TEMA I INIŢIERE În St. Comun.

Arta comunicării și etica profesională
Tema I. INIŢIERE ÎN STUDIUL COMUNICĂRII
OBIECTIVE
Studenţii trebuie să fie capabili:
O.1. Să definească conceptele: comunicare, limbă, limbaj, vorbire;
O.2. Să distingă obiectul de studiu şi obiectivele comunicării;
O.3. Să dobândească informaţii din istoria comunicării;
O.4. Să identifice nivelurile, tipurile, genurile, speciile comunicării umane;
O.5. Să analizeze structura/modelul procesului de comunicare;
O.6. Să clasifice barierele comunicării (interpersonale şi de grup).
10
Inițiere în studiul comunicării
Noţiuni-cheie: comunicare, limbaj, retorică, artă a comunicării, niveluri

ale comunicării,comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicare
de grup, comunicare publică, comunicare verbală, comunicare orală, comunicare
nonverbală, paralimbaj, metacomunicare, genurile comunicării, speciile comuni-
cării, modelul comunicării, bariere ale comunicării.
1.1. Obiectul şi conceptul de comunicare
1.1.1. Definirea conceptelor: comunicare, limbaj, vorbire

❖ Etimologia cuvântului comunicare
„Comunicarea înseamnă putere. Cei care îi stăpânesc modul de utilizare pot

schimba modul în care percep lumea şi modul în care sunt ei înşişi percepuţi de
lume. Modul în care comunicăm cu ceilalți și cu noi înșine determină,în cele din
urmă, calitatea vieții noastre”. (Anthony Robbins)
Viaţa noastră de zi cu zi presupune comunicare. Nevoia de a comunica, de a
transmite sau de a afla de la semenii noştri idei, informaţii, sentimente este o trăsătură
fundamentală a omului, ea condiţionându-i existenţa şi întreaga evoluţie, devenindu-i
prima necesitate vitală. Comunicăm, indiferent dacă dorim sau nu, în diferite situaţii:
când vorbim sau când scriem, când muncim sau când ne relaxăm; comunicăm prin
gesturile pe care le facem, prin expresia feţei, prin mişcările corpului
Comunicarea – fenomen al modernităţii – dispune de două trăsături univer-
sale: omniprezenţa, adică se află peste tot în jurul nostru, şi omnipotenţa, care derivă
din funcţia sa de influenţare şi convingere. Cu toţii sesizăm faptul că activitatea de
comunicare ne afectează viaţa direct, imediat, dar şi indirect, pe termen nedeterminat,
reprezentând esenţa vieţii. Aceasta o confirmă şi cercetătorii în în ştiinţele
comunicării V. Tran şi I. Stănciugelu, care subliniază faptul că termenul comunicare
este azi la modă, deoarece „activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă se
multiplică, sensul său tinde să se lărgească datorită interesului de care se bucură”.
[1.1, p.8]
Întreprinzătorul elvețian Mario Brühlmann sublinia: „Comunicarea este
dificilă, dar deschide porți”.
Şi atunci ce este comunicarea?
Străbătând secolele, semnificaţia cuvântului comunicare a parcurs o cale destul
de lungă. Mai mulţi cercetători consideră că acest cuvânt provine din latinescul
11
,,communis”, care era folosit în secolul al XIV-lea cu sensul de „a pune în comun”,

„a fi în relaţie”, referindu-se la un raport, la o interacţiune. Odată cu dezvoltarea
economică din secolele XVI-XVII, termenul a preluat şi sensurile: a transmite, a
împărtăşi. În limba română, cuvântul a intrat cu forma cuminecare, având sensul de
a împărtăşi, a face ceva să devină, a deveni părtaş la ceva, a unifica, preluând
ulterior şi neologismul comunicare cu sens laic, polisemantic, care defineşte modul
de organizare a existenţei sociale şi a realizării raporturilor interumane. E
semnificativ faptul că, până în prezent, termenul şi-a păstrat conotaţia iniţială.
Astfel, Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române stabileşte un proces şi o
relaţie cognitivă în definirea acestui act, a comunica însemnând: a face cunoscut pe
cale orală sau scrisă, a informa, a înştiinţa, a transmite, a da de ştire, a spune; a
pune în legătură; în contact cu ...; a vorbi cu ... etc. [1.5, p.413]
Comunicarea era considerată un element fundamental al existenţei umane încă
în Antichitate. Grecii au abordat-o sub aspect pragmatic, accentuând excelenţa
discursului, iar mai târziu au pus temelia studiului sistematic al fenomenului.
Romanii au elaborat primul model al sistemului de comunicare (anul 100 î. Hr.).
După antichitatea greco-romană, a urmat o stagnare, ca, mai apoi, teoriile, tehnicile şi
practicile comunicării să revină treptat în centrul atenţiei.
Evoluţia proceselor şi a tehnologiilor comunicaţionale moderne a pornit odată
cu realizarea celor mai importante invenţii privind teoria comunicării: cuvântul rostit,
cel scris, cel tipărit, cel electronic, urmat de cuvântul electronic interactiv, care
implică efectiv receptorul în acţiune.
❖ Inventarul definiţiilor comunicării umane
Secolul XIX, în care au fost inventate sistemele tehnice de bază în comunicare
şi a fost formulat principiul liberului schimb, a asistat la apariţia unei noi viziuni a
comunicării – factor important de integrare a societăţilor omeneşti şi de admi-
nistrare a mulţimilor umane. Tocmai în secolul XX, cercetătorii au supus acest
domeniu unor abordări ştiinţifico-teoretice şi empirice minuţioase, fiind preocupaţi
de analiza procesului, mecanismelor şi a efectelor comunicării.
De-a lungul timpului, abordarea conceptului de comunicare de către numeroşi
specialişti a condus la o proliferare intensivă a definiţiilor acesteia, date fiind:
▪ domeniul vast de aplicabilitate;
▪ multitudinea sensurilor atribuite de diverse domenii ale ştiinţei;
▪ caracterul polivalent, plurisemantic şi ambiguu al termenului;
▪ diversitatea contextelor în care se manifestă comunicarea: social, cultural,
politic, economic;
12
▪ existenţa mai multor tratări ştiinţifice (teoretice, empirice, analitice,

