Unificarea Italiei și a Germaniei:

Asemănări și Deosebiri

Ex 3 pag 153
Secolul al XIX-lea s-a evidențiat în istorie ca veacul formării națiunilor, în această
perioadă realizându-și uniunea mai multe state din Europa Centrală. Ultimele două mari
popoare vest europene care și-au încheiat procesul de consolidare națională și
teritorial statală, au fost italienii și germanii.
În procesul de unificare, Italia, atât cât și Germania, întâlnesc mai multe premise
comune. După reprimarea revoluției de la 1848-1849, ambele state rămân fărâmițate.
Cu toate acestea, economia progresa, creștea rolul burgheziei și a conștiinței de neam,
conducând la perceperea necesității de a forma un stat unitar.
Revoluţia de la 1848 cuprindea şi spaţiul peninsular, însă Austria deţinea
suficiente resurse pentru a înăbuşi visul italian de unificare. Înfrângerea regelui
Piemontului, Carol Robert, şi victoria trupelor austriece aveau să amâne realizarea
unirii. În timpul revoluţiei avea să se facă remarcată activitatea tot mai frecventă a
publicistului Camillo Benso, conte di Cavour, care prin ziarul său „Risorgimento” avea
să însufleţească lupta pentru unitate.
Însă, în așa condiții critice, economia continuă să evolueze. Sporesc numărul
întreprinderilor textile și metalurgice, cu deosebire al filaturilor de mătase, se
intensifică procesul de construcție a căilor ferate și a porturilor. Astfel se formează
premisele economice ale Unificarii Italiei.
După înfrângerea revoluției din 1848, în Germania au rămas 34 de monarhii și 4
orașe libere. În statele germane s-a început o puternică mișcare națională care insista
ca regele Prusiei să se amestece în conflictul franco-italo-austriac din 1859. În țară se
formau organizații patriotice, care revendicau unificarea Germaniei. Cele mai
puternice state germane, Prusia și Austria, își reclamau exclusivitatea în realizarea
acestei sarcini.
Cele 2 procese unificatoare - italian și german - au avut în frunte trei oameni de stat:
Camillo Benso Conte di Cavour, Giuseppe Garibaldi și Otto Eduard Leopold von
Bismarck. Toți au știut să-și pună în serviciul cauzei naționale întreg arsenalul de
abilități, de lideri politici și erudiți diplomați, asigurând astfel, succesul unificării celor
două state europene.
Din perspectiva lui Cavour, singurul mijloc de a nu se lăsa înconjurați de
Garibaldi era lupta îndrăzneață cu el, de a nu-i lăsa monopolul ideii (de unificare a
Italiei), care exercita o fascinație irezistibilă asupra maselor populare, și citez ,,
...evenimentele sunt mai puternice decât oamenii”.
 Însă, Otto Eduard Leopold von Bismarck vedea întreaga situație într-o metodă
mult mai diferită decât cea a politicianului italian. Acesta era de părere că ,, ...problemele
mari ale epocii nu se mai decid prin discursuri și prin hotărârea majorității… ci prin
foc și sabie”.
Spre deosebire de căile unificării aplicate în spațiul Italian, este destul de vizibilă
existența unei diferențe majore. În timp ce italienii încercau sa înfăptuie unificarea în mod
pașnic, Bismarck și-a propus să facă unirea sub egida Prusiei, prin foc și sabie. Chiar
dacă metodele folosite au fost diferite, au reușit să-și atingă scopul propus de la
început.
Etapele unificării celor două state europene, sunt unele destul de asemănătoare, fiind
faptul că au fost realizate în aceeași perioadă de timp. În Italia, procesul începe cu trei
ani mai devreme decât cel de unificare a
Germaniei (care înaintează în 1862). Cu toate acestea, unificarea Germaniei cunoaște
mai multe etape în realizarea sa:
● 1862 - Bismarck devine prim-ministru al Prusiei;
● 1864 - Războiul cu Danemarca;
● 1866 - Războiul cu Austria;
● 1870 - Războiul cu Franța;
● 1871 - Proclamarea Imperiului German.
În același timp, Italia întâlnește mai puține stadii de unificare, dintre care putem
observa că a fost realizată mai mult pe cale diplomatică în comparație cu cea a
Germaniei:
● 1859 - Războiul franco-sardo-austriac;
● 1860 - Campania ,,Miei“ lui Garibaldi;
● 1861 - Victor Emanuel al II-lea a proclamat la Torino Regatul Italian;
● 1871 - Roma devine capitala Italiei.
Cu privire la forma de organizare a celor două state, Italia a devenit un regat care a
existat până în 1946, și a fost primul stat italian care a inclus întreaga Peninsulă Italică
de la căderea Imperiului Roman. La rândul său Germania devine un imperiu,
desființându-se la 11 august 1919.
În concluzie pot menționa că statele Italiene și Germane din Europa
Centrală au trecut prin etape asemănătoare, dar și deosebiri. Astfel Italia se proclamă
un regat, iar Germania un imperiu, care va reuși să schimbe raportul de forțe în
Europa, și mai apoi în lume.
 Ex 4 pag 153
Unificarea Germaniei s-a făcut sub conducerea Prusiei prin „fier şi sânge”. Un rol
important l-a avut primul-ministru al Prusiei, Otto von Bismarck, prin întărirea armatei
şi acţiuni diplomatice.
Apoi au avut loc trei mari războaie. Primul a fost războiul cu Danemarca în 1864 când
Prusia aliată cu Austria a învins şi a obţinut provinciile Schelswig şi Holstein. În urma
obţinerii acestor provincii au apărut neînţelegeri între Austria şi Prusia în legătură cu
administrarea provinciilor şi atunci în 1866 a izbucnit războiul cu Austria. În acesta
Prusia aliată cu Italia a învins Austria. Cea mai importantă bătălie s-a dat la Sadova în
1866. În urma victoriei Italia obţinut Veneţia, Prusia a ocupat statele germane aliate cu
Austria, dar Bismarck nu a permis ocuparea Vienei, menajând onoarea Austriei şi a
fost desfiinţată Confederaţia Germană.
În 1867 s-a format Confederaţia Germană de Nord, condusă de regele Prusiei, care era
compusă din state protestante şi patru state catolice din sud au refuzat să intre în ea,
menţinând doar o alianţă defensivă cu celelalte state germane. Otto von Bismarck a
socotit necesar declanşarea unui război împotriva unui duşman tradiţional, Franţa,
pentru a dezvolta sentimentul naţional german şi pentru a estompa deosebirile
confesionale dintre nord şi sud.
În 1870 Bismarck a publicat „depeşa de la Ems”, iar în urma publicării acesteia Franţa
a declarat război Prusiei. În anii 1870 – 1871 statele germane au înfrânt Franţa, iar în
ianuarie 1871 monarhii germani l-au proclamat la Versailles împărat al Germaniei pe
Wilhelm I, regele Prusiei, iar Otto von Bismarck a devenit cancelar al Germaniei. Tot
în 1871 s-a încheiat pace între Germania şi Franţa, Franţa cedând Germaniei
provinciile Alsacia şi Lorena.

