Drept internaţional umanitar

Noţiuni generale

Dreptul internaţional umanitar, o creaţie recentă a omenirii a apărut ca necesitate a limitării

efectelor distructive ale conflictelor armate, din raţiuni umanitare. Sunt notorii marile suferinţe
pe care le generează războiul în rândul populaţiei şi pagubele imense pe care le produce. Dreptul
internaţional umanitar, creat ca un ansamblu de norme juridice integrate în sistemul dreptului
internaţional contemporan, se doreşte a fi un atenuator al acestor suferinţe şi pierderi care
depăşesc “necesităţile militare”.

În anii de după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a noilor descoperiri ştiinţifice,
metodele şi mijloacele de război s-au perfecţionat într-o asemenea măsură încât omenirea a ajuns
să-şi pună întrebarea: “alegem între pace şi război sau alegem între pace şi sinucidere ?”. Iată de
ce, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, eforturile de a găsi soluţii pentru
protejarea fiinţei umane în situaţii de conflict armat au cunoscut dimensiuni din ce în ce mai
mari, numeroase organisme internaţionale, statele acţionând în prezent concertat în sensul
impunerii dreptului internaţional umanitar ca singură alternativă de limitare a ororilor războiului.
Ce este dreptul internaţional umanitar ?

1. Dreptul internaţional umanitar: noţiune, geneză, izvoare, rol, funcţii

1.1. Definiţia dreptului internaţional umanitar

Încă de la apariţia lor, statele au acceptat existenţa unui drept al războiului, respectiv a
unui “jus ad bellum”, adică dreptul de a recurge la război şi a unui “jus in bello”, adică reguli
ce trebuiau respectate în timpul conflictului armat.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, preocupările pentru reglementarea în dreptul
internaţional a protecţiei victimelor în situaţie de război a dus la crearea în 1863 a Comitetului
Internaţional al Crucii Roşii (CICR) (Iniţial, denumirea a fost “Comitetul Internaţional de Ajutorare a
Răniţilor”) şi în 1864 la adoptarea primei convenţii de drept umanitar. Aceste momente au dus la
divizarea lui “jus in bello” în două ramuri: dreptul războiului propriu-zis şi dreptul umanitar.
La conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907, s-a adoptat o nouă denumire a dreptului
războiului, aceea de “legi şi obiceiuri ale războiului”. Ulterior, ca urmare a dezvoltării
codificărilor de drept umanitar (şi nu numai), culminând cu adoptarea celor două Protocoale
adiţionale de la Geneva din 1977, dreptul războiului şi dreptul internaţional umanitar sunt reunite
într-un concept nou – “drept internaţional umanitar al conflictelor armate”, denumire
acceptată şi în prezent. În literatura de specialitate se folosesc şi alte denumiri (De ex., “legi şi
obiceiuri aplicabile în conflictele armate”, “dreptul conflictelor armate” şi “dreptul umanitar”, etc.) dar care nu
schimbă sensul şi semnificaţia celei prezentate anterior. De
o mai largă utilizare, în prezent, este denumirea de drept internaţional umanitar, pe care o
vom folosi şi noi în continuare cu preponderenţă.
Juristul elveţian Jean Pictet arăta într-un studiu că “dreptul umanitar este o ramură a dreptului
internaţional public, care are la origine sentimentul umanitar iar în centrul atenţiei protecţia
persoanei”. Pornind de la această semnificaţie, reţinem următoarea definiţie:
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate reprezintă
ansamblul normelor de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau
convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în
situaţii de conflict armat internaţional şi fără caracter internaţional.

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armateîn înţelesul prezentat anterior, se divide în

