Plumb

*George Bacovia*

Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia, deschide volumul cu același

titlu, apărând în anul 1916. Universul poetic bacovian are la bază motive
specifice liricii simboliste: motivul singurătății apăsătoare, sentimentul
inadaptării, al izolării, al înstrăinării și al dorinței de evadare.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin temă și motive, prin
cultivarea simbolului, a sugestiei, prin corespondențe, decor, cromatică, tehnica
repetițiilor ce conferă poeziei muzicalitate. Dramatismul este sugerat prin
corespondența ce se stabilește între materie și spirit. Textul nu cuprinde niciun
termen explicit al angoasei, starea poetică simbolistă fiind transmisă pe calea
sugestiei, prin decor și simboluri.
O primă trăsătură a simbolismului e prezența motivelor lirice specifice cu
valoare de simbol, care aparține câmpului semantic al morții: „plumb”,
„sicriele”, „cavou”, „vânt”, „frig”, și configurează decorul funerar. Ele se
asociază cu stări sufletești sau existențiale nelămurite, confuzie: singurătatea,
izolarea, spaima de moarte, angoasa, spleenul, tragicul existențial, disperarea,
inadaptarea, privirea în sine ca într-un străin. Laitmotivul „stam singur” pune în
relație tabloul sumbru al cimitirului cu cel sufletesc. Verbul „stam” trimite la
ideea de nemișcare și implicit de contemplare, de cuprindere cu privirea a
spațiului înconjurător. Epitetul „singur” comunică un act de reflecție, de
autoconsiderare. Omul care înregistrează pustiul din jurul său se cufundă apoi în
golul din sine. Întreaga construcție poetică stă sub semnul suferinței de a exista
într-un cadru copleșit de semnele morții interioare și exterioare.
O a doua trăsătură a curentului este prezența simbolului. Plumbul are
valoarea unei metafore-simbol și se asociază inautenticului, artificialului din
mediul social și uman, așa cum se sugerează prin epitetele „coroanele de
plumb”, „flori de plumb”, ce devin imagini ale kitsch-ului, doar imitând
adevărul. Faptul că atunci când este zgâriat sclipește doar un moment, apoi se
oxidează rapid, sugerează imaginea bovarică a unei existențe provinciale. La
nivel fonetic, acest cuvânt lasă impresia de cădere surdă, apăsătoare prin cele
patru consoane, sprijinite de o singură vocală. Repetat de șase ori în text,
cuvântul care închide versurile fiecărei strofe sugerează ermetismul și
imposibilitatea evadării din acest spațiu claustrant.
 Condiția poetului, izolat într-o societate lipsită de aspirații, condiție marcată
de singurătate, de imposibilitatea comunicării și a evadării și de moartea iubirii
constituie tema poeziei. Textul redă condiția unui solitar, a unui prizonier, a
unei conștiințe înspăimântătoare de sine, de neant și de lumea în care trăiește.
Titlul numește direct simbolul referențial, prin excelență antimetafizic „cel
mai moale și mai urât dintre metale”, cu greutatea lui specifică mare, cu o
culoare deprimantă, metalul alchimiștilor, niciodată transformat în aur, devine
în textul bacovian metafora absolută a existenței apăsătoare, cenușii, mediocre,
a unei vieți iremediabil captive în materie. Repetat obsesiv, simbolul plumbului,
care sugerează decorul funerar, deschide și o altă arie tematică, cea a morții. Ca
element anorganic sugerează mineralizarea, absența sentimentelor; prin culoare
evidențiază monotonia, plictisul, angoasa, cenușiul existențial; prin răceală se
substituie absenței sentimentelor, iar prin utilizarea în confecționarea sigiliilor
ilustrează limitarea, izolarea totală, imposibilitatea evadării.
În compoziția poeziei simboliste esențial este principiul simetriei. Textul este
structurat în două catrene, între care cuvântul „plumb” asigură legătura de
substanță, fiind repetat de șase ori și plasat în propoziții simetrice la rima
exterioară și interioară. Alte surse ale simetriei sunt paralelismul sintactic și
tehnica simbolistă a repetițiilor.
Prima strofă schițează reperele realității exterioare. Într-o imagine stilizată
este figurat spațiul simbolic al vidului existențial. „Cavoul”, „sicriul” numesc
direct spațiul morții, ori simbolizează spațiul închis al odăii-cavou al târgului de
provincie, al universului, „vast cavou”, chiar propria făptură în care spiritul este
captiv. Toate cuvintele versului incipit sunt metafore-simbol ale morții, ale
căderii în inerția plumbului: „Dormeau adânc sicriele de plumb”. „Somnul” de
plumb ia treptat în stăpânire toate ariile realului: viața fragilă, „flori de plumb”,
ființa omenească devenită absentă „funerar veșmânt”, creațiile omenești
devenite derizorii, „coroanele de plumb”, stridente prin pretențiile de a se
sustrage timpului și ruinei: „și scârțâiau coroanele de plumb”. Între eul liric și
această realitate împietrită în tiparele morții se instituie un raport fragil și
nesigur, mereu torturant: „Stam singur în cavou... și era vânt”. Vântul este o
entitate enigmatică, semnificând efemerul sau neliniștea spiritului captiv în
trupul-cavou.
În strofa a II-a, sentimentul singurătății devine atât de copleșitor, încât ființa
își exprimă spaima de neant prin strigăt. Acesta este zadarnic, fără răspuns, fără
ecou, căci în această lume, iubirea însăși a murit: „Dormea întors amorul meu
de plumb/ Pe flori de plumb, și-am început să-l strig”. Între planul realității
interioare a eului liric și cel al realității exterioare nu există antiteză romantică.
Dubla metaforă verbală „dormea întors” este expresia absolută a îndepărtării
definitive de viață. Sintagma „amorul meu de plumb” propune o viziune
concretă asupra iubirii. Moartea acestui „amor” cu aripile de plumb semnifică
nu numai efemeritatea iubirii, ci și moartea mitului dragostei, pierderea
credinței în absolutul iubirii. Conștientizarea pierderii sporește sentimentul
amarei singurătăți. Ultima metaforă a textului, incluzând și laitmotivul poeziei,
exprimă sentimentul prăbușirii în somnul materiei încremenite, în neantul
neființei, în abisul lăuntric.
În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, prin prezența sugestiei, a
simbolului, a corespondențelor și prin existența stărilor de angoasă, singurătate,
vid sufletesc, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolismului.