Sunteți pe pagina 1din 11

TRANSPORTUL PRIN MEMBRANELE CELULARE

Celulele sunt individualizate de membranele celulare, dar membranele


celulare, constituie punţi de legătură între exterior şi interior, în sensul că prin
membrane se produce un transfer intens de substanţe şi energie.
Într-o celulă vie au loc simultan o serie de reacţii indepndente, complexe la care
participă un anumit număr de reactanţi. Structuralizara citoplasmei este dependentă,
major, de topologia câmpului electric intracelular din cauza momentului dipolar al
moleculeor de apă, component fundamental. Variaţiile câmpului lectric sunt date de
ionii dizolvaţi.
În vederea menţinerii unei compoziţii ionice necesare citoplasmei ,s-au dezvoltat
mecanisme de transport transmembranar cu un rol deosebit de riguros, denumit
trasport activ deoarece se realizează prin cuplare energetică cu degradarea enzimatică
a unor compuşi macroergici.
Acest tip de transport activ asigură şi menţine distribuţiile utile ale ionilor de intres.
Astfel, apar gradienţi transmembranari ce dau naştere la o serie de fluxuri pasive ce
tind să-i anuleze .
Membranele celulare asigură homeostazia chimică prin permeabilitata selectivă
pentru ioni şi alte specii micromoleculare cât şi prin mecanisme de transport activ cu
cuplaj energetic.

Clasificarea fenomenelor de transport tranmbranar

În cazul membranei celulare ca fenomene de trasport avem:


A – Transportul pasiv care se realizeză fără consum de energie metabolică, datorită
gradienţilor de concentraţie, de potenţial electric, de presiune şi în sensul lor.
B – Transportul activ care necesită consum de energie metabolică, se face împotriva
gradienţilor prin molecule transportatoare cu proprietăţi enzimatice.
Transportul activ este de mai multe tipuri:
 primar ( cuplat cu reacţie exergonică)
 secundar:
 simport
 antiport
 translocaţia de grup
Clasificarea acestor fenomene de tranport transmembranar se poate face după
mai multe criterii precum dimensiune şi numărul particulelor transportate, suportul
energetic, mecanismul implicat, etc.
Microtransportul şi macrotransportul reprezintă cele două modalităţi de
transfer a substanţelor prin membrană. După sens, macrotransferul poate fi endocitoză
şi exocitoză. Dacă vezicula de endocitoză conţine sau nu material solid acesta se
numeşte fagocitoză sau pinocitoză iar funcţie de dimensiuni macro – sau microcitoză.
Microtransportul reprezintă transportul prin membrană a unor particule individuale:
ioni, micromolecule, apă. Transportul în „bloc” a unor ansambluri moleculare (solide
sau lichide ) cum este cazul fenomenelor de fagocitoză sau pinocitoză reprezintă
macrotransportul. Macrotransportul mai este considerat şi transferul de
macromolecule .
Transportul moleculelor ce nu pot trece prin canalele ionice, prin matricea
lipidică, nefiind solubile, cum sunt zaharurile foarte importante pentru metabolismul
celular, reprezintă un proces de „difuziune facilitată”.
A. Transportul Pasiv

Acest tip de transport include difuzia ionilor şi a moleculelor prin membrană, are
loc în sensul gradientului electro –chimic sau de presiune, fără consum de energie
metabolică.
Acest tip de pransport este în esenţă un proces de difuziune prin membrană. Rat de
difuziune prin membrană este proporţional cu temperatura absolută, gradientul de
concentraţie şi coeficientul de permeabilitate, determinat la rândul său de coeficientul
de partiţie între membrană şi mediu.
În cazul subsatnţelor lipofile acestea difuzeză uşor prin bistratul lipidic iat cele
hidrofile utilizeză diverse căi hidrofile. Funcţie de rata de transfer şi creşterea
selectivităţii, precum şi pe baza diferenţelor structurale, căile hidrofile se pot clasifica
în pori, canale şi transportori. Porii şi canalele reprezintă structuri proteice care
delimitează căi apoase transmembranare. Canalele sunt bariere de permeabilitate şi
selectivitate. În cazul difuziunii pe căi preferenţiale, difuzia se numeşte facilitată, în
opoziţie cu difuzia simplă.
Transportul pasiv este de fapt un proces de difuziune prin membrană. In general
rata de difuzie printr-o membrană este proporţională cu temperatura absolută,
gradientul de concentraţie şi coeficientul de permeabilitate, determinat la rândul său
de coeficientul de partiţie între membrană şi mediu. Substanţele lipofile difuzează
uşor prin bistratul fosfolipidic, iar cele hidrofile utilizează diverse căi hidrofile. In
sensul scăderii ratei de transfer şi al creşterii selectivităţii, precum şi pe baza
diferenţelor structurale, căile hidrofile pot fi clasificate în pori, canale şi transportori.
Porii şi canalele sunt structuri proteice care delimitează căi apoase transmembranare.
Canalele prezintă bariere de permeabilitate şi de selectivitate, unele din ele operate
chimic sau electric. Difuziunea transmembranară pe căi preferenţiale specifice se
numeşte facilitată, în opoziţie cu difuziunea simplă. Difuziunea apei prin membrană
se numeşte osmoză. Presiunea osmotică este egală cu presiunea care aplicată în
compartimentul cu osmolaritate mai mare poate împiedica osmoza. Osmolaritatea
unei soluţii este numărul total de particule aprţinând substanţelor dizolvate raportat la
numărul lui Avogadro şi la volumul soluţiei.
In cazul transportorilor, transferul de substanţă presupune legarea acesteia de
proteina transportoare pe o faţă a membranei, o anume modificare conformaţională a
acesteia (flip-flop, ping-pong, situsuri succesive de legare), şi eliberarea substanţei
transportate pe cealaltă faţă a membranei. După numărul de specii moleculare
transferate pentru un ciclu transportor, există uniport şi cotransport. Acesta din urmă
se numeşte sinport dacă transferul este în acelaşi sens şi antiport dacă sensul
transferului este opus.
În acest tip de transport transferul se realizează pâna la momentul când energia
potnţială totală în cele două compartimente ajunge la aceeaşi valoare şi astfel
diferenţa dintre energiile poteţiale este zero.
Din cadrul fenomenelor de transport pasiv prin membrană avem:
1. difuzia simplă – pentru molecule mici hidrofobe
2. difuzia prin canale ionice - pentru partticule încărcate
3. difuzia facilitată – pentru molecule mari hidrofile prin molecule transporatoare
cu rol enzimatic
4. osmoza – se referă la solvent (datorită gradientului de presiune); presiunea
osmotică indică presiunea care aplicată în compartimentul cu osmolaritate mai
mare poate împiedica osmoza; osmolaritatea unei soluţii reprezintă numărul total
de particule aparţinând substanţelor dizolvate raportat la numărul lui Avogadro şi
la volumul soluţiei.

1. Difuzia simplă
Difuzia simplă se datorează agitaţiei termic a moleculeor, în sensul gradienţilor de
concentraţie, descrisă de legile lui Fick şi adaptate transportului prin membrană.
În acest caz mecanismele de difuzie, datorită structurii de strat bilipidic al
membranei celulare, vor fi diferite pentru următoarele particule:
- hidrofile – ioni şi molecule polare
- hidrofobe – nepolare
Pemeabilitatea membranei este determinată de proprietăţile stratului bilipidic
şi de caracteristicile particulei.
Astfel, zona internă fiind hidrofobă , o anumită particulă trebuie să străbată
zona hidrofilă , să pătrundă în zona hidrofobă, pentru a trece de pe o faţă pe
alta a membranei şi astfel mecanismele de difuzie sunt diferite pentru
particulele hidrofile ( ioni şi molecule polare) şi paticulele hidrofobe
(nepolare) – particule hidrosolubil şi liposolubile.
În cazul unei substanţe solubilitatea este diferită în mdiul apos şi membfană.
Coeficientul de partiţie solvent – apă -β reprezintă raportul dintre solubilitatea
unui solvent şi solubilitatea în apă.
Dacă în soluţie avem o concentraţie C, pe intefaţa soluţie – membrană (δ –
grosimea mmbranei) ea are valoarea: C m = β ⋅ C
În acest caz prima lege a lui Fick devie:
∆C
J = −D m ; ∆C m = β ⋅ C1 − β ⋅ C 2 unde C1>C2 astfel
δ
β( C1 − C 2 ) D ⋅β
J = −D m ⋅ ; J = − m ( C1 − C 2 ) iar raportul
δ δ
Dm ⋅β
= P - acest reprezintă coeficientul de permeabilitate membranară
δ
pentru substanţa respectivă
În cazul transportului unui ion din mediul apos trebuie efectuat un lucru
mecanic care este cu atât mai mare cu cât raza particulei e mai mică şi sarcina
mai mare.
Membrana este o barieră în calea difuziei ionilor deci transportul lor prin
membrana celulară nu poate avea loc prin difuzie simplă ci prin mecanisme
specializate care înlătură bariera energetică.
Macroionii nu pot difuza prin membrană datorită sarcinii elctrice şi
dimensiunii mari.
Pentru moleculele hidrofob( hidrofobe), permeabilitatea membranei este cu
atât mai mare cu cât dimensiunea particulei este mai mică ( stratul dublu
lipidic are o structură relativ compactă).
Astfel, prin difuzie simplă,pot traversa membrana doar moleculele mici
nepolare.
2. Difuzia prin canale

În cazul substanţelor ionizate care nu sunt liposolubile, trecerea lor prin membrană
se realizează prin structuri proteice specializate care străbat membrana pe toată
grosimea ei şi creează astfel căi de trecere pentru ioni şi formând canale. De regulă,
canalele permit trecerea ionilor în ambel sensuri, direcţia fiind impusă de gradientul
electro – chimic. De asemenea canalele prezintă de obicei selectivitate. Acest canal nu
trebuie privit ca un simplu tub ci ca un organ cu structură şi funcţii complexe.
Canalele selective ionice sunt structuri specializate în transportul diferitelor specii
ionice: Na+,K+,Ca++,Mg++,H+,etc. Prin faptul că distribuţiile ionice în citoplasmă sunt
extrem de importante pentru structuralizarea şi funcţionarea acesteia, canalele ionice
sunt prevăzute cu subunităţi care acţionează ca snzori, filtre şi porţi în aşa fel ăncât
probabilitatea trecerii altor hidroelectroliţi decât cei care trebuie, să fie cât mai mică.
Pentru diferite specii ionice, selctivitatea canalului depinde de bariera energetică de
legare a ionului de canal.
În momentul transportului se formează un complex între enzima transportatoare şi
ionul transportat ( canalul ionic).
Funcţionalitatea este descrisă de cinetica Michaelis– Menten:
Formula din carte

Unde: S1 şi S2 reprezintă concentraţia ionului în cele două compartimente


- constanta de viteză k+ ce exprimă bariera energetică de legare a
ionului de canal
- bariera energetică de translocare a ionului pe cealaltă faţă
exprimată prin k
- S reprezintă substratul

Eficacitatea transportului prin canale este deosebit de mare, printr-un singur canal pot
trece 106-108 ioni/s.
Se poate bloca orice tip de canal prin diferite toxine: exemplu tetrodotoxină sau
saxotoxină pentru canalele de sodiu şi tetraetil – amoniu pentru canalelecontrolate
lelctric şi cele de potasiu.
Prin modificarea conformaţională a proteinei canal se realizează deschiderea sau
închiderea canalului. Deschiderea sau închidera canalului poate fi realizată:
- chimic prin molecule care se leagă specific la proteina canal
- electric, prin modificarea potenţialului membranar
- prin alte mecanisme ( canale sensibile la presiune)

Grupările polare sensibile la modificări de potenţial membranar pot controla electric


canalele. Are loc un transfer de sarcini, în acet caz, ce implică apariţia unui curent de
poartă care este de 1000 de ori mai mic decât curentul ionic prin canal.
Am specificat că există o selectivitate deci o difuzie diferenţiată a speciilor de ioni. În
cazul cationilor, canalele, mult mai frecvente decât pentru anioni, au la intrare sarcini
negative ce resping anionii. În cazul ionilor de acelaşi semn, selectivitatea se
realizează prin dimensiune şi prin alte mecanisme.
Pentru ionii sodiu, modul în care se realizează selectivitatea nu este complet elucidat,
pare a fi legat de o asociere apecifică între pereţii canalului şi o moleculă de apă de
hidratare. Deorece are loc trasportul de specii ionice ( sacrcină electrică) se defineşte
1
conductanţa canalui ( inversul rezistenţei electrice g = ; ca unitate de măsură în
R
S.I. 1S =Ω-1). Conductanţa canalului deschis, are valoare constantă iar pentru o
porţiune de membrană valoarea este dată de produsul dintre conductanţa unui canal
izolat şi densitatea canaleor deschise. Conductanţa unui canal reprezintă de fapt
echivalentul electric al permeabilităţii ei pentru o anumită specie ionică.
Astfel, prin procesul de difuzie prin canale are loc transportul particulelor
încărcate.

3. Difuzia facilitată

În cazul moleculelor mari hidrofile, cum sunt de altfel mulţi factori nutritivi necesari
celule, acestea nu pot traversa membrana nici prin difuzie simplă şi nici prin difuzie
prin canale. Intevine un trasport mediat de o moleculă transportatoare, mecanism
numit difuzie facilitată.
Se întâlneşte uneori şi transport ionic prin difuzie facilitată.
În acest caz, fluxul creşte mai lent la început, apoi mai rapid decât în cazul difuziei
simple, pentru ca la difernţe mari de activitate să przinte saturaţie. Fenomenul de
difuzie facilitată creşte viteza de transfer datorită liposolubilităţii. Fenomenul implică
o moleculă relativ mare ce fixează oarecum specific solvitul şi îl recunoaşte.
Există situaţii în care fluxul nu mai este proporţional cu diferenţa de activitate
chimică.
Acest tip de transport poate fi tratat analog cineticii Michaelis – Menten potrivit
căreia procesul decurge în două etape: în prima se formează complexul enzimă –
substrat iar în a doua se scindează produşii de reacţie cu eliberarea catalizatorului.
Analogia poate fi făcută deoarece proteina transportatoare are situsuri specifice de
legare a substratului.
Viteza de transfer este maximă atunci dând toate siturile de legare au fost ocupate.
Fiind un proces de transport pasiv deplasarea are loc de la concentraţie mare la
concentraţie mică fără aport de energie din partea celulei.
Prin difuzie facilitată se transportă molecule ce nu pot trece nici prin canale ionice,
nici prin matricea lipidică, nefiind liposolubile, aşa cum este cazul unor zaharuri
foarte importante pentru metabolismul celular.

Desenul din carte pag 70 – dr.Popescu

Molecula transportatoare recunoaşte molecula ( ionul) pentru care este specific şi o


introduce în celulă în sensul gradientului electrochimic.
Eficienţa acestui tip de transport este mai mică decât a celui prin canale dar este cu un
ordin de mărime mai eficint decât difuzia simplă.
Difuzia facilitată se poate realiza prin intermediul unor molecule cunoscute sub
numele de ionofori şi care sunt de două categorii: transportori difuzibili ( cărăuşi) şi
molecule formatoare de pori ( canale) prin care se poate realiza difuzia. Cărăuşul este
un peptid ciclic cu mare afinitate pentru un anumit ion în partea sa internă şi mare
afinitate pentru lipide la exterior. Din acest motiv el ia ionul din compatimentul unde
se află în concentraţie mai mare şi îl transportă pe cealaltă faţă unde concentraţia este
mai mică.
O substanţă care inclusă în membrana celulară permite translocarea ionilor de pe o
faţă pe alta a membranei ( canal sau transportor) poartă numele de ionofor.
Ionoforii produşi de microorganisme sunt antibioticeleşi constituie arme de apărare
împotriva altora, anihilându-le potenţialul transmembranar. Ionofori de tipul canal
sunt şi filipina, nistatina şi amfotericina B, care se inserează formând pori numai în
membranele care conţin steroli. Acţiunea lor antibiotică se bazează pe marea afinitate
c o au pentru colesterol. Antibioticul se autoinseră în membranele ce conţin mai mult
colesterol realizând un por larg şi neselectiv. Porii suplimentari cresc foarte mult
transportul ionic pasiv care nu mai poate fi compensat de cel activ. De aceea aceste
substanţe sunt utilizate în practica medicală ca antifungice.
În cazul transportului de apă, respectiv a protonilor, acest se realizează atât prin
difuzie simplă cât şi prin canale, permeabilitatea membranei pentru apă fiind mult mai
mare.
Astfel, prin fenomenul de difuzie facilitată se transportă moleculele mari hidrofile.

