See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/340435859

Universitatea "Dunărea de Jos" Departamentul pentru Învațământ la Distanță

și cu Frecvență Redusă DREPTUL FAMILIEI Nadia-Cerasela Aniței Facultatea:
Științe Juridice, Sociale și Po...

Book · April 2020

CITATIONS READS

0 3,858

1 author:

Nadia Cerasela Anitei

Universitatea Dunarea de Jos Galati
61 PUBLICATIONS   11 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

La famille au XXIe siècle View project

The concept of engagement in Romanian private international law View project

All content following this page was uploaded by Nadia Cerasela Anitei on 05 April 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Universitatea ”Dunărea de Jos”
Departamentul pentru Învațământ la
Distanță și cu Frecvență Redusă

DREPTUL FAMILIEI
Nadia-Cerasela Aniței

Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea: Drept
Anul III
 Dreptul familiei
Suport de curs1

Prof. dr. Nadia-Cerasela Aniței

DREPT
IFR

1
Suportul de curs are la bază cursul , ,Dreptul familiei” apărut la Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012, autor Nadia-Cerasela Aniței
 Cursul 1. Noţiuni generale despre familie şi dreptul familiei

Capitolul 1. Noţiuni generale despre familie

1.1. Noţiunea de familie

Etimologic termenul de familie provine din latinescul familia (ae), care înseamnă
totalitatea membrilor dintr-o casă sau gintă.
Noţiunea de familie poate fi privită din două puncte de vedere: sociologic şi
juridic.
Din punct de vedere sociologic familia ca formă specifică de comunitate umană
desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se
caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.
Din punct de vedere juridic, noţiunea de familie nu a fost definită în Codul
familiei. De asemenea, referi la noţiunea de familie găsim la diferite reglementări interne
(de exemplu art. 48 alin.1 din Constituţie, art. 117 din Legea nr. 114/1996, etc) şi
internaţionale (de exemplu art. 16 parag. 1 din Declaraţia universală a drepturilor
omului).
Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 nu defineşte în art. 258, denumit „Familia”,
din Titlul I, intitulat „Dispoziţii generale”, Cartea a II-a, intitulată „Despre familie”, noţiunea
de familie, deşi literatura de specialitate a sugerat ca noul Cod civil să rezolve această
lacună.
Prin urmare, susţinem definiţia noţiunii de familie dată de doctrină, astfel: familia
este elementul natural şi fundamental al societăţii, generat de actul juridic al căsătoriei
încheiat, în condiţiile legii, între un bărbat şi o femeie, alcătuită din soţi, din copiii fără
capacitate deplină de exerciţiu ai acestora, precum şi din alte persoane expres prevăzute
de lege, în care raporturile dintre membrii ei sunt reglementate juridic şi guvernate de
principiul solidarităţii.
Din punct de vedere moral-creștin, familia este o instituție divină stabilită de la
Creație. Ea a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost
unitatea și indisolubilitatea. Fiind instituită de Dumnezeu, familia are un caracter sacru,
acest caracter de sacralitate fiind pus în evidență prin caracteristicile: iubire desăvârșită,
comuniunea, unitatea și egalitatea membrilor acesteia

1.2. Caracterele juridice şi funcţiile familiei

1.2.1. Caracterele juridice

Literatura de specialitate prezintă următoarele caractere juridice ale familiei:

• familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi;
• pe egalitatea, pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor;
• copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie;
• copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea
drepturilor lor;
2
• persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială;
• părinţii au dreptul de a asigura potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori
a căror răspundere le revine;

1.2..2. Funcţiile familiei

Doctrina arată că familia îndeplineşte următoarele funcţii:
• funcţia de reproducere a populaţiei şi perpetuare a speciei,
• funcţia economică;
• funcţia educativă.

Întrebări:
1. Ce sensuri îmbracă noţiunea de familie?
2. Ce caractere juridice prezintă familia?
3. Care sunt funcţiile familiei?

3
 Capitolul 2. Dreptul familiei

2.1. Definiţia şi obiectul dreptului familiei

2.1.1. Definiţia dreptului familiei

În literatura de specialitate dreptul familiei este definit ca totalitatea normelor
juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu
raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.

2.1.2. Obiectul dreptului familiei

Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează raporturile de
familie. Acestea sunt:
a. Raporturile de căsătorie
Prin art. 48 pct.1 din Constituţia României se consacră principiul conform căruia
familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi. Pentru consolidarea căsătoriei
normele dreptului familiei reglementează atât probleme legate de încheierea căsătoriei,
desfiinţarea şi desfacerea acesteia, cât şi raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi.
b. Raporturile care rezultă din rudenie
Prin rudenie se înţelege legătura firească dintre mai multe persoane care coboară
unele din altele (exemplu: tată, fiu, nepot) sau care, fără a coborî unele din altele, au un
ascendent comun.
c. Raporturile care rezultă din adopţie
Adopţia este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi adoptator, ori adoptator şi rudele acestuia, pe
de altă parte, asemănătoare celor care există în cazul adopţiei fireşti.
d. Unele raporturi care sunt asimilate de lege sub anumite aspecte, cu
raporturile de familie
Există unele relaţii care sunt asimilate de lege raporturilor de familie astfel: relaţii
care rezultă din luarea spre creştere şi educare a unui copil, etc..

2.2. Izvoarele dreptului familiei

Prin izvoarele dreptului familiei, în sens formal, se desemnează forma exterioară
pe care o îmbracă normele juridice în materie, respectiv, sursa în care sunt formulate.
Majoritatea normelor dreptului familiei se regăsesc în Codul familiei.
În noul Cod civil adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 familia este
reglementată în Cartea a II-a intitulată „Despre familie”, art. 258 - 534.
Dispoziţii ale dreptului familiei există şi în alte acte normative, cum ar fi spre
exemplu: Codul civil; Codul de procedură civilă; Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice; Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, etc..
În afara izvoarelor interne există şi izvoare internaţionale care conţin norme de
dreptul familiei ca de exemplu: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice; Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, etc.

4
 2.3. Reglementarea principiilor generale ale dreptului familiei
Cunoaşterea principiilor generale care guvernează relaţii de familie ajută la darea
soluţiei în acele materii în care legislaţia nu este suficient de explicită sau nu conţine nici
o reglementare şi la determinarea măsurii în care dispoziţiile Codului familiei referitoare
la relaţiile de familie se completează cu dispoziţiile din alte acte normative.
Dispoziţiile noului Cod civil şi ale altor acte normative reglementează următoarele principii referitoare la
relaţiile de familie:
a) principiul căsătoriei liber consimţite între soţi;
b) principiul ocrotirii căsătoriei şi a familiei;
c) principiul ocrotirii intereselor mamei şi ale copilului;
d) principiul respectării şi promovării cu prioritate a interesului superior al copilului;
e) principiul protecţiei copiilor şi a tinerilor;
f) principiul egalităţii în drepturi a copiilor;
g) principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii obligaţiilor părinteşti faţă de copiii lor;
h) principiul egalităţii în drepturi a soţilor;
i) principiul acordării sprijinului moral şi material reciproc între membrii familiei;
j) principiul monogamiei.

1. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi

Acest principiu este reglementat în Constituţia României, care în art. 48 alin. (1) teza I
dispune că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”, în alin. (1) al
art. 258 noul C. civ., care prevede că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită
între soţi (...)”, precum şi în alin. (2) al art. 259 noul C. civ., care dispune că „Bărbatul şi
femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”.
Necesitatea respectării acestui principiu a făcut ca el să fie stipulat expres şi în actele
internaţionale referitoare la drepturile omului, amintind dintre acestea:
– art. 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care arată: „1. Cu începere
de la vârsta nubilă, bărbatul şi femeia, fără nicio restricţie în privinţa rasei, a cetăţeniei sau
a religiei, au dreptul să se căsătorească şi să întemeieze o familie. Ei au drepturi egale la
încheierea căsătoriei, pe durata căsătoriei şi la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi
încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi. 3. Familia este
elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii
şi statului”;
– art. 12 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, care prevede: „Începând cu vârsta nubilă, bărbatul şi femeia au dreptul de
a se căsători şi de a întemeia o familie, conform legilor naţionale care reglementează
exercitarea acestui drept”.
În doctrină se arată, stricto sensu, că acest principiu cu valoare constituţională înseamnă că
voinţa concordantă a viitorilor soţi este singurul factor subiectiv, relevant şi indispensabil
la încheierea căsătoriei. Acordul sau opoziţia părţilor sau a altor persoane nu are conotaţii
juridice. Caracterul liber consimţit al căsătoriei înseamnă că nu există nici privilegii şi nici
discriminări de natură socială, rasială, etnică, religioasă în exerciţiul dreptului fundamental
al oricărei persoane de a se căsători şi de a întemeia o familie.

5
 2. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei
Aceste principiu reglementat în Constituţia României, care în art. 26 alin. (1) dispune:
„Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată”, iar în art. 48
alin. (2) teza I dispune: „Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se
stabilesc prin lege”; de asemenea, alin. (2) şi (3) ale art. 258 noul C. civ. prevăd că
„Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi statului”, iar „Statul este obligat să
sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi
consolidarea familiei”.
În vederea asigurării stabilităţii familiei, noul Cod civil reglementează riguros condiţiile
de fond şi de formă ale căsătoriei, drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor,
drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora, desfacerea căsătoriei etc.
Referiri la principiul ocrotirii familiei şi căsătoriei se află şi în art. 8 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, care prevede că „1. Orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2.
Nu este admis amestecul nici unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora”.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, protecţia vieţii familiale
are în vedere viaţa de familie existentă, şi nu o viaţă de familie aflată în stadiu de proiect,
de aceea, art. 8 din Convenţie nu este acoperitor pentru dreptul de a divorţa. Astfel, în
cauza Johnston c. Irlandei, faţă de plângerea reclamanţilor care nu se puteau căsători între
ei, deşi convieţuiau de mai bine de 15 ani, dată fiind starea de persoană căsătorită a unuia
dintre concubini şi inadmisibilitatea divorţului în dreptul irlandez, Curtea a decis că nu se
poate deduce din art. 8 din Convenţie (o dispoziţie cu caracter general) un drept pe care
îl recunoaşte art. 12 din aceeaşi Convenţie (dispoziţie cu caracter special), anume dreptul
de a se căsători.

3. Principiul egalităţii în drepturi a copiilor

Acest principiu este consacrat în:
– alin. (3) al art. 48 din Constituţie, care prevede: „Copiii din afara căsătoriei sunt egali
în faţa legii cei din căsătorie”, şi în art. 260 noul
C. civ., care dispune: „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din
căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi”;
– art. 446 noul C. civ.: „Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut
prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin
concepţiune naturală”;
– art. 448 noul C. civ.: „Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită
potrivit legii are, faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a
unui copil din căsătorie”;

6
 – art. 471 alin. (1) noul C. civ.: „Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi
îndatoririle părintelui faţă de copilul său firesc”;
Observăm că, indiferent de modul prin care au intrat în familia respectivă, copiii sunt
egali între ei, deci au drepturi egale între ei, recunoscute ambilor părinţi fireşti sau
adoptivi, fără deosebire după cum părinţii sunt sau nu căsătoriţi între ei.
Părinţii sunt obligaţi să se îngrijească de starea de sănătate, de dezvoltarea psihică,
morală şi socială indiferent dacă copilul provine din căsătorie sau din afara căsătoriei, au
responsabilitatea de a creşte copilul, de a-i asigura, în măsura posibilităţilor, condiţii de
viaţă cât mai bune, de a se ocupa de îngrijirea, educarea şi pregătirea profesională a
copilului, de îndrumarea şi supravegherea lui, de a avea legături personale cu copilul
(întâlniri cu acesta, vizitarea la domiciliu etc.). Părinţilor le revine obligaţia de a
administra patrimoniul copilului, de a-l reprezenta în actele de stare civilă, de asemenea,
trebuie să exercite ocrotirea părintească în mod egal asupra copiilor, indiferent că provin
din căsătorie sau din afara căsătoriei.

4. Principiul respectării şi promovării cu prioritate a interesului superior al

copilului
Acest principiu este consacrat în:
– art. 263 alin. (1)-(4) noul C. civ.: „(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de
autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului. (2) Pentru
rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt datoare să dea
toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a
conflictelor pe cale amiabilă. (3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii
trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la
cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau. (4)
Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât
interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate”;
– art. 6 lit. a) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului instituie prioritatea interesului superior al copilului în ceea ce priveşte drepturile
sale.
De asemenea, acest principiu îl găsim reglementat şi în Convenţia cu privire la
drepturile copilului, care în art. 3 parag. 1 dispune: „În toate acţiunile care privesc copiii,
întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele
judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului
vor prevala”.
Observăm că acest principiu are un câmp de aplicare extins, care vizează reglementări
în domeniul dreptului copilului, acte juridice încheiate sau emise în această materie,
drepturi şi obligaţii ce revin persoanelor care se ocupă de copil, demersurile şi deciziile
referitoare la copii întreprinse de autorităţi publice sau organisme private autorizate.

7
 3.5. Principiul protecţiei copiilor şi tinerilor
Acest principiu îl găsim reglementat în art. 49 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia
„Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea
drepturilor lor”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că este interzisă exploatarea
minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar
pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea morală. De asemenea, potrivit alin. (4) al aceluiaşi
articol, este interzisă angajarea ca salariaţi a minorilor sub vârsta de 15 ani.
Necesitatea ocrotirii copilului este stipulată şi în Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului, dar şi în Convenţia cu privire la drepturile copilului.
Protecţia copiilor şi tinerilor se realizează prin reglementări legale în materie, prin acte
juridice emise ori încheiate, prin exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti, prin deciziile sau demersurile întreprinse de autorităţile publice sau de
organisme private autorizate ori prin soluţiile pronunţate de instanţe judecătoreşti.
Desigur, atât copilul, cât şi tânărul va fi implicat în luarea fiecărei decizii care îl priveşte,
într-o manieră adaptată vârstei şi gradului său de maturitate.

6. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii obligaţiilor părinteşti faţă

de copiii
Acest principiu îl găsim reglementat în diferite articole din noul Cod civil. Familia se
întemeiază, potrivit art. 258 alin. (1), „(...) şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea şi educarea copiilor lor”. Articolul 261 dispune că „Părinţii sunt cei care
au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi de educare a copiilor lor minori”. Potrivit
art. 487 noul C. civ., părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de să-
nătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea
lui profesională, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt
datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a
drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
Articolul 488 alin. (1) noul C. civ. precizează că „Părinţii au îndatorirea de a creşte
copilul în condiţii în care să sigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială în mod armonios”. În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
– să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
– să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi
faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
– să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
– să coopereze cu persoanele fizice şi cu persoanele juridice cu atribuţii în domeniul
îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.
Potrivit alin. (1) al art. 490 noul C. civ., părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani
are numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt recunoscute privitor la persoana copilului,
precum şi privitor la patrimoniul acestuia. Distincţia între cele două categorii de drepturi
este utilă, mai cu seamă în cazul scindării ocrotirii părinteşti, când are loc o repartizare a

8
drepturilor şi îndatoririlor specifice între cei doi părinţi ori între aceştia (sau unul dintre
ei) şi o terţă persoană care asigură protecţia alternativă a copilului.

7. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor

Acest principiu este consacrat de art. 48 alin. (1) din Constituţie şi de diferite articole
din noul Cod civil. Egalitatea soţilor nu este decât o aplicaţie particulară a principiului
deplinei egalităţi a femeii cu bărbatul în toate domeniile vieţii sociale.
Potrivit dispoziţiilor art. 258 alin. (1) noul C. civ., „Familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora (...)”, iar art. 308 noul C. civ. dispune că „Soţii
hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria”. De asemenea, art. 309 alin.
(1) dispune că „Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral”.
Principiul egalităţii femeii cu bărbatul este consacrat şi în diferite acte internaţionale.
Astfel, potrivit art. 16 parag. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „Cu
începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nicio restricţie în ce
priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o
familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la
desfacerea ei”. Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale
dispune în art. 3 că „Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal pe
care îl au bărbatul şi femeia de a beneficia de toate drepturile economice, sociale şi
culturale care sunt enumerate în prezentul Pact”.
Ceea ce trebuie înţeles şi acceptat este că, în relaţiile dintre soţi, drepturile şi obligaţiile
fiecăruia, având acelaşi conţinut, sunt complementare şi au o singură finalitate: interesul
comun. Iar dacă acest interes comun înseamnă trăinicia căsătoriei, concesiile reciproce şi
tacite – dar fără sacrificiul deplin al independenţei, oricum limitată comparativ cu
perioada anterioară mariajului – sunt un „preţ” rezonabil. În cadrul familiei, suportul
moral şi material este oferit, de cele mai multe ori, cu generozitate, intuitiv şi
necondiţionat. Sprijinul moral nici nu poate fi obţinut altfel.

8. Principiul acordării sprijinului moral şi material reciproc între membrii

familiei
Acest principiu se întemeiază pe afecţiunea, prietenia, generozitatea şi încrederea care
există între membrii unei familii. Totuşi, componenta materială beneficiază de
instrumente de protecţie juridică. Astfel, art. 516 alin. (1) noul C. civ. dispune: „Obligaţia
de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi
între celelalte persoane anume prevăzute de lege”. De asemenea, art. 325 alin. (1) noul C.
civ. prevede: „Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc”, iar alin. (2)
precizează că soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la
cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.
Bazate pe afecţiune şi prietenie, relaţiile de familie oferă un model unic de solidaritate
interumană. Sentimentul de siguranţă oferit de căldura celor apropiaţi, împlinirea nevoii
mai mult sau mai puţin subconştiente de certitudine a apartenenţei noastre la o anumită
familie de care nu ne putem dispensa şi în cadrul căreia suntem indispensabili creează o
9
reţea complicată de dependenţă între membrii familiei, de a cărei esenţă sunt onestitatea
fiecăruia şi încrederea reciprocă între aceştia, şi activează resorturi dintre cele mai tainice,
făcându-ne uneori mai vulnerabili, alteori, dimpotrivă, mai puternici.

9. Principiul monogamiei
Este consacrat în art. 273 noul C. civ., care precizează că „este interzisă încheierea
unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”.
În deplin acord cu tradiţiile culturale ale societăţii noastre, legislaţia familiei nu permite
căsătoria decât între persoane care, în momentul încheierii căsătoriei, nu au statutul de
persoane căsătorite. Altfel spus, fiecare dintre soţi, în momentul încheierii căsătoriei,
trebuie să fie celibatar, divorţat ori văduv. Este ceea ce se numeşte monogamie serială,
fiindcă ceea ce se interzice nu sunt căsătoriile succesive, ci angajamentul concomitent al
unei persoane în mai multe căsătorii.
Încălcarea principiului monogamiei este sancţionată, din punct de vedere civil, cu
nulitatea absolută a căsătoriei, potrivit art. 293 alin. (1) noul C. civ., iar din punct de vedere
penal, fapta constituie infracţiunea de bigamie şi atrage pedeapsa închisorii.
Totuşi, nu putem neglija existenţa poligamiei, în lumea arabă, africană ori asiatică, sub
diferitele ei forme: poligamie (cea mai cunoscută formă – îngăduie bărbatului mai multe
soţii) şi poliandria (căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi – se practică destul de rar în
ţările asiatice).

2.5. Legătura dreptului familiei cu alte ramuri de drept

Raporturile juridice care formează obiectul dreptului familiei sunt complexe,

având legături şi cu alte ramuri de drept.
Legătura dreptului familiei cu dreptul constituţional
Constituţia României consacră o serie de principii pe care le regăsim în dreptul
familiei spre exemplu: principiul căsătoriei liber consimţite între soţi; principiul egalităţii
soţilor; principiul dreptului şi îndatorii părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor, etc..
Legătura dreptului familiei cu dreptul administrativ
Dreptul administrativ reglementează o serie de instituţii şi organe ale
administraţiei publice care au atribuţii în aplicarea reglementărilor privitoare la instituţii
ale dreptului familiei.
Legătura dreptului familiei cu dreptul civil
Corelaţia dintre dispoziţiile dreptului civil şi dreptul familiei nu constă în modul
de reglementare, ci în modul în care dispoziţiile dreptului familiei se completează cu cele
ale dreptului civil.
Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil
În raport cu dreptul familiei, dreptul procesual civil reprezintă mijlocul prin care
se poate ajunge la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, la restabilirea unui
drept încălcat sau la crearea unor situaţii noi în cadrul relaţiilor de familie.
Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii

10
 Dreptul muncii cuprinde dispoziţii care se referă la: ocrotirea familiei, interesele
mamei şi a copilului.
Legătura dreptului familiei cu dreptul penal
Codul penal reglementează în Capitolul I Infracţiuni contra familiei din Titlul al
XIX-lea Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială.
Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual penal
Dispoziţiile dreptului familiei au legături cu anumite norme de drept procesual
penal. Astfel, spre exemplu art. 480-493 din C. pr. pen. conţin dispoziţii referitoare la
procedura în cauzele cu infractori minori.
Legătura dreptului familiei cu dreptul fiscal
Dispoziţiile dreptului familiei au legături cu anumite norme de drept fiscal. Codul
fiscal în Capitolul III Impozitul pe venituri din salarii din Titlul III Impozitul pe venit tratează
în dispoziţiile art. 55 alin. 4 sumele ce nu sunt incluse în veniturile salariale
Legătura dreptului familiei cu dreptul internaţional privat
Dispoziţiile dreptului familiei se completează cu dispoziţiile dreptului internaţional
privat referitoare la relaţiile de familie.

Întrebări
1. Cum este definit dreptul familiei?
2. Care este obiectul dreptului familie?
3. Prezentaţi principiile dreptului familiei.
4. Care sunt legăturile dreptului familiei cu alte ramuri de drept?

11
 Cursul 2. Logodna şi instituţia căsătoriei

Capitolul 3. Logodna în dreptul românesc

3.1. Noţiuni introductive despre logodnă

În vechiul drept francez, logodna era considerată un contract care genera

„obligaţia de a face”, adică de a încheia căsătoria. Neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgea
răspunderea logodnicului vinovat, care era dator să plătească despăgubiri.
În primele pravile scrise în limba română căsătoria era precedată de logodnă
(numită şi făgăduială sau învoială).
În Codul Calimah normele juridice privind logodna sunt incluse în parag. 64 -70
din Capitolul al II lea „Pentru dritul căsătoriei” al Părţii I intitulat „Pentru dritul
persoanelor”.
Legiuirea Caragea în Partea a III-a, Capitolul XV reglementează logodna.
Codul civil Al. I. Cuza (1865) nu a mai reglementat această instituţie întrucât
legiuirile româneşti din secolul XVII până în secolul al XIX-lea i-au ataşat acesteia o
coloratură religioasă.
În Codul familiei intrat în vigoare în anul 1954 (de inspiraţie sovietică) instituţia
logodnei nu era reglementată.
Literatura de specialitate defineşte logodna ca fiind promisiunea reciprocă a două
persoane de sex diferit de a încheia căsătoria în viitor. Articolul 266 alin. (1) noul C. civ.
prevede că logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
Potrivit art. 266 alin. (2), pentru ca logodna să poată fi încheiată, trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii de fond ca şi pentru încheierea căsătoriei, cu excepţia avizului
medical şi a autorizării organului administrativ competent. Deci, pentru încheierea
logodnei, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii de fond: vârsta matrimonială,
consimţământul viitorilor soţi şi diferenţierea de sex.

3.2. Noţiunea de logodnă, condiţiile de fond ale logodnei şi desfacerea

logodnei

Noţiunea de logodnă
Logodna se încheia prin promisiunea de căsătorie în faţa martorilor care putea fi
urmată, cel mai frecvent, de schimbul de inele şi de sărutarea tinerilor, de schimbul de
daruri de logodnă, de o ceremonie religioasă şi de un ospăţ. Această ceremonie religioasă
dădea legăturii dintre cei doi tineri valoarea unei cununii pe jumătate săvârşită.
Condiţiile de fond ale logodnei
Pentru încheierea logodnei, era necesar atât consimţământul părinţilor cât şi cel al
logodnicilor. În situaţia în care părinţii unuia dintre logodnici nu se înţeleg asupra
logodnei, opinia bărbatului avea prioritate.
Desfacerea logodnei

12
 Logodna se poate desface pentru anumite motive prevăzute de pravilă cum ar fi:
fata însărcinată cu altul, vârsta mai mică decât cea admisă, îndrăcirea unuia dintre
logodnici, dorinţa unui logodnic de a se călugări etc. În practică, multe dintre logodne se
desfăceau din pricina opoziţiei unuia dintre logodnici sau a părinţilor. La desfacere
logodnei, vinovatul trebuie să restituie tot ce a primit de la celălalt logodnic şi adesea
trebuie să plătească şi daune.

Întrebări
1. Prezentaţi instituţia uniunii libere sau a concubinajului
2. Prezentaţi instituţia logodnei.

Capitolul 4. Noţiuni generale despre căsătorie

4.1. Aspecte introductive despre instituţia căsătoriei

În primele pravile scrise în limba română s-a acordat o importanţă deosebită
căsătoriei, aceasta fiind studiată atât sub aspectul condiţiilor pentru încheiere validă a ei, a
efectelor pe care le produce şi a cauzelor pentru care poate fi desfăcută.
În legiuirile româneşti de la începutul sec. al XIX – lea instituţia căsătoriei a fost
şi mai amănunţit reglementată iar definiţia acestei instituţii a devenit extrem de explicită
şi completă.
Codul civil Al. I. Cuza (1865) nu conţinea o definiţie expresă a căsătoriei.
Codul familiei atribuie termenului de căsătorie două înţelesuri:
1. de act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi în
formele prevăzute de lege (art. 3 – 18 C. fam.);
2. situaţie juridică, adică un statut legal al soţilor (art. 25 -36).
Codul familiei nu definea noţiunea de căsătorie dar doctrina din dreptul românesc a
suplinit acest gol. Astfel, căsătoria este definită drept acordul de voinţă dintre un bărbat
şi o femeie, realizat în condiţiile şi cu solemnităţile prevăzute de lege, în scopul de a
întemeia o familie.
Noul Cod civil reglementează în art. 259 instituţia căsătoriei: „(1) Căsătoria este
uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii. (2)
Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie. (3)
Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.
(4) Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul
cod. (5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi. (6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii”.
Potrivit alin. (1) al art. 259 noul C. civ., căsătoria este consimţită între un bărbat şi o
femeie, încheiată în condiţiile legii. Termenul de „uniune” din cuprinsul definiţiei
sugerează dubla accepţiune legală a „căsătoriei”, de act juridic şi de statut juridic. Se
observă că şi noua reglementare respinge ideea unei căsătorii între persoane de acelaşi
sex.
13
 Scopul căsătoriei, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, este de a „întemeia o familie”.
Perspectiva legiuitorului asupra căsătoriei rămâne fidelă tradiţiei creştine şi concepţiei ce
a stat la baza Codului civil Napoleon, deşi, în contextul secolului al XXI-lea, căsătoria
poate reprezenta şi un mijloc de a uni destinele a doi oameni, fără ca aceştia să dea
naştere în mod necesar unor urmaşi.
Dispoziţiile menţionate mai sus sunt în acord cu dispoziţiile art. 48
alin. (2) din Constituţia României.

4.2. Natura juridică a căsătoriei

În doctrină s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridică a căsătoriei
care pot fi grupate în trei teorii:
a. teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este considerată un contract;
b. teoria instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată o instituţie juridică;
c. teoria contractual-instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată atât un
contract cât şi o instituţie juridică.

4.3. Caracterele juridice ale căsătoriei

Din definiţia căsătoriei rezultă că aceasta are următoarele caractere juridice:
1. căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie;
2. căsătoria este liber consimţită ;
3. căsătoria este momogamă;
4. căsătoria se încheie în formele cerute de lege;
5. căsătoria are un caracter civil;
6. căsătoria se încheie pe viaţă;
7. căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între bărbat şi femeie;
8. căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii .

Întrebări
1. Cum definim căsătoria?
2. Care este natura juridică a căsătoriei?
3. Care sunt caracterele juridice ale căsătoriei?

14
 Cursul 3. Încheierea căsătoriei.
Condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei.
Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei.
Condiţiile de forma

Capitolul 5. Încheierea căsătoriei

Încheierea unei căsătorii valabile presupune existenţa a trei condiţii:

1. condiţii de fond;
2. lipsa impedimentelor;
3. condiţii de formă.

5.1. Condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei

5.1.1. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de fond necesare încheierii

căsătoriei
Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejurări care trebuie să existe la
încheierea căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei se clasifică în funcţie de următoarele
criterii astfel:
1. În funcţie de consacrarea lor legislativă:
a. condiţii de fond exprese;
b. condiţii de fond virtuale.
2. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul neîndeplinirii lor:
a. condiţii de fond dirimante;
b. condiţii de fond prohibitive.
3. După scopul pe care-l urmăresc şi elementele a căror existenţă o vizează la încheierea căsătoriei
condiţiile de fond se clasifică în:
a. condiţii de ordin fizic;
b. condiţii de ordin psihic;
c. condiţii de ordin moral.

5.1.2. Condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei

Potrivit dispoziţiilor legale, condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei sunt:

– diferenţierea de sex;
– vârsta matrimonială;
– consimţământul viitorilor soţi;
– comunicarea stării sănătăţii.

1. Diferenţierea de sex

15
 Diferenţierea de sex este o condiţie de fond virtuală şi dirimantă, rezultând atât din
interpretarea dispoziţiilor vechiului Cod al familiei, cât şi din prima parte a art. 271 noul
C. civ. Dovada îndeplinirii ei rezultă din certificatele de naştere ale viitorilor soţi, care
atestă şi sexul persoanei.

2. Vârsta matrimonială
Vârsta matrimonială este o condiţie expresă şi dirimantă. Atât Codul familiei, precum
şi dispoziţiile din noul Cod civil stabilesc ca vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei să
fie 18 ani. Totuşi, prin excepţie, pentru motive temeinice (de exemplu, sarcina femeii),
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui. De asemenea, în această situaţie,
este nevoie, potrivit alin. (2) al art. 272 noul C. civ., de autorizarea instanţei de tutelă în a
cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză
să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având
în vedere interesul superior al copilului. În cazul în care unul dintre părinţi este decedat
sau nu îşi poate manifesta voinţa, este suficientă încuviinţarea celuilalt părinte.
Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară
încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile
părinteşti.
În situaţia în care căsătoria se încheie între cetăţeni români aflaţi la bordul unei nave
româneşti, dar în afara graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de căpitanul navei.
O limită maximă până la care se poate încheia căsătoria nu este stabilită, ceea ce
înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar, in extremis, înainte
de moarte. În aceste cazuri, se legalizează de obicei situaţii de fapt preexistente (de
exemplu, legalizarea unei legături de concubinaj notorie şi îndelungată). De asemenea,
legea nu stabileşte nicio diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde concluzia că
încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârstă care există între ei.

3. Consimţământul viitorilor soţi

Consimţământul viitorilor soţi este o condiţie expresă şi dirimantă. Acesta este
reglementat de dispoziţiile art. 271 noul C. civ., dar şi de art. 16 parag. 1 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, care stipulează: „căsătoria nu poate fi încheiată decât cu
consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi”. De asemenea, Convenţia privind
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor
dispune în art. 1 parag. 1: „căsătoria nu se poate încheia decât cu liberul şi deplinul
consimţământ al viitorilor soţi”.
Viitorii soţi trebuie să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da
consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de
stare civilă. Poate fi martor la încheierea căsătoriei orice persoană care are capacitate
deplină de exerciţiu. Martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul în
vederea încheierii căsătoriei. Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum

16
şi cei care, din cauza unei deficienţe psihice sau fizice, nu sunt apţi să ateste că au fost
martori la încheierea căsătoriei.
Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
– să fie neviciat;
– să fie actual;
– să fie dat personal şi simultan de viitori soţi;
– să fie constatat în mod direct de ofiţerul de stare civilă.

4. Comunicarea stării sănătăţii

Comunicarea stării sănătăţii este prevăzută în Codul civil de art. 278. În vederea
încheierii căsătoriei, viitorii soţi sunt obligaţi să declare că şi-au comunicat reciproc starea
sănătăţii lor. Dovada îndeplinirii acestei condiţii se face prin prezentarea certificatelor
medicale prenupţiale, în momentul depunerii declaraţiei de căsătorie, şi prin inserarea în
cuprinsul acestei declaraţii a menţiunii că viitorii soţi şi-au comunicat reciproc starea de
sănătate. Certificatele medicale prenupţiale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi
trebuie să cuprindă menţiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători. Examenul
medical (serologic, pulmonar şi neuropsihic) este obligatoriu şi secret (medicul nu
inserează în certificat o explicare a motivelor pentru care nu s-ar putea încheia căsătoria).
Comunicarea reciprocă a stării de sănătate se realizează prin depunerea ca anexă la
declaraţia de căsătorie, care cuprinde şi menţiunea „declarăm că am luat cunoştinţă
reciproc de starea sănătăţii noastre în vederea încheierii căsătoriei”, a actelor medicale
cuprinzând rezultatul examenelor medicale pe care viitorii soţi trebuie să le facă în
vederea încheierii căsătoriei.

6.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei

6.2.1. Noţiuni generale despre lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei

Impedimentele la încheierea căsătoriei sunt acele împrejurări expres
prevăzute de lege, a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Sunt condiţii
negative, numai lipsa lor determinându-l pe ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria.
Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soţi pe calea opoziţiei la căsătorie sau din
oficiu de către delegatul stării civile.
Literatura de specialitate clasifică impedimentele la încheierea căsătoriei în funcţie
de următoarele criterii:
1. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea impedimentelor
avem:
impedimente dirimante;
impedimente prohibitive.
2. În funcţie de persoanele între care există impedimentele avem:
impedimente absolute;
impedimente relative.
3. În funcţie de domeniul relaţiilor sociale din care izvorăsc anumite impedimente, acestea se clasifică
în:

17
impedimente de ordin biologic;
impedimente de ordin moral;
impedimente de ordin psihic.

5.2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei

Impedimentele la încheierea căsătoriei sunt acele împrejurări expres prevăzute de
lege, a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Sunt condiţii negative, numai lipsa
lor determinându-l pe ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria. Impedimentele se
invocă împotriva viitorilor soţi pe calea opoziţiei la căsătorie sau din oficiu de către delegatul
stării civile.
Literatura de specialitate clasifică impedimentele la încheierea căsătoriei în funcţie de
următoarele criterii:
a) în funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea impedimentelor,
avem:
– impedimente dirimante – sunt acelea care, prezente fiind la încheierea căsătoriei, atrag
nulitatea absolută a acesteia, şi anume: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute;
rudenia firească în grad prohibit de lege; rudenia izvorâtă din adopţie; alienaţia şi
debilitatea mintală sau lipsa temporară a facultăţilor mintale;
– impedimente prohibitive – sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai
sancţiuni de natură administrativă, aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în
pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive: adopţia; căsătoria dintre
copiii adoptatorului şi adoptat sau copiii săi, căsătoria între copiii adoptaţi de aceeaşi
persoană şi relaţia izvorâtă din tutelă;
b) în funcţie de persoanele între care există impedimentele, avem:
– impedimente absolute – acelea care împiedică încheierea căsătoriei unei persoane cu
orice altă persoană, ca: starea de persoană căsătorită şi alienaţia sau debilitatea mintală ori
lipsa temporară a facultăţilor mintale;
– impedimente relative – sunt acelea care opresc căsătoria unei persoane numai cu o
anumită categorie de alte persoane, ca: rudenia firească, adopţia şi tutela;
c) în funcţie de domeniul relaţiilor sociale din care izvorăsc anumite impedimente, acestea se
clasifică în:
– impedimente de ordin biologic: relaţia de rudenie firească, care împiedică încheierea
căsătoriei atât din raţiuni de ordin moral, dar şi biologic;
– impedimente de ordin moral: tutela şi adopţia;
– impedimente de ordin psihic: alienaţia sau debilitatea mintală, atât din considerente de
ordin biologic, psihic şi moral.
Se observă că această ultimă clasificare nu este absolută şi că unele condiţii pot fi
cuprinse în mai multe categorii.
Constituie impedimente la căsătorie:
– existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute (starea de bigamie);
– interzicerea căsătoriei între rude;
– interzicerea căsătoriei între rudele prin adopţie;

18
 – interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră;
– interzicerea căsătoriei alienatului mintal şi debilului mintal;
– interzicerea căsătoriei persoanelor lipsite temporar de discernământ;
– interzicerea căsătoriei între persoane de acelaşi sex;
– interzicerea parteneriatelor civile între persoane de sex opus sau de acelaşi sex.

5.2.3. Prezentarea lipsei impedimentelor la încheierea căsătoriei

1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute (starea de bigamie) . În
situaţia în care o persoană este căsătorită nu poate încheia o nouă căsătorie întrucât se
încalcă principiul monogamiei.
2. Interzicerea căsătoriei între rude. Căsătoria este interzisă între rudele
apropiate.
3. Interzicerea căsătoriei între rudele prin adopţie. Este interzisă căsătoria
între: adoptator şi adoptat; ascendenţii adoptatorului şi adoptat; adoptator şi descendenţii
adoptatului; ascendenţii adoptatorului şi descendenţii adoptatului; copii celui care adoptă
şi adoptat; copii celui care adoptă şi copii adoptatului precum şi între cei adoptaţi de
aceeaşi persoană.
4. Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră.
Legiuitorul a înţeles să oprească căsătoria încheierea căsătoriei şi minorul aflat
sub tutela sa, deoarece perspectiva unei astfel de căsătorii ar aduce minorului prejudicii
morale (fiindcă tutorele trebuie să se îngrijească de minor întocmai ca un părinte) sau
chiar materiale.
5. Interzicerea căsătoriei alienatului mintal şi debilului mintal. Alienaţia şi
debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie atât în cazul în care au fost
constatate prin procedura specială a interdicţiei, cât şi în cazul în care nu au fost
constatate printr-o asemenea procedură, deoarece legea nu distinge.
6. Interzicerea căsătoriei persoanelor lipsite temporar de
discernământ. Lipsa vremelnică a facultăţilor mintale constituie o piedică legală
temporară la încheierea căsătoriei.
7. Interzicerea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. În situaţia în care cei
doi viitori soţi sunt de acelaşi sex căsătoria lor nu va putea avea loc fiind lovită de
nulitate absolută.

2..2.4. Dovada inexistenţei impedimentelor la încheierea căsătoriei

Viitorii soţi au obligaţia de a preciza în declaraţia de căsătorie că nu există nicio
piedică pentru încheierea căsătoriei.
Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă vor putea face dovada existenţei unor
asemenea împrejurări.
Dacă în urma verificărilor pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă se
va constata existenţa unui impediment la încheierea căsătoriei, cererea de a încheia
căsătoria va fi respinsă.

19
 5.3.Condiţiile de formă necesare încheierii căsătoriei

Condiţiile de formă ale actului juridic al căsătoriei se referă la procedura de

încheiere a căsătoriei, desfăşurată în etape, prin care se urmăreşte, pe de o parte,
asigurarea respectării condiţiilor de fond prescrise de lege (existenţa condiţiilor de fond şi
lipsa impedimentelor), iar pe de altă parte garantarea recunoaşterii publice a căsătoriei şi
întocmirea înscrisului doveditor al acesteia.

5.3.1. Condiţiile de formă ale căsătoriei

Condiţiile de formă ale actului juridic al căsătoriei se referă la procedura de încheiere a

căsătoriei, desfăşurată în etape, prin care se urmăreşte, pe de o parte, asigurarea
respectării condiţiilor de fond prescrise de lege (existenţa condiţiilor de fond şi lipsa
impedimentelor), iar, pe de altă parte, garantarea recunoaşterii publice a căsătoriei şi
întocmirea înscrisului doveditor al acesteia.
În prima etapă, pregătitoare, sunt îndeplinite o serie de formalităţi prealabile şi
necesare încheierii căsătoriei: depunerea declaraţiei de căsătorie de către viitorii soţi;
îndeplinirea de către ofiţerul de stare civilă a îndatoririlor impuse de lege cu privire la
verificarea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a căsătoriei şi de asigurare a elementelor
de publicitate a încheierii căsătoriei.
În cea de-a doua etapă are loc încheierea propriu-zisă a căsătoriei, în condiţii de
solemnitate şi publicitate. Imediat după încheierea căsătoriei este întocmit actul de stare
civilă doveditor.

5.3.2. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei

1. Declaraţia de căsătorie

Viitorii soţi, pentru a putea încheia căsătoria, vor întocmi o declaraţie de căsătorie.
Aceasta se va face, potrivit art. 280 alin. (1) noul C. civ., „la primăria unde urmează a se
încheia căsătoria”. Ca excepţie, declaraţia de căsătorie se poate face şi în alt loc, în
cazurile expres prevăzute de lege. În situaţia în care viitorul soţ este minor, părinţii sau,
după caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsă-
toriei.
În situaţia în care unul dintre viitorii soţi sau tutorele nu se află în localitatea unde
urmează a se încheia căsătoria, declaraţia de căsătorie se face la primăria în a cărei rază
teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la
primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

2. Opoziţia la căsătorie
Opoziţia la căsătorie sau opunerea la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la
cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări care constituie impediment

20
la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea valabilă a
căsătoriei.

6.3.3. Formalităţi concomitente încheierii căsătoriei

(Procedura încheierii căsătoriei)
Condiţiile de formă prevăzute de lege pentru momentul încheierii căsătoriei se
referă la: localitatea şi locul unde se încheie căsătoria; competenţa ofiţerului de
stare civilă; solemnitatea şi publicitatea celebrării căsătoriei.

1.Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria

Localitatea în care se va încheia căsătoria este determinată de domiciliul sau de
reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Domiciliul acestora se dovedeşte prin cărţile de
identitate ale celor doi viitori soţi. Reşedinţa acestora se dovedeşte prin viza de flotant.
Locul încheierii căsătoriei îl reprezintă sediul serviciului de stare civilă potrivit
art.
2. Competenţa ofiţerului de stare civilă
Competenţa ofiţerului de stare civilă se determină sub întreit aspect:
• Competenţa personală (ratione personae;
• Competenţa teritorială (ratione loci);
• Competenţa materială (ratione materiae).

3. Încheierea căsătoriei
Ofiţerul de stare civilă la data fixată pentru celebrarea căsătoriei va proceda în
felul următor:
• identifică pe baza actelor de identitate viitorii soţi şi constată că nu sunt opoziţii şi
impedimente la încheierea căsătoriei;
• în cazul soţilor minori, considerăm că acesta este momentul în care se mai poate da
încuviinţarea părinţilor, dacă nu a fost dată anterior;
• constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond la încheierea căsătoriei, după ce ia
consimţământul ambilor candidaţi;
• ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;
• declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi;
• citeşte dispoziţiile referitoare la drepturile şi obligaţiile soţilor;
• întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă corespunzător, act semnat de
ofiţerul de stare civilă, de soţi (cu numele care s-au învoit să-l poarte în timpul
căsătoriei) şi de cei doi martori;
• ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul
matrimonial ales;
• face menţiunea pe buletinul de identitate al soţului care şi-a schimbat numele;
• eliberează soţilor certificatul de căsătorie.

21
 4. Solemnitatea şi publicitatea încheierii căsătoriei
Solemnitatea încheierii căsătoriei constă în următoarele:
• căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă;
• căsătoria se încheie la sediul autorităţii competente;
• căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi, care îşi
exprimă personal consimţământul;
• căsătoria se încheie în prezenţa a doi martori;
• căsătoria se încheie la data stabilită;
• căsătoria se încheie numai după ce constată îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru
încheierea valabilă a acesteia.
Publicitatea încheierii actului juridic al căsătoriei reclamă asigurarea
accesului oricărei persoane care doreşte să asiste la ceremonie, fără a fi necesară prezenţa
efectivă a publicului.

5. Momentul încheierii căsătoriei

Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă constată
existenţa consimţământului viitorilor soţi, îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru
încheierea unei căsătorii valabile şi îi declară căsătoriţi.

5.3.4. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

1. Întocmirea actului de căsătorie
Ofiţerul de stare civilă după încheierea căsătoriei, întocmeşte, de îndată, actul de
căsătorie, în registrul actelor de stare civilă, care se semnează de către soţi, de cei 2
martori şi de către ofiţerul de stare civilă.”
De asemenea, ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre
regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la
registrul prevăzut la art. 334 alin.1, precum şi după caz, notarului public care a
autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
2. Dovada căsătoriei
Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie
eliberat pe baza acestuia.

Întrebări
1. Prezentaţi condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei.
2. Prezentaţi lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei.
3. Prezentaţi condiţiile de formă necesare încheierii căsătoriei.

22
 Cursul 4. Nulitatea căsătoriei

Capitolul 6. Nulitatea căsătoriei

6.1.Noţiunea de nulitate a căsătoriei şi clasificarea nulităţilor căsătoriei

6.1.1. Noţiunea de nulitate a căsătoriei

Nulitatea actului juridic al căsătoriei este sancţiunea civilă care intervine ca urmare
a nerespectării unora din cerinţele de valabilitate stabilite de lege, constatarea sau
pronunţarea sa înlăturând de regulă efectele acelei căsătoriei.

6.1.2. Clasificarea nulităţilor căsătoriei

Nulitatea căsătoriei se clasifică în funcţie următoarele criterii:
1. În funcţie de consacrarea lor legislativă nulităţile căsătoriei pot fi:
• nulităţi exprese ;
• nulităţi virtuale.
2. În funcţie de regimul juridic aplicabil nulităţile căsătoriei pot fi:
• nulităţi absolute;
• nulităţi relative.

6.3. Cazuri de nulitate absolută

Nulitatea absolută a căsătoriei intervine în următoarele situaţii:

1. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale referitoare la
consimţământul personal şi liber al soţilor.
2. Încheierea căsătoriei de către o persoană care deja este căsătorită.
3. Încheierea căsătoriei între rude în grad prohibit de lege.
4. Încheierea căsătoriei între persoane legate prin adopţie.
5. Încheierea căsătoriei între persoane care suferă de debilitate mintală sau
alienaţie mintală.
6. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor referitoare la celebrarea
căsătoriei.
7. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor referitoare la vârsta
matrimonială.
8. Lipsa de diferenţiere sexuală.
9. Încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex.
10. Necompetenţa ofiţerului de stare civilă..
11. Încheierea unei căsătorii fictive. Sintagma „căsătorie fictivă” desemnează
căsătoria încheiată în orice alt scop decât acela al întemeierii unei familii.

6.4. Cazuri de nulitate relativă

Nulitatea relativă a căsătoriei intervine în următoarele situaţii:

23
1. Căsătoria este încheiată fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui ori fără
autorizarea instanţei de tutelă.
2.Căsătoria este încheiată fără încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea
părintească.
Căsătoria este încheiată prin existenţa unuia din următoarele vicii de
consimţământ:
• Eroarea ;
• Dolul;
• Violenţa.
3. Căsătoria este încheiată de o persoană lipsită vremelnic de discernământ.
4. Căsătoria este încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.

6.5. Regimul juridic al nulităţii căsătoriei

Pentru nulitatea absolută a căsătoriei operează următoarele reguli:

• poate fi invocată de orice persoană interesată;
• acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibilă;
• probaţiunea constă în dovada existenţei cauzei de nulitate absolută la data încheierii
căsătoriei.
Pentru nulitatea relativă a căsătoriei operează următoarele reguli:
• poate fi invocată de acela dintre soţi care pretinde că i-a fost viciat consimţământul
prin eroare, dol sau violenţă;
• poate fi invocată de părinţi sau tutore ori instanţa de tutelă precum şi de părintele
care exercită autoritatea părintească în situaţia în care era necesară încuviinţarea ori
autorizarea acestora.
• termenul de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii relative este de 6 luni;
• cauzele de nulitate pot fi dovedite prin oarecare din mijloacele de probă admise de
lege.
6.6. Efectele nulităţii căsătoriei

Atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă, deşi produse de cauze diferite şi
având regim juridic diferit, generează acelaşi efect, şi anume desfiinţarea, atât pentru
trecut cât şi pentru viitor a căsătoriei ca şi cum ea n-ar fi existat.

6.7. Căsătoria putativă

6.7.1. Noţiunea de căsătorie putativă şi condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească aceasta

Căsătoria putativă este aceea căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii
valabile, chiar dacă ea este nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună - credinţă la încheierea ei.

24
 Pentru a ne afla în prezenţa unei căsătorii putative trebuie îndeplinite cumulativ
două condiţii:
• existenţa unei căsătorii nule sau anulabile;
• bună – credinţă a unuia sau ambilor soţi la încheierea căsătoriei. .

6.7.2. Efectele căsătoriei putative

1.În cazul în care soţii au fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei

efectele căsătoriei putative sunt:
a. În privinţa raporturilor personale dintre soţi efectele căsătoriei putative sunt:
• Între soţi până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a pronunţat nulitatea, a
existat obligaţia de sprijin moral şi de fidelitate, încălcarea acesteia din urmă
constituind adulter;
• Soţul care şi-a schimbat numele în timpul căsătoriei îşi va recăpăta numele avut
anterior;
• Între soţi prescripţia a fost suspendată, ea având pentru trecut această calitate;
• Soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra capacitatea de exerciţiu,
dacă este minor la data când căsătoria a fost anulată.
b. În privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi efectele căsătoriei putative sunt:
• Împărţirea bunurilor se face potrivit dispoziţiilor legale privitoare la divorţ;
• Obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista în viitor;
• Dacă unul dintre soţi a decedat înainte de rămânerea definitivă de declarare a nulităţii
căsătoriei, celălalt are dreptul la moştenire în calitate de soţ supraveţuitor.
2. În cazul în care numai unul dinte soţi a fost de bună credinţă la
încheierea căsătoriei efectele căsătoriei putative sunt:
• Soţul nevinovat beneficiază de efectele căsătoriei putative, nulitatea retroactivând
doar pentru soţul de rea credinţă;
• Doar soţia minoră de bună-credinţă păstrează capacitatea deplină de exerciţiu;
• Doar soţul de bună credinţă are dreptul la moştenire şi între ţinere din partea celuilalt
soţ;
• Împărţirea bunurilor se face potrivit dispoziţiilor legale privitoare la divorţ.

Întrebări
1. Ce se înţelege prin nulitatea căsătoriei?
2. Clasificaţi nulităţile căsătoriei.
3. Prezentaţi cazurile de nulitate absolută.
4. Prezentaţi cazurile de nulitate relativă.
5. Prezentaţi regimul juridic al nulităţii căsătoriei.
6. Ce efecte produce nulitatea căsătoriei?
7. Ce înţelegem prin căsătorie putativă?
8. Ce condiţii trebuie să îndeplinească căsătoria putativă?
9. Ce efecte produce căsătoria putativă?

25
 Cursul 5. Efectele căsătoriei.

Capitolul 7. Consideraţii privind efectele ale căsătoriei

Încheierea căsătoriei generează între cei care o încheie o multitudine de raporturi, de

natură diferită: socială, morală, juridică. Prin efecte juridice ale căsătoriei înţelegem relaţiile de
natură personală şi patrimonială care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii
căsătoriei.
Relaţiile ce se nasc între soţi în timpul căsătoriei, în contextul legislaţiei actuale, stau
sub semnul egalităţii dintre bărbat şi femeie.
Efectele căsătoriei sunt reglementate în Codul civil în Titlul II, intitulat „Căsătoria”,
Capitolul V fiind dedicat drepturilor şi îndatoririlor personale ale soţilor (art. 307-311) şi
Capitolul VI drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor (art. 312-372). De
asemenea, Codul civil consacră efectelor căsătoriei şi alte articole din diferite capitole, de
exemplu: art. 1031 prevede că orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în
timpul căsătoriei, art. 970-974 stabileşte vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor şi
dreptul la abitaţie al acestuia.
Efectele căsătoriei sunt reglementate şi în unele acte normative internaţionale la care
România este parte sau pe care le-a ratificat ori la care a aderat, şi anume: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (art. 16), Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice (art. 23 parag. 4 şi art. 24), Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale (art. 10 parag. 1) etc.

7.2. Categorii de raporturi între care se produc efectele căsătoriei

În raport de sfera persoanelor între care se produc aceste efecte, distingem

următoarele categorii de raporturi:
1. raporturi dintre soţi;
2. raporturi dintre soţi şi copii lor;
3. raporturile dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (raporturi de afinitate);
d. raporturi dintre membrii familiei şi alte persoane fizice sau juridice.
1. Efectele căsătoriei în materia raporturilor dintre soţi se referă la:
a. relaţiile personale;
b. relaţiile patrimoniale;
c. capacitatea de exerciţiu.

26
 7.3. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi

7.3.1. Consideraţii generale

Efectele personale reprezintă categoria principală a consecinţelor căsătoriei, care

îşi subordonează clasa efectelor patrimoniale şi care se materializează într-un spectru larg
de relaţii conjugale lipsite de conţinut economic, evaluarea lor în bani fiind imposibilă.
Cele mai importante relaţii din această categorie sunt reglementate explicit sau doar
implicit de către sistemul de drept românesc, restul fiind guvernate doar de norme reli-
gioase şi morale. Întreaga reglementare juridică este subordonată principiului egalităţii
soţilor în căsătorie, căruia îi corespunde obligaţia soţilor de a hotărî de comun acord în
orice problemă legată de căsătorie. Principiul egalităţii soţilor presupune caracterul
reciproc al majorităţii drepturilor şi obligaţiilor cu caracter strict personal, neevaluabile în
bani, pe care le creează între soţi căsătoria.
Doctrina de dreptul familiei consideră că prin efectele personale ale căsătoriei trebuie
să înţelegem în principal următoarele obligaţii nepatrimoniale, pe care soţii şi le asumă prin
căsătorie:
– acordarea sprijinului moral reciproc;
– fidelitatea;
– locuinţa comună;
– îndatoririle conjugale;
– obligaţia de a hotărî asupra numelui pe care soţii îl vor purta în căsătorie.
În doctrină se mai arată că principiul egalităţii soţilor se opune producerii următoarelor efecte
personale ale căsătoriei:
– controlul exercitat de un soţ asupra corespondenţei şi a celorlalte relaţii sociale ale
celuilalt soţ;
– autorizarea unui soţ de către celălalt în vederea alegerii unei profesii;
– dobândirea de către un soţ a cetăţeniei celuilalt soţ doar prin actul căsătoriei.
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie consacră şi o
obligaţie personală care îi revine numai bărbatului. Este vorba despre respectarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale femeii [art. 2 alin. (2) din lege].

