GAIUS IULIUS PHAEDRUS

Gaius Julius Phaedrus (/ˈfiːdrəs/; Greacă: Φαῖδρος; Phaîdros)

a fost un fabulist roman din secolul I CE și primul versificator al
unei colecții de fabule ale lui Esop în latină. Se cunosc puține fapte
despre el cu siguranță și s-au menționat puțin lucrările sale din
antichitatea târzie. Abia după descoperirea câtorva manuscrise
imperfecte în timpul și după Renaștere a apărut importanța sa, atât
ca autor, cât și în transmiterea fabulelor.
O declarație recentă a puținelor fapte pe care cercetătorii din
trecut au încercat să le deducă din indicii autobiografice date de
Fedru în poeziile sale le-a rezumat astfel: S-a născut în Macedonia,
probabil în Pydna, în jurul anului 15 î.Hr., a venit la Roma ca sclav
și a fost eliberat de Augustus. Probabil că a avut o funcție didactică
între atunci și timpul lui Tiberiu, sub care a apărut prima carte a
poeziilor sale. Concurenții invidioși au interpretat morala unor
fabule ca fiind critică a regimului și a fost judecat de Sejanus,
probabil în momentul căderii acestuia. În prologul celei de-a treia
cărți, îl găsim pe Fedru rugându-l pe un anume Eutih să
mijlocească în numele său. Supraviețuind vremurilor tulburi până
la bătrânețe, posibil sub Caligula și Claudius, a produs încă două
cărți și a murit spre mijlocul secolului I e.n. Cu toate acestea, nu
există dovezi care să susțină acest lucru și anumite fapte intră în
conflict cu relatarea tradițională. Ceea ce avea să spună Fedru
despre sine ar putea fi, la fel de plauzibil, reinterpretat pentru a
demonstra că s-a născut la Roma și și-a petrecut toată viața acolo
ca cetățean liber.
Fedru este acum recunoscut ca primul scriitor care a compilat
cărți întregi de fabule în limba latină, reluând poveștile esopice în
senarii, un contor iambic slab. Datele de compunere și publicare
sunt necunoscute. Cu toate acestea, Seneca cel Tânăr, scriind între
41 și 43 e.n., a recomandat într-o scrisoare adresată liberului lui
VLAD DIANA
CLASA A X-A G
Claudius Polibiu să-i întoarcă mâna către latinizarea lui Esop, „o
sarcină care până acum nu a fost încercată de geniul roman” (Ad
Polybium 8.3). Aceasta sugerează că nu se știa nimic despre opera
lui Fedru la acea dată. La mijlocul anilor '80, Martial îl imita și
menționează umorul său răutăcios (improbi jocuri Phaedri).
Următoarea referință este un omagiu al colegului său fabulist
Avianus de la începutul secolului al V-lea, care pretinde cele cinci
cărți de fabule ca fiind una dintre sursele sale în dedicarea propriei
sale lucrări. Un manuscris din fabulele din Fedru din secolul al IX-
lea a fost descoperit în Franța abia spre sfârșitul secolului al XVI-
lea. Aceasta a fost publicată în 1596 de Pierre Pithou ca. Fabularum
Aesopiarum libri quinque și a fost urmat de încă două ediții înainte
de sfârșitul secolului. Aproape la începutul secolului al XVIII-lea, un
manuscris al episcopului din secolul al XV-lea Niccolò Perotti a fost
descoperit la Parma conținând șaizeci și patru de fabule de Fedru,
dintre care aproximativ treizeci erau necunoscute anterior. Aceste
noi fabule au fost publicate pentru prima dată în 1808, iar
versiunile lor au fost ulterior înlocuite de descoperirea unui
manuscris mult mai bine conservat al lui Perotti în Biblioteca
Vaticanului, publicat în 1831. Savanții și-au dat seama că lucrarea
lui Fedru a servit și ca bază pentru fabula medievală. colecții care s-
au numit Romulus și la începutul secolului al XX-lea cărturarul
suedez Carl Magnus Zander (1845-1923) a reconstruit 30 de fabule
suplimentare din recensiunile lor în proză. Ceea ce a supraviețuit
din cele cinci cărți ale lui Fedru din manuscrisul lui Pithou era de o
lungime inegală și părea să indice că materialul a fost pierdut. Acest
lucru a fost susținut de scuzele din prologul primei cărți pentru
includerea copacilor vorbitori, dintre care nu există exemple în text
care să supraviețuiască, deși a existat unul în apendicele Perotti. De
fapt, doar 59 din 94 din manuscrisul Pithou erau chiar fabule de
animale. Scopul autorului la început a fost să-l urmărească pe Esop
în crearea unei opere care „îl mută la veselie și avertizează cu sfaturi
înțelepte”. Pe măsură ce lucrarea a progresat, totuși, el și-a extins
atenția și a afirmat acum că „rafinează” material esopic și chiar îl
adaugă. În cărțile ulterioare găsim povești despre evenimente
romane mult după epoca lui Esop, cum ar fi „Tiberiu și sclavul” (II.5)

VLAD DIANA
CLASA A X-A G
și „August și soția acuzată” (III.9), precum și răspunsul personal al
poetului la detractori invidioși (IV.21); există, de asemenea, anecdote
în care figurile lui Esop din tradiția biografică ulterioară (II.3; III.3;
IV.5; și articolele 9 și 20 din apendicele lui Perotti). În cele din urmă,
el face o distincție între materie și manieră în epilogul cărții a
cincea, comentând că Scriu în stilul lui Esop, nu în numele lui, Ș i în
cea mai mare parte eu pretind subiectul. O porțiune scurtă pe care
Esop o poate induce, Cu cât scriu mai mult din propria invenție,
Stilul este antic, dar chestiunea este nouă. El își revendică, de
asemenea, un loc în tradiția literară latină prin ecoul unor scriitori
cunoscuți și respectați. Este de observat, totuși, că acolo unde Fedru
și poetul puțin mai devreme Horace au adaptat aceeași fabulă la
teme satirice, au folosit adesea versiuni diferite ale acesteia. În
Horace un corb (cornicula) este subiectul The Bird in Borrowed
Feathers; în Phaedrus este o neagră (graculus). În cazul Calului care
și-a pierdut libertatea, Fedru îl dispută cu un mistreț și Horace cu
un cerb. Nici ei nu sunt de acord în relatarea lor despre Broască și
bou. Horace urmărește povestea găsită în surse grecești; motivația
broaștei este diferită în Fedru și este versiunea sa pe care Martial o
urmează mai târziu. Mai mult, urmând modelul lui Esop, sclavul
înfrânțiat, satira lui Fedru este mai ascuțită și restabilește „funcția
antică a fabulei ca expresie populară împotriva claselor dominante”.
Un alt comentator subliniază că „fabula esopiană a fost o creatură
politică de la primele sale origini, iar Fedru (care a fost modelul La
Fontaine), deși mai deschis subversiv, are pretențiile de a fi primul
poet satiric proletar”.
Fabulele lui Fedru au început în curând să fie publicate ca
ediții școlare, atât în limba originală latină, cât și în traducere în
proză. Începând cu secolul al XVIII-lea au existat, de asemenea,
patru traduceri complete în versuri în limba engleză. Primul a fost
de Christopher Smart în cuplete octosilabice (Londra 1753). Brooke
Boothby, „The Esopean Fables of Phedrus”, au fost incluse în
lucrările sale Fabule și Satire (Edinburgh, 1809) și a folosit, de
asemenea, octosilabe, dar într-un mod mai condensat: Ceea ce Esop
și-a învățat fiarele în greacă, Phedrus în latină i-a făcut să
vorbească: În engleză, eu de la el traduc, Ș i modul său scurt de
VLAD DIANA
CLASA A X-A G
imitare. A fost urmat de reverendul Frederick Toller O versiune
poetică a fabulelor lui Phædrus (Londra, 1854). Acestea au fost
traduse mai difuz în versuri neregulate de cinci picioare metrice și
fiecare fabulă a fost urmată de un comentariu de proză. Cea mai
recentă traducere de P. F. Widdows include și fabulele din
apendicele Perotti și toate sunt redate într-o versiune gratuită a
versului aliterativ anglo-saxon. Versiunile Fedru au fost traduse
individual de către o varietate de alți poeți în diferite limbi. O mică
selecție în diferite forme poetice a apărut în Poezii și traduceri
(Londra 1769) a lui Ashley Cowper (1701–88). Mai erau multe alte
poezii cu stil distinctiv în Fabulele lui La Fontaine; altele urmate de
Ivan Krylov în rusă; Gregory Skovoroda și Leonid Hlibov în
ucraineană; și o colecție mai completă de Volodymyr Lytvynov în
1986.