B. Transportul activ

Transportul unor substanţe prin membrane constituie o modalitate de


permeaţie cu adevărat specifică celulelor vii, împotriva „gradienţilor” de concentraţie,
potenţial electric sau presiune osmotică, adică în sens invers tentaţiei entopice de
anulare a acestor gradienţi, tendinţă dictată de principiul al doilea al termodinamicii.
Transportul transmembranar al unor substanţe împotriva gradientelor fizice,
precum şi menţinerea unor inegalităţi de concentraţie ionică (de exemplu, pentru
sodiu şi potasiu) nu pot fi explicate decât dacă se ia în considerare existenţa unor
mecanisme de transport activ („pompe"). Aceste mecanisme, care se realizează cu
consum de energie metabolică, pot interveni fie accelerând deplasarea de-a lungul
unui gradient., fie diminuând sau chiar suprimând efectul gradientelor electro-
chimice.
In funcţie de modul în care se realizează şi se utilizează energia necesară,
transporturile active pot fi de două tipuri: transportul activ primar şi transportul activ
secundar (cotransportul electrogen).
Transportul activ se realizează evident numai de către transportori proteici şi
poate fi primar sau secundar, după cum proteina transportoare prezintă sau nu
activitate ATP-azică proprie. Transportul activ secundar este întotdeauna cotransport,
una din substanţe fiind transportată activ pe baza gradientului pentru o alta. Consumul
de energie este indirect, realizându-se la nivelul unui transportor activ primar ce
menţine gradientul menţionat, necesar pentru funcţionarea celui secundar.
Numai prin impulsionarea moleculelor transferate de către metabolismul celular
este posibil un astfel de transpor împotriva gradienţilor diferitelor mărimi (uphill
transport), adică acest proces poate să aibă loc numai prin cuplarea sa energetică cu
reacţii biochimice exergonice (donoare de energie liberă).
Intervenţia metabolismului celular în realizarea unui astfel de transport, a
determinat să i se atribuie acestui tip de transport adjectivul de „activ”.
Orice ţesut este format din celule şi dintr-un lichid interstiţial care le scaldă.
La răndul ei, celula cuprinde lichidul intercelular, citoplasma şi organitele celulare.
Limita dintre mediul intra şi extracelular este reprezentată de membrana
celulară (membrana plasmatică) având o grosime de circa 7,5nm. Organitele celulare
sunt şi ele separate de citoplasmă printr-o membrană.
Fenomenele de transport activ prin membrană sunt:
- transport activ primar (exemplu pompa de Na+/K+)
- transport activ secundar:
 simport
 antiport
- translocaţie de grup

Transportul activ primar

S-a demonstrat experimental că în repartiţia extrem de inegală a ionilor intra şi


extracelular, intervine un mecanism complex numit transport activ. În esenţă, trecerea
– transportul unei substanţe la nivel membranar se produce ca efect a celor două grupe
de fenomene: transport activ şi transport pasiv.
Ca urmare a faptului ca mecanismele moleculare intime ale transportului activ
de mediu nu sunt perfect cunoscute şi pentru a se da o imagine globală dar sugestivă a
acestui proces se compară transportul activ cu activitatea unei „pompe ” aspiro-
respingătoare.
Transportul activ primar se caracterizează prin faptul că utilizează direct ATP
in vederea transportului, care este realizat cu ajutorul unor ATPaze specifice fiecărei
specii ionice sau molecule transportate. Este din nou vorba despre structuri
moleculare proteice cu zone hidrofobe care traversează membrana. Hidrolizand ATP,
aceste structuri eliberează energia necesară unor transconformâri generate prin
fosforilare.Transconformările mobilizează substratul spre fata opusă a membranei.
Aici procesul se inversează prin defosforilare, urmată de trecerea ciclica într-o a doua
configuraţie,aptă sa asigure transportul altui substrat in sens invers.

Transportul activ se produce împotriva gradientului electrochimic. Pentru a


efectua un transport activ, celula trebuie să învingă acest gradient, deci să consume
energie.
Pentru a sugera faptul că fenomenul se produce cu consum de energie, Ussing
a introdus noţiunea de „pompă”. Cel mai răspândit sistem de transport activ este
pompa de Na+K+.
Existenţa unui astfel de transport este foarte naturală dacă ţinem cont de distribuţia
asimetrică a ionilor de pe o parte pe alta a membranei.
Această asimetrie este ameninţată în permanenţă de fluxurile pasive. Se înţelege că
dacă transportul activ ar fi blocat atunci ar fi doar fenomene de transport pasiv care
duce sistemul la echilibru, deci la egalarea concentraţiilor ionice şi deci la o diferenţă
de potenţial nulă adică la moartea celulei.
Astfel, acţionează o serie de mecanisme care în mod activ ( consum energetic
metabolic) pompează ionii împotriva diferenţelor de concentraţie transmembranare.
Aceste mecanisme, cum am menţionat anterior, au primit denumirea de pome ionice.
Ca exemplu: pompa de Na+/K+ - se asigură existenţa unor fluxuri active de Na+ şi K+
care contrabalansează efectul fluxurilor pasive de Na+ şi K+.
O serie de constatări relevă faptul cî acest tip de transport este activ:
- temperatura influenţează acest transport; prin scăderea temperaturii se constată că în
celulă se acumulează 24 Na + , iar prin spaţiul interstiţial 42 K + , micşorează viteza
reacţiilor metabolice exergonice, care furnizează energie pompelor ionic. Scăderea
temperatura influenţează mai puţin transportul pasiv.
- acest transport se face cu consum de ATP , compus macroergic; pompele ionice
consumă peste o treime din necesarul energetic al celulei.
- este influenţat de către o serie de factori chimici care inhibă metabolismul celular;
- cum am specificat anterior, în cazul în care fluxurile active se anulează intervine
moartea celulei.
Figura 527 pag.80 Popescu

Transportul activ primar se realizează prin intermediul pompei ionice – proteină


transportoare cu rol enzimatic. Ea leagă ionul respectiv pe o parte a membranei şi
suferind modificări conformaţionale, îl transferă pe cealaltă parte, unde îl eliberează.
Reacţia de transfer, endergonică, e cuplată cu o reacţie exergonică, de obicei hidroliza
ATP în ADP şi Pi (fosfat anorganic).

Pompa de Na+ şi K+

În acest studiu trebuie să se ţină cont de o serie de fapte experimentale:


- există blocanţi specifici ai transportului fiecăruie din cei doi ioni
ceare nu afectează transportul celuilalt.
- se poate bloca aproape complet transportul activ prin intermediul
unor compuşi gamma de tipul oabaină, digitonina, digitoxina
( inhibă proteina transportatoare ATP – aza.
- Atp –aza membranară devine activă atunci când concentraţia
citoplasmatică de Na+ depăşeşte un prag critic şi/sau cea de K+ coboară
sub o anumită valoare de prag.
- Pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată se transportă spre exterior 3
ioni de4 Na+ şi spre interior 2 ioni de K+

Pompa ionică a fost identificată, prin tehnicide biofizică şi biochimie, ca fiind


responsabilă de transportul activ de K+ şi Na+ şi este o proteină-enzimă şi anume:ATP
–aza Na+-K+ specifică.
Imagine

Procesul are loc astfel:

- pompa ionică transportă Na+ din interiorul celulei unde concentraţia este
mică spre mediul extracelular unde concentraţia lui este mai mare şi ia K+ din mediul
extracelular unde concentraţia este mică si îl aduce în celulă undeconcetraţia este
mai mare ( în sens contrar gradientului de concentraţie)
- enzima transportoare ATP-aza Na+/K+ specifică are două stări
conformaţionale:
- x cu locuri de legare pe faţa internă a membranei
- y cu locuri de legare pe faţa externă a membranei

Starea X prezintă afinitate pentru Na+ şi în prezenţa ATP → complexul X-ATP-3Na+

Na+ legat determină hidroliza ATP determinând eliberarea de ADP şi fosfolitarea


enzimei rezultă complexul X-Pi-3Na+.
Starea conformaţională Y nu mai are afinitate la Na+ eliberându-l în
exteriorul membranei dar prezintă afinitate pentru K+ şi rezultă complexul → Y-Pi-
2K+.
Legarea potasiului determina defosforilarea enzimeii cu eliberare de
Pi( fosfat anorganic) şi o nouă transformare configurată în forma X.
K+ este astfel transferat pe faţa internă a membranei şi eliberat.
Astfel se închide ciclul în care transportul a 3 ioni de Na+ spre lichidul
interstiţial şi a doi ioni de potasiu spre mediul intracelular e cuplat cu hidroliza unei
molecule de ATP în ADP şi Pi ceea ce furnizează energie metabolică necesară.
Modul specific de cuplare a reacţiei e complet elucidat.
Reacţia exergonică de hidroliză a ATP cuplează transportul ionilor de Na+ şi
K+ împotriva gradientului de concentraţie asigurând o concentraţie bine determinată a
ionilor pe cele două feţe ale membranei; se menţine astfel o diferenţă de potenţial şi
un flux ionic ce se opune celui pasiv, plasând sistemul intr-o stare staţionară de
entropie mică.
Ca inhibitori ai pompei avem
- onaboina csre inhibă fosforilarea şi defosforilarea enzimei
- vanadotul în locul Pi, dar nu mai disociază şi inhibă pompa.
Ca structură enzima cuprinde două perechi de lanţuri polipeptidice, numite α
şi β:
- α – cu 7 segmente transmembranare
- β – cu un segment transmembranar.
Exemple de pompe:
• pompa de H+/K+ din mucoasa gastrică ( structura sa
specifică este similară pompei de Na+/K+; în condiţii normale stoichiometria
pompei corespund uni transport de doi protoni contra a doi ioni de potasiu la
hidroliza unei molecule de ATP dar stoichiometria variază funcţie de difernţa de
Ph şi astfel pot fi transportaţi trei protoni până la un raport al concentraţiilor de
104; la un gradient de concentraţie foarte mare este pompat doar un singur proton).
• pompa de H+( există şi o altă categorie de ATP –aze,
numite F – ATP –aze activate de protoni şi în care sinteza ATP-ului este cuplată
cu transportul de protoni în sensul gradientului electro – chimic, stabilit la rândul
lui, prin cuplarea deplasării protonilor cu circulaţia electronilor pe un lanţ
transportor).
• pompa de protoni activaţi de lumină ( la fiecare ciclu,
un proton e dislocat prin membrană, din interior spre exterior, creându – se astfel
un puternic gradient electrochimic al protonului; această energie electro – chimică
este folosită de un antiport proton/Na+, prin care sodiul este scos din celulă –
protonii reintră în celulă în sensul gradientului menţinut de pompă)
O caracteristică a pompelor ionice este reversibilitatea acestora: în condiţii în care se
induc diferenţe mari de concentraţie ( ce depăşesc capacitatea lor de transport activ)
ele îţi inversesză fincţia, ionii difuzează în conformitate cu gradienţii existenţi, iat
pompa sintetizează ATP din ADP şi Pi din acest motiv asemena enzime se numesc
ATP-sintetizate. – Popescu

Electrogenicitatea pompelor
Transportul activ al celor doi ioni este cuplat, fiind realizat de o ATP-ază
membranară specială, numită şi pompă de sodiu. Pentru fiecare ciclu conformaţional
ea expulzează 3 ioni de sodiu şi introduce doar doi ioni de potasiu, fiind deci
electrogenă, cu efect hiperpolarizant faţă de valoarea calculată teoretic pentru
potenţialul de repaus. Activitatea pompei fiind dependentă de concentraţia sodiului
intracelular, ea va participa la fenomenul de repolarizare.
Prin faptul că are loc o deplasare de sarcini electrice de pe o parte pe alta a
membranei putem, deci vorbi de un curent electric în cazul pompei de Na +/K+ se scot
din membrană trei ioni de sodiu şi se introduc doi ioni de potasiu). Intensitate
curentului transmembranar depinde de o serie de factori precum:
• numărul de sarcini elementare transportate la fiecare ciclu al pompei;
• numărul pompelor din membrana celulară;
• numărul de cicluri efectuat pe unitate de timp (turnover-ul pompei);
• valoarea sarcinii elementare;
Exemplu: la un turnorver al pompei de Na+/k+ de circa 175/s la 37°C → I = 10-
15
Amperi .