7.3.2. Reglementarea relaţiilor personale între soţi

Ţinând cont de dispoziţiile din noul Codul civil, considerăm că relaţiile personale
dintre soţi presupun existenţa următoarelor obligaţii:
– de a lua deciziile împreună (art. 308 noul C. civ.);
– de a-şi acorda respect şi sprijin moral [309 alin. (1) noul C. civ.];
– de fidelitate [art. 309 alin. (1) noul C. civ.];
– de a locui împreună [art. 309 alin. (2) noul C. civ.];
– de a avea împreună relaţii sexuale liber consimţite [art. 197 alin. (2) lit. b1) C. pen.];
– independenţa soţilor (art. 310 noul C. civ.);

27
 – de a hotărî asupra numelui pe care îl vor purta în căsătorie (art. 311 noul C. civ.).
a) Obligaţia soţilor de a lua deciziile împreună (art. 308 noul C. civ.). Soţilor le revine
obligaţia de hotărî de comun acord în toate problemele legate de căsătorie. Această
obligaţie se întemeiază pe încrederea reciprocă şi respectul pe care şi-l datorează unul
celuilalt. Soţii vor decide împreună atât asupra vieţii lor publice, cât şi private, vor lua
decizii asupra tuturor actelor şi faptelor lor, întrucât consecinţele actelor sau faptelor
unui soţ se pot revărsa şi asupra celuilalt, în forme şi cu intensităţi variabile, chiar şi în
maniera insidioasă a asaltului asupra sensibilităţilor acestuia din urmă.
b) Obligaţia soţilor de a-şi acorda respect şi sprijin moral [art. 309 alin. (1) noul C. civ.]. Soţii îşi
datorează unul altuia respect şi sprijin moral. Această obligaţie este o consecinţă a
prieteniei şi afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie şi este bazată pe
sinceritate, răbdare, buna înţelegere şi comunitatea matrimonială de viaţă, încurajarea şi
stimularea reciprocă în activităţile familiale, profesionale şi obşteşti, apărarea la nevoie a
cinstei şi reputaţiei celuilalt soţ, sprijinul reciproc în caz de boală, infirmitate ori alte
asemenea situaţii speciale. Obligaţia are caracter juridic, iar neîndeplinirea ei poate
constitui motiv de divorţ.
c) Obligaţia de fidelitate dintre soţi [art. 309 alin. (1) noul C. civ.]. Deşi Codul familiei nu o
prevedea în mod expres, nu exista nicio îndoială asupra existenţei obligaţiei de fidelitate a
fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt soţ. Totuşi, această obligaţie rezulta din reglementarea
unor consecinţe ale sale. Astfel, prezumţia de paternitate se întemeiază pe obligaţia de
fidelitate a soţiei, însă, cum această obligaţie există pentru femeie, în virtutea principiului
egalităţii dintre sexe, ea există şi pentru bărbat. Încălcarea obligaţiei de fidelitate
constituie motiv de divorţ.
În noul Cod civil această obligaţie este prevăzută în mod expres.
Considerăm că obligaţia de fidelitate nu trebuia prevăzută în acelaşi alineat cu cea de
respect şi sprijin moral, ci trebuia să fie prevăzută separat. Conţinutul ei constă în
abţinerea soţilor de a avea relaţii sexuale cu alte persoane. Îndatorirea de fidelitate ţine,
înainte de toate, de sfera intimă a vieţii conjugale. În accepţiunea sa fizică, „datoria de
credinţă” implică două aspecte: unul pozitiv, anume îndeplinirea de către fiecare dintre
soţi a îndatoririlor conjugale, altul negativ, de a nu întreţine relaţii conjugale în afara
căsătoriei. Infidelitatea, ca antonim al fidelităţii, are însă şi o accepţiune intelectuală, mai
subtil conectată datoriei de respect, manifestându-se printr-un comportament public
dezagreabil celuilalt, amiciţii echivoce etc.
În concluzie aşa cum precizează literatura de specialitate, de esenţă morală şi
presupunând reciprocitate, datoria de respect, fidelitate şi de sprijin moral la care
îndreptăţeşte calitatea de soţ nu au, niciuna în parte şi nici toate la un loc, vreo „garanţie”
manu militari; conduita conformă nu poate fi obţinută silit, dar purtarea neconformă este
sancţionabilă, indirect, prin desfacerea căsătoriei, inclusiv din vina exclusivă a aceluia
dintre soţi care a nesocotit oricare dintre aceste datorii.
d) Obligaţia de a locui împreună [art. 309 alin. (2) noul C. civ.]. Relaţiile dintre soţi impun
obligaţia lor de a locui împreună. Această obligaţie este impusă de finalitatea căsătoriei, şi
anume de întemeierea unei familii. În ciuda faptului că nu era consacrată expres, ea
28
rezulta din art. 26 C. fam., din dispoziţiile Legii nr. 61/1991 şi din art. 305 alin. (1) lit. a)
C. pen. În prezent, ea este prevăzută expres în cuprinsul noului Cod civil.
Soţii pot, pentru motive temeinice, să aibă locuinţe separate, spre exemplu, exercitarea
unei profesii, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii, faptul că locuinţele
lor nu asigură norma locativă. În situaţia în care nu există motive temeinice pentru ca
soţii să locuiască separat, refuzul unuia dintre ei de a locui împreună poate constitui
motiv de divorţ. Totuşi, în timpul căsătoriei pot interveni neînţelegeri între soţi de natură
să îl determine pe unul dintre ei să părăsească domiciliul conjugal. Soţul care pleacă din
locuinţa conjugală, indiferent dacă a părăsit domiciliul conjugal din proprie iniţiativă sau
constrâns de natura şi formele de manifestare a conflictelor familiale ori a fost izgonit de
către celălalt soţ, nu pierde dreptul de a reveni la domiciliul conjugal.
Noul Cod civil reglementează în art. 321-324 detaliat regimul juridic al locuinţei
familiei ca parte a regimului primar, indiferent de regimul matrimonial ales. Astfel, art.
321 noul C. civ. prevede: „(1) Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în
lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii. (2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în
cartea funciară, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este
proprietarul imobilului”.
e) Obligaţia de a întreţine împreună relaţii sexuale liber consimţite. Conţinutul acestei obligaţii
constă în datoria soţilor de a întreţine împreună relaţii sexuale liber consimţite. Drept
urmare, refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi îndeplini obligaţia conjugală poate
constitui motiv de divorţ. Indiferent de circumstanţe, de motivele sau de explicaţiile
refuzului unuia dintre soţi de a avea relaţii conjugale, calitatea de partener marital al
celuilalt nu îl autorizează să recurgă la violenţă [art. 197 alin. (2) lit. b1) C. pen.].
f) Independenţa soţilor (art. 310 noul C. civ.). Deşi Codul familiei nu o prevedea în mod
expres, nu exista nicio îndoială asupra existenţei independenţei soţilor, aceasta rezultând
din principiul egalităţii depline dintre bărbat şi femeie.
Corespondenţa şi relaţiile sociale ale soţilor. Nici unul dintre soţi nu este îndreptăţit să
exercite controlul asupra corespondenţei şi relaţiilor sociale ale celuilalt soţ.
Neînţelegerea dintre soţi cu privire la corespondenţa şi relaţiile sociale pe care unul
dintre ei înţelege să le întreţină poate constitui un motiv de divorţ.
Profesia soţilor. Fiecare dintre soţi poate să îşi aleagă profesia sau ocupaţia pe care o
doreşte, fără a avea nevoie de vreo încuviinţare din partea celuilalt. Desigur, soţii se vor
consulta în privinţa alegerii profesiei sau ocupaţiei lor.
g) Obligaţia de a hotărî asupra numelui pe care soţii îl vor purta în căsătorie (art. 311 noul C.
civ.). La încheierea căsătoriei, viitorii soţi au posibilitatea alegerii numelui pe care
urmează să îl poarte în timpul căsătoriei din următoarele variante:
– să aleagă ca nume comun numele unuia dintre ei;
– să îşi păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei;
– să aleagă ca nume comun numele lor reunite;
– unul dintre soţi poate să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte
numele lor reunite.

29
 Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat în
faţa delegatului de stare civilă până în momentul încheierii căsătoriei, unul dintre soţi nu
poate cere schimbarea lui pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ.
Dacă unul dintre soţi ia numele celuilalt sau ambii îşi reunesc numele, care astfel
format constituie nume comun în căsătorie, în cazul decesului soţului al cărui nume a
fost luat sau al divorţului, dacă soţul păstrează numele dobândit prin căsătorie, el poate
deveni nume comun într-o nouă căsătorie.
h) Abţinerea de la orice act de violenţă familială [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 217/2003
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie]. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr.
217/2003, violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie
de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă
o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea,
violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile
fundamentale. De asemenea, avem în vedere şi dispoziţiile Codului penal referitoare la
incriminarea unor fapte de violenţă în familie (de exemplu, art. 175, art. 176, art. 179-
183, art. 197, art. 198, art. 202, art. 305-307, art. 314-316).
Obligaţiile cu caracter personal impuse soţilor nu pot restrânge afirmarea personalităţii
lor, de pildă, căsătoria nu poate afecta regulile ce protejează integritatea psihică şi fizică a
soţilor. De aceea, fiecare soţ va decide în privinţa propriei sănătăţi, pentru că fiecare
persoană dispune liber de propriul său corp, iar dreptul la viaţă este un drept
fundamental. Se impune însă o precizare: cu privire la anumite aspecte, operează prin-
cipiul deciziei comune. Spre exemplu, soţia nu poate să decidă întreruperea cursului
sarcinii sau fecundarea artificială fără acordul soţului. De asemenea, aceste reguli se aplică
şi în privinţa drepturilor personalităţii, cum sunt dreptul la onoare, dreptul la imagine sau
dreptul la intimitate.
Fiecare soţ are dreptul să îşi aleagă liber profesia şi să o exercite, dispunând, în
condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind
cheltuielile căsătoriei. Totodată, fiecare dintre soţi are libertatea de sentimente şi opinii
artistice, literare, sportive, politice, sindicale, religioase sau de altă natură, sub condiţia ca
manifestarea acestora să nu afecteze interesele căsătoriei

7.4. Noţiunea, clasificarea şi conţinutul relaţiilor patrimoniale dintre soţi

Căsătoria produce profunde modificări în statutul patrimonial al persoanei, creând o

configuraţie specifică a drepturilor şi obligaţiilor, distinctă de statutul persoanelor
celibatare, chiar dacă acestea trăiesc într-o uniune de fapt.
S-a arătat că, dintre toate actele şi faptele juridice care dau naştere raporturilor juridice
de familie, căsătoria produce cele mai numeroase efecte patrimoniale asupra persoanei.
Pe de o parte, în timpul căsătoriei se nasc drepturi şi obligaţii patrimoniale între soţi,
circumscrise vieţii de familie în cadrul cărora raporturile afective dintre soţi prevalează
adeseori asupra intereselor individuale; pe de altă parte, persoana care intră cu terţii în
reţeaua de raporturi juridice care formează circuitul civil nu poate fi privită ca un

30
cocontractant obişnuit. Chiar şi atunci când un soţ încheie singur un act juridic, nu se
poate face abstracţie nici de faptul că, în realitate, soţii constituie „o unitate”, de natură
să „perturbe” standardele operaţiunilor juridice curente.
Prin relaţii patrimoniale dintre soţi înţelegem totalitatea raporturilor sociale evaluabile în
bani, care se nasc între cele două persoane de sex opus unite prin actul juridic al
căsătoriei. Aceste raporturi patrimoniale, care îi transformă pe soţi din doi actori
independenţi ai vieţii sociale într-o unitate economică şi de acţiune, influenţează
ansamblul relaţiilor cu caracter pecuniar între terţi şi unul şi ambii soţi. Atât de
covârşitoare este această influenţă, încât relaţiile care au conţinut economic stabilite între
soţi şi terţi sfârşesc prin a fi absorbite în sfera noţiunii de „relaţii patrimoniale dintre
soţi”.
În concluzie, relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt reprezentate de totalitatea raporturilor
juridice cu caracter patrimonial care se stabilesc între soţi, dar şi între soţi (consideraţi împreună sau
separat) şi terţi, drept consecinţă a încheierii căsătoriei.
Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei pot fi
cuprinse în trei categorii:
– raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;
– raporturi cu privire la bunurile lor;
– raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.
Conţinutul raporturilor patrimoniale dintre soţi este format din drepturi şi obligaţii cu
caracter patrimonial.
În mod tradiţional, aşa cu am menţionat în secţiunea referitoare la relaţiile personale
dintre soţi, şi în cazul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale sunt analizate numai
obligaţiile, drepturile corelative fiind subînţelese.
Legiuitorul român, prin dispoziţiile noului Cod civil, a reconsiderat a raporturile de
familie prin revenirea la tradiţionala lor includere în Codul civil, ceea ce tinde să confere
din nou căsătoriei un caracter de contract. În noul Cod civil, Capitolul VI din Titlul II al
Cărţii a II-a este denumit „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”, iar prevederile sale
se referă la următoarele aspecte:
– Secţiunea 1 „Dispoziţii comune” (art. 312-338);
– Secţiunea a 2-a „Regimul comunităţii legale” (art. 339-359);
– Secţiunea a 3-a „Regimul separaţiei de bunuri” (art. 360-365);
– Secţiunea a 4-a „Regimul comunităţii convenţionale” (art. 366-368);
– Secţiunea a 5-a „Modificarea regimului matrimonial” (art. 369-372).

Întrebări
1.Ce se înţelege prin noţiunea de efecte ale căsătoriei?
2. Între ce categorii de raporturi căsătoria produce efecte?
3. Ce se înţelege prin noţiunea de efecte personale ale căsătoriei.
4. Prezentaţi relaţiile personale dintre soţi.
6. Ce se înţelege prin noţiunea de relaţii patrimoniale?
7. Clasificaţi raporturile patrimoniale dintre soţi.

31
 Cursul 6. Regimurile matrimoniale

Capitolul 8. Notiunea de regim matrionial si regulile la care este supus

8.1. Notiunea de regim matrionial

Noţiunea de relaţii patrimoniale dintre soţi este în strânsă legătură cu o altă noţiune de
mare importanţă pentru studiul de faţă, şi anume noţiunea de regim matrimonial. În ultimii
50 de ani, specialiştii români au echivalat noţiunea de relaţii patrimoniale dintre soţi cu
noţiunea de regim matrimonial. Doctrina română contemporană este cu mult mai
nuanţată decât în trecut cât priveşte noţiunile de regim matrimonial şi relaţii patrimoniale
dintre soţi, susţinând că între cele două există legături destul de strânse, dar nu de
identitate. Astfel, prin regim matrimonial ar trebui să desemnăm un sistem de reguli
juridice care guvernează efectele patrimoniale ale căsătoriei, dar nu oricare efecte (sunt
unele raporturi pecuniare care nu interesează regimurile matrimoniale, de exemplu,
obligaţia de întreţinere dintre soţi, ca şi acelea la care sunt ţinuţi aceştia faţă de alte
persoane: copii, afini etc.). Consecinţa: regimul matrimonial este o parte a regulilor care
orânduiesc „relaţiile patrimoniale dintre soţi”, relaţii care, în ansamblul lor, constituie
substanţa mai multor materii şi discipline: dreptul patrimonial al familiei, dreptul
succesoral etc. Ca atare, noţiunea de regim matrimonial poate fi receptată într-un sens
restrâns, după cum poate avea şi o semnificaţie mai largă. În sens restrâns – accepţiune
preferată de autor –, prin regim matrimonial se înţelege un ansamblu de norme juridice care
guvernează raporturile dintre soţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pecuniare ale vieţii conjugale,
precum şi relaţiile care privesc gestionarea acestora. În sens larg, trebuie acceptată ideea că
regimurile matrimoniale privesc în plus şi raporturile pecuniare dintre soţi şi terţi, indiferent dacă
acestea sunt persoane complet străine de căsătorie sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta.
Autorii români în mod majoritar definesc regimul matrimonial ca totalitatea normelor
juridice ce reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi cele ce se stabilesc între soţi, pe de
o parte, şi terţe persoane, pe de altă parte, privind, de asemenea, bunurile soţilor. Plecând de la
dispoziţiile legale în vigoare, alt autor consideră că regimul juridic matrimonial este
alcătuit din totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
soţilor.
Rezultă că noţiunea de regim matrimonial are o gamă largă de înţelesuri, de la cel mai
extins, cuprinzând totalitatea regulilor care reglementează relaţiile patrimoniale născute
din căsătorie, până la cel mai restrâns, care se referă doar la regulile privind bunurile
soţilor, excluzându-se alte raporturi patrimoniale existente între soţi (cum ar fi cele
rezultând din obligaţia de întreţinere, din donaţii, legate etc.) sau relaţiile patrimoniale
dintre soţi şi copiii lor.
În baza celor menţionate mai sus, vom încerca să conturăm o definiţie proprie a
regimului matrimonial: considerăm că prin regim matrimonial se înţelege totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile stabilite între soţi sau între unul sau ambii soţi, pe de o
32
parte, şi terţe persoane, pe de altă parte, raporturi ce au drept obiect bunuri existente în momentul
încheierii căsătoriei sau dobândite pe parcursul acesteia, precum şi obligaţiile contractate în legătură cu
aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei.
Regimul matrimonial în general va fi supus următoarelor reguli:
– după încheierea căsătoriei, soţii vor declara regimul matrimonial ales, despre care se
face vorbire pe actul de căsătorie;
– indiferent de regimul matrimonial ales, soţii nu vor putea deroga de la dispoziţiile
legale stipulate pentru acel regim;
– între soţi, regimul matrimonial ales va produce efecte numai din ziua încheierii
căsătoriei, iar faţă de terţi numai de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege;
– regimul matrimonial ales va putea fi schimbat ori de câte ori soţii doresc, dar numai
după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi numai prin act autentic notarial;
– un soţ va putea să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial;
– dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, celălalt soţ va
putea obţine încuviinţarea instanţei să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care
le are potrivit regimului matrimonial. Prin această hotărâre judecătorească se vor stabili
condiţiile, întinderea şi perioada de valabilitate a mandatului judiciar. Acest mandat va
înceta atunci când soţul reprezentat se va afla în situaţia de a-şi exprima voinţa sau atunci
când va fi numit un tutore ori un curator;
– instanţa de judecată, la cererea unui soţ, va putea să condiţioneze actele de dispoziţie
ale celuilalt soţ de consimţământul expres al acestuia. Măsura va fi dispusă numai dacă
unul dintre soţi încheie acte juridice prin care sunt puse în pericol grav interesele familiei
şi numai pentru o durată determinată. Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii
judecătoreşti vor fi nule absolut. Dreptul la acţiune se va prescrie în termen de un an,
care va începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa
actului;
– regimul matrimonial va înceta prin anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei şi se
va lichida, potrivit legii, în caz de încetare sau de schimbare.
Noul Cod civil aşează la baza raporturilor patrimoniale dintre soţi principiul autonomiei
de voinţă, preconizând o adevărată reformă legislativă a regimului matrimonial în
România. Prin regimul matrimonial pe care îl instituie, noul Cod civil se supune tendinţei
legislaţiilor moderne de a crea un triplu echilibru:
– între soţi: apariţia convenţiilor matrimoniale a dus la adoptarea unor norme juridice
mai flexibile, care permit soţilor o anume libertate de a alege regimul raporturilor
patrimoniale dintre ei;
– în interiorul familiei: pentru protecţia intereselor majore ale familiei,
s-a recurs la norme imperative ce prevăd limitări şi interdicţii (art. 321-322 referitoare la
locuinţa familiei – noţiune nouă în dreptul românesc, art. 316 referitor la actele de
dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei);

33
 – între familie şi societate-terţi: prin stabilirea unor cerinţe de formă a actelor juridice,
inclusiv a convenţiilor matrimoniale ce se încheie prin act notarial şi cu obligaţia
publicităţii lor.

8.2. Obiectul regimurilor matrimoniale

Regimul matrimonial este puntea de legătură dintre dreptul familiei, redus la cel al
căsătoriei, şi dreptul civil clasic conceput ca drept patrimonial. El împrumută
caracteristici de la ambele sisteme, încercând să îşi dezvolte o fizionomie juridică proprie.
Astfel, regimul matrimonial constituie o reglementare pecuniară a statutului conjugal.
Din acest punct de vedere, se poate decela un obiect specific oricărui regim matrimonial,
obiect care se divide într-unul material şi celălalt juridic.
În sens material, regimul matrimonial reglementează ansamblul bunurilor soţilor, deci
totalitatea bunurilor soţului şi soţiei, indiferent de data şi de modul de dobândire a
acestora. Obiectul său îl formează, prin urmare, toate bunurile pe care soţii le aveau în
momentul încheierii căsătoriei, precum şi cele dobândite de ei în timpul căsătoriei,
împreună sau separat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Este vorba, în general, despre
ansamblul drepturilor pecuniare aparţinând unei persoane, acestea fiind în special drep-
turile reale asupra bunurilor mobile şi imobile, drepturile de proprietate intelectuală,
drepturile pecuniare legate de activitatea de acţionar într-o societate sau de membru într-
o societate de persoane, ca şi drepturile decurgând din creanţe de orice natură. În cazul
proprietăţii colective, drepturile vor consta fie în părţi din coproprietate, fie în părţile
cuvenite din proprietatea comună, proprietatea putând fi generată de o indiviziune de fa-
milie, o comunitate ereditară, rezultând dintr-o succesiune sau raporturile care unesc
membrii unei societăţi simple, în nume colectiv sau în comandită.
În sens juridic, regimul matrimonial supune bunurile soţilor unor reguli având un obiect
propriu, dar formând împreună un tot coerent. O parte dintre aceste reguli se referă la
proprietatea asupra bunurilor, ele guvernând separaţia bunurilor sau compunerea
patrimoniilor. Cu ajutorul lor se poate stabili dacă anumite bunuri pe care soţii le-au avut
în momentul încheierii căsătoriei sau le-au dobândit ulterior, în timpul căsătoriei, rămân
proprii fiecăruia sau intră, în totalitate sau în parte, în masa comună.
În acelaşi timp, aceste reguli guvernează repartizarea pasivului patrimonial.

8.3. Principiile care guverneaza regimurile matrimoniale

În funcţie de diversitatea regimurilor matrimoniale concrete, de asemănările şi
deosebirile care pot apărea între diferitele reglementări naţionale, în literatura de
specialitate s-a arătat că este îngăduit să decelăm anumite reguli generale, care se pot
regăsi în orice structură a unui regim matrimonial. Variaţiunea principiilor ţine nu numai
de sistemele concrete de drept obiectiv, ci şi de evoluţia socială, de modul cum societatea
a înţeles să acorde consacrare, mai mult sau mai puţin nuanţată, rolului şi locului

34
bărbatului şi femeii în instituţia căsătoriei, a atenţiei pe care a înţeles să o acorde înseşi
acestei instituţii.
Principiile care guvernează regimurile matrimoniale sunt:
a) Principiul egalităţii în drepturi dintre soţi. Acest principiu este consacrat în art. 48 din
Constituţie şi de diferite acte internaţionale la care România este parte, spre exemplu: art.
16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 24 parag. 4 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Astfel, egalitatea în drepturi nu este
altceva decât garanţia că cetăţenii vor putea să îşi exercite toate drepturile prevăzute de
Constituţie, de legi şi alte acte normative, fără distincţie de naţionalitate, rasă, religie, grad
de cultură sau profesiune. Egalitatea în drepturi existentă între soţi are o aplicabilitate
pentru întreaga sferă de raporturi juridice nepatrimoniale şi patrimoniale reglementate de
dreptul familiei. În privinţa regimurilor matrimoniale, egalitatea în drepturi dintre soţi se
reflectă sub mai multe aspecte:
– soţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale care decurg, prin efectul legii, din
căsătorie;
– natura juridică a bunurilor dobândite de unul dintre soţi sau a datoriilor asumate de
unul dintre soţi ori a datoriilor asumate de unul dintre soţi sub imperiul unui regim
matrimonial nu diferă după cum acestea aparţin bărbatului sau femeii;
– puterile fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor pe care le deţine în mod exclusiv sau
împreună cu celălalt soţ nu diferă pe criteriul sexului. Principal, indiferent de „puterea lui
economică”, fiecare soţ are aceeaşi „putere juridică”, adică aceleaşi drepturi şi aceleaşi
modalităţi de exercitare a drepturilor asupra bunurilor sale.
b) Principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial. Din punctul de vedere al dreptului
privat, libertatea regimului matrimonial este legată de libertatea convenţională şi
autonomia de voinţă. Astfel, soţii au posibilitatea de a alege regimul matrimonial care li
se va aplica in concreto în relaţiile dintre ei.
c) Principul mutabilităţii (modificării) regimului matrimonial. Libertatea alegerii regimului
matrimonial implică, în principiu, şi posibilitatea soţilor de a modifica în timpul căsătoriei
regimul matrimonial sub imperiul căruia s-au căsătorit.
d) Principiul subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei. Regimul matrimonial este
subordonat scopului căsătoriei (si nuptiae sequantur) şi intereselor familiei. Relaţiile
patrimoniale dintre soţi sunt accesorii raporturilor nepatrimoniale şi au menirea de a
susţine familia din punct de vedere material, economic. De aici decurg două consecinţe
esenţiale:
– nu există regim matrimonial în afara căsătoriei. Efectele oricărui regim matrimonial,
fie convenţional, fie legal, se produc doar de la data încheierii căsătoriei şi se întind în
timp până la data încetării, desfacerii sau desfiinţării căsătoriei, neputând supravieţui
acesteia;
– scopul convenţiei matrimoniale este subordonat scopului căsătoriei, deci familiei,
nefiind admisă deturnarea ei de la această finalitate.