Ex 2 pag 157
În preajma Primului Rãzboi Mondial populaþia imperiului se ridica la 51 mil. de locuitori, aceasta
în ciuda unor numeroase valuri de emigrare. . Austro-Ungaria era un imperiu multinațional în
care națiunile germanã (12 milionane) ºși ungarã (10 milionane) erau dominante, limbile lor fiind
oficiale, iar þãrile lor fiind state cu instituþii proprii. Celelalte douãsprezece naþionalitãþi
(bosniacii, cehii, croaþii, evreii, italienii, polonezii, românii, sârbii, slovacii, slovenii, ucrainenii),
majoritatea din populaþia imperiului (slavii – 23,5 milionane, românii – 3 milionane, alþii – 2,5
milionane), nu beneficiau de nicio structurã politicã proprie, de autonomie teritorialã, iar viaþa lor
culturalã era înãbuºitã, învãþãmântul superior fiind accesibil numai prin limbile germanã sau
maghiarã (cu câteva excepþii la Praga, Brno, Cracovia) .Spre deosebire de Imperiul RUS care
Conform recensãmântului din 1897, numãrul populaþiei Rusiei (cu excepþia Finlandei) era de
126,6 milioane de oameni, dintre care 73% locuiau în partea europeanã. Datele recensãmântului
din 1897 au arãtat o creºtere semnificativã a populaþiei în comparaþie cu perioada prereformã.
Pânã în 1914, populaþia Rusiei a ajuns la 175,1 milioane de oameni. La sfârºitul sec. al XIX-lea –
începutul sec. XX Rusia era un stat multinaþional. Dupã cum s-a notat în materialele
recensãmântului din 1897, în þarã existau 146 de limbi ºi dialecte. Cel mai numeros grup etnic
erau ruºii – 48%. Împreunã cu ucrainenii (19%) ºi belaruºii (6%), ei constituiau majoritatea
populaþiei þãrii. Alte naþionalitãþi mai numeroase erau polonezi – 6,3%, tãtari ºi popoare turcice
– 11%, evrei – 4%. Numãrul populaþiei Basarabiei la sfârºitul sec. al XIX-lea era de 1,9 milioane
de oameni. Recensãmântul din 1897 a arãtat cã numãrul moldovenilor în gubernie a fost mai
puþin de jumãtate – 47%. Apoi urmau ruºi ºi ucraineni – 20%, evrei – 12%.