două ramuri de bază:
 a) Dreptul conflictelor armate (dreptul războiului propriu-zis). Se mai numeşte şi
Dreptul de la Haga, datorită faptului că principalele reguli sunt cuprinse în convenţiile adoptate
la conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907 şi în Convenţia privind protecţia bunurilor
culturale din 1954, adoptată tot la Haga (însoţită de un regulament de aplicare şi un protocol).
La aceste instrumente se mai adaugă şi:
 Protocol referitor la prohibiţia întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau
similar şi a mijloacelor bacteriologice – Geneva, 17 iunie 1925;
 Convenţia privind neutralitatea maritimă – Havana, 20 februarie 1928;
 Tratat privind protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a monumentelor istorice
(Pactul Roerich) – Washington, 15 aprilie 1935;
 Tratatul de la Londra, partea a IV-a (proces verbal privind regulile războiului submarin,
22 aprilie 1930) – Londra, 6 noiembrie 1936;
 Tratat cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de distrugere în
masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor – 11 februarie 1971;
 Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor – 10 aprilie 1972;
 Convenţia asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau
în orice alte scopuri ostile – 10 octombrie 1976;
 Convenţie asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi
considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare, însoţită
de patru protocoale şi o rezoluţie (Protocol referitor la schijele nelocalizabile (10 octombrie 1980), protocol
asupra interzicerii sau limitării folosirii de mine, capcane şi alte dispozitive (10 octombrie 1980), Protocol asupra
interzicerii sau limitării folosirii de mine, capcane şi alte dispozitive, Protocol privind interzicerea armelor laser care
produc orbirea soldaţilor şi civililor, Viena, 1995. – Anexă tehnică, Protocol asupra interzicerii sa limitării folosirii de
arme incendiare (10 octombrie 1980), Rezoluţie asupra sistemelor de arme de mic calibru (28 septembrie 1979), pentru
10 octombrie 1980;
detalii, ibidem.),
 Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, stocării şi utilizării armelor chimice
şi distrugerea acestora, 13 septembrie 1992 (în vigoare din 29 aprilie 1997);
 Convenţia pentru interzicerea folosirii, stocării, producţiei şi transferului de mine
antipersonal şi pentru distrugerea lor, Ottawa, 1997 (în vigoare din 01 martie 1999).
b) Dreptul internaţional umanitar (dreptul umanitar propriu-zis). Se mai numeşte şi
Dreptul de la Geneva datorită adoptării principalelor izvoare ale acestuia în capitala Elveţiei,
respectiv cele patru convenţii din 1949 şi cele două protocoale adiţionale din 1977. Cuprinde
regulile prin care se urmăreşte realizarea protecţiei victimelor conflictelor armate: răniţi, bolnavi,
naufragiaţi, prizonieri, persoane civile, populaţie civilă, etc. Pot fi incluse aici şi alte instrumente
juridice cu acelaşi obiect de reglementare, precum Tratatul pentru protecţia personalului ONU şi
a celui asociat destinat operaţiunilor pentru pace, adoptat în cadrul ONU în 1997.

1.2. Geneza şi evoluţia dreptului internaţional umanitar.

Izvoarele dreptului internaţional umanitar

De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi

rigorile războiului şi să protejeze victimele acestuia. Dacă la început, în primele comunităţi,
domnea cel mai adesea legea junglei, cu timpul, popoarele au încercat să stabilească anumite
reguli de comportament, atât cu privire la metodele şi mijloacele de luptă cât şi cu privire la
atenuarea suferinţelor şi protecţia victimelor. Nu vom detalia aceste aspecte ci vom începe cu cel
mai semnificativ moment în apariţia şi evoluţia dreptului internaţional umanitar.
Este anul 1859 când, în Lombardia, o provincie în nordul Italiei, are loc o sângeroasă bătălie
lângă localitatea Solferino. Francezii şi sarzii luptau contra austriecilor pentru eliberarea
Lombardiei de sub habsburgi, bătălia terminându-se cu victoria primilor. Efectele bătăliei au fost
dezastruoase cu privire la victimele de pe câmpul de luptă. Un tânăr om de afaceri elveţian,
Henry Dunant, prezent la acest eveniment, constată că mii de soldaţi răniţi sunt abandonaţi fără
îngrijire. Aici se naşte ideea formării unei societăţi care să contribuie cât mai eficient la
protejarea militarilor răniţi în conflictele armate. Astfel, în anul 1863, Henry Dunant, împreună
cu un mic grup de genevezi înfiinţează Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor, viitorul
Comitet Internaţional al Crucii Roşii, care va juca un rol hotărâtor în dezvoltarea dreptului
internaţional umanitar. Aceştia reuşesc să convingă guvernul elveţian să organizeze o conferinţă
internaţională, în anul 1864, la Geneva, la care au participat 12 state. Rezultatul acestei
conferinţe marchează naşterea dreptului internaţional umanitar, respectiv adoptarea şi semnarea
în acelaşi an a primei convenţii de drept umanitar – “Convenţia pentru ameliorarea soartei
militarilor răniţi din forţele armate în campanie”. Acest tratat de 10 articole răstoarnă
convingerea de până atunci că războiul şi dreptul sunt două contrarii ireconciliabile şi susţine,
dimpotrivă, că dreptul poate acţiona chiar şi în război şi poate reglementa, în unele domenii
comportamentul combatanţilor. De aici înainte, personalul sanitar şi religios, ambulanţele,
spitalele vor fi recunoscute ca neutre şi protejate şi respectate de către beligeranţi. De asemenea,
răniţii şi bolnavii vor fi adăpostiţi şi îngrijiţi, indiferent cărui beligerant îi aparţin. Este adoptat şi
semnul distinctiv, de protecţie, al crucii roşii pe fond alb (Acestea sun culorile federale elveţiene inversate.
Au fost alese ca un omagiu adus Elveţiei pentru reuşita conferinţei din 1864).
În anul 1899, la prima conferinţă de pace de la Haga, principiile convenţiei din 1864 au
fost adaptate la războiul maritim, adoptându-se o a doua convenţie de drept umanitar, pentru
protejarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare. Această
convenţie a fost reafirmată şi dezvoltată în anul 1906.

Tot la Haga, în anul 1907, la cea de-a doua conferinţă de pace, a IV-a convenţie definea
categoriile de combatanţi care au dreptul la statutul de prizonier de război şi care beneficiază de
un tratament specific pe toată durata captivităţii lor. În 1929, la Geneva, sunt dezvoltate şi
reafirmate primele două convenţii (cele din 1864 şi din 1907) şi este adoptată o nouă convenţie
cu privire la tratamentul prizonierilor de război.

Cel de-al doilea război mondial, fundamental deosebit de războaiele precedente prin
mutaţiile profunde în metodele şi mijloacele de luptă, numărul victimelor, a declanşat intense
eforturi din partea statelor, din partea CICR în mod deosebit pentru revizuirea convenţiilor
umanitare. Astfel, în anul 1949 s-au desfăşurat la Geneva lucrările conferinţei diplomatice pentru
elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să protejeze victimele de război, la care au
participat 63 de state, între care şi România. Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea celor 4
convenţii care sunt valabile în prezent şi la care, ulterior, au aderat aproape toate statele. Aceste
convenţii sunt:
1. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în
campanie.
2. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din
forţele armate pe mare.
3. Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război.
4. Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.

După 1949, au avut loc în lume numeroase alte conflicte armate care au demonstrat că
instrumentele de protecţie a victimelor, îndeosebi populaţia civilă, nu sunt suficiente, ivindu-se
necesitatea elaborării şi adoptării unor noi reguli, în conformitate cu realităţile existente. Astfel,
în perioada 1974 – 1977 a avut loc la Geneva o conferinţă diplomatică pentru a discuta două
proiecte de protocoale adiţionale la convenţiile de la Geneva di 1949. Cele 102 state reprezentate
la această conferinţă au adoptat:
- Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia
victimelor din conflictele armate internaţionale;
 - Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia
victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.

În prezent, la aceste protocoale adiţionale au aderat majoritatea statelor.

În concluzie, putem afirma că cele mai importante reguli au fost adoptate în perioada
postbelică, dreptul internaţional umanitar înregistrând un progres clar în raport cu normele
anterioare. Totuşi, nu putem discuta de un real progres în raport cu realităţile prezente, cu faptul
că există încă diferite categorii de potenţiale victime de război, că dreptul internaţional umanitar
are un caracter lacunar. Mai mult decât atât, în numeroasele conflicte armate din ultimii ani
(conflictul din Golf, din ex-Iugoslavia, Afganistan, din unele foste state sovietice) mai ales
imperfecţiunii modalităţilor de tragere la răspundere a celor vinovaţi. Statele, CICR sunt
preocupate în continuare de reglementarea situaţiilor neacoperite prin instrumentele aplicabile în
prezent şi fac eforturi mari pentru ca dreptul umanitar să reprezinte realmente un mijloc de
protecţie a tuturor victimelor.

Din evoluţia dreptului internaţional umanitar, rezultă că, în prezent, principalele izvoare
ale acestuia sunt cele patru convenţii adoptate la Geneva în 1949 şi cele două protocoale
adiţionale adoptate în 1977, tot la Geneva. Referitor la izvoarele dreptului internaţional umanitar
se cuvin câteva precizări :
- cutuma (obiceiul) este considerată ca un izvor autonom de drept umanitar fiind şi cel
mai vechi izvor. Este vorba de o serie de practici create de-a lungul timpului în relaţiile dintre
state, unele ţinând de tradiţii, altele de etică sau de curtoazie, multe dintre ele fiind codificate în
documente internaţionale;
- tratatul internaţional, ca expresie a acordului de voinţă dintre state, reprezintă
principalul izvor al dreptului internaţional umanitar;
- rezoluţiile Adunării Generale a ONU, deşi nu constituie izvor principal ori independent
de drept internaţional, au o mare influenţă în formarea unor norme noi în domeniul dreptului
internaţional umanitar;
- legile şi regulamentele interne, ca izvoare ale dreptului intern, au o valoare însemnată
în planul dreptului internaţional umanitar. Spre exemplu, România, care este parte la toate
tratatele cu caracter umanitar , avea, până la cel de-al doilea război mondial, legi şi regulamente
la cele mai înalte standarde umanitare internaţionale, ceea ce a permis armatei române să aibă un
comportament umanitar remarcabil. Şi în prezent, regulamentele militare prevăd aspecte de drept
umanitar, dar nu în suficientă măsură, ceea ce a declanşat o reevaluare a elaborării acestora dar şi
a cunoaşterii dreptului umanitar, cu precădere în armată după 1989.

