Speculanții carității

Acum un veac, dr. N. Minovici dădea o șansă vagabonzilor, readaptându-i la condiția de homo
artifex

La începutul secolului XX, ca și astăzi, opera individuală, fie ea de caritate sau culturală, era rară.
Într-o lume materialistă, jertfa de timp și de forțe, închinată unui scop moral, nu era un exemplu de
urmat de mulți. „Nu știu dacă sunt cinci oameni în țara noastră care să se găsească în această
categorie; printre aceștia cinci află însă de bună seamă, și încă în primul rând, d. doctor Nicolae
Minovici”, remarca redactorul uneia dintre publicațiile cele mai prizate în epocă, „Ilustrațiunea
Română”.
Medic expert pe lângă tribunalul din Ilfov (deservind și Bucureștiul), chemat adeseori să rezolve
chestiuni de medicină legală dintre cele mai complicate – relatam nu demult despre felul în care a
reconstituit chipul atentatorului de la Banca Benzal, care s-a desfigurat cu vitriol înainte de a se
sinucide – dr. Minovici, la fel ca șI frații săi, dr. Mina Minovici și chimistul {tefan Minovici, era
deja o prezență cunoscută în lumea medicală, științifică, socială a Capitalei. La acea dată era
directorul serviciului antropometric, al Societății de Salvare (pe care a înfințat-o, în 1906) și al
Azilului de Noapte. {i pentru că în ce-l privește omul muncitor – homo artifex, cum spun latinii –
era etalonul suprem, spre asta tinde să-i conducă și pe vagabonzii Bucureștiului.
Ca medic, rolul lui era de a vindeca, de a obloji răni. Ca om, a considerat că nu trebuie să-și
irosească forțele în gesturi banale, ci să încerce, după puterile lui, să vindece plăgile care rodeau
Capitala: cerșetoria și vagabondajul. N-a reușit pe deplin și, cu siguranță, azi ne-ar trebui un alt dr.
Nicolae Minovici. Însă în epocă eforturile lui erau vizibile. „Se știe ce era până deunăzi cerșetoria și
vagabondajul în București. Pe străzile Capitalei, în fiecare colț, se vedea câte un infirm murdar,
grețos, care își etala infirmitatea numai să stoarcă câte un gologan trecătorului. Un spectacol
dezgustător, care nu se mai vede în nici un oraș din Apus, și care era o rușine pentru Capitala
noastră. Dar nu era numai o rușine, ci și o adevărată șarlatanie, căci cei mai mulți din acești infirmi
erau oameni valizi, care fugeau de muncă sau își făcuseră socoteala că, cu cerșitul, pot avea mai
mult decât cu munca”. Cu asta avea de lupta dr. Minovici acum o sută de ani – și, în parte, a avut
succes în demersurile lui. Citind însă articolele din presa vremii, îmi pare că prea multe nu s-au
schimbat însă într-un secol. Doar că acum ne exportăm vagabonzii și cerșetorii, la colțurile de stradă
din marile orașe ale Europei (îmi amintesc de un pod peste unul dintre canalele Veneției, la
marginea căruia, ca un fel de Ivan Turbincă re-desenat, o femeie bătrână, cu zece fuste înflorate pe
ea, cerșea într-o italiană aproximativă; n-am miluit-o, iar ea, auzindu-mă vorbind românește, m-a
apostrofat, ca să țin minte)...

Colonia agricolă de la Băneasa

Dar să vedem care a fost soluția găsită (și aplicată cu succes), aucm o sută de ani, de neobositul dr.
Nicolae Minovici, în ce-i privește pe „speculanții carității”. I-a adunat de pe drumuri și le-a dat un
rost, potrivit ideii sale călăuzitoare că omul trebuie ajutat și îndreptat prin muncă, în vreme ce
pomana nu e decât „o încurajare la lene, care e mama tuturor vițiilor”. El s-a înțeles cu Poliția și
Primăria Capitalei, care i-au pus la îndemână agenții necesare pentru a-i strânge de pe drumuri pe
cei care vagabondau, aducându-i la casa sa din Băneasa, pe lângă care organizase o mică fermă
agricolă. (Casa e cea pe care o admirăm și azi, vizavi de Fântâna „Miorița”).
Iată cum descrie un jurnalist din epocă ce se întâmpla la „colonia agricolă de la Băneasa”: „Ici un
cerșetor bătrâm plivește buruienile unei culturi de zarzavaturi, dincolo alt moșneag are în grijă
crescătoria de păsări – toate lucruri ușoare, potrivite vârstei „delincvenților”. Prima zi, cerșetorii
lucrează gratis, ca pedeapsă pentru delictul lor, dar zilele următoare sunt plătiți potrivit muncii lor.
După ce sunt ținuți câtva timp, până ce sunt deprinși cu munca și convinși că ar fi zadarnic și
primejdios să se reapuce de cerșit, li se dă drumul, afară de aceia care se roagă să mai fie ținuți
câtva timp. De reținut nu pot fi reținuți multă vreme, căci cerșetorii Capitalei sunt mulți și... se
perindează”. Sistemul lui a fost valabil mai mult de trei decenii, până la intrarea României în cel de
al doilea război mondial. Chiar dacă nu a eradicat cerșetoria, măcar, în epocă, a diminuat simțitor
prezența ei pe străzile Capitalei. După război, „coerciția prin muncă” a căpătat alte valențe, impuse
de societatea de tip comunist. După 1989, nimeni nu s-a mai gândit la asta ca la un model viabil. {i,
oricum, scara la care trebuie acționat este cu mult mai largă... și de unde atâția „doctori Minovici”?