35
 8.4. Începutul şi sfârşitul aplicării în timp a regimului matrimonial
Ca o consecinţă a caracterului său, regimul matrimonial nu se poate aplica decât din
momentul încheierii căsătoriei, deoarece aceasta este data de la care se poate vorbi de
efecte juridice, atât extrapatrimoniale, cât şi patrimoniale, între soţi.
Pentru regimurile matrimoniale legale, regula este că se aplică automat din momentul
consumării celebrării căsătoriei, fără vreo manifestare de voinţă specială din partea
soţilor. Din momentul epuizării efectelor căsătoriei, indiferent de cauzele concrete:
divorţ, nulitate, moartea unui soţ etc., regimul matrimonial legal îşi va înceta efectele la
data la care se consideră căsătoria desfăcută, desfiinţată sau încetată.
Pentru regimurile matrimoniale alternative, actul de alegere a regimului matrimonial iese din
discuţie sau din analiză, deoarece efectele care interesează aici vor fi cele ale regimului
ales, iar nu cele ale actului în sine.
În cazul regimurilor matrimoniale de tip convenţional, datorită faptului că contractul de
căsătorie se încheie îndeobşte înainte de celebrarea căsătoriei, regula nu mai ţine de
evidenţă, ci de aplicarea principiului accesorialităţii regimului matrimonial la instituţia
căsătoriei (si nuptiae sequantur).
Diferenţe între regimul matrimonial legal şi regimul matrimonial convenţional pot fi
stabilite şi din punctul de vedere al opozabilităţii sale. Astfel, dacă regimul matrimonial
legal este opozabile erga omnes de plin drept, convenţiile matrimoniale îşi realizează
opozabilitatea prin îndeplinirea anumitor formalităţi legale.
În cazul modificării regimului matrimonial, datorită faptului că ea intervine în timpul
căsătoriei, punctul de plecare a efectelor de schimbare a regimului este cel al realizării
formalităţilor prescrise de către lege, de obicei el coincizând cu data omologării judiciare
a modificării regimului matrimonial iniţial.
Aplicarea în timp a regimului matrimonial este determinată de durata căsătoriei.
În situaţia în care intervine o modificare a regimului matrimonial în timpul căsătoriei,
faţă de terţi modificările se vor produce de la data la care se îndeplinesc formele de
publicitate legală cerute pentru astfel de situaţii. Aceste forme de publicitate se realizează
de regulă ulterior momentului în care schimbarea regimului matrimonial a devenit
efectivă între soţi. Din acest motiv, regimul matrimonial va putea produce efecte cu
începere de la două momente diferite, după cum este vorba de raporturile dintre soţi sau
relaţiile dintre aceştia şi terţi.
În concluzie, regimurile matrimoniale sunt dependente şi temporal de instituţia
căsătoriei. Începutul aplicării unui regim poate depinde de soarta căsătoriei, iar cauzele de
încetare sau desfiinţare a acesteia sunt comune, ele determinând şi încetarea regimului
matrimonial concret aplicabil.

8.5. Libertatea alegerii regimului matrimonial

Libertatea alegerii regimului matrimonial asigură instituirea unui regim matrimonial
concret adaptat nevoilor soţilor, mentalităţilor şi posibilităţilor lor şi, de aceea, regimurile
matrimoniale bazate pe acest principiu sunt preferabile regimurilor matrimoniale legale,

36
unice şi imperative. Iar alegerea are întotdeauna o natură convenţională, realizându-se
prin încheierea unei convenţii matrimoniale. Libertatea de a alege regimul matrimonial
concret poate fi foarte largă, în sensul că permite alegerea unuia dintre regimurile
matrimoniale reglementate alternativ prin lege sau combinarea acestora şi crearea unui
regim matrimonial „nenumit”, sau poate fi mai restrânsă, în sensul că permite alegerea
doar a unui regim matrimonial expres prevăzut de lege. Pe de altă parte, această libertate
nu este absolută, ci limitată de instituirea unui corp de norme imperative (nucleul dur al
regimurilor matrimoniale) de la care nu se poate deroga prin convenţie matrimonială şi
care alcătuieşte regimul primar. Pentru situaţiile în care, prin convenţie matrimonială, nu
s-a ales un regim matrimonial concret, prin lege este indicat regimul matrimonial
aplicabil soţilor, care constituie astfel regimul matrimonial legal.
Din dispoziţiile alin. (1) al art. 312 noul C. civ. observăm că viitorii soţi au posibilitatea
de a alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea
convenţională. Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 329 noul C. civ., soţii au posibilitatea
alegerii prin convenţie matrimonială ca regim matrimonial fie regimul separaţiei de
bunuri, fie regimul comunităţii convenţionale. Excepţie de la această regulă îl constituie
regimul comunităţii legale. Deci, dacă soţii nu au ales până în ziua încheierii căsătoriei,
prin convenţie matrimonială, unul dintre cele două regimuri matrimoniale, li se aplică
regimul comunităţii legale.

Întrebări
1. Notiunea de regim matrionial.
2. Regulile la care este supus regimul matrimonial.
3. Principiile care guverneaza regimurile matrimoniale.
4. Începutul şi sfârşitul aplicării în timp a regimului matrimonial.
5. Libertatea alegerii regimului matrimonial.

37
 Cursul 7. Clasificarea regimurilor matrimoniale

Capitolul 9. Clasificarea regimurilor matrimoniale

9.1. Precizări prealabile

Noul Cod civil, ţinând seama de prevederile convenţiilor internaţionale în materie la
care România este parte şi de principiile conţinute de recomandările europene în
domeniu, a înlocuit reglementarea din Codul familiei cu reglementare modernă armonizată
cu normele dreptului european. Astfel, potrivit art. 312 noul C. civ., „ (1) Viitorii soţi pot
alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea con-
venţională. (2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile
prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Din dispoziţiile art. 312 alin. (1) noul C. civ. rezultă că viitorii soţi pot alege ca regim
matrimonial comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională. Observăm că
prin dispoziţiile art. 312 noul
C. civ. se instituie un regim legal, şi anume regimul comunităţii de bunuri, şi două tipuri de
regimuri convenţionale: regimul separaţiei de bunuri şi regimul comunităţii convenţionale
(acesta din urmă cuprinde derogări convenţionale de la regimul comunităţii de bunuri).
Aşa cum arătat anterior, potrivit art. 312 alin. (1) noul C. civ., viitorii soţi au
posibilitatea de a opta pentru alegerea regimului comunităţii convenţionale între mai
multe regimuri matrimoniale, răspunzând astfel necesităţii permanente de adaptare a
legislaţiei actuale la necesităţile social-economice şi la tendinţa manifestată în acest
domeniu pe plan european.

9.2. Regimul primar imperativ

Alineatul (2) al art. 312 noul C. civ. dispune că, indiferent de regimul matrimonial ales,
nu se poate deroga de la dispoziţiile acestei secţiuni. Observăm că în această secţiune este
reglementat regimul primar, pe care îl definim ca fiind totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile stabilite între soţi sau între unul sau ambii soţi, pe de o parte, şi terţe
persoane, pe de altă parte, raporturi ce au drept obiect bunuri existente în momentul încheierii căsătoriei,
dobândite pe parcursul acesteia, precum şi obligaţiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau în vede-
rea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei şi care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul
matrimonial căruia îi sunt supuşi soţii.
Regimul primar imperativ prezintă următoarele trăsături:
a) este primar în dublu sens:
– în primul sens, este aplicabil înaintea oricăror alte reguli, dispoziţiile care îl compun
fiind aplicabile înaintea altor prevederi legale în materie sau stipulaţii din cuprinsul
38
convenţiilor matrimoniale. Explicaţia acestui caracter rezidă în aceea că regimul primar
este un efect legal al căsătoriei, aplicându-se automat soţilor pe data încheierii căsătoriei,
independent de regimul matrimonial aplicabil in concreto;
– în al doilea sens, este comun tuturor regimurilor matrimoniale şi constituie baza
acestora, cuprinzând drepturile şi libertăţile fundamentale valabile în toate raporturile
patrimoniale dintre soţi;
b) este imperativ, adică se aplică în mod obligatoriu, normele juridice care îl reprezintă
fiind deci de ordine publică, cu excepţia cazurilor în care legea permite părţilor să deroge
prin convenţia lor.
Regimul primar nu poate fi considerat un tip anume de regim matrimonial care să
organizeze raporturile patrimoniale dintre soţi sau dintre aceştia şi terţi, ci el
reglementează în principal regulile elementare care guvernează aceste raporturi, la modul
general şi obligatoriu, ca efect al încheierii căsătoriei sub incidenţa legii unui stat care a
stabilit aceste reguli.
Regimului primar i se mai spune şi regim primar imperativ, deoarece normelor lui
generale sunt obligaţi să se supună ambii soţi, ca simplu efect al căsătoriei. Soţii ar trebui
să conformeze normelor general obligatorii ale regimului primar orice convenţie
matrimonială ar încheia, prin care şi-ar reglementa în mod corect modul de organizare a
raporturilor patrimoniale dintre ei sau raporturile cu terţii.

9.3. Regimul comunităţii legale

La baza relaţiilor patrimoniale dintre soţi rămâne ca regim matrimonial regimul
comunităţii legale, care cuprinde bunurile dobândite de fiecare dintre soţi în timpul
căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute de lege ce constituie bunurile proprii ale fiecăruia
dintre soţi. Acestui regim i s-au adus o serie de îmbunătăţiri. De exemplu, s-a prevăzut
expres că soţii, împreună sau asociaţi cu alte persoane, pot constitui societăţi, asociaţii
sau fundaţii, în condiţiile legii, aducând ca aport bunuri comune, da, cu acordul ambilor
soţi.
La baza regimului comunităţii legale stau următoarele principii:
a) principiul egalităţii dintre soţi, care este consacrat de art. 308 noul
C. civ. şi presupune următoarele:
– bunurile soţilor sunt comune sau proprii fără a deosebi după cum au fost dobândite
de bărbat sau de femeie;
– administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor comune sunt reglementate
astfel încât fiecăruia dintre soţi să i se confere practic aceleaşi puteri asupra bunurilor
comune;
– la desfacerea căsătoriei prin divorţ, în cazul desfiinţării sau la încetarea căsătoriei,
când se pune problema lichidării regimului matrimonial şi împărţirii bunurilor comune,
nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex. Aceasta nu înseamnă însă că bunurile
se vor împărţi întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va

39
determina cota de proprietate a fiecărui soţ din bunurile comune este contribuţia efectivă
pe care fiecare a avut-o la dobândirea şi conservarea acestor bunuri;
b) principiul subordonării raporturilor patrimoniale dintre soţi raporturilor personale
dintre soţi. Astfel, comunitatea de bunuri a fost reglementată ca o masă de bunuri
afectată realizării sarcinilor căsătoriei;
c) principiul recunoaşterii muncii oricăruia dintre soţi în gospodărie. Potrivit acestui
principiu, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 326 noul
C. civ., munca oricăruia dintre soţi în gospodărie constituie o contribuţie la dobândirea
bunurilor comune;
d) principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii obligaţiilor părinteşti faţă de copiii
lor. Drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt recunoscute privitor la persoana copilului,
precum şi privitor la patrimoniul acestuia. Distincţia între cele două categorii de drepturi
este utilă, mai cu seamă în cazul scindării ocrotirii părinteşti, când are loc o repartizare a
drepturilor şi îndatoririlor specifice între cei doi părinţi ori între aceştia (sau unul dintre
ei) şi o terţă persoană care asigură protecţia alternativă a copilului. Potrivit acestui
principiu, se poate stabili contribuţia financiară a fiecărui soţ la creşterea şi educarea
copiilor.
Regimul comunităţii legale prezintă următoarele trăsături juridice:
a) este un regim de comunitate parţială, deoarece:
– în ceea ce priveşte bunurile, soţii au, potrivit noului Cod civil, două categorii de
bunuri: bunuri comune (art. 339) şi bunuri proprii (art. 340). Regula este că bunurile sunt
comune, iar excepţia că anumite categorii de bunuri sunt proprii. Este deci un regim
precumpănitor de comunitate, în care separaţia de bunuri are un caracter limitat,
subsidiar;
– soţii au două categorii de datorii: datorii comune (art. 351) şi datorii proprii (art.
352);
b) este un regim legal. Caracterul legal a regimului comunităţii legale trebuie înţeles în
contextul în care viitorii soţi sau soţii în timpul căsătoriei au posibilitatea de a opta
pentru un anumit regim matrimonial. Astfel, potrivit art. 312 alin. (1) noul C. civ.,
„Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau
comunitatea convenţională”. Cu toate acestea, aplicarea regimului legal nu este, din
punct de vedere juridic, un efect al opţiunii viitorilor soţi (un fel de convenţie matrimo-
nială tacită), astfel cum lasă să se creadă art. 312 alin. (1), ci este o consecinţă legală a
căsătoriei, în lipsa unei convenţii matrimoniale;
c) este un regim mutabil şi flexibil. Regimul comunităţii legale poate fi schimbat în timpul
căsătoriei prin convenţie matrimonială cu un alt regim matrimonial, în anumite condiţii şi
în anumite limite. Potrivit art. 359 noul C. civ., orice convenţie contrară dispoziţiilor
prezentei secţiuni (este vorba de regimul comunităţii legale) este lovită de nulitate
absolută, în măsura în acre nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.
Acest articol trebuie privit în corelaţie cu art. 366-368 din noul Cod civil, care permit să
se deroge de la regimul comunităţii legale în anumite condiţii şi în anumite limite.

40
 d) este un regim imperativ limitat. Din coroborarea art. 312 alin. (1) cu art. 332 alin. (1)
noul C. civ., potrivit căruia „Prin convenţie matrimonială nu se poate deroga, sub
sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales
decât în cazurile anume prevăzute de lege”, rezultă că o convenţie matrimonială prin care
s-ar opta pentru un alt regim matrimonial decât cel prevăzut de lege este lovită de
nulitate. De exemplu, viitorii soţi sau soţii nu ar putea opta pentru regimul participării la
achiziţii. Totuşi, prin convenţie matrimonială, soţii pot lărgi sau restrânge comunitatea
legală de bunuri, pot institui obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea
anumitor acte de administrare, pot să convină includerea unei clauze de preciput sau să
stabilească modalitatea de lichidare a comunităţii convenţionale. Deci caracterul
imperativ al regimului comunităţii legale este limitat de faptul că viitorii soţi sau soţii au
posibilitatea de a reglementa, prin convenţie matrimonială, anumite aspecte derogatorii
de la dispoziţiile regimului comunităţii legale.

9.4. Regimul comunităţii convenţionale

Regimul comunităţii convenţionale este aplicabil atunci când prin convenţie
matrimonială se derogă de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale, iar convenţia
matrimonială încheiată în acest caz poate restrânge sau lărgi comunitatea de bunuri.
Pentru alegerea regimului comunităţii convenţionale, soţii trebuie să încheie o convenţie
matrimonială fie înainte de căsătorie [art. 312 alin. (2) NCC], fie în timpul căsătoriei,
după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei [art. 369 alin. (1) NCC]. Regimul
comunităţii convenţionale poate fi ales de viitorii soţi sau de soţi prin încheierea unei
convenţii matrimoniale. Prin dispoziţiile art. 367 NCC, cu denumirea marginală
„Obiectul convenţiei matrimoniale”, sunt prevăzute o serie de drepturi şi obligaţii ale
soţilor care au caracter limitativ, deoarece, potrivit art. 366 NCC, derogările de la regimul
comunităţii legale sunt permise „în condiţiile şi limítele prevăzute în prezenta secţiune”.
Prin această tehnică de reglementare, libertatea de acţiune a soţilor este îngrădită,
stipulaţiile convenţionale trebuind să se circumscrie perimetrului îngust trastrasat de
legiuitor. Se impune totuşi precizarea că, în funcţie de interesele concrete, opţiunea
soţilor poate viza una sau mai multe dintre clauzele prevăzute la art. 367 lit. a)-e), fiind
permisă, aşadar, cumularea lor, după cum rezultă expres din partea introductivă a acelui
articol. În timpul căsătoriei, regimul comunităţii convenţionale poate fi schimbat cu un
alt regim matrimonial, prin act autentic notarial şi cu respectarea condiţiilor prevăzute
pentru încheierea convenţiilor matrimoniale. Toate aspectele care nu au făcut obiectul
unor derogări convenţionale vor fi supuse dispoziţiilor privind regimul comunităţii legale
de bunuri. În funcţie de interesele patrimoniale concrete, de aspiraţiile, mentalităţile ori
alte circumstanţe particulare, soţii pot opta pentru o comunitate de bunuri mai extinsă
sau mai restrânsă decât cea legală. Soţii pot combina, în limitele art. 367 NCC, clauzele
comunităţii convenţionale, dar cu respectarea anumitor dispoziţii (cele referitoare la
ordinea publică din structura regimului primar imperativ, care vizează compoziţia
comunităţii convenţionale, gestiunea comunităţii convenţionale, lichidarea şi partajul
regimului matrimonial convenţional).

41
 9.5. Regimul separaţiei de bunuri
Regimul separaţiei de bunuri este caracterizat prin aceea că fiecare dintre soţi este
proprietar exclusiv atât al bunurilor sale prezente, cât şi al celor pe care le dobândeşte
singur după încheierea căsătoriei, la adoptarea acestui regim soţii fiind obligaţi să
întocmească un inventar al bunurilor mobile ce aparţin fiecăruia la data încheierii
căsătoriei.
Regimul separaţiei de bunuri se situează la antipodul regimurilor comunitare, este un
regim separatist, cel mai individualist şi care oferă cea mai mare independenţă
patrimonială soţilor, tinzând să realizeze cea mai completă disociere a intereselor
acestora.
În literatura de specialitate franceză se arată că separaţia de bunuri este mai puţin un
regim decât o absenţă contrară naturii lucrurilor, căci este inevitabil ca viaţa comună să
antreneze o anumită unitate de interese şi mai ales o anumită confuziune a intereselor.
Totuşi, opinia specialistului de mai sus a fost contestată de întreaga doctrină franceză,
care este unanimă în a considera că separaţia de bunuri este un veritabil regim matri-
monial, datorită unor dispoziţii ca acelea care se referă la contribuţia la cheltuielile
căsătoriei, solidaritatea menajeră, protecţia căminului familial, transferuri judiciare de
putere, care arată că bunurile soţilor sunt grevate de o afectaţiune familială, de existenţa
unei prezumţii de indiviziune şi supuse recurgerii la diverse mecanisme, cum ar fi
îmbogăţirea fără justă cauză sau societatea de fapt, care dezvoltă un spirit comunitar.
Deşi principiul separatist, care stă la baza acestui regim, este în sine a priori o negaţie a
oricărui regim matrimonial, este adevărat că raporturile pecuniare dintre soţii aflaţi sub
regimul separaţiei de bunuri sunt cu totul diferite decât cele dintre două persoane străine
una faţă de alta.
În cadrul regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi păstrează administrarea
independentă şi proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale, putând dispune discreţionar
de acestea.
În concluzie, noutatea legislativă a noului Cod civil român şi care a reformat
reglementarea din Codul familiei a raporturilor patrimoniale dintre soţi constă în
posibilitatea viitorilor soţi de a opta între mai multe regimuri matrimoniale, răspunzând astfel necesităţii
permanente de adaptare a legislaţiei actuale la cerinţele social-economice şi la tendinţa manifestată în
acest domeniu pe plan european
Întrebări
1. Regimul primar imperativ.
2. Regimul comunităţii legale.
3. Regimul comunităţii legale.
4. Regimul comunităţii convenţionale.
5. Regimul separaţiei de bunuri.

42
 Capitolul 10. Modificarea, efectele, incetarea si lichidarea regimului
matrimonial

10.1. Modificarea (mutabilitatea) regimului matrimonial

Libertatea alegerii regimului matrimonial implică, în principiu, şi posibilitatea soţilor
de a-l modifica în timpul căsătoriei. Astfel, soţii au posibilitatea de a modifica regimul
matrimonial aplicabil lor, în mod concret atunci când relaţiile de familie o cer. De obicei,
această schimbare este supravegheată de către instanţă, care trebuie să o încuviinţeze sau
omologheze ulterior actului juridic de transformare a regimului matrimonial. Modificarea
regimului matrimonial se efectuează printr-o convenţie matrimonială, cu respectarea
condiţiilor de fond, de formă şi de publicitate cerute de lege la adoptarea regimului
matrimonial iniţial.

10.2. Efectele regimului matrimonial

Din analiza alin. (1) al art. 313 noul C. civ. rezultă că efectele oricărui regim
matrimonial – fie că este vorba de regimul matrimonial legal, regimul matrimonial al
comunităţii convenţionale sau regimul matrimonial al separaţiei de bunuri – se produc
doar de la data încheierii căsătoriei şi se întind în timp până la data încetării, desfacerii sau
desfiinţării căsătoriei, neputând supravieţui acesteia.
Analizând alin. (2) al art. 313 noul C. civ., observăm că, în situaţia în care intervine o
modificare a regimului matrimonial în timpul căsătoriei, faţă de terţi modificările se vor
produce de la data la care se îndeplinesc formele de publicitate legală cerute pentru astfel de situaţii.
Aceste forme de publicitate se realizează de regulă ulterior momentului în care
schimbarea regimului matrimonial a devenit efectivă între soţi. Din acest motiv, regimul
matrimonial va putea produce efecte cu începere de la două momente diferite, după cum
este vorba de raporturile dintre soţi sau relaţiile dintre aceştia şi terţi.
Ca excepţie de la alin. (1) şi (2) ale art. 313 noul C. civ., în cazul în care nu sunt
îndeplinite formalităţile de publicitate privind modificarea regimului matrimonial
respectiv, soţii vor fi consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi
sub regimul matrimonial al comunităţii legale.

10.3. Încetarea regimului matrimonial

Din momentul epuizării efectelor căsătoriei, indiferent de cauzele concrete: divorţ,
nulitate, moartea unui soţ etc., regimul matrimonial îşi va înceta efectele la data la care se
consideră căsătoria desfăcută, desfiinţată sau încetată.

43
 Analizând dispoziţiile art. 319 noul C. civ. referitoare la încetarea regimului
matrimonial, observăm că, fie că este vorba de regimul matrimonial legal, regimul
matrimonial al comunităţii convenţionale sau regimul matrimonial al separaţiei de bunuri,
oricare dintre ele încetează prin:
– moartea unuia sau a ambilor soţi;
– divorţ;
– constatarea nulităţii sau pronunţarea anulării căsătoriei;
– modificarea regimului matrimonial respectiv, în condiţiile legii, în timpul căsătoriei.
Ca efect al decesului unuia dintre soţi comunitatea încetează, deoarece şi căsătoria
încetează. Ca efect al divorţului, art. 385 noul C. civ. prevede încetarea regimului
matrimonial. Ca urmare, hotărârea judecătorească de divorţ produce efecte începând cu
data introducerii cererii de divorţ, însă, faţă de terţi, potrivit art. 387 noul C. civ.,
hotărârea de divorţ produce efecte de la data îndeplinirii formelor de publicitate
prevăzute de lege prin art. 291, art. 334 şi art. 335 din acelaşi cod.

10.4. Lichidarea regimului matrimonial

În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează prin
următoarele modalităţi:
– prin bună învoială, prin înscris autentic notarial;
– pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească definitivă constituind actul de
lichidare.
Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între
soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. Ca atare, potrivit alin. (3) al art. 355
noul C. civ., obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele
ce le revin din moştenire.
Modurile de lichidare şi partajare a bunurilor sunt guvernate de dispoziţiile art. 320
noul C. civ., completate cu dispoziţiile dreptului comun privitoare la partaj.
Dacă regimul matrimonial încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân
coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei ce revine
fiecăruia. Deci, în conformitate cu dispoziţiile
art. 357 alin. (1) noul C. civ., în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi îşi va
prelua bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune, după
criteriul contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea
obligaţiilor comune. Aşadar, lichidarea comunităţii începe cu stabilirea masei de împărţit,
vor fi evaluate bunurile şi urmează a se atribui copartajanţilor, iar, ca ultimă etapă, se va
face împărţirea propriu-zisă a activului, cât şi a pasivului proporţional.
În cazul anulării căsătoriei, regimul matrimonial fiind inexistent, va fi o lichidare între
soţi de facto, şi nu de iure, după regulile unei indiviziuni sau societăţi de fapt între terţi.
În cazul căsătoriei putative, când ambii soţi au fost de bună-credinţă, la lichidare se
aplică regulile de la divorţ. Între aceştia, data încetării comunităţii este cea a introducerii

44
acţiunii în anulare. Când doar unul dintre soţi este considerat de bună-credinţă, doar
acesta se va prevala de efectele regimului matrimonial şi de o lichidare a comunităţii după
regulile de la divorţ.

Întrebări

1. Modificarea regimului matrimonial.

2. Efectele regimului matrimonial.

3. Incetarea regimului matrimonial.

4. Lichidarea regimului matrimonial.

45
 Cursul 8. Convenţia matrimoniala

Capitolul 11. Convenţia matrimoniala

11.1. Noţiunea de convenţie matrimoniala

Noţiunea de convenţie matrimoniala a fost definită de autori în mod diferit. Astfel, ea

este definită ca fiind „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor
matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc
din căsătorie” sau „un contract condiţional, solemn şi irevocabil, prin care viitorii soţi
organizează capacitatea lor civilă şi determină, în privinţa bunurilor, consecinţele asociaţiu-
nii conjugale” ori „actul juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale
esenţiale, care se vor desfăşura între ei în cursul căsătoriei”.
Într-o ultimă opinie, pe care o agreăm, convenţia matrimonială desemnează actul
convenţional prin care viitorii soţi, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc
regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial
sub care s-au căsătorit. În dreptul comparat, convenţia matrimonială este definită drept
acel contract prin care soţii adoptă un regim matrimonial particular, diferit de regimul
legal, dar care este, totuşi, prevăzut de legea internă aplicabilă relaţiilor pecuniare.
Din punctul de vedere al voinţelor implicate în formarea sa, convenţia matrimonială
este un act bilateral (contract), calificare predominantă pe care o regăsim atât în doctrina
veche, cât şi în dreptul comparat. S-a considerat că, în fapt, convenţia matrimonială este
un adevărat „pact de familie”, pentru că este important pentru soarta familiei create prin
căsătorie. Din punct de vedere sociologic, ideea de „pact de familie” evocă şi influenţa
pe care ascendenţii o exercitau asupra viitorilor soţi, astfel încât apărea mai degrabă ca un
aranjament între familiile viitorilor soţi decât ca un contract încheiat între viitorii soţi. Cu
timpul însă, această influenţă a scăzut considerabil.
Convenţia matrimonială, ca tipar juridic, poate să conţină şi dispoziţii de altă natură
decât cele prin care se reglementează raporturi patrimoniale decurgând din căsătorie,
precum donaţii reciproce între viitorii soţi sau donaţii făcute de alte persoane (de
exemplu, părinţi) viitorilor soţi sau unuia dintre aceştia ori alte dispoziţii care nu au nicio
legătură cu regimul matrimonial, precum recunoaşterea unui copil (care este un act
unilateral). Asemenea acte juridice îşi conservă natura juridică proprie, neputând altera
calificarea convenţiei matrimoniale şi nefiind, la rândul lor, alterate de împrejurarea că îşi
găsesc suportul juridic într-o convenţie matrimonială.
În ceea ce priveşte donaţiile făcute în vederea căsătoriei, potrivit
art. 1030 noul C. civ., donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia
încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie. Asemenea

46
donaţii pot fi făcute chiar prin convenţie matrimonială. Sancţiunea care intervine, în
cazul în care căsătoria nu se încheie, este caducitatea.
În concluzie, convenţia matrimonială ocupă un loc aparte în dreptul contractelor. Pe
de o parte, îi sunt aplicabile regulile generale din materia contractelor, iar, pe de altă
parte, este supusă unor multiple reglementări speciale.

11.2. Încheierea convenţiei matrimoniale

De regulă, convenţia matrimonială se încheie înainte de celebrarea căsătoriei. Ea

poate fi încheiată chiar în ziua căsătoriei, după cum poate fi încheiată şi în timpul
căsătoriei, când are efectul unei convenţii prin care se modifică regimul matrimonial. La
încheierea convenţiei matrimoniale de către minor trebuie avute în vedere următoarele
aspecte: minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi care, pentru motive temeinice, având
avizul medical şi acordul ocrotitorului legal, se poate căsători, poate încheia sau modifica
o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea
instanţei de tutelă; în lipsa încuviinţării sau a autorizării, convenţia încheiată de minor
poate fi anulată în condiţiile prevăzute de lege; acţiunea în anulare nu poate fi formulată
dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei. În privința restricţiilor privind încheierea
convenţiei matrimoniale literatura de specialitate precizează pot fi amalizate sub două
aspecte: unul general, trasat prin dispoziţiile art. 312 alin. (2) NCC, şi celălalt special,
desprins din dispoziţiile art. 329-333 NCC. Altfel spus, soţii se pot bucura de libertatea
alegerii regimului matrimonial în sensul general, principal, alegând unul dintre regimurile
matrimoniale alternative prevăzute de art. 312 alin. (1) NCC, iar în mod special încheind
o convenţie matrimonială, conform art. 330 NCC, prin care îşi vor reglementa concret
modul în care înţeleg să îşi guverneze raporturile lor cu privire la bunuri, atunci când aleg
regimul separaţiei de bunuri ori regimul comunităţii convenţionale. În concluzie, se poate
spune că principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial îşi găseşte expresia şi în principiul
libertăţii convenţiilor matrimoniale. Totuși legislatorii noului Cod civil, prin art. 330, au limitat
libertatea convenţiilor matrimoniale, sub sancţiunea nulităţii absolute, de încheierea
convenţiei prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor,
exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut
predeterminat.

11.3. Clauza de preciput

Clauza de preciput este, prin urmare, un acord de voinţe al soţilor, respectiv al viitorilor
soţi, acord prin care aceştia convin ca, la data decesului unuia dintre ei, soţul
supravieţuitor să preia unul sau mai multe bunuri determinate, înainte de partajul
moştenirii, fără a fi ţinut la plata vreunui echivalent către masa succesorală. Părţile clauzei
de preciput sunt: viitorii soţi, în cazul în care convenţia matrimonială în care este stipulată
clauza de preciput precede căsătoria; soţii, în cazul în care clauza de preciput este
cuprinsă într-un act autentic notarial, încheiat ulterior încheierii căsătoriei, în vederea
schimbării regimului matrimonial sau în cazul în care soţii decid asupra stipulării unei
clauze de preciput ulterior semnării convenţiei matrimoniale şi încheierii căsătoriei.

47
Obiectul clauzei de preciput constă în dreptul soţului supravieţuitor de a prelua fără plată anumite
bunuri determinate, bunuri făcând parte din comunitatea de bunuri a soţilor. În privința
naturii juridice a clauzei de preciput literatura juridică considera clauza de preciput ca fiind o
liberalitate, pentru că, prin aceasta, asemănător donaţiei, se creează o creştere patrimonială
în partea soţului supravieţuitor, fără a datora soţului predecedat o prestaţie echivalentă
prin diminuarea patrimoniului (sau, mai bine zis, a masei succesorale cuvenite
moştenitorilor acestuia). Natura de liberalitate se poate afirma şi pentru că preciputul,
similar donaţiei sau legatului, se încheie intuitu personae. Tocmai din acest motiv, clauza de
preciput devine caducă în caz de divorţ al soţilor, când „comunitatea încetează în timpul
vieţii soţilor” potrivit art. 333 alin. (4) NCC, situaţie în care nu s-ar putea imagina că soţii
ar mai dori să se gratifice reciproc pentru cazul morţii unuia dintre ei. Caracterele juridice
ale clauzei de preciput sunt: a) caracter de convenţie cu titlu gratuit, aşa cum rezultă din art.
333 alin. (1) NCC; b). caracter de liberalitate afectată de modalităţi (dublu condiţionată),
deoarece, pentru a se realiza, clauza de preciput ţine de un eveniment viitor şi nesigur, şi
anume predecesul unuia dintre soţ; c) caracter aleatoriu în ceea ce priveşte persoana
beneficiarului, deoarece nu se cunoaşte în momentul stipulării care dintre soţi va deceda
primul; d) caracter specific raporturilor patrimoniale de familie, întrucât numai soţii sau viitorii
soţi pot stipula o asemenea clauză; e) caracter special derogator de la liberalităţile de drept comun,
deoarece nu se poate identifica nici cu donaţia, nici cu testamentul ca liberalităţi de drept
comun, ci este privită ca o liberalitate specială care izvorăşte numai dintr-o convenţie
matrimonială, f) caracter translativ de proprietate, astfel, ceea ce se transmite este cota-parte
de proprietate asupra bunului obiect al clauzei, şi nu întreg bunul, deoarece soţul
supravieţuitor are deja partea sa de proprietate asupra bunului, potrivit art. 333 alin. (1)
NCC. Studiind literatura de specialitate și articolele NCC putem concluziona că este
compatibilă clauza de preciput cu toate cele trei tipuri de regimuri matrimoniale, cu precizarea că, în
acest caz, poate fi inserată clauza de preciput numai într-o convenţie post maritală de
modificare a regimului matrimonial. Regulile cu privire la executarea clauzei de preciput
sunt inserate în art. 333 alin. (5) NCC, Se observă că legiuitorul lămureşte în mod
limpede că regimul bunurilor comune, ce fac obiectul clauzei în timpul vieţii soţilor, este
identic cu cel al tuturor celorlalte bunuri comune, adică exclude orice idee de eventuală
indisponibilizare

11.4. Modificarea convenţiei matrimoniale

În privinţa modificării convenţiei matrimoniale, va trebui să distingem între

modificarea convenţiei încheiate înaintea încheierii căsătoriei şi modificarea celei
încheiate în timpul căsătoriei. Modificarea convenţiei matrimoniale înainte de căsătorie
poate să aibă ca obiect chiar înlocuirea regimului matrimonial iniţial ales de soţi, după
cum poate să privească anumite modificări în cadrul aceluiaşi regim matrimonial (de
exemplu, în cadrul regimului comunităţii convenţionale viitorii soţi adaugă sau, după caz,
elimină clauza de preciput). În schimb, modificarea se realizează în timpul căsătoriei
după ce regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei şi-a produs efecte. Şi aceasta
presupune încheierea unei convenţii, care trebuie să îndeplinească toate condiţiile
convenţiei matrimoniale. Modificarea convenţională a regimului matrimonial se va putea
efectua după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege pentru convenţiile matrimoniale. Modificarea judiciară a regimului
48
matrimonial se va efectua pe cale judiciară prin trecerea de la regimul comunităţii de
bunuri la regimul separaţiei de bunuri, la cererea unuia dintre soţi, dacă, prin actele
încheiate, celălalt soţ pune în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

11.5. Publicitatea ale convenţiei matrimoniale

Pentru a produce efecte faţă de terţi, de regulă, convenţiile matrimoniale sunt supuse
unor condiţiilor de publicitate prescrise de lege. Acestea trebuie respectate atât pentru
convenţia matrimonială iniţială, cât şi pentru eventualele modificări ale acesteia.
Formalităţile de publicitate se clasifică în două categorii: formalităţi generale, care sunt direct
legate de căsătorie; formalităţi speciale, pentru anumite categorii de persoane (comercianţi)
sau bunuri. Nerespectarea acestor formalităţi atrage inopozabilitatea, potrivit art. 335
NCC. Se poate lesne observa că publicitatea prezintă interes în cazul regimurilor
matrimoniale convenţionale, ceea ce coincide cu publicitatea convenţiei matrimoniale. În
cazul în care s-a optat pentru regimul matrimonial al comunităţii legale, lipsa îndeplinirii
formalităţilor de publicítate este practic indiferentă, având în vedere că, în lumina art. 313
alin. (3), neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face oricum aplicabil regimul
matrimonial al comunităţii legale în raport cu terţii. Dacă nu s-ar da această soluţie, ar
însemna ca soţii să fie trataţi drept concubini, ceea ce contravine principiului potrivit
căruia căsătoria presupune şi existenţa unui regim matrimonial. În sfârşit, art. 313 NCC
consacră expres sistemul publicităţii bazat pe cunoaşterea efectivă (concepţia subiectivă)
a regimului matrimonial de către terţi, ceea ce reprezintă o îndepărtare de la concepţia
obiectivă a publicităţii. Aceasta înseamnă că terţii care au cunoscut regimul matrimonial
convenţional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităţilor de publicitate pentru a
invoca inopozabilitatea acestuia. Potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, atât publicitatea
regimului matrimonial, cât şi publicitatea convenţiilor matrimoniale se realizează prin
menţiune pe actul de căsătorie, cât şi prin înscriere în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale. În privinţa convenţiilor matrimoniale, pe lângă publicitatea pe marginea
actului de căsătorie, noul Cod civil instituie un sistem de publicitate şi prin registrul
special. Formalităţi speciale sunt prevăzute pentru comercianţi, prin menţiune în registrul
comerţului cu privire la regimul matrimonial ales. Astfel, o persoană căsătorită care
devine comerciant trebuie să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor
privind regimul său matrimonial. De asemenea, publicitatea convenţiei matrimoniale un
exclude respectarea şi a celorlalte formalităţi de publicítate imobiliară sau mobiliară, dacă
este cazul.

11.6. Efectele convenţiei matrimoniale

Regimurile matrimoniale produc acelaşi efect, indiferent de sorgintea lor concretă.

Prin urmare, efectele convenţiei matrimoniale se vor concretiza într-un statut patrimonial
de comunitate sau de separaţie ori mixt între soţi. Pot fi însă şi situaţii în care efectele
convenţiei matrimoniale să fie diferite. Efectele în timp ale convenţiei matrimoniale
coincid cu întinderea în timp a regimului matrimonial. Convenţia matrimonială încheiată
înainte de încheierea căsătoriei va produce efecte juridice între soţi de la data încheierii
căsătoriei, iar faţă de terţi de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de
lege. Convenţia matrimonială încheiată pe parcursul existenţei căsătoriei produce efecte
49
juridice de la data încheierii convenţiei. Încetarea aplicării respectivului regim
matrimonial va avea loc, între soţi, fie la data stabilită de părţi prin convenţia matrimonială
care respectă formalităţile de publicitate prevăzute de lege, fie de la data introducerii
cererii de divorţ ori de la data separării în fapt a soţilor, în condiţiile legii, fie de la data
anulării ori constatării nulităţii căsătoriei, fie de la data încetării căsătoriei prin decesul
unuia dintre soţi, fie la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care a fost
dispusă modificarea judiciară a regimului matrimonial. Acesta nu este însă şi momentul
în care vor înceta efectele convenţiei matrimoniale, ele producându-se în continuare,
până la terminarea lichidării regimului matrimonial aplicat. De asemenea, vor rămâne în
vigoare unele prevederi care reprezintă alte acte juridice înglobate în acestea, care îşi pot
produce efectele independent de regimul matrimonial aplicat. Faţă de terţi, perioada
producerii efectelor convenţiei matrimoniale este condiţionată de data la care se
realizează formele de publicitate prevăzute de lege sau la care terţii au cunoscut-o pe altă
cale; ideal ar fi ca aceste date să coincidă, astfel încât să nu existe perioade în care între
soţi să se aplice convenţia matrimonială, iar faţă de terţi acestea să nu îşi găsească
aplicare, consecinţa constând în aplicarea între soţi a unui regim matrimonial
convenţional, iar faţă de terţi a regimului matrimonial legal. Totuşi, în noul Cod civil,
legiuitorul român a găsit o soluţie pentru ca acelaşi regim matrimonial convenţional să îşi
producă efectele în acelaşi timp, atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi, în situaţia în care
terţii l-au cunoscut pe altă cale. Ca efect al încetării regimului matrimonial, acesta va
intra, în mod logic, în lichidare. Regulile de aplicat sunt cele convenţionale, stabilite de
către părţi prin convenţia lor matrimonială, de exemplu, prin clauza de preciput, iar în
situaţia în care soţii au omis să stipuleze asemenea clauze, se va aplica dreptul comun în
materie.

11.7. Sancţiunile aplicabile convenţiei matrimoniale

Sancţiunea generală care intervine în cazul încălcării condiţiilor de validitate a

convenţiei matrimoniale este nulitatea. Nulitatea convenţiei poate îmbrăca fie forma
nulităţii absolute, fie forma nulităţii relative. Cazurile de nulitate absolută sunt: lipsa
consimţământului; nerespectarea condiţiilor privind limitele de ordine publică ale
încheierii convenţiei matrimoniale; lipsa formei autentice notariale, precum şi lipsa
procurii autentice şi speciale, atunci când convenţia se încheie prin mandatar. Nulitatea
relativă intervine în cazul viciilor de consimţământ, precum şi în cazul minorului care
încheie convenţia matrimonială fără respectarea formelor de abilitare prevăzute de lege
(încuviinţarea părinţilor şi autorizarea instanţei de tutelă). Nulitatea convenţiei
matrimoniale nu se confundă cu caducitatea. Convenţia matrimonială este însă caducă
numai atunci când părţile au renunţat la căsătoria proiectată,ceea ce este o chestiune de
fapt. Cu toate acestea, vor supravieţui şi vor produce efecte actele juridice independente
de regimul matrimonial, cuprinse într-o convenţie matrimonială şi pe care părţile nu le-au
subordonat încheierii căsătoriei. Literatura de specialitate defineşte simulaţia ca fiind
operaţiunea în virtutea căreia, printr-un contract aparent, se creează o situaţie juridică
diferită de cea adevărată, cuprinsă în actul ascuns, dar real. Ţinând cont de scopul
urmărit de părţi, s-a subliniat că, pentru existenţa simulaţiei, este necesară efectuarea a
două operaţiuni care se juxtapun: prima reprezintă expresia voinţei reale care a
determinat naşterea actului juridic, iar cea de-a doua exprimă voinţa de a ascunde, faţă de
50
terţi, adevărata înfăţişare a actului juridic şi de a crea o aparenţă statornică, dar
neconformă realităţii. Convenţia matrimonială având şi ea o natură juridică civilă,
înseamnă că şi ei îi sunt aplicabile condiţiile simulaţiei din dreptul comun; adică actul
secret trebuie să fie contemporan cu actul aparent, deci să fie anterior sau cel puţin
concomitent cu acesta, pentru că, în cazul în care ar surveni ulterior, nu ar face altceva
decât să modifice un act anterior, convenit în realitate, ceea ce la convenţiile
matrimoniale se poate face doar printr-o nouă convenţie; contraînscrisul trebuie să fie
secret, adică existenţa lui să nu fie menţionată nici prin actul aparent, nici prin diverse
forme de publicitate (transcriere, intabulare, primirea de dată certă); părţile trebuie să fie
de acord asupra simulaţiei, ceea ce presupune intenţia comună de a simula (animo
simulandi), materializată în acordul simulator. În esenţă, mecanismul simulaţiei are în
vedere ipoteza în care părţile încheie public (aparent) o convenţie matrimonială şi aleg un
regim matrimonial, îndeplinind toate formalităţile de publicitate în vederea opozabilităţii
faţă de terţi, iar, pe de altă parte (concomitent sau anterior), se înţeleg ca, în realitate,
între ele să se aplice un alt regim matrimonial (secret). Soluţia este aceea din dreptul
comun, în sensul că regimul matrimonial secret va produce efecte doar între soţi,
neputând fi opus terţilor de bună-credinţă, faţă de care produce efecte doar regimul
matrimonial pentru care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate. Dacă în
contractele civile de drept comun simulaţia poate îmbrăca una dintre cele trei forme
cunoscute: fictivitatea, deghizarea şi interpunerea de persoane, observăm că, în privinţa
convenţiei matrimoniale, cea de-a treia formă este exclusă datorită, în primul rând,
caracterului intuitu personae al acestor convenţii, în care numai soţii pot fi părţi, nu şi alte
persoane interpuse. Lipsa formalităţilor de publicitate atrage inopozabilitatea faţă de terţi a
regimului matrimonial instituit prin convenţia matrimonială, soţii fiind consideraţi
căsătoriţi sub imperiul regimului matrimonial legal. De remarcat este faptul că lipsa
formalităţilor de publicitate nu poate fi invocată decât de terţi faţă de soţi, iar nu de către un soţ
faţă de celălalt soţ sau de către soţi în contra terţilor. Neîndeplinirea formalităţilor de
publicitate face ca soţii să fie consideraţi în raport cu terţii ca fiind căsătoriţi sub imperiul
regimului matrimonial legal. Pe de altă parte, chiar şi atunci când sunt îndeplinite
formalităţile de publicitate, convenţia matrimonială nu poate fi opusă creditorilor unuia
dintre soţi, cu privire la actele încheiate înainte de căsătorie. Gajul general al creditorilor
chirografari ai fiecăruia dintre soţi, pentru creanţele născute înainte de căsătorie, nu poate
fi, aşadar, restrâns prin convenţie matrimonială, ei fiind îndreptăţiţi să urmărească
bunurile soţului debitor, indiferent de natura pe care aceste bunuri o dobândesc prin
efectul convenţiei matrimoniale.

Intrebari

Definiti notiunea de convenţie matrimoniala.

1.Vorbiti despre incheierea convenţiei matrimoniale.
2. Ce reprezinta clauza de preciput?
3. Ce stiti despre modificarea convenţiei matrimoniale?
4. Ce intelegeti prin publicitatea ale convenţiei matrimoniale?
5. Ce efecte produce convenţia matrimoniala?
6. Care sunt sancţiunile aplicabile convenţiei matrimoniale?

51
 Capitolul 12. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu a
soţiei sau soţului minor

Vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei să fie 18 ani. Totuşi, prin excepţie,
pentru motive temeinice (de exemplu: sarcina femeii) minorul care a împlinit vârsta de 16
ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, sau,
după caz, a tutorelui.
Femeia minoră şi/sau bărbatul minor dobândesc prin căsătorie capacitate
deplină de exerciţiu.
Prevederile conform căruia minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate
deplină de exerciţiu rezultă din principiul deplinei egalităţi între soţi prevăzut de art. 1
alin. 4 din Codul familiei.
De asemenea, dacă minorului căsătorit nu i s-ar recunoaşte capacitatea deplină de
exerciţiu principiul prevăzut de art. 26 C. fam. potrivit căruia soţii hotărăsc de comun
acord în tot ceea ce priveşte căsătoria ar fi fost lipsit de conţinut.

52
 Cursul 9. Încetarea şi desfacerea căsătoriei

Capitolul 12. Încetarea căsătoriei

12.1. Noţiunea de încetare a căsătoriei şi cazurile de încetare a căsătoriei

12.1.1.Noţiunea de încetare a căsătoriei

Încetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea (definitivă) de drept a

căsătoriei, care intervine în cazurile determinate limitativ de lege

12.1.2. Cazurile de încetare a căsătoriei

Există trei cazuri de încetare a căsătoriei şi anume:

a. moartea unuia dintre soţi;
b. declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;
c. recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească.
a. Moartea unuia dintre soţi
Căsătoria fiind încheiată intiuitu personae, moartea constatată fizic a unuia dintre
soţi conduce la încetarea ei.

b. Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi

Căsătoria încetează în cazul declarării judecătoreşti a decesului unuia dintre soţi,
data morţii fiind cea stabilită prin hotărârea irevocabilă declarativă de moarte.
c. Recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească
În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, dacă soţul persoanei
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, soţul declarat mort reapare şi anulează
hotărârea declarativă de moarte, noua căsătorie rămâne valabilă, iar căsătoria veche este
considerată că a încetat pe data încheierii noii căsătorii.
Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul în care, după recăsătorirea soţului declarat
judecătoreşte mort, se rectifică data morţii, noua dată fiind ulterioară recăsătoririi.
Dacă soţul s-a recăsătorit a fost de rea credinţă, ştiind că persoana declarată
moartă se află în viaţă, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă fiind lovită de
nulitate absolută.
12.2. Efectele încetării căsătoriei

Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex nunc).
Efectele care se produc ca urmare a încetării căsătoriei sunt:
a. Soţul supraveţuitor care în timpul căsătoriei, a purtat numele soţului decedat poate să
poarte acest nume şi după încetarea căsătoriei. De asemenea, s-a decis, în practica
judecătorească că soţul supraveţuitor poate să poarte acest nume şi după recăsătorirea
sa şi chiar împreună cu noul său soţ.

53
b. Dacă soţul supraveţuitor nu împlinise 18 ani, îşi menţine capacitatea de exerciţiu
dobândită prin căsătorie.
c. Comunitatea de bunuri încetează. Partea din bunurile comune care se cuvenea soţului
decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au aparţinut şi
se va deferi moştenitorilor.
d. Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă.

54
 Capitolul 13. Desfacerea căsătoriei

13.1. Noţiunea de desfacere a căsătoriei

Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei

valabil încheiate
Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a
soţilor, pronunţată în condiţiile legii.
Divorţul sau despărţirea provine din cuvântul francez divorce.
Prin divorţ înţelegem desfacerea căsătoriei pronunţată printr-o hotărâre
judecătorească, fie datorită unor motive temeinice, imputabile ambilor soţi sau numai
soţului pârât, fie excepţional, datorită dorinţei soţilor.

13.2.Sisteme sau concepţii juridice despre divorţ

Cu privire la divorţ există următoarele sisteme sau concepţii:

I.1. Sisteme care au la bază temeiul juridic al divorţului:
i. Sistemul divorţului prin efectul voinţei soţilor: căsătoria poate fi desfăcută prin voinţa
unilaterală a unuia dintre soţi sau prin acordul de voinţă al soţilor;
ii. Sistemul divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti: voinţa soţilor se rezumă doar la
promovarea acţiunii de divorţ în instanţă, instanţa având rolul de a soluţiona
desfacerea căsătoriei;
iii. Sistemul mixt o variantă potrivit căreia regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin
efectul voinţei soţilor, iar excepţia prin efectul hotărârii judecătoreşti şi cealaltă
variantă în care regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii
judecătoreşti, iar – prin efectul voinţei soţilor.
I.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:
a. Sistemul veche regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat sistemul mixt în varianta a
doua;
b. Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul mixt în varianta a doua

II.1.Sisteme care au la bază natura motivelor de divorţ:

a. Sistemul divorţului remediu – potrivit căruia divorţul intervine în cazul imposibilităţii
continuării căsătoriei, indiferent dacă această situaţie este imposibilă sau nu mai poate
continua;
b. Sistemul divorţului sancţiune – conform căruia divorţul este o sancţiune pentru culpă în
destrămarea relaţiilor de familie. El se pronunţă la cererea soţului culpabil, cu
posibilitatea reţinerii culpei ambilor soţi;
c. Sistemul mixt divorţului remediu-sancţiune – care îmbină elemente ale celor două sisteme
sub două variante: în prima variantă divorţul este reglementat ca o sancţiune şi, prin
excepţie, este un remediu şi cea de a doua variantă divorţul este un remediu şi, prin
excepţie este o sancţiune.
55
II.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:
a. Sistemul veche regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat sistemul divorţului sancţiune;
b. Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul mixt divorţul
reprezentând de regulă un remediu şi, prin excepţie o sancţiune.
III.1. Sisteme care au la bază reglementarea motivelor de divorţ:
a. Sistemul divorţului pentru cauze determinate;
b. Sistemul în care legea nu precizează motivele de divorţ ci numai anumite criterii de apreciere a
acestora;
c. Sistemul mixt unde sunt precizate criteriile de aprecierea a motivelor de divorţ, dar totodată, sunt
enumerate, exemplificate, şi câteva dintre ele.
III.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:
a. Sistemul veche regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat sistemul divorţului pentru cauze
determinate (spre exemplu: adulterul, cruzimi, insulte grave, etc.);
b. Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul în care legea nu precizează
motivele de divorţ ci numai anumite criterii de apreciere a acestora (spre exemplu: existenţa
unor motive temeinice care au dus la vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, făcând
imposibilă continuarea acesteia pentru soţul care solicită desfacerea ei; starea sănătăţii
soţului reclamant).

13.2. Reglementarea divorţului în nol Cod civil

1. Cauzele şi motivele de divorţ

Potrivit art. 373 noul C. civ., divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de
celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei.
Din aceste dispoziţii reiese că divorţul poate fi pronunţat:
– prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi, ori la cererea unuia dintre soţi care e
acceptată de celălalt;
– atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; instanţa stabileşte culpa unuia
dintre soţi în destrămarea căsătoriei sau culpa comună a soţilor, chiar dacă numai unul
dintre ei a făcut cerere de divorţ;
– divorţul se poate pronunţa chiar din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia
situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se va pronunţa fără a
se menţiona culpa soţilor;

56
 – la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani în
conformitate cu dispozițiile noului Cod civil dar dispozițiile noului Cod de procedură
civilă prevăd 5 ani. Va trebui soluționată această problemă;
– la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei, caz în care desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre
culpa soţilor.

2. Proceduri de divorţ
Noul Cod civil reglementează trei proceduri de divorţ, principalul element de noutate
faţă de procedura anterioară fiind faptul că procedura notarială a divorţului (nu şi cea pe
cale administrativă) poate fi folosită de acum şi în cazul în care există copii minori din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil,
procedura divorţului pe cale administrativă sau prin procedura notarială putea fi folosită
numai în cazul în care soţii care doreau să divorţeze nu aveau copii din căsătorie, din
afara căsătoriei sau adoptaţi.
Noul Cod de procedură civilă reglementează: în art. 917-921 divorțul remediu
(divorțul prin acordul soților (art. 917 – 920) și divorțul pe motive de sănătate (art. 921));
în art. 922-923 divorțul din culpa soților (culpa în destrămarea căsătoriei (art. 922) și
divorțul pentru separarea în fapt îndelungată (art.923)).
Precizăm că potrivit art. 917 din noul Cod proc. Civ. dispozițiile art. 918-920 nu se
aplică în cazurile în care soții au optat pentru divorțul pe cale administrativă sau
notarială, în condițiile Codului civil.