Transportul activ secundar

Transportul activ secundar, numit şi transport activ cuplat, reprezintă cuplarea


sa cu transportul activ realizat de pompele ionice. Acest tip de transport este întâlnit în
apropape toate ţesuturile epiteliale cum ar fi cel intestinal şi renal.
Transportul activ secundar sau cotransportul electrogen se realizează cu
ajutorul unor transportori care permit fixarea simultană a două specii diferite de
molecule, transportându-le în aceeaşi direcţie (cotransport sau sinport). Fixarea
simultană reprezinta condiţia de bază a acestui mecanism. Cu excepţia unor sisteme
găsite celulele drojdiei de bere, toţi cotransportorii utilizează, în calitate de al doilea
ion, ionul de Na+. Toate celulele prezintă un gradient mare de concentraţie a Na+
dirijat spre interior, ca urmare a activităţii permanente a Na+/K+-ATPazei. In
consecinţa, ionii de Na+ tind să difuzeze permanent spre interiorul celulei. Fiind
cuplaţi cu alţi ioni pe cotransportor, ionii de Na+ se deplasează spre interiorul celulei,
în timp ce ionul cotransportat este adesea pompat impotriva unui gradient de
concentratie.Energia rezulta din gradientul de Na+,consecinta indepartata a
consumului de ATP.
Se referă la transportul unei substanţe împotriva gradientului de concentraţie,
cuplat cu transportul altei substanţe în sensul gradientului ei,gradient menţinut prin
transportul activ primar.
În funcţie de sensul fluxurilor:
a. antiport – (contratransport)- sensuri contrare pentru substanţele transportate
b. simport – în aceleaşi sens pentru substanţele transportate

a. Antiportul Na+/Ca++

• Asigură o concentraţie scăzută de calciu intracelular


• La fiecare ion de Ca scos din celulă (împotriva gradientului de concentraţie)
suntintroduşi trei ioni de sodiu (în sensul gradientului).
• Antiportul Na+/Ca++ este electrogenic: unui ion de Ca++ scos din celulă (două
sarcini) îi corespund trei ioni de Na+ introduşi (trei sarcini); la fiecare ciclu apare
un flux net de sarcină pozitivă, ceea ce determină apariţia unui potenţial
electrochimic diferit de zero.

Simportul:
• Enzima transportoare leagă pe aceeaşi parte a membranei două substanţe;
modificarea conformaţională a proteinei, care permite transformarea pe cealaltă
parte a membranei are loc numai după legarea ambelor substanţe. Una e
transportată impotriva gradientului de concentraţie, cealaltă în sensul gradientului,
gradient menţinut prin transportul activ primar.
• Simportul Na+/glucoză este important în elaborarea urinei
• În acest caz, glucoza este neutră dar sodiu transportă sarcină pozitivă astfel ca
acest transport este electrogenic şi stabileţte o duferenţă de potenţial diferit de
zero.
• Cotransportul Na+-cuplat poate asigura introducerea a numeroşi compuşi în
interiorul celulei împotriva gradientelor de concentraţie Acest tip de cotransport
poate fi elctroneutru când numărul sarcinilor de semn opus este egal, dar poate
deveni electrogen, determinând modificări de potenţial transmembranar, când apar
asimetrii. De exemplu, în cazul cotransportului de Na+/glucoza, la fiecare
moleculă de glucoza transportată împotriva gradientului de concentraţie spre
interior, mediului intracelular ii este adăugată o sarcină pozitivă suplimentară,
generând starea de dezechilibru electro-chimic, denumită şi depolarizare.
Cotransportorul implicat a fost donat şi structurile sale primară şi secundară sunt
cunoscute .

Figura de la pagina 235 Dimoftache

Translocaţia de grup

Există solviţi care sunt transportaţi printr-un mecanism diferit : formarea unei
legături covalente între solvit şi un constituient membranar şi care se regăsesc într-o
formă chimică diferită după transport. Este cazul translocaţiei de grup.
Astfel prin toate aceste mecanisme de transport pasiv şi activ se realizează
schimburile dintre mediul extracelular şi intracelular şi astfel se menţine activitatea
celulară.