Pro și contra Azilului de Noapte

Când am citit prima dată despre Azilul de Noapte de acum un secol, mi-am zis chiar că, poate,
pentru „Azilul...” său, Gorki s-a inspirat din presa românească, atunci când a creionat acea societate
a „marginalilor”, săraci și oprimați. La 1911-1912, ziarele bucureștene se împărțise în două tabere,
în ceea ce privește acest așezământ. Era cam pe vremea când la direcțiunea institutului fusese numit
dr. Nicolae Minovici, care instituise, pentru agenții de poliție, un premiu de un gologan (un leu)
pentru fiecare vagabond strâns de pe străzi. Ziarul „Dimineața” relata în mai multe dintre numerele
sale abuzurile săvârșite de acești agenți, care pentru leul primit de la dr. Minovici (care la rându-i îl
primea din bugetul Primăriei și din subvenții) luau cu forța pe orice bătrân ce le ieșea în cale, chiar
dacă acesta abia ce ieșise de pe poarta propriei case, îndreptându-se spre vreo rudă sau la piață. Nici
un om de vârsta a treia, îmbrăcat ceva mai sărăcăcios, nu era în siguranță pe străzi, iar rudelor le
trebuiau și două trei zile până să-i găsească, să probeze că nu sunt ai nimănui și să-i scoată (timp în
care bătrânii erau anchetați, abuziv, ca să recunoască faptul că... vagabondau). Probabil că fuseseră
câeva cazuri de acest fel, însă consider că presa vremii exagera nițel. Mai ales că existau și opinii
pozitive. Atunci când a preluat direcțiunea așezământului, dr. Minovici a trebuit mai întâi să asaneze
locul – „Azilul de Noapte se afla într-o murdărie de care fugeau chiar nenorociții care trebuiau să
recurgă la ospitalitatea lui”. Apoi, a instaurat niște reguli, ca să-l aducă la nivelul celor similare din
străinătate. Își aflau adăpost aici nu doar bătrânii și copiii fără adăpost, cerșetorii, ci și femeile de
moravuri ușoare și... servitoarele alungate de stăpâni, care altminteri ar fi devenit acolite ale celor
două plăgi: vagabondajul și prostituția.

„Societatea de Salvare”

„Ideea de la care a pornit d. doctor Minovici întru organizarea acestui serviciu era firească. Capitalei
noastre, înzestrată cu numerase și bogate spitae, îi lipsea o instituție de caritate ambulantă, care să
îngrijească de nenorocirile și accidentele întâmplate în raza orașului, și care să fie un auxialiar al
spitalelor. Or, d. dr. Minovici a dat Capitalei această instituție, după pilda societăților similare din
Europa. Ce a ajuns Societatea de Salvare, „Salvarea”, cum îi zice în termeni populari, știe toată
lumea. Nu e întâmplare nenorocită, nu e accident în Capitală, fără ca Salvarea să nu fie chemată în
ajutor. Dar ceea ce nu știe lumea sunt greutăile nenumărate ce a avut să întâmpine d. dr. Minovici
întru înjghebarea ei. Trebuiau fonduri, trebuiau automobile și trăsuri de transport, trebuia să se
întrețină un personal îndestulător și gata la datorie, și toate acestea d. Minovici le-a înfăptuit grație
unei inițiative neadormite. A mers cu talerul din om în om, a dat serbări în folosul societății și după
o muncă uriașă a reușit să asigure „Salvării” o existență liniștită”.

Iată și câteva spicuiri interesante din presa vremii:

Vila Minovici

„Casa e construită de arhitectul C. Cerkez, în cel mai curat stil românesc. Pereții încăperilor au
chenare – brâie – luate după modelele de lăicere românești; sufrageria îndeosebi se renarcă printr-un
bufet în stil ormânesc, din lemn de tei, cu bogate încrustațiuni, care ne arată ce dezvoltare ar putea
lua sclptura în lemn cu motive românești. În sala de primire am văzut, pe o lăiță, zestrea unei fete de
țăran chiabur – bogată colecție de țesături românești, care desfată ochiul dovedind totodată iscusința
țărăncii române. {i nu mai vorbesc de alte lucruri multe luate din viața poporului nostru și pe care
le-am întâlnit în casa ospitalieră a dlui dr. Minovici”.

Copiii nimănui

„Micii vagabonzi sunt și ei întrebuințați la diverse lucrări potrivite vârstei lor. Unii se ocupă cu
stupăria, alții udă diversele culturi. Cei mai inteligenți, în care d. dr. Minovici recunoaște oarecare
iscusinți, sunt reținuți spre a fi îndreptați mai târziu spre o muncă mai spornică. Produsele fermei
(colonia agricolă de la Băneasa a drului Nicolae Minovici – n.n.) sunt distribuite gratis – ca amintire
– diverselor persoane care acordă subvențiuni operei dlui dr. Minovici. E de prisos să adaug că o
ordine exemplară și o curățenie desăvârșită domnește în colonia de la Băneasa. Mâncarea ce li se
servește e din cele mai nutritive, iar dormitorul e ținut în cea mai mare curățenie”.