globaliste etc.), prin prisma multiplelor curente;
▪ varietatea formelor comunicării în funcţie de diversitatea criteriilor lor de
clasificare etc.
Pe drept cuvânt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirmă:
„Schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de
importante ca şi respiraţia pentru organism. A trăi în societate înseamnă a comunica”.
[1.10, p.8]
Aceasta înseamnă că actul de comunicare este constituit ca un proces de trans-

mitere a informaţiilor, ideilor şi sentimentelor (atitudinilor, opiniilor) de la un individ
la altul, de la un individ către un grup social şi de la acesta către celălalt. Aşadar, co-
municarea este procesul prin care se face un schimb de semnificaţii între persoane.
The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart şi Robert
K. Barnhart, defineşte comunicarea astfel:
„...furnizare de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă; scrisoare, mesaj, informaţie sau
ştiri; mijloc de trecere de la unul la celălalt; actul de a transmite; transfer de informaţii”.
[1.10, p.8]
Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Charles Larson au propus mai bine
de 120 de definiţii ale comunicării, astfel încât ea a căpătat accentele unor definiţii
lingvistice, pedagogice, psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, economice
etc., însă fără a epuiza toate posibilităţile generoase de abordare a acestui fenomen.
După 20 de ani de cercetări, nicio definiţie nu s-a dovedit satisfăcătoare,
deoarece comunicarea a constituit obiectul unor studii numeroase, mai curând ca
necesitate a explicării unor terţe domenii.
În general, definiţiile comunicării pot fi de natură:
a) instrumentală (descriu comunicarea prin componentele sale, cum se produce
aceasta);
b) analitic-investigativă (încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea
strictă de transmitere-receptare a unui mesaj); varietatea lor ne oferă o dublă
tentaţie: să analizăm unele nuanţări ale comunicării şi să identificăm ele-
mentele comune pentru a formula o definiţie proprie.
Silviu Bălănică, specialist în domeniu, definește comunicarea astfel:
,,... un ansamblu de procese prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de

semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată”, „un mod fundamental de interacţiune
psihosocială a persoanelor, realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri în vederea transmiterii
13
unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de
grup.” [1.1, p.7.]
În analiza noastră, am observat şi alte valenţe ale comunicării.
Ştefan Prutianu consideră comunicarea drept:
„...un proces tranzacţional, unul de predare-primire a semnificaţiilor, ideilor, mesajelor, dar
şi a energiilor, emoţiilor, sentimentelor sau chiar bunurilor – fie între indivizi, fie între grupuri
restrânse, fie între indivizi şi publicul larg.” [1.13, p.28]
Sub acest aspect, comunicarea presupune, mai întâi de toate, un dialog, o

bipolaritate şi o reversibilitate a elementelor sale: emiţător-receptor.
Nicki Stanton, în lucrarea sa, Comunicare, susţine:
„...prin intermediul procesului de comunicare, sunt urmărite întotdeauna patru scopuri
principale: să fim receptaţi (auziţi sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o
reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine).” [1.14, p.1]
Or, caracteristicile ce determină chintesenţa comunicării umane sunt:

▪ mecanism esenţial al socializării;
▪ fenomen complex, dinamic, reciproc;
▪ interacţiune umană ce produce schimbări;
▪ percepţie; schimb de informaţii şi semnificaţii pentru a influenţa receptorii;
▪ transfer de mesaje prin intermediul unor canale specifice;
▪ transmitere de semne, coduri, pentru a schimba comportamente, a realiza
anumite obiective;
▪ relaţie umană de influenţare reciprocă (presupune un feedback).
Pornind de la aceste însemne distinctive, vom defini comunicarea umană

astfel: activitatea umană de socializare, dinamică, extrem de importantă şi
complexă, care presupune transmiterea unor conţinuturi şi semnificaţii
(informaţii, mesaje, opinii, decizii etc.) prin intermediul unor canale (mijloace)
specifice, cu scopul de a influenţa şi a declanşa unele efecte generatoare de
feedback şi de schimbări în vederea atingerii anumitor obiective. [1.2, p.12]
❖ Definirea limbii şi a limbajului