2.1. Divorţul prin acordul soţilor

Potrivit art. 374 noul C. civ., „Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat
indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din
căsătorie. (alin. 1) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi
este pus sub interdicţie. (alin. 2) Instanţa este obligată să verifice existenţa
consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ”. (alin. 3)
Pe cale administrativă sau prin procedură notarială poate fi soluţionat divorţul prin
acord, indiferent de durata căsătoriei, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– soţii îşi exprimă liber şi neviciat consimţământul în faţa ofiţerului de stare civilă sau a
notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor,
– niciunul dintre ei nu este pus sub interdicţie judecătorească;
– nu au copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Cererea de divorţ se depune de către soţi împreună, iar după un termen de gândire de
30 de zile de la înregistrarea cererii, soţii se prezintă personal şi, dacă ambii stăruie să
divorţeze, ofiţerul de stare civilă sau notarul public, după ce verifică valabilitatea
consimţământului, eliberează certificatul de divorţ fără vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

2.2. Divorţul prin procedura notarială sau pe cale administrativă

57
 Potrivit art. 375 noul C. civ., „(1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii
minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori
notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate
constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ,
potrivit legii. (2) Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în
cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi,
dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl
poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea
locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre
părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă din
raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a
autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul
copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5). (3) Dispoziţiile art. 374 alin. (2)
sunt aplicabile în mod corespunzător”.
Din aceste dispoziţiile rezultă că desfacerea căsătoriei poate avea loc pe cale notarială
sau administrativă astfel:
a) divorţul prin acord al soţilor care nu au copii minori, atât pe cale administrativă, cât
şi prin procedură notarială;
b) doar prin procedura notarială, divorţul soţilor care au copii minori născuţi din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor
referitoare la:
– numele de familie pe care să îl poarte după divorţ,
– exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi;
– stabilirea locuinţei copiilor după divorţ;
– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare
dintre copii;
– stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor.
Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul
public înregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile. Totuşi, prin
excepţie, cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar cu procură
autentică.
La expirarea termenului de 30 de zile, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare
civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest
sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. În situaţia în care soţii stăruie în divorţ,
ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să
facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
Potrivit art. 376 alin. (5) noul C. civ., dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) privind numele
de familie se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de
familie pe care să îl poarte după divorţ ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra
exercitării în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
58
public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze
instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 374.
Alineatul (6) al art. 376 noul C. civ. precizează că soluţionarea cererilor privind alte
efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei
judecătoreşti.
În situaţia în care cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat
căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita
menţiune în actul de căsătorie. Dacă cererea se depune la primăria în a cărei rază
teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul
de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde
s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie. În cazul constatării
divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de
îndată, o copie certificată la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face
menţiune în actul de căsătorie.
Potrivit art. 378 alin. (1) noul C. civ., dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375,
ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ. Împotriva
refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se
pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea
căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau
notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite
certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei
competente.
– să divorţeze fără să fie nevoiţi să administreze probe prin care să dovedească cine şi
în ce măsură este vinovat de destrămarea căsniciei;
– să găsească cele mai potrivite soluţii în condiţii de deplină confidenţialitate, faţă de
caracterul public al unui proces de divorţ;
– să soluţioneze într-un timp scurt conflictul dintre ei, soluţia lor fiind aleasă de
comun acord, şi nu impusă de instanţă;
– să fie scutiţi de a achita taxele de timbru necesare în cazul unui proces care include şi
aspecte legate de copii, precum şi împărţirea de bunuri sau să li se restituie taxa de
timbru achitată, în cazul în care acordul s-a încheiat după sesizarea instanţei.
În concluzie, în cazul în care există acordul soţilor pentru desfacerea căsătoriei, poate fi
folosită, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor necesare, oricare dintre cele trei proceduri.
Fiind vorba de divorţul prin acordul soţilor, aceştia trebuie să aleagă împreună una dintre
cele trei proceduri de divorţ prin acordul soţilor. Odată aleasă una dintre aceste
proceduri, ea va fi cea sub care se va realiza desfacerea căsătoriei, nefiind admisibilă
apelarea, în acelaşi timp, şi la o altă procedură de divorţ prin acordul soţilor. Numai în
cazul în care în timpul derulării procedurii alese între cei doi soţi intervin neînţelegeri,
notarul public sau, în funcţie de procedura aleasă, ofiţerul de stare civilă va înceta
desfăşurarea oricăror acte în dosarul respectiv şi va îndruma soţii să se adreseze instanţei

59
judecătoreşti, deoarece condiţiile iniţiale s-au schimbat odată cu apariţia neînţelegerii
dintre soţi cu privire la aspecte legate de divorţ.

2.3. Procedura divorţului pe cale judiciară

Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară este o modalitate de încetare a căsătoriei,
indiferent dacă soţii au sau nu copii din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Pe cale judiciară pot fi soluţionate cererile de divorţ pentru oricare dintre motivele
arătate, dacă soţii se adresează direct instanţei de judecată sau dacă divorţul administrativ
sau notarial a fost respins. Competentă este instanţa de tutelă, iar până la înfiinţarea sa,
competenţa aparţine judecătoriei.
Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi dacă
au sau nu copii rezultaţi din căsătorie, instanţa fiind obligată să verifice existenţa
consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ, divorţul neputând fi pronunţat dacă
unul din ei este pus sub interdicţie.
Acordul soţilor trebuie să mai cuprindă:
– numele de familie pe care să îl poarte după divorţ;
– exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi;
– stabilirea locuinţei copiilor după divorţ;
– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare
dintre copii;
– stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor.
În cazul divorţului cu copii, la acord se va ataşa şi un raport de anchetă socială
întocmit de către autoritatea tutelară, care să confirme că înţelegerea soţilor este în acord
cu interesul superior al copilului.
Acordul soţilor poate fi şi rezultatul unei proceduri de mediere, care să se finalizeze
prin încheierea unui acord de mediere privind desfacerea căsătoriei. În acest sens,
dispoziţiile Codului civil se completează cu dispoziţiile art. 58 şi art. 59, respectiv art. 64-
66 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Potrivit acestor dispoziţii, oricare dintre neînţelegerile dintre soţi privind:
– continuarea căsătoriei,
– exerciţiul drepturilor părinteşti,
– stabilirea locuinţei copiilor,
– contribuţia părinţilor la întreţinerea, educarea copiilor,
– împărţirea bunurilor,
– drepturile legate de locuinţă pot fi soluţionate prin apelare la un mediator autorizat
înscris în Tabloul mediatorilor, alegerea mediatorului fiind făcută de către soţi.
Acordul de mediere poate fi încheiat atât anterior sesizării instanţei, cât şi ulterior, în
orice fază a judecăţii, chiar şi în cazul căilor de atac.

60
 În situaţia în care soţii au ajuns la un acord prin mediere, acordul va fi redactat de
către mediator dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de mediere şi, potrivit
prevederilor art. 59 din Legea nr. 192/2006, el va fi supus fie autentificării la un notar
public, fie încuviinţării de către instanţa de judecată.
Dacă acordul de mediere s-a încheiat după sesizarea instanţei, soţii vor beneficia de
restituirea taxei de timbru achitate, inclusiv cele vizând împărţirea bunurilor.
În cazul acordului de mediere încheiat anterior sesizării instanţei, acesta va fi însoţit de o
cerere prin care se va solicita încuviinţarea lui iar instanţa competentă este cea de la locul
încheierii căsătoriei sau ultimei locuinţe comune a soţilor. Ulterior sesizării instanţei, acordul
de mediere se depune la termenul fixat de către instanţă sau anterior acestuia, cu
posibilitatea solicitării schimbării termenului de judecată.
Soluţionarea desfacerii căsătoriei prin acord rezultat în urma procedurii de mediere
ajută părţile (soţii):
– să divorţeze fără să fie nevoiţi să administreze probe prin care să dovedească cine şi
în ce măsură este vinovat de destrămarea căsniciei;
– să găsească cele mai potrivite soluţii în condiţii de deplină confidenţialitate, faţă de
caracterul public al unui proces de divorţ;
– să soluţioneze într-un timp scurt conflictul dintre ei, soluţia lor fiind aleasă de
comun acord, şi nu impusă de instanţă;
– să fie scutiţi de a achita taxele de timbru necesare în cazul unui proces care include şi
aspecte legate de copii, precum şi împărţirea de bunuri sau să li se restituie taxa de
timbru achitată, în cazul în care acordul s-a încheiat după sesizarea instanţei.
În concluzie, în cazul în care există acordul soţilor pentru desfacerea căsătoriei, poate fi
folosită, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor necesare, oricare dintre cele trei proceduri.
Fiind vorba de divorţul prin acordul soţilor, aceştia trebuie să aleagă împreună una dintre
cele trei proceduri de divorţ prin acordul soţilor. Odată aleasă una dintre aceste
proceduri, ea va fi cea sub care se va realiza desfacerea căsătoriei, nefiind admisibilă
apelarea, în acelaşi timp, şi la o altă procedură de divorţ prin acordul soţilor. Numai în
cazul în care în timpul derulării procedurii alese între cei doi soţi intervin neînţelegeri,
notarul public sau, în funcţie de procedura aleasă, ofiţerul de stare civilă va înceta
desfăşurarea oricăror acte în dosarul respectiv şi va îndruma soţii să se adreseze instanţei
judecătoreşti, deoarece condiţiile iniţiale s-au schimbat odată cu apariţia neînţelegerii
dintre soţi cu privire la aspecte legate de divorţ

Divorțul din motive de sănătate

Potrivit art. 381 noul C. civ., în cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei
se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
În lipsa oricărei precizări referitoare la natura afecţiunii ce poate susţine cererea de
divorţ şi întrucât desfacerea căsătoriei pe motivul precarităţii stării de sănătate evocă
ideea divorţului remediu ca soluţie pentru o situaţie ce nu mai poate dăinui, apreciem că
s-au avut în vedere atât afecţiunile de natură fizică, organică, cât şi cele de natură psihică.
61
Gravitatea maladiei, precum şi severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante
sub aspectul admisibilităţii acţiunii, desfacerea căsătoriei putându-se pronunţa, cum
reiese din textul citat, dacă boala face imposibilă continuarea căsătoriei.
Potrivit art. 921. din noul Cod proc. Civ., în situația în care „divorţul este cerut pentru
că starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va
administra probe privind existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa
divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea
căsătoriei.”

2.4. Divorţul din culpa soților

Culpa în destrămarea căsătoriei

Potrivit art. 379 noul C. civ., „(1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate
pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu
toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate
pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de
divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.
(2) În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a
soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul,
când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor”.
În situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1) noul C. civ., dacă soţul reclamant decedează în
timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ. Acţiunea continuată
de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.
Motivele de natură subiectivă, evocând responsabilitatea a cel puţin unuia dintre soţi,
sunt lăsate la aprecierea instanţei; în loc de a le enumera, chiar exemplificativ, legiuitorul
a preferat să acorde judecătorului libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor
invocate, ţinând seama de toate circumstanţele care particularizează o speţă determinată,
urmând să decidă desfacerea căsătoriei numai atunci când motivele, a căror realitate a
fost dovedită, sunt cu adevărat serioase şi severe, prin natura şi gravitatea lor
compromiţând relaţiile dintre soţi.
În practica judiciară au fost reţinute ca fiind întemeiate motive precum: sustragerea
îndelungată şi nejustificată a soţului pârât de la obligaţia de a convieţui, dacă, în raport de
împrejurările cauzei, stabilite pe baza probelor administrate, instanţa şi-a format
convingerea că despărţirea faptică este definitivă, nefiind cu putinţă reluarea vieţii
conjugale; actele de violenţă fizică sau/şi verbală ale unuia dintre soţi, mai cu seamă când
nu este vorba de „simple accidente”; infidelitatea unuia dintre soţi; existenţa unor
nepotriviri de ordin fiziologic.
Motivele de divorţ invocate şi dovedite în cursul procesului permit instanţei, în
prezent, să stabilească culpa unuia sau a ambilor soţi în destrămarea căsniciei. Cu toate că
divorţul nu intervine exclusiv cu titlu de sancţiune îndreptată împotriva soţului ori a
soţilor vinovaţi, ci, deopotrivă, ca remediu pentru o stare de fapt ce a devenit de

62
nesuportat pentru cel puţin unul dintre soţi, stabilirea sau repartizarea culpei este
relevantă sub aspectul admiterii cererii principale, precum şi a celei reconvenţionale.
Motivele de natură subiectivă sau obiectivă afirmate şi dovedite în faţa instanţei vor
constitui temei al desfacerii căsătoriei numai dacă s-au răsfrânt asupra relaţiilor dintre
soţi, vătămându-le grav. Precizăm că, sub aspectul soluţionării cererii de divorţ,
interesează exclusiv relaţiile dintre soţi, de aceea, eventualele discordii dintre unul dintre
soţi şi alţi membrii ai familiei (de regulă, părinţii celuilalt), în măsura în care nu se
regăsesc şi în relaţia dintre soţi, nu sunt relevante.
Instanţa judecătorească urmează să aprecieze în concret dacă menţinerea căsătoriei mai
este sau nu posibilă, ţinând seama de natura şi gravitatea motivelor de fapt invocate, de
măsura în care acestea au marcat convieţuirea soţilor, erodând sau chiar distrugând liantul
afectiv al relaţiilor conjugale, precum şi de întreg complexul de împrejurări caracteristice
speţei.
Conform art. 922 din noul Cod proc. Civ. „Instanţa va pronunţa divorţul din culpa
soţului parat atunci cand, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia,
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.”
Alin. 2 al aceluia;i articol precizează că „Instanţa poate să pronunţe divorţul din
culpa ambilor soţi, chiar atunci cand numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din
dovezile administrate reiese că amandoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei.”
Potrivit alin. 3 în situația în care „paratul nu a făcut cerere reconvenţională, iar din
dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea
căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neintemeiată.”

2.6. Divorţul după o separare în fapt

Noul Cod civil introduce, prin art. 373 lit. c), posibilitatea desfacerii căsătoriei la
cererea unuia dintre soţi după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani. În această
ipoteză, divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant. În cazul în care
pârâtul se va declara de acord cu divorţul cerut de reclamant, instanţa se va pronunţa fără
a face menţiune despre culpa soţilor.
Potrivit art. 923. alin. 1 din noul Cod proc. civ. “Cand soţii sunt separaţi in fapt
de cel puţin 5 ani, oricare dintre ei va putea cere divorţul, asumandu-şi responsabilitatea
pentru eşecul căsătoriei. In acest caz, instanţa va verifica existenţa şi durata despărţirii in
fapt şi va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a reclamantului.”
Observăm neconcordanța dintre cele două termene și credem că legiuitorul
trebuie să reglemneteze această situație.
Conform alin. 2 al art. 923. din noul Cod proc. civ. în situația în care „soţul parat
se declară de acord cu divorţul, se vor aplica in mod corespunzător dispoziţiile art. 919.”

63
 Întrebări
1. Prezentaţi încetarea căsătoriei.
2 Ce se înţelege prin noţiunea de desfacere a căsătoriei?
2. Ce sisteme sau concepţii juridice despre divorţ cunoaşteţi.
3. Prezentati procedurile de divort in dreptul romanesc.

64
 Cursul 10. Capitolul 14. Procedura divorţului

Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială, reglementată de art. 609-619

C. proc. civ..
Prin procedură specială înţelegem ansamblul regulilor care într-o materie strict
determinată de lege derogă sub mai multe aspecte de la normele generale din procedura
civilă, completându-se acolo unde este cazul cu normele dreptului comun.

1. Instanţa competentă

1. Competenţa materială
Ratione materie, pentru judecata în primă instanţă, competenţa aparţine instanţei
judecătoreşti în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor cu
respectarea principiului specializării.

2. Competenţa teritorială
Din dispoziţiile art. 607 din C. pr. civ. rezultă următoarele reguli privind
competenţa teritorială:
• Cererea de divorţ este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află ultimul
domiciliu comun al soţilor, sub condiţia ca măcar unul dintre soţi să mai locuiască în
circumscripţia instanţei respective;
• În situaţia în care soţii nu au avut domiciliu comun ori niciunul dintre ei numai
locuieşte în circumscripţia instanţei în care se află cel din urmă domiciliu comun,
competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul;
• Când pârâtul nu are domiciliul în România, este competentă instanţa în circumscripţia
căreia îşi are domiciliul reclamantul.
Dacă nu ne aflăm în nici una din situaţiile prezentate mai sus, ci în prezenţa unei
competenţe alternative, reclamantul este obligat să formuleze cererea la instanţa
competentă în ordinea şi în condiţiile deja arătate, deoarece normele de competenţă în
materia divorţului privitoare la competenţa teritorială sunt imperative.

2. Calitatea procesuală

1. Calitatea procesuală activă

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are un caracter personal aparţinând doar
soţilor indiferent că cererea este fondată fie pe motive temeinice fie pe acordul soţilor.
Deci, acţiunea de divorţ poate fi introdusă şi exercitată numai de către soţi.
În privinţa soţului alienat sau debil mintal care nu a fost pus sub interdicţie, cât şi
cel care a fost pus sub interdicţie pot introduce acţiune de divorţ în momentele de
luciditate.
În situaţia în care ulterior declanşării procesului, soţul respectiv îşi pierde
luciditatea, acţiunea va fi continuată de reprezentantul său legal.

2. Calitatea procesuală pasivă

65
 Calitatea de pârât o are soţul împotriva căruia s-a introdus acţiunea de divorţ.
În cazul decesului soţului care are calitatea de pârât, căsătoria încetează neputând
continua faţă de moştenitori.
Soţul alienat sau debil mintal, indiferent dacă a fost sau nu pus sub interdicţie,
poate figura ca pârât în proces, fiind reprezentat de tutorele său.

3. Alţi participanţi la procesul de divorţ

1.Procurorul
Deşi nu poate porni acţiunea procurorul poate pune concluzii în procesul de
divorţ, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. De asemenea, procurorul acţionează pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, şi ale dispăruţilor,
precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Procurorul nu este parte, în sensul tradiţional al termenului, ci intră „în
constituirea instanţei.”
Autoritatea tutelară
Dacă din căsătorie au rezultat copii care sunt minori, la pronunţarea divorţului,
instanţa hotărăşte căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi minorii. În acest scop instanţa
va asculta, alături de părinţi şi copiii care au împlinit vârsta de 10 ani şi autoritatea
tutelară.
Autoritatea tutelară chiar dacă este ascultată nu este parte în proces.

3. Intervenienţii
În procesul de divorţ în condiţiile art. 49 şi urm. din Codul de procedură civilă pot
interveni şi alte persoane, din proprie iniţiativă sau ca urmare a cererii uneia dintre părţi
pentru anumite capete accesorii de cerere cum ar fi spre exemplu: partaj de bunuri
comune ori soluţionarea problemei locative.

3. Cererea de divorţ

1. Conţinut
Potrivit art. 112 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 612
din Codul de procedură civilă cererea de divorţ trebuie să cuprindă:
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi
sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul
locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă
toate comunicările privind procesul;
2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin
avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este
cu putinţă. Pentru identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi
numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când nemişcătorul este
înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic;
4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin
66
înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe
fiecare înscris, pentru instanţa; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu
originalul. Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină,
rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime. Dacă
înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau
copii cu litere latine, certificate de parte. Când reclamantul voieşte sa-şi dovedească
cererea sau vreunul din capetele cererii sale, prin interogatorul sau jurământul pârâtului,
va cere înfăţişarea în persoană a acestuia. Când se va cere dovada cu martori, se va arăta
numele şi locuinţa martorilor;
6. numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a
copiilor născuţi din căsătorie;
7. dacă nu sunt copii minori se va menţiona aceasta în cerere;
8. semnătura.
Prin cererea de divorţ se poate solicita cu titlul de capete accesorii de cerere:
• soluţionarea problemei locative a soţilor;
• împărţirea bunurilor comune;
• obligaţia de întreţinere între foştii soţi;
• numele foştilor soţi;
• încredinţarea copiilor minori;
• obligaţia de întreţinere a copiilor minori.
Instanţa asupra ultimilor trei chestiuni este obligată să se pronunţe chiar şi din
oficiu.

2. Depunerea cererii de divorţ

Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal
de către reclamant preşedintelui instanţei competente.
În cazul divorţului prin acord, cererea va fi semnată de ambii soţi, însă va putea fi
depusă numai de către unul dintre ei.

3. Primirea cererii de divorţ

La primirea cererii de divorţ, preşedintele judecătoriei (sau judecătorul de serviciu)
va da sfaturi de împăcare reclamantului, şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, se
va fixa termen pentru judecarea cauzei, pe baza sistemului repartizării aleatorii.
Dacă este vorba de divorţ prin acord, primind cererea, preşedintele judecătoriei
sau judecătorul de serviciu va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care, prin
repartizare aleatorie se va fixa un termen de două luni, în şedinţă publică.
Literatura de specialitate consideră că deşi legea nu prevede va da sfaturi de
împăcare.
În situaţia în care cererea de divorţ se întemeiază pe dispoziţiile art. 38 alin. 3 din
Codul familiei (privitoare la divorţul remediu), nu mai există obligaţia de a se da sfaturi
de împăcare, întrucât un atare divorţ exclude ideea de conflict între soţi.

4. Întâmpinarea
Potrivit art. 612 alin. 5 din Codul de procedură civilă, întâmpinarea nu este
obligatorie.

67
 Totuşi dacă se face întâmpinare aceasta trebuie să cuprindă
1. excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea reclamantului;
2. răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;
3. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere; când va cere dovada cu
martori, pârâtul va arăta numele şi locuinţa lor;
4. semnătura.

5. Cererea reconvenţională
Soţul pârât poate formula cerere reconvenţională în cazul în care consideră că
soţul reclamant sau că şi acesta se face vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie.
Cererea reconvenţionala se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu
este obligat la întâmpinare, cel mai târziu în prima zi de înfăţişare pentru faptele
petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul va
putea face cererea reconvenţională până la începerea dezbaterilor asupra fondului în
cererea reclamantului.
În situaţia în care reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată,
cererea reconvenţionala se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa
pârâtului, spre acest sfârşit.
Cererea reconvenţională se judecă împreună cu cererea principală, neputând fi
disjunsă de aceasta.
În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ
invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă
culpa exclusivă a soţului reclamant.

4. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ

Art. 613 din Codul de procedură civilă prevede că pe timpul procesului de divorţ,
instanţa poate lua, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la:
1. încredinţarea copiilor minori;
2. obligaţia de întreţinere;
3. alocaţia pentru copii;
4. folosirea locuinţei.

5. Prezenţa personală a soţilor

Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul divorţului, potrivit

dispoziţiilor art. 614 din Codul de procedură civilă, soţii au obligaţia de a se prezenta
personal, în faţa instanţelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la apărare prin avocat.
Totuşi, avocatul nu poate reprezenta soţul în proces, ci numai îl asistă. Această regulă
este prevăzută expres numai pentru instanţa de fond, ceea ce înseamnă că nu se aplică şi
la judecata în căile de atac.

Art. 614 din Codul de procedură civilă, prevede următoarele excepţii:

68
• dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
• dacă unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
• dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
• dacă unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.

În aceste cazuri, legea prevede posibilitatea înfăţişării soţului respectiv prin mandatar,
care poate fi un avocat sau alt mandatar convenţional.

Soţul pus sub interdicţie, fiind lipsit de capacitate de exerciţiu, nu poate fi

reprezentat în procesul de divorţ, decât de ocrotitorul legal nu şi de mandatar.

6. Prezenţa obligatorie a reclamantului

Reclamantul este obligat să se prezinte în instanţă pe tot parcursul judecăţii, atât în

primă instanţă (când trebuie să se prezinte personal), cât şi în căile de atac (situaţie în
care poate fi reprezentat). Deci, dacă lipseşte reclamantul acţiunea se respinge ca
nesusţinută.

În cazul divorţului prin acord este obligatorie prezenţa ambilor soţi la termenul
fixat în primă instanţă. La această dată instanţa va verifica dacă soţii mai stăruie în
desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă.

La judecata în căile de atac, apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva
hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se
prezintă numai pârâtul.

7. Citarea pârâtului în anumite situaţii

Potrivit art. 616 din Codul de procedură civilă în situaţia în care procedura de
citare a pârâtului s-a îndeplinit prin afişare, iar partea nu s-a prezentat la primul termen
de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă
pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi dacă constată că nu domiciliază acolo,
va dispune citarea lui la domiciliul său, precum şi dacă este cazul, la locul de muncă.

8. Caracterul şedinţei de judecată

Regula este în sensul că divorţul se judecă în şedinţă publică.

Cu titlu de excepţie legea permite ca instanţa să dispună judecarea în camera de

consiliu, dacă apreciază că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare
a probelor.

Întotdeauna hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.

9. Regimul probelor

69
 Din punctul de vedere al probelor există deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel,
spre deosebire de dreptul comun, unde în principiu nu pot depune mărturie rudele şi
afinii până la gradul al treilea inclusiv, în procesul de divorţ aceste categorii pot fi audiate
în calitate de martori cu excepţia descendenţilor.

În situaţia în care din căsătorie au rezultat copii, care sunt minori, instanţa are
obligaţia de a se pronunţa, chiar şi din oficiu asupra încredinţării acestora, scop în care
este obligată să asculte minorii care au împlinit vârsta de 10 ani. În raport de dispoziţiile
Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului poate fi ascultat şi
copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa apreciază că audierea lui este
necesară pentru soluţionarea cauzei. De asemenea instanţa este obligată să asculte şi
autoritatea tutelară.

10. Actele de dispoziţie ale părţilor

Cu privire la actele de dispoziţie ale părţilor, există următoarele derogări faţă de

dreptul comun:

• reclamantul poate renunţa la judecarea cererii de divorţ în faţa instanţelor de fond

(primă instanţă şi instanţă de apel) chiar dacă pârâtul se opune. Renunţarea
reclamantului nu are nicio influenţă asupra cererii făcută de pârât, pentru care instanţa
va continua judecata;
• acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea soţilor, în orice fază a procesului, chiar
dacă intervine în instanţa de apel sau cea de recurs, iar apelul ori recursul nu sunt
timbrate, conform legii;
• reclamantul poate introduce o nouă cerere de desfacere a căsătoriei pentru fapte
petrecute după împăcare, având posibilitatea de a se folosi şi de faptele petrecute
anterior împăcării.

11. Hotărârea de divorţ

În raport de probele administrate instanţa admite sau după caz respinge, cererea
de desfacere a căsătoriei.

În situaţia în care există motive temeinice, cererea va fi admisă, iar căsătoria va fi

desfăcută fie din vina exclusivă a pârâtului, fie din vina ambilor soţi, în raport de
concluzia ce rezultă din probele administrate în cauză.

Dacă se constată că este vinovat în totalitate soţul reclamant avem două situaţii:

• în lipsa cererii reconvenţionale instanţa va respinge acţiunea ca nefondată;

• dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, in această ipoteză, divorţul se va
pronunţa din vina exclusivă a reclamantului.

Instanţa va considera căsătoria desfăcută fără a reţine vina vreunuia din soţi în
următoarele cazuri:

70
• divorţul este pronunţat pentru alienaţie sau debilitate mintală sau pentru o boală
gravă, incurabilă survenită înainte sau în timpul căsătoriei;
• divorţul prin acord.

Instanţa de judecată se va pronunţa prin aceeaşi hotărâre şi asupra cererilor

accesorii care se referă la următoarele aspecte:

1. numele foştilor soţi;

2. încredinţarea copiilor minori;
3. contribuţia la întreţinerea minorului;
4. împărţirea bunurilor comune;
5. atribuirea sau partajarea locuinţei.

