ-acuzativ) cestălalt, ceastălaltă, ceştilalţi, cestelalte; ăstălalt,
astălaltă, ăştilalţi, ăstelalte;
- (la genitiv-dativ) cestuilalt, cesteilalte, cestorlalţi, cestorlalte; ăstuilalt,
ăsteilalte, ăstorlalţi, ăstorlalte.

4.1.3. Pronume (şi adjectiv pronominal) demonstrativ de apropiere

nediferenţiată
(= de identitate): acestaşi, aceastaşi, aceştiaşi, acesteaşi

„... întâlnindu-se sporadic numai în limba română veche”

(Dimitriu, 1999, p. 280).

4.1.4. Pronume (şi adjectiv pronominal) demonstrativ de depărtare

- (la nominativ-acuzativ) acel(a), acea (aceea), acei(a), acele(a); ăl(a), a

(aia), ăi(a), ale(a); cel, cea, cei, cele (în contexte de tipul care, ce, de acolo...);
- (la genitiv-dativ) acelui(a), acelei(a), acelor(a); ălui(a), ălei(a), ălor(a);
celui, celei, celor.

4.1.5. Pronume (şi adjectiv pronominal) demonstrativ de depărtare

diferenţiată

- (la nominativ-acuzativ) celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte; ălălalt, aialaltă,

ăilalţi, ălelalte;
 - (la genitiv-dativ) celuilalt, celeilalte, celorlalţi, celorlalte; ăluilalt, ăleilalte,
ălorlalţi, ălorlalte.

4.1.6. Pronume (şi adjectiv pronominal) demonstrativ de depărtare

nediferenţiată ( = de identitate)
- (la nominativ-acuzativ) acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi;
- (la genitiv-dativ) aceluiaşi, aceleiaşi, aceloraşi.

4.1.7. Pronumele demonstrativ semiindependent

Def.: Substituie un nominal; nu apare singur

GBLR, p.138: „ apariţia acestui demonstrativ este

condiţionată de prezenţa obligatorie a unei compliniri.

cel, cea +
subst:
cei, cele adj.:
pron.:
nl.:
verb (supin):
adv.:
prop. AT:
Forme populare: ăl, a, ăi, ăi, ăle ălui, ălei, ălor

În expresii de tipul vinul cel vechi „cel îşi pierde calitatea

de pronume (devine adjectiv) şi îndeplineşte (precum celelalte
demonstrative adjectivale postpuse funcţia sintactică de
determinant emfatic” (GBLR, p. 140)

Cei doi au plecat

= adjectiv (numeralul poate apărea şi singur: Doi au plecat)
Cei doi copii
= GBLR. p. 141 „cel îşi păstrează statutul adjectival şi funcţia didactică de determinant
definit al grupulu”)

Cel de-al doilea:

GALR, I, 2008, p. 247 „Ca formant
(= morfem, subl. n. Şt.G.) în structura numeralelor
ordinale, cel apare în toată seria începând cu al doilea –
adică la numeralele ordinale care nu pot marca prin
desinenţe flexiunea cazuală”.

4.1.8. Pronumele semiindependant al

Apare în lipsa nominalului în structuri de tip G./ Pos.

 Al meu, al tău...
GBLR, 2010, p. 127 „ Analiza propusă în
această gramatică surprinde disparitatea referenţială a
celor două componente, conferindu-le independenţă în
segmentarea sintactică”

„În toate apariţiile sale al substituie un

substantiv (grup nominal)”
O carte a mea, această carte a mea; a mea carte
a= marcă posesiv genitivală

Totuşi: dacă nu apare singur (nu funcţionează singur) cum poate primi funcţie
sintactică independentă?

4.2.Pronumele şi adjectivele pronominale interogative:

- interogativele propriu-zise (care,cine, ce, ce fel de)

- interogativele cantitative (cât, al câtelea, de câte ori...).

4.2.1. Pronumele şi adjectivele pronominale interogative propriu-zise:

care, cine, ce şi locuţiunea ce fel de.

Ce adverb: Ce-a mai durut-o! Ce frumos! Ce mai viaţă! (Avram, 1997, p.

181).