1.3. Obiectul, rolul şi funcţiile dreptului internaţional umanitar

Obiectul dreptului internaţional umanitar, într-un sens metaforic este omenirea care
suferă de pe urma actelor de violenţă armată, fie că este vorba de conflicte armate internaţionale,
fie că este vorba de conflicte armate cu caracter internaţional. Într-o analiză mai detaliată,
obiectul dreptului internaţional umanitar este dat de relaţiile pe care le reglementează această
parte a normelor juridice internaţionale. Este vorba tocmai despre acele relaţii dintre părţile
participante la un conflict armat referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la metodele şi
mijloacele de război permise şi nepermise la protecţia victimelor de război, a populaţiei civile şi
a bunurilor cu caracter civil. Deci, putem identifica obiectul dreptului internaţional umanitar
tocmai cu totalitatea relaţiilor prin care se vizează atenuarea suferinţelor generate de conflictele
armate.
Pornind de la cele arătate anterior, rezultă limpede că dreptul internaţional umanitar are
rolul de a guverna relaţiile dintre state în timpul conflictelor armate, deci atunci când, practic,
dreptul internaţional public nu se mai aplică. Iniţial, dreptul internaţional umanitar nu a fost creat
ca un instrument al păcii, ci ca un mijloc de moderaţie în timp de război, un mijloc prin care să
se limiteze metodele şi mijloacele de luptă şi, implicit, să se limiteze suferinţele şi pierderile.
Multă vreme, dreptul internaţional umanitar a acţionat în condiţiile în care statelor li se
recunoştea “jus ad bellum”, deci războiul reprezenta o instituţie legală; în aceste condiţii nu
putem discuta decât de o funcţie de moderaţie.
Atunci când recurgea la forţă şi la ameninţarea cu forţa a devenit un principiu în dreptul
internaţional public şi războiul de agresiune a fost scos în afara legii, devenind cea mai gravă
crimă internaţională, dreptul internaţional umanitar a căpătat noi valenţe.
Astfel, de la simpla funcţie de moderaţie aceasta capătă funcţii mai largi, cu implicaţii profunde
în prevederea, menţinerea şi restabilirea păcii. Prin prevederile sale, dreptul internaţional
umanitar are menirea de a descuraja un stat de a recurge la forţă pentru rezolvarea diferendelor
cu alte state. Dar, paradoxal, mijloacele materiale de exercitare a violenţei există în mod legal, în
contradicţie cu prevederea expresă din dreptul internaţional public a interzicerii recurgerii la
forţă şi la ameninţarea cu forţa.
De aceea, statele ar trebui să acţioneze mai mult pentru a scoate dreptul internaţional umanitar
din sfera diferendelor şi să-i confere calitatea unui instrument efectiv de întărire a păcii şi
securităţii internaţionale. În prezent, considerăm că dreptul internaţional umanitar, pe lângă
funcţiile enunţate mai sus, îndeplineşte şi următoarele funcţii:
- funcţia formativă (educativă) a dreptului internaţional umanitar este, fără îndoială, un
aspect care are implicaţii profunde în controlul comportamentelor pe câmpul de luptă. Dacă
pregătirea combatanţilor din punct de vedere militar, ca luptători în sensul cel mai restrâns,
reprezintă componenta strict profesională, formarea comportamentelor umanitare reprezintă
latura morală, fără de care un combatant nu poate îndeplini toate condiţiile de legalitate. Sau,
cum aprecia un distins autor, dacă pentru combatant ştiinţa militară este inteligenţa lui, dreptul
umanitar este caracterul lui; un luptător complet este acela care le posedă pe amândouă într-o
măsură suficientă. Funcţia educativă a dreptului internaţional umanitar se realizează ante-factum,
prin acţiuni instituţionalizate de difuzare cât mai largă în rândul maselor, mai ales în cadrul
forţelor armate. Este un imperativ pe care chiar dreptul umanitar îl adresează statelor părţi la
tratatele umanitare. Evident, dreptul umanitar este doar o componentă a instrumentarului care
contribuie la formarea comportamentelor umanitare. Fără contribuţia altor pârghii formative,
prin educaţia în familie, şcoală, armată, prin mijlocirea bisericii, dreptul umanitar rămâne un
deziderat dificil de atins.
- funcţia sancţionatorie este caracteristică dreptului umanitar precum oricărui alt sistem
juridic. Norma juridică, în general, se deosebeşte de toate celelalte reguli comportamentale
pentru că este însoţită de garanţii de natură coercitivă. Fără sancţiuni, normele umanitare devin
aproape imposibil de aplicat. De aceea, dreptul umanitar conţine un subsistem în continuă
dezvoltare pentru sancţionarea celor care săvârşesc crime de război sau alte violări ale lui.

http://documents.tips/documents/drept-international-umanitar-5599370cc6d3b.html