Potrivit art. 617 alin. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea prin care se
pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta. Această
dispoziţie legală trebuie înţeleasă astfel:

• la cerea ambilor soţi nu se motivează doar hotărârea de admitere a cererii de

desfacere a căsătoriei;
• nemotivarea priveşte doar partea de hotărâre care se referă la desfacerea căsătoriei, nu
şi cea privitoare la capetele accesorii de cerere.

Nemotivarea hotărârii se aplică şi în cazul divorţului prin acord.

Întrebări
1.Ce ştiţi despre instanţa competentă în cadrul procesului de divorţ?
2. Ce ştiţi despre calitatea procesuală a părţilor în cadrul procedurii de divorţ?
3. Ce ştiţi despre cererea de divorţ, întâmpinare şi cererea reconvenţională?
4. Prezenţa personală a soţilor la divorţ.
5. Prezenţa obligatorie a reclamantului la divorţ.
6. Hotărârea de divorţ.

71
 Cursul. 11. Rudenia şi Afinitatea

Capitolul 15. Rudenia

1.Noţiunea şi clasificarea rudeniei

1. Noţiuni introductive despre rudenie

Rudenia este definită ca fiind legătura care se bazează pe descendenţa persoanelor
una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
2. Clasificarea rudeniei
Rudenia se clasifică în funcţie de mai multe criterii astfel:
În funcţie de izvorul ei rudenia poate fi:
Rudenia firească este cea care se bazează pe legătura de sânge care la rândul ei în funcţie de
natura relaţiei dintre părinţi poate fi:
din căsătorie în situaţia în care concepţia sau naşterea unei persoane se situează în
perioada căsătoriei părinţilor săi;
din afara căsătorie în situaţia în care atât concepţia cât şi naşterea unei persoane
intervin fără că părinţii acesteia să fie căsătoriţi;
Rudenia civilă când ia naştere din adopţie.
a. În funcţie de linia de rudenie (adică de şirul de persoane între care există
rudenia) poate fi:
a. Rudenie în linie dreaptă se bazează pe legătura de rudenie dintre persoane care coboară
unele din altele în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit,
indirect, în sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele
există un şir de naşteri, un şir neîntrerupt de persoane între care s-a stabilit, prin
faptul naşterii, legătura de la părinte la copil (de exemplu: bunic-nepot). Acest tip de
rudenie se împarte în:
• Rudenie ascendentă - care leagă o persoană cu cei din care coboară (de exemplu
plecând de la copil spre părinţi, bunici, străbunici, etc.);
• Rudenie descendentă - care leagă o persoană cu cei care coboară din aceasta ( de
exemplu: plecând de al părinţi spre copil, nepot, strănepot, etc.);
b. Rudenie în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care, fără a
descinde una din alta, au un autor comun (de exemplu: fraţii între ei, verii primari
între ei).

2. Gradul, întinderea, durata şi dovada rudeniei

1. Gradul de rudenie
Gradul de rudenie reprezintă distanţa dintre două rude, măsurată pe linia legăturii de
rudenie, după numărul naşterilor intervenite, adică al generaţiilor.
Stabilirea gradului de rudenie se face diferit după felul liniei de rudenie.
Distingem:
A. La rudenia în linie dreaptă (directă) gradul de rudenie se socoteşte după
numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între două persoane. Astfel,

72
fiul şi tatăl sunt rude de gradul I; nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de gradul al II-lea,
etc.
B. La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se socoteşte după numărul
naşterilor intervenite, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul
comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. Astfel de exemplu,
fraţii sunt rude de gradul al II-lea; unchiul şi nepotul de frate de gradul al III-lea; verii
primari în gradul al patrulea.
În linie colaterală nu există rude de gradul I.

2. Întinderea rudeniei
Din punct de vedere juridic, legătura rudeniei prezintă interes numai în măsura în
care legea îi recunoaşte efecte juridice:
1. În unele cazuri rudenia produce efecte juridice numai până la un anumit grad, ca de
exemplu, în privinţa opririi căsătoriei între rude în linie colaterală până la gradul patru
inclusiv;
2. În alte cazuri legea oferă un criteriu cu ajutorul căruia se poate determina gradul de
rudenie până la care rudenia produce efecte juridice. Astfel, se consideră că sunt
persoane interpuse rudele soţului donatar, la a căror moştenire acesta este chemat în
momentul donaţiei;
3. În unele cazuri legea recunoaşte efecte juridice rudeniei, fără a determina gradul de
rudenie, ceea ce înseamnă că rudenia produce efecte legale fără a prezenta importanţă
gradul de rudenie spre exemplu în caz de divorţ copii pot fi încredinţaţi unor rude.

3. Durata rudeniei
Rudenia firească este permanentă.
Într-un singur caz, anume acela al încuviinţării adopţiei cu efecte depline, filiaţia
dintre adoptat şi părinţii săi fireşti încetează, menţinându-se impedimentul la căsătorie.
Rudenia civilă durează cât timp fiinţează adopţia.

4. Dovada rudeniei
Dovada rudeniei se face în mod diferit, după cum se urmăresc efecte de stare
civilă sau alte efecte. Astfel:
a. Când se urmăresc efecte de stare civilă, dovada rudeniei se face în principiu, cu actele de stare civilă.
Există totuşi situaţii excepţionale când starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc
de probă: reconstituirea sau întocmirea ulterioară în cazuri speciale a actelor de stare
civilă; când din orice motive, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul de naştere, ori se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de
naştere, în privinţa filiaţiei faţă de mamă;
b. Dacă se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă, de regulă patrimoniale, dovada rudeniei se
poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv actele de stare civilă. De exemplu în cadrul
procedurii succesorale notariale, stabilirea numărului şi calităţii moştenitorilor, de
către notarul public, se poate face prin martori, iar dacă există contestaţii, notarul
public îi îndrumă pe moştenitori la instanţa judecătorească. De asemenea se admite
dovada prin orice mijloc de probă şi în situaţia în care aplicarea unor dispoziţii legale
este condiţionată de existenţa rudeniei, spre exemplu: în caz de opoziţie la căsătorie

73
 pe motive de rudenie; în cazul determinării actelor juridice prohibite între anumite
rude; în cazul recuzării judecătorului care este rudă cu partea.
În procesele penale dovada rudeniei se poate face prin mijloacele de probă
reglementate de Codul de procedură penală.

Întrebări
1. Definiţi şi clasificaţi rudenia.
2. Ce ştiţi despre gradul, întinderea, durata şi dovada rudeniei

74
 Capitolul 16. Afinitatea

1.Noţiunea, întinderea şi durata afinităţii

1. Noţiunea de afinitate sau alianţă

Afinitatea (alianţa) este legătura juridică dintre unul dintre soţi şi rudele celuilalt
soţ.
2. Întinderea afinităţii
Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ fără a deosebi după cum rudenia
este din căsătorie sau din afara căsătoriei, deoarece ambele se bucură de aceeaşi ocrotire
juridică. Afinitatea există şi în cazul în care rudenia rezultă din adopţie, deoarece legea nu
distinge. Bineînţeles, afinitatea există numai în măsura în care legătura de rudenie ia fiinţă
prin adopţie. Prin urmare afinitatea nu se bazează pe legătura de sânge.
3. Durata afinităţii
Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea există numai în măsura în care
acestea sunt legalmente stabilite. Aceasta ar trebui să dureze până la încetarea,
constatarea nulităţii, anularea sau după caz, desfacerea căsătoriei.

2. Gradul de afinitate

Gradul de afinitate se determină după aceleaşi reguli ca şi gradul de rudenie.

Rudele unuia din soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. În consecinţă, un soţ este afinul rudelor
celuilalt soţ şi în acelaşi fel şi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele sale.

3. Proba şi efectele afinităţii

1. Proba afinităţii
Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.
2, Efectele afinităţii
Afinitatea produce efecte numai când legea prevede aceasta.
În dreptul familiei afinitatea, generează obligaţia de întreţinere dintre un soţ şi
copilul celuilalt soţ.
Afinitatea produce efecte şi în alte ramuri de drept cum ar fi:
• în materie de nedemnitate succesorală, nedenunţarea omorului este considerată
scuzabilă pentru afinii în linie dreaptă a făptuitorului;
• în materie de recuzare a judecătorilor şi experţilor (art. 27-28 C. de pr. civ.);
• în materie de strămutare a proceselor (art. 37-39 C. de pr. civ.);
• în materia probelor testimoniale (art. 189-190 C. de pr. civ.);
• în materia exercitării avocaturii (art. 17 al Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat), etc..

Întrebări
1. Prezentaţi noţiunea, întinderea şi durata afinităţii.
2. Ce ştiţi despre gradul de afinitate?
3. Ce ştiţi despre proba şi efectele afinităţii?

75
 Cursul 12. Capitolul 17. Filiaţia faţă de mamă (Maternitatea)

1. Noţiunea şi clasificarea filiaţiei

1. Noţiunea de filiaţie
Literatura de specialitate acordă filiaţiei două sensuri:
• În sens larg, filiaţia desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de
un strămoş al ei;
• În sens restrâns filiaţia este raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii
lui.
2. Clasificarea filiaţiei
Filiaţia poate fi clasificată după mai multe criterii:
1. În raport de părintele faţă de care se stabileşte, filiaţia se împarte în:
a. filiaţie faţă de mamă (maternitate);
b. filiaţie faţă de tată (paternitate);
2. După natura relaţiei dintre părinţi, filiaţia poate fi:
a. din căsătorie (filiaţie legitimă);
b. din afara căsătoriei (filiaţie nelegitimă);
3. După izvorul său, filiaţia se divide:
a. naturală (bazată pe faptul procreării);
b. artificială (în cazul procreării asistată medical);
c. adoptivă (la adopţie).

2. Noţiuni generale despre stabilirea filiaţiei faţă de mamă

1. Stabilirea maternităţii
Stabilirea maternităţii presupune dovedirea următoarelor elemente:
faptul naşterii copilului;
identitatea copilului născut cu cel despre a cărui filiaţie este vorba;
dovada căsătoriei (numai în cazul filiaţiei din căsătorie).

2. Modalităţile stabilirii filiaţiei faţă de mamă (maternităţii)

Există următoarele modalităţi de stabilire a maternităţii:
1. stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul de naştere şi folosirea
stării civile concordante;
2. prin recunoaşterea mamei în situaţia în care naşterea nu a fost trecută în registrul de
stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi;
3. prin hotărâre judecătorească. În situaţia în care dovada filiaţiei faţă de mamă nu
poate fi făcută prin certificatul de naştere, ori este contestată realitatea celor cuprinse
în acest certificat se introduce acţiune în justiţie.

76
 1. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere şi folosirea stării
civile concordante

1. Certificatul de naştere
Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte prin certificatul constatator al naşterii.
Pe baza actului de naştere se eliberează certificatul de naştere.
Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte atât prin certificatul de naştere cât şi prin actul de
naştere.
2. Posesia de stat (folosirea stării civile)
Folosirea stării civile este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei
anumite femeii.
Ea constituie o prezumţie legală relativă de filiaţie.

3. Concordanţa dintre certificatul de naştere şi folosirea stării civile

Existenţa concordantă a certificatului de naştere şi a folosirii stării civile creează
prezumţia absolută că starea civilă arătată în acest mod corespunde realităţii.

4. Cazurile în care se poate pune în discuţie starea civilă a copilului

În literatura de specialitate se arată starea civilă a copilului poate fi pusă în discuţie
în următoarele situaţii:
i. copilul are certificat de naştere şi folosirea stării civile, dar acestea nu sunt
concordante.
ii. copilul nu are nici certificat de naştere, nici folosirea stării civile.
iii. copilul are certificat de naştere, dar nu are folosinţa stării civile.

5. Contestarea filiaţiei faţă de mamă (maternităţii) ce rezultă din certificatul

de naştere, eliberat pe baza înregistrării naşterii
În cazul evocat, contestarea maternităţii se poate face când certificatul de naştere
şi posesia de stat sunt neconcordante, precum şi atunci când copilul are certificat de
naştere, dar nu are posesie de stat.
Acţiunea se poate introduce de copil sau de orice altă persoană interesată (inclusiv
de mama copilului, care rezultă după caz, din certificatul de naştere ori posesia de stat.

6. Dovada naşterii în cazul adopţiei

În asemenea situaţie se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în
care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti.În această situaţie noul act de naştere nu
dovedeşte faptul naşterii faţă de mama adoptatoare, aceste împrejurări fiind dovedite de
vechiul act de naştere. Nevoia dovedirii filiaţiei reale a celui adoptat poate apărea în cazul
invocării unor impedimente la încheierea căsătoriei sau la desfacerea adopţiei, când
părinţii fireşti redobândesc drepturile părinteşti.

2. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă

1. Noţiunea de recunoaştere a filiaţiei faţă de mamă

Recunoaşterea filiaţiei faţă de mama este actul juridic, unilateral prin care o femeie
mărturiseşte legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde că este al său.
77
 2. Natura juridică şi caractere juridice
Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă are o natură juridică complexă, de mijloc de
probă (în ce priveşte mărturisirea) şi de act juridic unilateral.
Natura juridică a recunoaşterii imprimă acesteia următoarele caractere juridice:
1. este irevocabilă ca orice mărturisire;
2. are un caracter declarativ întrucât produce efecte retroactive;
3. este opozabilă erga omnes;
4. are un caracter personal;
5. este facultativă;
6. este un act unilateral;
7. este un act solemn.

3. Formele recunoaşterii
Formele recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă sunt:
5. declaraţie la serviciul de stare civilă;
6. înscris autenti;c.
7. testament.
4. Capacitatea cerută pentru recunoaştere
Condiţia care se cere pentru valabilitatea recunoaşterii este ca manifestarea de
voinţă să fie făcută de o persoană conştientă cu discernământ.

5. Cazurile de recunoaştere
Cazuri de recunoaştere:
• a. recunoaşterea de către mamă a copilului a cărui naştere nu a fost înregistrată în registrul de stare
civilă.
b. recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă se poate face şi în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de
stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.

6. Copiii care pot fi recunoscuţi

Copiii care pot fi recunoscuţi de mamă sunt:

a) copilul minor şi copilul major, câtă vreme legea nu distinge;
b) copilul doar conceput şi copilul născut, sub condiţia ca la naştere să se afle în una
dintre situaţiile prevăzute de art. 415 noul C. civ., respectiv:
– naşterea nu a fost înregistrată;
– copilul a fost înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi;
c) copilul decedat, dacă a lăsat descendenţi fireşti, făcându-se aplicarea prin analogie a
dispoziţiilor care prevăd posibilitatea recunoaşterii paternităţii într-o asemenea situaţie.

7. Efectele recunoaşterii
Recunoaşterea are ca principal efect stabilirea filiaţiei faţă de mama acelui copil, în
mod retroactiv, respectiv de la data naşterii, iar în ceea ce priveşte drepturile de la data
concepţiei.

78
 Alte consecinţe juridice vizează: numele, ocrotirea părintească, domiciliul,
obligaţia de întreţinere, succesiunea, etc. .

8. Înscrierea recunoaşterii
Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă recunoaşterea
se înscrie prin menţiune pe marginea actului de naştere al persoanei a cărei maternitate a
fost recunoscută.

9. Contestarea recunoaşterii
Potrivit art. 420 noul C. civ., „(1) Recunoaşterea care nu corespunde adevărului
poate fi contestată oricând şi de orice persoană interesată. (2) Dacă recunoaşterea este
contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada
filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi”.
Acţiunea în contestare a recunoaşterii de maternitate poate fi făcută de:
– orice persoană interesată (inclusiv de către copilul recunoscut);
– mama care a făcut recunoaşterea, dacă îşi dă seama că s-a înşelat asupra celor
recunoscute şi reuşeşte să facă dovada în acest sens;
– celălalt părinte, dovada filiaţiei fiind în sarcina autorului recunoaşterii;
– copilul recunoscut, dovada filiaţiei fiind în sarcina autorului recunoaşterii;
– descendenţii copilului recunoscut, dovada filiaţiei fiind în sarcina moştenitorilor săi.
Acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate poate fi introdusă în justiţie
oricând, deci este imprescriptibilă. Pentru dovedirea în acţiunii în contestarea recunoaşterii
de maternitate se poate folosi orice mijloc de probă.
Hotărârea judecătorească irevocabilă de admitere a acţiunii înlătură, retroactiv,
legătura de filiaţie pe care o stabilise acea recunoaştere. Drept urmare, se produc efecte
cu privire la nume, ocrotirea părintească, domiciliu, obligaţia de întreţinere, succesiune
etc.

10. Nulitatea recunoaşterii

a. Recunoaşterea maternităţii este sancţionată cu nulitate absolută în
următoarele cazuri:
• când este făcută în alte situaţii decât cele prevăzute la art.48 alin.1 din Codul familiei;
• când emană de la o persoană lipsită de voinţă conştientă;
• când nu a fost făcută de către mamă, personal sau prin mandatar, cu procură specială
şi autentică;
• când nu a fost făcută în vreuna din formele prevăzută limitativ de lege.
b. Recunoaşterea maternităţii este sancţionată cu nulitate relativă în următoarele
cazuri:
• în cazul vicierii consimţământului prin: eroare, dol şi violenţă.
Indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă se produc aceleaşi
efecte retroactiv.
a) Recunoaşterea maternităţii este sancţionată cu nulitate absolută, potrivit art. 418 noul
C. civ., în următoarele cazuri:

79
 – a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată.
Cu toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească,
recunoaşterea este valabilă;
– a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
– a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
b) Recunoaşterea maternităţii este sancţionată cu nulitate relativă, potrivit art. 419 alin.
(1) noul C. civ., în cazul vicierii consimţământului prin eroare, dol şi violenţă. Potrivit
alin. (2) al art. 419 noul C. civ., prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data
încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.
Indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă, se produc aceleaşi efecte
retroactiv. Drept urmare, copilul nu va avea stabilită maternitatea. De aici derivă
consecinţe cu privire la nume, ocrotire părintească, domiciliu, obligaţia de întreţinere,
succesiune etc.

2.5. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească

1. Noţiune
Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă este o acţiune în
reclamaţie de stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre copil şi
mama sa.
2.Cazurile în care este admisibilă stabilirea maternităţii pe cale
judecătorească
Stabilirea maternităţii prin hotărâre judecătorească poate avea loc în următoarele
situaţii:
a. în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face
prin certificatul constatator al naşterii.
în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al
naşterii.

3. Situaţii speciale
De asemenea, există şi următoarele situaţii în care filiaţia faţă de mamă poate fi
stabilită prin hotărâre judecătorească:
copilul adoptat poate introduce acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă dacă dovada
maternităţii nu se poate face prin certificatul de naştere ori dacă se contestă realitatea
celor cuprinse în certificatul de naştere;
copilul căruia i s-a stabilit filiaţia faţă de mamă prin recunoaştere, după admiterea
irevocabilă a acţiunii în contestarea recunoaşterii, poate introduce acţiune în stabilirea
maternităţii;
în cazul în care filiaţia faţă de mamă s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, terţul
interesat poate înlătura în justiţie efectele acesteia, făcând dovada contrară. Ulterior se
poate introduce acţiune în stabilirea maternităţii, sub condiţia neconcordanţei cu
realitatea a certificatului de naştere unit cu folosirea stării civile.
4.Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă

80
 Acţiunea în stabilirea maternităţii are un caracter strict personal ea putând fi
introdusă numai de copil.

Calitatea procesuală pasivă

Acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea acesteia
împotriva moştenitorilor pretinsei mame.

5. Termenul acţiunii în stabilirea maternităţii

Acţiunea este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului.

6. Obiectul acţiunii în stabilirea maternităţii

Prin acţiunea în stabilirea maternităţii trebuie să se dovedească cumulativ
următoarele două împrejurări:
• aceea a sarcinii şi naşterii de către femeia împotriva căreia se exercită acţiunea şi
• aceea a identităţii copilului născut de ea cu acel copil care exercită acţiunea.

7. Proba acţiunii în stabilirea maternităţii

Dovada împrejurărilor mai sus menţionate se poate face cu orice mijloc de probă.

8. Efectele hotărârii prin care s-a admis acţiunea în stabilirea maternităţii

Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în stabilirea maternităţii are
caracter declarativ, ea constatând un fapt anterior şi anume raportul de filiaţie care se
stabileşte retroactiv de la naşterea copilului.
O asemenea hotărâre este opozabilă erga omnes.
Admiterea acţiunii produce efecte cu privire la: nume; obligaţia de întreţinere;
domiciliu; ocrotirea părintească; succesiune; etc..

9. Înregistrarea hotărârii
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de admitere a acţiunii se face menţiune
pe marginea actului de naştere al persoanei respective.

10. Contestarea maternităţii ce rezultă din certificatul de naştere, eliberat

pe baza hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei
Părţilor din procesul de stabilirea filiaţiei faţă de mamă le este opozabilă hotărârea
judecătorească pronunţată în cauză.
Persoanele care nu au fost părţi în procesul de stabilire a maternităţii pot contesta
prin orice mijloace de probă, maternitatea ce rezultă din certificatul de naştere eliberat pe
baza hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei materne.
O atare acţiune este imprescriptibilă.
Se admite orice mijloc de probă pentru contestarea unei astfel de acţiuni.

Întrebări
1. Ce se înţelege prin filiaţie?
2. 2. Cum se clasifică filiaţia?
3. 3. Prezentaţi filiaţia faţă de mamă.

81
 Cursul 13. Filiaţia faţă de tată (Paternitatea)

Capitolul 18. Filiaţia faţă de tată (Paternitatea)

18.1. Noţiuni introductive despre filiaţia faţă de tată

1. Noţiunea de filiaţie faţă de tată sau paternitate

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea reprezintă legătura juridică, bazată pe concepţie
care există între tată şi copil.

2. Clasificarea paternităţii
Paternitatea se clasifică astfel:
paternitate din căsătorie atunci când copilul este născut în timpul căsătoriei chiar dacă
a fost conceput înaintea încheierii căsătoriei;
paternitate din afara căsătoriei atunci când copilul a fost conceput şi născut fie:
înainte de încheierea căsătoriei, după desfacerea căsătoriei, după încetarea, declararea
nulităţii sau anularea căsătoriei.

Prezumţia timpului legal al concepţiei copilului

Conţinut
Timpul cuprins între a treia sută şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului
este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi.
Asemeni oricărei prezumţii, şi aceasta este rezultatul unei generalizări a
legiuitorului, pe baza datelor obţinute din practică.

Caracterul prezumţiei
Prezumţia timpului legal al concepţiei copilului are un caracter absolut, în sensul
că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 zile şi nici că a fost mai lungă
de 300 zile, dar este admisibilă dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită
parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepţiei.
Mod de calcul
Timpul legal al concepţiei se socoteşte „de la zi la zi”.

82
 18.3. Filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie (Paternitatea din căsătorie)

1. Noţiunea de prezumţie şi clasificarea prezumţiilor în cazul paternităţii din

căsătorie

1. Noţiunea de prezumţie de paternitate din căsătorie

Prezumţiile sunt consecinţe ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut
la un fapt necunoscut.
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se determină prin aplicarea prezumţiilor de
paternitate prevăzute de lege.

2. Clasificarea prezumţiilor de paternitate din căsătorie

Prezumţiile de paternitate sunt:
1. prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei;
2. prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei

3. Forţa probantă a prezumţiilor de paternitate

Prezumţiile de paternitate fac parte din categoria prezumţiilor mixte (intermediare)
care se deosebesc atât de prezumţiile absolute – care nu pot fi înlăturate în nici un mod,
cât şi de prezumţiile relative – care au o putere doveditoare vremelnică, până la dovada
contrară, care poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Prezumţiile analizate pot fi răsturnate exclusiv în cadrul acţiunii în tăgăduirea
paternităţii, care poate fi exercitată numai de către anumite persoane, în condiţiile
stabilite de lege.

2. Conflicte de paternitate (dubla paternitate) şi soluţionarea lor

1. Noţiunea de conflict de paternitate sau dubla paternitate

Prin conflict de paternitate înţelegem acea situaţie în care unui copil i se atribuie două
paternităţi, datorită faptului că este conceput în timpul primei căsătoriei şi născut în
timpul celei de-a doua căsătorii.

2. Situaţiile conflictului de paternitate

Literatura de specialitate prezintă următoarele situaţii în care poate exista conflict
de paternitate:
1. femeia se recăsătoreşte şi la mai puţin de 300 de zile de la încetarea, desfacerea,
declararea nulităţii sau anularea primei căsătorii, naşte un copil;
2. soţul este declarat mort prin hotărâre judecătorească irevocabilă, apoi soţia se
recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 de zile de la încheierea celei de a doua căsătorii,
naşte un copil, iar soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea declarativă de
moarte;
3. soţia, încălcând monogamia, se află, în acelaşi timp, în două căsătorii şi naşte un copil.

83
 Nu poate exista conflict între paternitatea din căsătorie şi cea din afara căsătoriei,
deoarece prezumţia de paternitate care nu a fost înlăturată prin tăgăduire nu îngăduie
stabilirea altei filiaţii.
De asemenea, nu există conflict de paternitate cu privire la filiaţia din afara
căsătoriei.
3. Rezolvarea conflictelor de paternitate
Regula aplicabilă în materia rezolvării conflictelor de paternitate rezidă în
întâietatea acordată copilului născut în timpul căsătoriei faţă de copilul conceput în
timpul căsătoriei.
4. Efectul înlăturării prezumţiei de paternitate a copilului născut în
timpul căsătoriei
Dacă se înlătura paternitatea din ce-a de-a doua căsătorie, renaşte de drept prima
prezumţie, fiind considerat tată al copilului soţul mamei din prima căsătorie.

3. Tăgăduirea paternităţii din căsătorie

1. Noţiune de tăgadă a paternităţii

Prin tăgada paternităţii înţelegem acţiunea prin care se urmăreşte răsturnarea în
justiţie a prezumţiei de paternitate care operează împotriva soţului femeii căsătorite care
a născut un copil.

2.Cazurile în care se poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii

Regula generală este că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca
soţul mamei să fie tatăl copilului.

3. Instanţa competentă
Instanţa competentă din punct de vedere material să judece acţiunea în tăgada
paternităţii, în primă instanţă este judecătoria.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale acţiunea în tăgada paternităţii se
introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului.

4. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi
de câtre copil; ea poate fi continuată de moştenitori.
Ca atare din dispoziţiile acestui articol rezultă că acţiunea în tăgada paternităţii
poate fi introdusă de:
soţul mamei copilului;
mama copilului;
copilul.
Tutorele celui pus sub interdicţie (indiferent de titular) poate introduce acţiunea
respectivă fără încuviinţarea autorităţii tutelare.
În cazul contrarietăţii de interese între tutore şi cel aflat sub tutelă se va numi un
curator care va putea exercita acţiunea.

84
 Moştenitorii nu pot introduce acţiunea dar o pot continua dacă au acceptat
succesiunea, sub condiţia ca acţiunea să nu se fi perimat sau partea să nu fi renunţat la
judecată.
Procurorul poate introduce acţiunea în condiţiile art. 45 alin.1 din Codul de
procedură civilă, adică pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie sau ale dispăruţilor.