4.2.2. Pronumele şi adjectivele pronominale interogative cantitative

Cât orez (aur) ai cumpărat? Câtă aramă ţi-a trebuit?
Câţi bani? Câte caiete?; Câţi tăieţei ai mâncat? Câte aplauze s-au auzit?

Câtor copii le-ai dat cărţi? - La câţi copii le-ai dat cărţi?
Al câtelea - a câta;

De câte ori şi a câta oară

De câte ori a venit? De trei ori; A câta oară a venit? A treia oară

4.3. Pronumele şi adjectivele pronominale relativ-interogative (relativ

exclamative)

Valori nehotărâte:
-În contexte gnomice: Zică toţi ce vor să zică ( = orice);
- În structuri concesive: Fie ce-o fi; Treacă-n lume cine-o trece ( = orice,
oricine);
 - În structuri corelative: Care cărau cu tărăboanţele, care cu căruţele, care cu
coveţile (= unii...,unii) (Dimitriu, 1994, p. 299);
- În vecinătate: Să spună care ce vrea ( = fiecare).

interogativ - relative sau relativ – interogative?

Interogative când sunt cerute de cuvinte cu sens

de informare ( a întreba, a afla, a şti, a anunţa...) şi
relative în toate celelalte situaţii (cf. şi Pană Dindelegan,
1994, p. 93, nota 2).

Îl anunţ pe cine câştigă - *Pe cine câştigă?

Lucrează cine vrea - Cine vrea?

Ştiu cine vine la film

=
GA, 1963: p, 163 – pronume interogativ-relative (?!)

clasă „de unităţi pronominale cu valoare mixtă

interogativ - relativă (termenul interogativ-relativ sau
relativ - interogativ este consacrat pentru denumirea unei
clase care grupează cele două specii de pronume şi
adjective pronominale)” (Avram, 1997, p. 181).

„În am citit cartea pe care mi-ai recomandat-o,

pe care este determinantul atributiv al substantivului
cartea... şi obiect direct al verbului ai recomandat”
(Iordan, Robu, 1978, p. 425).

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi

gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru
scânduri s-a constatat: „relativele care şi ce din versurile
de mai sus pot fi considerate adjective pronominale,
întrucât funcţionează ca atribute acordate în gen, număr şi
caz ale unor regenţi nominali” (Dimitriu, 1994, p. 307).

face ce vrea : „ce este obiectul direct al ambelor

verbe”(Iordan, Robu, 1978, p. 424).

Principiul unifuncţionalităţii: un cuvânt este parte de propoziţie numai în

propoziţia din care face parte.

„ Aceste funcţii se stabilesc, de obicei, prin

raportarea numai la cuvinte din propoziţiile
subordonate...De multe ori, pronumele relative care
introduc atributive... sunt considerate greşit de către elevi
atribute pe lângă substantivele din propoziţia regentă,
întrucât nu se cunoaşte regula generală enunţată mai
sus...”(Bejan, 1995, p. 127).
 Relativ-exclamative: Ce student harnic! - Ne miram ce copil cuminte poate fi
Îl compătimeau câte suferinţe a mai îndurat!
Toţi aflaseră câte a mai pătimit!

4.4. Pronumele şi adjectivele pronominale relative

- care, cine, ce, cât, în contextele noninterogative

Hai fiecare la casa cui ne are (subiect în genitiv);
Dau cartea cui mi-o cere (subiect în dativ);
Îl felicit pe care câştigă (subiect în acuzativ);
Mă gândesc la ce se întâmplă (subiect în acuzativ);
Dansez cu câţi mă invită (subiect în acuzativ);

- pronumele relativ compus cu sens neutral, ceea ce:

Plouă de trei zile ceea ce mă indispune;
După atâta muncă a adormit buştean, ceea ce era de aşteptat...

- de=care:
Casele de le-ai cumpărat anul trecut;
Cartea de ţi-am împrumutat-o eu...;

- relativele nehotărâte compuse: oricine, oricare, orice, oricât; orişicine,

orişicare, orişice, orişicât:
- Vine oricine vrea - Vine oricine; Mănânc orice găsesc - Mănânc orice;
- Îl primesc pe oricare vine - Îl primesc pe oricare; Accept oricâţi îmi dai -
Accept oricâţi...

Ştii cine vine?

Ştiu cine.
„Şi pentru pronumele relative, mai ales pentru a rezolva procedurile
de analiză, s-a elaborat teoria dublei funcţionalităţi sintactice. Astfel, s-au
luat în discuţie exemple de tipul: Dau cui cere; Să blesteme pe oricine de
mine-o avea milă; Râd de câte ascult; Este austeră cu cine o bănuieşte; Nu
se pot pune alăturea de ceea ce a făcut; Nu se ispiteşte cu prezentarea a
ceea ce e mai strident; Nu mai străbătu nimic din ce au spus; Ca dovadă de
ce suflet stă în piepţii unei rochii; Merită recunoştinţa noastră şi a câtor
generaţii se vor succeda (Pană Dindelegan, 1994, p. 94-95).

„relativul are calitatea unui dublu substitut, substituind un nominal

din regentă şi unul din subordonată... şi incluzându-se în consecinţă atât în
organizarea regentei, cât şi a subordonatei...; în cele două propoziţii
substitutul pronominal relativ se include cu funcţii diferite” (Pană
Dindelegan, 1994, p. 95 ; cf şi Guţu Romalo, 1873, p. 122-123; cf. şi
explicaţii indecvate, Dimitriu, 1982, p. 155-156; Constantinescu Dobridor,
1994, p. 124-125).
 Dau cuiva Îl felicit pe cineva
cui cere pe cine câştigă
Mă topesc de dorul cuiva
cui m-a părăsit

Băiatul care trebuia să vină

4.5. Pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte

4.5.1.Pronumele nehotărâte propriu-zise sunt compuse după următoarea

schemă:
a b c
ori care va
orişi cine
oare ce
fie cât
alt
(oareşi)
(fieşi)
(veri)
- ab: oricare, oricine, orice, oricât; orişicare, orişicine, orişice, orişicât;
oarecare, oarecine, oarece, oarecât, fiecare, fiecine, fiece, fiecât...;
- bc: careva, cineva, ceva, câtva;
- abc: (altcareva), altcineva, altceva, (altcâtva).

Vine oricine - Vine oricine vrea.

Vine oricine vrea - *Oricine vrea?;
Vine cine vrea - Cine vrea?;
Îl anunţ pe oricine vine - *Pe oricine vine?;
Îl anunţ pe cine vine - *Pe cine vine?
Primim oferta oricui se anunţă; O dăm oricui ne solicită;
Îl anunţ pe oricine vine...

4.5.2. Pronumele nehotărâte cantitative

/
unul puţin atât mult tot
vreunul niscaiva destul
(altul) nişte
câţiva

nişte aur, nişte apă, nişte aplauze, nişte ochelari...

Cât ai mâncat? Ai mâncat mult? Nu, puţin.

Cei mai mulţi au plecat

4.6. Pronumele şi adjectivele pronominale negative

substituie un nume - noţiune cu sferă vidă.

nedefinite (Tiktin, 1945, p. 83; Dimitriu, 1994, p. 313).

- Zero este conţinutul lor semantic

- Dispunerea pe axa nedefinitelor:

unul puţin atât mult tot

„constituie în viziunea clasică o subclasă din

cadrul pronumelor nehorărâte” (Dimitriu, 1994, p. 314)

„În unele lucrări, luându-se în consideraţie numai

una din aceste semnificaţii secundare, anume negaţia, se
vorbeşte de pronume negativ, considerat de sine stătător,
adică diferit de pronumele nehotărât” (Dimitriu, 1999, p.
300-301)

-nimeni, nimic
-niciunul, niciuna, niciunii, niciunele

„La plural, nici unul nu se întrebuinţează” (Guţu

Romalo, 1985, p. 234).

5. Pronumele personale determinative

 5.1. Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv.

Al său (ei, lui),

A (= f.) mea (= f., dar se poate referi şi la un băiat)

„Dacă se neglijează caracterul de dependenţă al

raportului dintre cele două cuvinte care alcătuiesc aşa-zisa
formă compusă, se ajunge la afirmaţia paradoxală că un
singur pronume (posesiv) ţine locul a două nume: al
obiectului posedat şi al posesorului” (Manoliu Manea,
1967, p.275).

