Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu

E2- Particularităţi de construcţie a personajului Ștefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război de Camil Petrescu, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care nu-
și găsește locul într-o societate dominată de mediocritate și lipsită de moralitate.
Semnificative pentru particularitățile de construcție a personajului sunt elemente de structură și
de compoziție ale romanului, precum: titlul, conflictul, acțiunea, modalități de caracterizare,
perspectivă narativă.
Textul narativ este structurat în două părți precizate încă din titlu, care indică temele romanului
și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere, trăite de protagonist: dragostea și
războiul. Titlul constituie și o metaforă a timpului psihologic, a modului în care timpul obiectiv și
evenimentele exterioare sunt asimilate în prezentul conștiinței. Dacă prima parte reprezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua, construită
sub forma jurnalului de campanie al protagonistului, urmărește experiența de pe front, în timpul
Primului Război Mondial. Deși distincte, cele două părți ale romanului sunt unificate de prezența unei
singure conștiințe, care se autodefinește în raport cu realitatea exterioară și care narează evenimentele
la persoana I, precum și de un artificiu de compoziție, prin relatarea unei scene de la popota ofițerilor
din regimentul XX, în cadrul căruia tânărul Gheorghidiu se află concentrat ca sublocotenent. Scena din
capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, este ulterioară evenimentelor care vor fi narate, în
continuare, în prima parte, dar are tocmai rostul de a stabili o ordine a planurilor discursului narativ și
de a le unifica.
În ceea ce privește structura interioară a romanului, se poate vorbi despre descrierea
monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare, de acord al afectului cu spiritul și
de declin. Sentimentul este minat de o luciditate niciodată părăsită, care disecă faptele, înmulțind
argumentele pentru infidelitatea femeii. Acest plan, subiectiv, este prezent în ambele părți ale
romanului. Al doilea plan, obiectiv, este fundalul pe care se desfășoară o lume, un întreg univers în
care se consumă experiențe: moștenirea și războiul. Cele două planuri se dezvoltă paralel și uneori
interferează.
Perspectiva narativă este subiectivă, relatarea se realizează la persoana I, naratorul fiind
personajul principal, Ștefan Gheorghidiu, care oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor și
asupra trăirilor proprii. Situarea eului narativ în centrul povestirii îi conferă autenticitate, iar faptele și
personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate: „Mă chinuiam lăuntric ca
să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna și ochii îmi deveneau, de la ei, triști”. La Camil
Petrescu, ca și la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul înseamnă experiență interioară; în
consecință, și construcția romanescă devine mai liberă, determinată de condiția memoriei și a
introspecției.
Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul se desfășura între personaje, în
romanul psihologic al lui Camil Petrescu conflictul este interior și se produce în conștiința
personajului-narator, care trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa,
Ela. Acest conflict interior este generat de discrepanța dintre aspirațiile eroului de a se izola de lumea
înconjurătoare și realitatea societății în care trăiește și în care nu se poate adapta.

Sub aspect social, student la Filosofie, Ștefan Gheorghidiu este un intelectual care trăiește în
lumea ideilor, a cărților și care are impresia că s-a izolat de realitatea imediată. Însă tocmai această
realitate produce destrămarea cuplului pe care îl formează cu Ela. Până în momentul în care
Gheorghidiu primește moștenirea de la unchiul Tache, cuplul trăiește în condiții modeste („era o
gospodărie boemă”), dar în armonie, iar apoi pătrunde în înalta societate bucureșteană. Când începe
războiul, intelectualul idealist se înrolează voluntar, ca sublocotenent.
 Conștiință lucidă și problematizantă, Gheorghidiu aspiră la iubirea absolută, dar este dezamăgit
de realitate. Analitic și hipersensibil, observă cu luciditate gesturile de afecțiune pe care Ela le arată
față de domnul G., întregul ei comportament, precum și propriile stări sau reacții. Trăirea iubirii și a
războiului are ca scop cunoașterea de sine: „Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum, pentru că
aveam un motiv și o scuză: căutam o verificare și o identificare a eului meu.”
Prin introspecție și monolog interior, tehnici ale analizei psihologice, Ștefan Gheorghidiu
analizează cu luciditate, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior, din fluxul conștiinței
(trăiri, sentimente, reflecții) și ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alte personaje).
Personajul se confesează, în primul rând, pentru a se clarifica pe sine, apoi pentru a-și lămuri
raporturile cu ceilalți.
Portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare indirectă, care se desprinde
din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini și relațiile cu celelalte personaje. La acestea se adaugă
autocaracterizarea („Eram alb ca un om fără globule roșii.”), dar și modalități specifice prozei
analitice, precum autoanaliza lucidă, introspecția („Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o
dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, și oricât aș fi vrut să ascund cu surâsuri rănile orgoliului
meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta.”). Caracterizarea directă este realizată și de alte personaje:
„Ești de o sensibilitate imposibilă”, „omul cu sensibilitate năzdrăvană”.
O trăsătură fundamentală a personajului, vizibilă în numeroase experiențe de viață, este
orgoliul, manifestat în relație cu cei din jur, provenit din natura lui superioară și dintr-un mod
particular de a vedea lumea. Semnificativă pentru orgoliul personajului este secvența narativă care
înfățișează masa în familie, din casa bătrânului avar, Tache, unchiul lui Ștefan. Astfel, Ștefan și Ela
sunt invitați la masă, iar Nae și Tache ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă atât a fiului,
Ștefan, cât și a tatălui, Corneliu, acuzat, în plus, că nu a lăsat nicio moștenire copiilor. Orgoliul,
intransigența și demnitatea îl determină pe Ștefan să apere memoria tatălui, vorbind despre pericolele
pe care le presupune orice moștenire, deoarece odată cu averea, copiii moștenesc și calitățile părinților:
„un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate
pentru averea ei, neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua.” Familia întreagă este consternată, cu
excepția unchiului Nae, care este vesel deoarece îl și vede dezmoștenit pe Ștefan, și a Elei, care îl
privește cu emoție și admirație, dovedind solidaritate și aceeași înțelegere superioară a situației:
„Singuri noi riscam, cu voie bună, o moștenire, și ea se dovedea astfel, atât de frumos dezinteresată, ca
să apărăm memoria unui om.”
O altă secvență narativă care ilustrează orgoliul lui Gheorghidiu o constituie relatarea excursiei
de la Odobești. Natură reflexivă și hipersensibilă, bărbatul suferă pentru că are impresia că este înșelat.
Mici incidente, gesturi fără importanță, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în
conștiința protagonistului: „Toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic.”, recunoaște Ștefan,
într-un moment de sinceritate. Nevoia de absolut îl determină să-și analizeze cu luciditate stările și să-
și exagereze suferința. Când, în ajunul plecării, Ela îi pare foarte supărată din pricina întârzierii
domnului G., lângă care stătea la masă, Ștefan își simte orgoliul lezat și trăiește o suferință
catastrofală: „Niciodată nu m-am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta
vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că
ochii ei sunt gata să plângă pentru altul.” Ela apare ca o femeie infidelă, dar trădarea ei nu este
evidentă, ci se constituie dintr-o suită de împrejurări pe care Ștefan le interpretează într-o manieră
proprie. Ea consideră că nu a înfăptuit nimic reprobabil, că nu s-a comportat altfel decât celelalte femei
și că „sensibilitatea imposibilă” a lui Ștefan este aceea care amplifică neînțelegerile dintre ei.
Confesându-se și reînviind întâmplări trecute, Ștefan Gheorghidiu le ordonează, le analizează
cu luciditate, care înseamnă pentru el implicarea profundă în drama existențială. Căsătorit cu una
dintre cele mai frumoase studente, în care crede a fi găsit idealul femeii iubite și aspirând la dragostea
absolută, eroul dorește certitudinea absolută. După primirea moștenirii, viața cuplului se modifică, Ela
manifestând veleități pentru viața mondenă la care acum au acces, iar Ștefan având incertitdini în ceea
ce privește fidelitatea soției sale. Natură reflexivă, conștient de chinul său lăuntric, el adună progresiv
semne ale neliniștii și îndoielilor sale interioare și le disecă cu minuțiozitate. Viața lui devine o tortură,
nu mai putea citi nicio carte, părăsise universitatea. Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflectă în
conștiința eroului („De altminteri, toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic.”). Un element
exterior banal, lipsit de importanță, declanșează reacții interioare, în planul conștiinței, determinând
stări sufletești complexe. Personajul suferă nu doar din orgoliu rănit, din neputință și deziluzie, ci mai
ales pentru că se dedublează, își ascunde frământările, afășând indiferența: „Mă chinuiam lăuntric ca să
par vesel și eu mă simțeam imbecil și ridicol.” Confesându-se și analizându-se, eroul respinge gelozia,
pe care o consideră vulgară: „Nu, n-am fost niciodată gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii.”
Drama iubirii capătă alte dimensiuni prin cealaltă ipostază existențială, a eroului plecat pe front
din același orgoliu al cunoașterii, dar și din sentimentul onoarei, al loialității față de sine. Experiența
războiului constituie pentru Ștefan Gheorghidiu o modalitate de autocunoaștere și de cunoaștere, un
punct terminus al dramei intelectuale. Demistificat, războiul e tragic și absurd, produce modificări în
conștiința lui, drama iubirii rămânând, la un moment dat, departe. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se
simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela, hotărăște să se despartă de ea și să-i lase „tot trecutul”.
În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu
prezintă drama intelectualului, în raport cu două experiențe fundamentale, iubirea și războiul. Ștefan
Gheorghidiu este inadaptatul superior, lucid și hipersensibil, care încearcă să recompună lumea în
funcție de aspirația lui către absolut și care are orgoliul de a renunța la iubirea pentru Ela, care nu mai
coincide cu imaginea pe care și-o făurise despre aceasta.