Calitatea procesuală pasivă

În privinţa calităţii procesuale pasive deosebim trei situaţii:
• când acţiunea este intentată de către soţul mamei copilului, calitatea de pârât o are
copilul a cărui paternitate se tăgăduieşte;
• dacă acţiunea este intentată de către mama copilului, calitatea de pârât o are soţul
mamei;
• dacă acţiunea este intentată de către copil, calitatea de pârât o are soţul mamei.
În ultimele două situaţii dacă soţul mamei este decedat, acţiunea se porneşte
împotriva moştenitorilor acestuia.
Mama copilului va citată în calitate de pârât în toate cazurile în care nu
formulează acţiunea în tăgada paternităţii.

5, Termenul în care poate fi introdusă acţiunea în tăgada paternităţii

Acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de 3 ani indiferent dacă
titularul acţiunii este: soţul mamei, mama copilului sau copilul.
Termenul se calculează în principiu de la data naşterii copilului.
În privinţa modului de calcul al termenului există o excepţie în sensul că termenul
se calculează de la data la care soţul mamei a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
In situatia in care acţiunea în tăgada paternităţii nu a fost introdusă în timpul
minorităţii acestuia, el o poate porni în termen de 3 ani de la data când a devenit major.

6. Proba în cazul acţiunii în tăgada paternităţii

Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi dovedită cu orice mijloc de probă
(înscrisuri, martori, interogatoriu, etc.,) inclusiv probe ştiinţifice (analiza grupelor
sanguine).

3.7. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii

Dacă acţiunea în tăgada paternităţii s-a admis, copilul devine, retroactiv, copil din
afara căsătoriei, fără paternitate stabilită, modificându-i-se statutul civil.
Prin schimbarea statutului civil se produc modificări asupra următoarelor
elemente: numele. Copilul va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale. Dacă
la data naşterii minorului mama sa purta numele soţului, copilul păstrează acest nume şi
după admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, schimbarea ulterioară a numelui său putând
fi cerută numai pe cale administrativă;
a. ocrotirea părintească se va realiza numai prin mamă, întrucât numai faţă de aceasta este
stabilită filiaţia;
b. domiciliul copilului va fi la mama sa. Dacă, ulterior, şi-a stabilit paternitatea domiciliul
va fi la părinţii săi. Când părinţii au domicilii diferite, ei vor stabili, de comun acord,

85
 care va fi domiciliul copilului, iar în cazul în care nu se înţeleg, va decide instanţa de
judecată;
c. obligaţia de întreţinere nu este datorată de soţul a cărui acţiune în tăgada paternităţii a
fost admisă.

4.4. Contestarea paternităţii din căsătorie

1. Noţiunea de contestare a paternităţii

Prin contestarea paternităţii se înţelege negarea acesteia pe cale judecătorească,
urmărind înlăturarea aplicării greşite sau frauduloase a prezumţiilor de paternitate.

2. Cazurile de contestare a paternităţii

Contestarea paternităţii din căsătorie este admisibilă în cazul în care copilul a fost
înregistrat greşit ca fiind din căsătorie şi având ca tată pe soţul mamei, deşi:
1. părinţii săi nu au fost niciodată căsătoriţi;
2. copilul a fost născut anterior căsătoriei părinţilor;
3. copilul a fost născut după 300 zile de la, după caz, încetarea, desfacerea, constatarea
nulităţii sau anulării căsătoriei.

3. Instanţa competentă
Competenţa materială aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului.

4. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Acţiunea în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie poate fi introdusă de
orice persoană interesată, inclusiv de către copil.
Calitatea procesuală pasivă
Dacă acţiunea este intentată de către soţul mamei copilului, pârât va fi copilul a
cărui paternitate se contestă.
În situaţia în care acţiunea în tăgada paternităţii este introdusă de copil calitatea de
pârât o are prezumtivul tată.

5. Termenul de introduce al acţiunii în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din

căsătorie
Acţiunea în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie se poate introduce
oricând. Deci, acţiunea este imprescriptibilă.

6. Mijloacele de probă
Pentru dovedirea acţiunii în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie poate fi
admis orice mijloc de probă (interogatoriu, martori, înscrisuri, expertiză, etc.).

7. Efectele admiterii acţiunii

Hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii înlătură, retroactiv, situaţia juridică a
copilului ca fiind rezultat din căsătorie, acesta fiind considerat din afara căsătoriei.

86
 Ca urmare a schimbării statutului civil se produc efecte juridice cu privire la:
nume, ocrotire părintească, domiciliu, obligaţia de întreţinere, etc. .

Întrebări
1. Definiţi şi clasificaţi paternitatea.
2. Ce ştiţi despre prezumţia de paternitate?
3. Prezentaţi filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie.
4. Ce ştiţi despre conflictele de paternitate (dubla paternitate) şi soluţionarea lor?
5. Ce ştiţi despre tăgăduirea paternităţii din căsătorie?
6. Ce puteţi spune despre contestarea paternităţii din căsătorie?

87
 Cursul 14. Paternitatea din afara căsătoriei
Capitolul 19. Paternitatea din afara căsătoriei

19.1. Noţiuni generale

1. Modalităţile stabilirii paternităţii din afara căsătoriei

iliaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin:
1. recunoaştere;
2. hotărâre judecătorească.

2. Situaţiile speciale de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei

În privinţa stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei există particularităţi în următoarele
două situaţii:
a. stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei se poate face altfel de cum prevede Codul familiei.
b. stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei nu se poate face în condiţiile Codului familiei.

3. Cine are interes în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei

În stabilirea paternităţii din afara căsătoriei are interes în primul rând copilul în
scopul de a –şi vedea precizată astfel situaţia juridică faţă de tată şi de rudele acestuia.
De asemenea, interes în stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei poate avea şi
părintele din afara căsătoriei.

19.2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin recunoaştere (Recunoaşterea de

paternitate)

1. Noţiunea de recunoaştere de paternitate

Recunoaşterea este actul personal al unui bărbat prin care acesta recunoaşte că este
tatăl unul copil conceput şi născut în afara căsătoriei.

2. Natura juridică
Recunoaşterea are o natură juridică complexă şi anume: de mijloc de probă şi de
act juridic unilateral.

3. Caracterele juridice
Recunoaşterea de paternitate prezintă următoarele caractere juridice:
a. este irevocabilă;
b. este declarativă;
c. este opozabilă erga omnes;
d. este un act personal al tatălui;
e. este facultativă;
f. este un act juridic pur şi simplu;
g. este un act juridic solemn.
88
4. Capacitatea juridică necesară pentru recunoaştere
Pentru recunoaşterea copilului din afara căsătoriei este îndeajuns ca bărbatul
respectiv să aibă discernământ. Deci, recunoaşterea va fi valabil făcută şu de către tatăl
minor şi de cel pus sub interdicţie, dacă s-a aflat într-un moment de luciditate. Minorul
cu capacitate restrânsă de exerciţiu va putea face recunoaşterea fără nici o încuviinţare.

5. Copiii care pot fi recunoscuţi

Copiii care pot fi recunoscuţi sunt:
a. copii născuţi în afara căsătoriei;
b. copilul doar conceput;
c. copilul decedat;
d. copilul minor sau major;
e. copilul deja recunoscut.
6. Formele recunoaşterii
Recunoaşterea de paternitate se poate face prin declaraţie la serviciul de stare
civilă, odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată, prin înscris
autentic sau prin testament.
Deci observăm că, recunoaşterea de paternitate îmbracă următoarele forme:
1. declaraţie la serviciul de stare civilă;
2. înscris autentic;
3. testament.

7. Efectele recunoaşterii
Ca urmare a recunoaşterii copilul are stabilită paternitatea faţă de acel bărbat care
a făcut recunoaşterea dar rămâne tot copil din afara căsătoriei. Astfel, copilul este
recunoscut retroactiv de la data naşterii, iar în ceea ce priveşte drepturile, de la data
concepţiei sale. Această schimbare a statutului civil al copilului produce efecte, în
condiţiile legii cu privire la: nume; ocrotire părintească; domiciliu; obligaţie de întreţinere;
succesiune” etc.

8. Înscrierea recunoaşterii
În situaţia în care recunoaşterea paternităţii are loc în momentul declarării naşterii,
datele privind datele copilului se înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului
de naştere ce se întocmeşte.
În ipoteza recunoaşterii într-un alt mod decât declararea naşterii copilului,
recunoaşterea se înscrie prin menţiune pe marginea actului de naştere al copilului
respectiv.

9. Contestarea recunoaşterii de paternitate

Sediul juridic
In situtia in care recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea
poate fi contestată de orice persoană interesată.
Noţiune

89
 Contestarea recunoaşterii de paternitate semnifică negarea acesteia pe cale
judecătorească, urmărind înlăturarea paternităţii stabilite pe baza recunoaşterii care nu
corespunde adevărului.
Cazuri
Contestarea este admisibilă când această recunoaştere nu corespunde realităţii.
Instanţa competentă
Competenţa materială îi aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială îi aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului.
Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă o poate avea orice persoană interesată inclusiv bărbatul
care face recunoaşterea.
Calitatea procesuală pasivă o poate avea fie autorul recunoaşterii, fie copilul
recunoscut în funcţie de cel împotriva căruia se introduce acţiunea.
Termen
Acţiunea în constatarea recunoaşterii de paternitate este imprescriptibilă.
Mijloace de probă
În vederea contestării recunoaşterii de paternitate din afara căsătoriei este admis
orice mijloc de probă.
Sarcina probei îi revine reclamantului. Totuşi dacă recunoaşterea este contestată
de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.

10. Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate

Cazuri de nulitate absolută
Recunoaşterea paternităţii din afara căsătoriei este sancţionată cu nulitate absolută
în următoarele cazuri:
a. când se referă la copii care beneficiază de prezumţii legale de paternitate;
b. când se refă la copii din afara căsătoriei care au decedat şi nu au lăsat descendenţi
fireşti;
c. când emană de la un bărbat lipsit de o voinţă conştientă;
d. când nu a fost făcută de către tată, personal sau prin mandatar, cu procură specială şi
autentică;
e. când nu a fost făcută în vreuna din formele prevăzute limitativ de lege.
Cazuri de nulitate relativă
Ca şi părere unanim admisă recunoaşterea de paternitate poate fi anulată în cazul
vicierii consimţământului prin: eroare, dol, violenţă.
Instanţa competentă
Competenţa materială îi aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială îi aparţine instanţei de al domiciliul pârâtului.
Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă o poate avea orice persoană interesată să exercite
acţiunea.
Calitatea procesuală pasivă o poate avea în funcţie de persoana împotriva căruia
se introduce acţiunea fie autorul recunoaşterii, fie copilul recunoscut.
Termen
În caz de nulitate absolută acţiunea este imprescriptibilă.
90
 În car de nulitate relativă acţiunea se prescrie în termen de 3 ani. Acest termen,
începe să curgă după cum urmează:
a. în caz de eroare sau dol – de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau
persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel
mai târziu a împlinirii 18 luni de la data încheierii actului (adică, de la data
recunoaşterii de paternitate);
b. în caz de violenţă – de la data când aceasta a încetat.
Mijloace de probă
Pentru dovedirea acţiunii de anulare a recunoaşterii de paternitate se poate folosi
orice mijloc de probă.
Efectele admiterii acţiunii de anulare a recunoaşterii de paternitate
Atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă produc aceleaşi efecte. Aceste efecte
au loc nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc) până la data când
recunoaşterea s-a produs. În consecinţă, recunoaşterea lovită de nulitate absolută sau
relativă nu a avut loc, ca atare copilul având aceeaşi situaţie juridică pe care a a avut-o înainte
de recunoaştere, adică fără paternitate stabilită. În condiţiile legii se pot produce consecinţe
cu privire la: numele copilului; ocrotire părintească; obligaţia de întreţinere; domiciliul
copilului; succesiune, etc..

5.3. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin hotărâre judecătorească

1. Noţiune
Acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este o acţiune în
reclamaţie de stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre copilul
din afara căsătoriei şi tatăl său.

2. Cazurile în care poate fi pornită acţiunea în justiţie

Acţiunea se poate introduce în toate cazurile în care este vorba de un copil din
afara căsătoriei.
Acţiunea poate fi introdusă şi de copilul din căsătorie, căruia i s-a tăgăduit
paternitatea şi a devenit copil din afra căsătoriei.

3. Instanţa competentă
Competenţa materială aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul copilului.

4. Calitatea procesuală
Calitate procesuală activă
Titularii acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei sunt: copilul şi mama
acestuia.
Dacă copilul are sub 14 ani acţiunea se porneşte în numele său de către mamă
(chiar dacă aceasta este minoră) ori, după caz, de către tutore.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate încuviinţa singur acţiunea, fără a
avea nevoie de vreo încuviinţare prealabilă, întrucât este vorba de un drept personal
nepatrimonial.

91
 Mama copilului poate introduce acţiunea în nume propriu sau în calitate de
reprezentant legal a acestuia.
Moştenitorii copilului nu pot introduce acţiunea dar o pot continua.
Procurorul poate introduce acţiunea în temeiul art. 45 din Codul de procedură
civilă.
Această acţiune nu poate fi intentată pentru copilul conceput.
Calitatea procesuală pasivă
Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată.
Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi introdusă împotriva moştenitorilor
pretinsului tată.
În cazul în care mama copilului a întreţinut relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi
este posibilă chemarea în judecată a tuturor bărbaţilor cu care aceasta a întreţinut relaţii
sexuale, în perioada concepţiei.
Renunţarea moştenitorilor la succesiunea pretinsului tată nu împiedică intentarea
acţiunii împotriva lor, dat fiind caracterul personal al acţiunii, acesta tinzând la stabilirea
legăturii de filiaţie.

5. Termenul introducerii acţiunii

Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei poate fi introdusă de
către mamă, în nume propriu, în termen de un an, calculat de regulă, de la naşterea
copilului.
Termenul curge de la alte date decât cea a naşterii în următoarele cazuri:
a. când copilul devine din afara căsătoriei, ca urmare a tăgăduirii paternităţii termenul
curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii în tăgada
paternităţii;
b. când mama copilul a convieţuit cu pretinsul tată, termenul curge de la încetarea
convieţuirii;
c. când pretinsul tată a prestat copilului întreţinere, termenul curge de la încetarea
întreţinerii. Întreţinerea trebuie să fie voluntară, substanţială şi continuă;
d. când s-a constata nulitatea recunoaşterii ori recunoaşterea a fost anulată sau dacă s-a
admis acţiunea în constatarea recunoaşterii de paternitate, termenul de un an curge de
la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, pronunţată în aceste situaţii, sub
condiţia ca recunoaşterea de paternitate să fi avut loc la termenul de un an de la
naşterea copilului.
În situaţia în care titular al acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este
copilul acesta este imprescritibilă în timpul vieţii copilului.

6. Renunţarea la acţiune şi tranzacţia

Din momentul introducerii acţiunii de către mama copilului ori de către
reprezentantul lui legal, acţiunea numai poate fi retrasă nici chiar cu avizul autorităţii
tutelare, deoarece renunţarea la această acţiune este împotriva intereselor copilului, al
cărui statut civil se cere a fi stabilit.
De asemenea, părţile din procesul pentru stabilirea paternităţii nu pot tranzacţiona
cu privire la capătul de cerere referitor la stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara
căsătoriei.

92
 7. Aspecte probatorii
Prin admiterea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei trebuie să se
dovedească următoarele împrejurări:
a. naşterea copilului;
b. legăturile intime dintre pretinsul tată şi mama copilului în perioada concepţiei;
c. stabilirea în mod cert că bărbatul care a avut asemenea legături este tatăl copilului.
Pentru dovedirea împrejurărilor menţionate mai sus se poate folosi orice mijloc de
probă.
8. Efectele admiterii acţiunii
Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii, din momentul rămânerii
irevocabile, are ca efect stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Stabilirea statutului civil al copilului (ca având paternitatea stabilită) poate avea
consecinţe în ceea ce priveşte: numele acestuia; ocrotirea părintească; obligaţia de
întreţinere; domiciliul; succesiunea; etc..

9. Contestarea paternităţii stabilită prin hotărâre judecătorească

Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată.
Totuşi literatura de specialitate consideră că, atunci când recunoaşterea de
paternitate s-a făcut în cadrul unui proces început, iar instanţa fără să administreze alte
probe, a luat numai act de recunoaşterea făcută de pârât, contestarea recunoaşterii este
admisibilă.

Întrebări
1. Care sunt modalităţile stabilirii paternităţii din afara căsătoriei?
2. Ce situaţii speciale întâlnim în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei?
3. Cine are interes în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei?
4. Prezentaţi stabilirea filiaţiei faţă de tată prin recunoaştere (Recunoaşterea de
paternitate.
5. Prezentaţi stabilirea filiaţiei faţă de tată prin hotărâre judecătorească.

93
 Bibliografie selectivă

I. Tratate, cursuri, monografii şi articole ştiinţifice

Ion Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. III,
Partea I, Ed. Socec, Bucureşti, 1916;
Nadia Cerasela Aniţei, Matrimonial Regimes under the Provisions of the New Romanian Civil
Code, Ed. Lambert, Germania, 2012;
Nadia Cerasela Aniţei, Private International Law. The law applicable to property relations
between spouses under international treaties, conventions and regulations, Editura Lambert
Germania, 2012;
Nadia Cerasela Aniţei, Marriage agreement under the provisions of the Romanian Civil Code
Editura Lambert, Germania, 2012;
Nadia Cerasela Aniţei, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
Nadia Cerasela Aniţei, Regimurile matrimoniale potrivit noului Cod civil Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012;
Nadia Cerasela Aniţei, Convenţia matrimonială potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012;
Nadia Cerasela Aniţei, Regimurile matrimoniale potrivit dispoziţiilor din noul Cod civil, Ed.
Lumen, Iaşi, 2011;
Nadia Cerasela Aniţei, Drept procedural fiscal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
Irina Apetrei, Raluca Oana Andone, Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editură
Venus, Iaşi, 2005;
Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Marieta Avram, Flavius Baias, Cristina Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin
Legea nr. 288/2008, în Dreptul nr. 3/2008;
Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2010;
Marieta Avram, Laura Marina Andrei, Instituţia familiei în noul Cod civil. Manual pentru
uzul formatorilor S.N.G., Bucureşti, 2010;
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012;
Alexandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu, Dreptul
familiei, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
Vasile Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-
lea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003;
94
 Eugen A. Barasch, Ioan Nestor, Savelly Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960;
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil şi subiectele dreptului civil, ed. a
5-a revizuită şi adăugită, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1998;
Şerban Beligrădeanu, Regimul juridic actual al atribuirii locuinţei comune a soţilor, în Dreptul
nr. 5/1998;
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil român, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998;
Cristiana Mihaela Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a 3-
a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
Nadia Cerasela Dariescu, Cosmin Dariescu, Roxana Alina Petraru, Dreptul familiei, Ed.
Lumen, Iaşi, 2009;
Nadia Cerasela Dariescu, Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având aceeaşi cetăţenie şi
cu domiciliul în România, Ed. Lumen, Iaşi, 2006;
Nadia Cerasela Dariescu, Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat, Ed. Lumen,
Iaşi, 2007;
Nadia Cerasela Dariescu, Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
Francisc Deak, Moştenirea legală, Ed. Academica, Bucureşti, 1996;
Ion Dogaru, Întreţinere, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978;
Georges A.L. Droz, Les régimes matrimoniaux en Droit international privé comparé, în Recueil
des cours de L’Académie de droit international de la Haye, Tome 143, 1974, III;
Mihail Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Ed. Academiei,
Bucureşti, 1966;
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a 8-a revizuită şi
completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck, Bucureşti,
1998;
Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990;
Emese Florian, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
Gabriela Cristina Frenţiu, Bogdan Dumitru Moloman, Elemente de dreptul familiei şi de
procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara
Românească în secolul al XVIII-lea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004;
Mihai V. Jakotă, Drept roman, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi;
Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, Ed. Librăriei
Universala, Alcalay & Co, Bucureşti;
95
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, ed. a 4-a amendată şi actualizată, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009;
Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea, Iaşi, 2004;
Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Junimea, Iaşi,
2005;
Nigel V. Lowe, Gillian Douglas, Bromley’s Family Law, 10th ed., Oxford University
Press;
Ion F. Popa, Discuţii privind cauza morală şi ilicită în raporturile contractuale dintre concubini, în
Dreptul nr. 10/2001;
Roxana Alina Petraru, Protecţia drepturilor fundamentale ale omului în jurisprudenţa C.E.D.O.,
Ed. Lumen, Iaşi, 2009;
Roxana Alina Petraru, Considerații asupra reglementării autorității părintești în noul cod civil,
în Jurnalul de Studii Juridice, nr. 3-4/2009, editura Lumen, Iași
R Petraru, Considerații oprivind dreptul la respectarea vieții private și de familie. Aspecte din
jurisprudența CEDO, în Jurnalul de Studii Juridice, numărul supliment 2 al numărului 1-
2/2012, editura Lumen, Iași
Dumitru Rizeanu, Dumitru Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina
Codului familiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963;
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004;
Dumitru Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, București, 1978;
Andrei Stănoiu, Maria Voinea, Sociologia familiei, T.U.B., Bucureşti, 1983;
Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Partea generală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003;
Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.

II. Legislaţie

Constituția României.
Codul civil – Legea nr. 287/2009, republicată (M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011).
Noul Cod de procedură civilă (2012) care va intra in vigoare la data de 15 iulie 2012,
publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 485 din 15/07/2010.
Codul penal.
Codul de procedură penală.
Codul muncii.
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată (M. Of. nr. 788 din 19
noiembrie 2009), cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 71/2011
(M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011) şi Legea nr. 233/2011 (M. Of. nr. 860 din 7 decembrie
2011).
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557
din 23 iunie 2004).

96
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat republicata 2011,
consolidata prin OUG 10/2011 republicata in M. Of. Partea I nr. 98 din 7 februarie
2011
Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată în M. Of. nr. 300 din
7 mai 2009
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator publicată în M.
Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice publicat în M.Of. nr. 68/2 feb. 2003
O.U.G. nr. 55/2007 privind înfiintarea Oficiului Român pentru Imigrari prin
reorganizarea Autoritatii pentru straini si a Oficiului National pentru Refugiati, precum si
modificarea si completarea unor acte normative
Text în vigoare începând cu data de 15 decembrie 2007 (Text actualizat în baza actelor normative
modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, pâna la 12 decembrie 2007: -
Legea nr. 347/2007, prin care a fost aprobata cu modificari Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.
55/2007)

O.U.G. nr. 68/2010 privind unele masuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei
si Protectiei Sociale si a activitatii institutiilor aflate in subordinea, in coordonarea sau
sub autoritatea sa publicată in Monitorul Oficial 446 din 1 iulie 2010 (M. Of. 446/2010

Normele metodologice privind Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale

şi procedura de înscriere şi consultare a acestuia Aprobate prin Ordinul ministrului
justiţiei nr. 1786/C/2011 (M. Of. nr. 666 din 19 septembrie 2011).

Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală ONU la 20

noiembrie 1990 (ratificată prin Legea
nr. 18/1990),
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea generală a ONU pe
data de 10 decembrie 1948.
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale adoptat de
Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul nr.
212/1974 (B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974).
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea generală
a ONU pe data de 16 decembrie 1966.
Convenţia asupra cetăţeniei (naționalitatea) femeii căsătorite adoptată de Adunarea
Generală ONU la data de 29 ianuarie 1957.

97
 Subiectele pentru examen

1. Ce sensuri îmbracă noţiunea de familie?

2. Ce caractere juridice prezintă familia?
3. Care sunt funcţiile familiei?
4. Cum este definit dreptul familiei?
5. Care este obiectul dreptului familie?
6. Prezentaţi principiile dreptului familiei.
7. Care sunt legăturile dreptului familiei cu alte ramuri de drept?
8. Prezentaţi instituţia uniunii libere sau a concubinajului
9. Prezentaţi instituţia logodnei.
10. Cum definim căsătoria?
11. Care este natura juridică a căsătoriei?
12. Care sunt caracterele juridice ale căsătoriei?
13. Prezentaţi condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei.
14. Prezentaţi lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei.
15. Prezentaţi condiţiile de formă necesare încheierii căsătoriei.
16. Ce se înţelege prin nulitatea căsătoriei?
17. Clasificaţi nulităţile căsătoriei.
18. Prezentaţi cazurile de nulitate absolută.
19. Prezentaţi cazurile de nulitate relativă.
20. Prezentaţi regimul juridic al nulităţii căsătoriei.
21. Ce efecte produce nulitatea căsătoriei?
22. Ce înţelegem prin căsătorie putativă?
23. Ce condiţii trebuie să îndeplinească căsătoria putativă?
24. Ce efecte produce căsătoria putativă?
25. Ce se înţelege prin noţiunea de efecte ale căsătoriei?
26. Între ce categorii de raporturi căsătoria produce efecte?
27. Ce se înţelege prin noţiunea de efecte personale ale căsătoriei?
28. Prezentaţi relaţiile personale dintre soţi.
29. Ce se înţelege prin noţiunea de relaţii patrimoniale?
30. Clasificaţi raporturile patrimoniale dintre soţi.
31. Regimurile matrimoniale.
32. Conventia matrimoniala.
33. Prezentaţi încetarea căsătoriei.
34. Ce se înţelege prin noţiunea de desfacere a căsătoriei?
35. Ce sisteme sau concepţii juridice despre divorţ cunoaşteţi.
36. Ce ştiţi despre instanţa competentă în cadrul procesului de divorţ?
37. Ce ştiţi despre calitatea procesuală a părţilor în cadrul procedurii de divorţ?
38. Ce ştiţi despre cererea de divorţ, întâmpinare şi cererea reconvenţională?
39. Prezenţa personală a soţilor la divorţ.
40. Prezenţa obligatorie a reclamantului la divorţ.
41. Hotărârea de divorţ.
42. Definiţi şi clasificaţi rudenia.
43. Ce ştiţi despre gradul, întinderea, durata şi dovada rudeniei
44. Prezentaţi noţiunea, întinderea şi durata afinităţii.
98
 45. Ce ştiţi despre gradul de afinitate?
46. Ce ştiţi despre proba şi efectele afinităţii?
47. Ce se înţelege prin filiaţie?
48. Cum se clasifică filiaţia?
49. Prezentaţi filiaţia faţă de mamă.
50. Definiţi şi clasificaţi paternitatea.
51. Ce ştiţi despre prezumţia de paternitate?
52. Prezentaţi filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie.
53. Ce ştiţi despre conflictele de paternitate (dubla paternitate) şi soluţionarea lor?
54. Ce ştiţi despre tăgăduirea paternităţii din căsătorie?
55. Ce puteţi spune despre contestarea paternităţii din căsătorie?
56. Care sunt modalităţile stabilirii paternităţii din afara căsătoriei?
57. Ce situaţii speciale întâlnim în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei?
58. Cine are interes în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei?
59. Prezentaţi stabilirea filiaţiei faţă de tată prin recunoaştere (Recunoaşterea de
paternitate.
60.Prezentaţi stabilirea filiaţiei faţă de tată prin hotărâre judecătorească.

99

View publication stats