VLAD DIANA
CLASA A X-A G
Vulpes et aquila
Quamvis sublimes debent humiles metuere,
Vindicta docili quia patet sollertiae.
Vulpinos catulos aquila quondam sustulit
Nidoque posuit pullis, escam ut carperent.
Hanc persecuta mater orare incipit,
Ne tantum miserae luctum importaret sibi.
Contempsit illa, tuta quippe ipso loco.
Vulpes ab ara rapuit ardentem facem
Totamque flammis arborem circumdedit,
Hosti dolorem damno miscens sanguinis.
Aquila ut periclo mortis eriperet suos
Incolumes natos supplex vulpi tradidit

Leo et Mus
Leo laqueo captus est.
Sic irretitus, nullis viribus se explicare potest.
Leo murem rogat,
"O mus, laqueum abrode et me libera!
Tanti beneficii semper memor ero!"
Mus hoc prompte facit:
laqueum abrodit et leonem liberat.
Mus leonem rogat,
"Filiam tuam mihi trade in uxorem!"
Leo non abnuit.
Hanc rem gratam benefactori suo facit.
Leaena, nova nupta, ad virum venit.
Sed leaena murem non videt!
Casu murem pede premit et conterit.
Fabula docet:
Vota moderanda sunt!
Si quaeris plura quam decet,
mortem tuam festinas.
VLAD DIANA
CLASA A X-A G
Lupus et Agnus
Ad rivum eundem lupus et agnus venerant
Siti compulsi; superior stabat lupus
Longeque inferior agnus. Tunc fauce improba
Latro incitatus iurgii causam intulit.
"Cur" inquit "turbulentam fecisti mihi
Aquam bibenti?" Laniger contra timens:
"Qui possum, quaeso, facere, quod quereris, lupe?
A te decurrit ad meos haustus liquor".
Repulsus ille veritatis viribus:
"Ante hos sex menses male, ait, dixisti mihi".
Respondit agnus: "Equidem natus non eram".
"Pater hercle tuus, ille inquit, male dixit mihi".
Atque ita correptum lacerat iniusta nece.
Haec propter illos scripta est homines fabula,
Qui fictis causis innocentes opprimunt.

Vulpes et corvus
Qui se laudari gaudet verbis subdolis,
Fere dat poenas turpi paenitentia.
Cum de fenestra corvus raptum caseum
Comesse vellet, celsa residens arbore,
Vulpes hunc vidit, deinde sic coepit loqui:
O qui tuarum, corve, pennarum est nitor!
Quantum decoris corpore et vultu geris!
Si vocem haberes, nulla prior ales foret.
At ille stultus, dum vult vocem ostendere,
Emisit ore caseum, quem celeriter
Dolosa vulpes avidis rapuit dentibus.
Tunc demum ingemuit corvi deceptus stupor.
Hac re probatur quantum ingenium valet;
Virtute semper praevalet sapientia

VLAD DIANA
CLASA A X-A G
VLAD DIANA
CLASA A X-A G