Definiţie: Relaţia de posesie dintre două obiecte pe care le substituie: obiectul

posedat şi posesorul.

Substituţie de grup; centrul de grup e reprezentat de obiectul posedat

Trăsătura de grup (motivul considerării împreună) = acordul sintagmatic intern

Eu (masc., sg) / El (m.sg.)

cartea (f.sg.) a(f.sg.) mea (formal = f. sg.; semantic = m.sg.)
a(f.sg.) sa (formal = f. sg.; semantic = m.sg.)
a(f.sg.) lui (formal şi semantic = m.sg.)

cărţile (f.pl.) ale (f.pl.) mele (formal = f. pl.; semantic = m.sg.)

copiii (m. pl.) ai (m.pl.) mei (formal = m. pl.; semantic = m.sg.)

Acordul în persoană: Al meu a venit, nu *Al meu am venit

„posesivul este reprezentat prin două componente, fiecare

cu flexiune proprie...cele două elemente independente nu pot fi
considerate componente ale unui singur cuvânt” (Guţu Romalo,
1985, p.224).

Cartea aceasta a mea

A mea e nouă
GALR, I, 2008, p. 236: dacă se acordă prioritate
asemănărilor de comportament relaţional şi semantico-referenţial
dintre cele două ocurenţe, vom inventaria un singur element al... Al
va fi interpretat în toate ocurenţele morfem suplimentar al relaţiei
de posesie”
 Meu, mea, mei, mele, tău, ta; nostru, noastră, voştri, voastre...= deictice (nu
există nici un substantiv, nici un pronume care să le substituie).

N. al meu, a mea, ai mei, ale mele...;

G. al alui meu
D. alui meu, alei mele, alor mei, alor mele...
Ac. (pe) al meu...

Posesor
Obiect
posedat Singular Plural

I II III I II III

al meu tău său Nostru vostru -

sg.
a mea ta sa noastră voastră -

ai mei tăi săi Noştri voştri -

pl.
ale mele tale sale noastre voastre -

Genul personal: frate-meu, soră-mea, soacră-mea, taică-său, unchi-său, soră-

tii, nevesti-sii, soră-sii... (= substantive compuse)

GBLR, 2010, p.124: a mea carte; o carte a mea ; cartea aceasta a mea
(prezenţa substantivului): a = marcă posesiv genitivală
- A mea e nouă: a = pronume semiindependent

GBLR: p. 121 „Posesivul este un tip de adjectiv

pronominal personal cu caracteristici semantice,
morfologice şi sintactice proprii”

5.2. (Pronumele şi) adjectivul pronominal de întărire (deictic)

„Pronumele personal de identificare însoţeşte

pronumele personale, neutre şi reflexive sau substantive,
subliniind identitatea cu sine însuşi a obiectului, denumit
de acestea” (Irimia, 2008, p. 125)

În latină = demonstrative: ipse, ipsa, ipsum

de identitate (identificare): pe idem, eadem, idem.
 „Pronumele însumi, însuţi etc. a devenit un morfem care
determină pronumele sau numele pe care-l însoţeşte la fel cum îl
determină şi articolul” (Iordan, Robu, 1978, p. 417).

Am recunoscut însumi;
Va interveni însuşi (Avram, 2001, p.168-169).

Pronumele II (reflexiv)
Cazul Pronumele I
Pers. I Pers. a II-a Pers. a III-a

N.,Ac însu, însă mi Ţi şi

G.,D. însu, înse

N.,Ac.,G.,D. înşi, înse ne Vă şi(le)

- fetele înseşi, fetelor înseşi, fetei înseşi; *fetei însele.

„Dacă în limbă există şi forma cu respectarea normei de

constituire a adjectivului pronominal de întărire înseşi şi forma cu
abaterea de la normă, însele, literară este (ar trebui să fie!) numai forma
cu respectarea normei” (Dimitriu, 1994, p. 277).
„din punctul de vedere al adjectivului pronominal de întărire,
forma însele conţine o abatere de la normă” (Dimitriu, 1999, p. 265).

-Dificultăţi: patru obligaţii de acord cu funcţionare simultană (persoană, gen, număr şi

caz):
- însemi...

- chiar, singur, personal