Pentru a transmite nişte conţinuturi sau semnificaţii şi pentru ca acestea să fie
înţelese de membrii unei colectivităţi, avem nevoie de un suport concret şi unanim
cunoscut de către aceştia. Cu alte cuvinte, avem nevoie de anumite instrumente,
mijloace specifice, care nu sunt altceva decât limba, limbajul şi vorbirea.
14
Limba este considerată drept „principalul mijloc de comunicare între membrii

unei colectivităţi”, „sistem de comunicare specific oamenilor, alcătuit din sunete
articulate”, având anumite reguli de exprimare şi de scriere. [1.5, p.1047].
Limbajul constituie procesul de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin
intermediul mijloacelor de limbă (cuvintele) în cadrul unei limbi naţionale.
„Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române” defineşte limbajul drept
„ansamblu al limbii ca mijloc de comunicare pentru toţi subiecţii care o vorbesc şi
al discursului ca realizare individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete sau
tehnică a vorbirii” [1.5, p.1046].
Aşadar, limbajul este o realizare complexă a procesului de exprimare, prin
intermediul mijloacelor lingvistice, intonaţionale, cinetice, „este actul de folosire
individuală a limbii”. [1.5, p.5]
Principalele forme de limbaj sunt: vorbirea, tăcerea, mimica, gesturile,
limbajul extracorporal.
1. Vorbirea constituie forma, procesul de realizare concretă a limbii şi de
transmitere a limbajului, este cea mai frecventă formă de limbaj, și cea mai
accesibilă şi mai importantă, deoarece ea permitereflectarea celor mai diverse
subtilităţi de sens şi, la necesitate, oferă posibilitatea emiţătorului de a interveni
cu rectificările necesare.
2. Tăcerea este considerată o antiteză a vorbirii, dar uneori, spune mai mult
decât atunci când gândurile şi sentimentele sunt redate prin mijloace obişnuite
de exprimare. În calitate de exemplu, putem lua replicile mute sau pauzele din
dialogurile atestate în arta teatrală. Semnificaţiile tăcerii sunt multiple: suge-
rarea unei stări fizice nedefinite, producerea unor efecte timide, delicate, reda-
rea unor sentimente fragile, ignorarea unor situaţii de comunicare etc.
3. Mimica şi gesturile sunt considerate forme importante de limbaj, ele însoţind
vorbirea şi facilitând înţelegerea de către receptor. În anumite situaţii, aceste
forme de limbaj pot avea semnificaţii uşor sesizabile, ele nefiind cu nimic mai
prejos decât vorbirea articulată, ba chiar, uneori, devenind mai expresive, mai
accesibile şi mai laconice.
4. Limbajul extracorporal: alfabetul „Morse”, semnele de pistă, semnele de cir-
culaţie, semnele iconice ale publicităţii etc. Semnul iconic, de exemplu, este o
reproducere figurativă, un mod de a comunica direct o idee, iar orice metodă
indirectă de a comunica o idee trebuie să depindă, în stabilirea sa, de utilizarea
unui astfel de semn. Datorită existenţei unei legături naturale între obiect şi
icon, mesajul iconic rămâne modalitatea cea mai simplă de a comunica o
experienţă.
15
De exemplu, reproducerea unui gest sau a tonului unei voci, realizarea unui
desen, tablou, diagramă sau instantaneu fotografic pot avea, uneori, un impact mult
mai mare asupra receptorului decât un discurs lung.
Punerea în evidenţă a raportului de asemănare sau analogie este condiţionată
de selecţionarea acelor calităţi şi trăsături care să confere semnului transparenţă şi să
garanteze recunoaşterea. În acest sens, reuşita unei caricaturi depinde de
surprinderea câtorva trăsături esenţiale şi pertinente pentru evocarea unei persoane.
Exemplu de mesaj iconic din publicitate:
Pastele franţuzeşti PANZANI
După R. Barthes, semnificaţia de italienitate
este produsă de conjuncţia a trei tipuri de
semnificanţi:
a) semnificanţi iconici, adică un inventar de
obiecte determinate socio-cultural: roşii,
cutie cu paste, brânză etc.;
b) semnificanţi lingvistici – prin sonoritatea
italiană a numelui;
c) semnificanţi plastici: culorile verde, alb,
roşu (culorile steagului italian).
[http://icontext.blogspot.com/primele-analize-
semiotice-din.html]
În afară de limbajul exterior, există şi forma de limbaj interior, insesizabil,

numit şi gândul. Prin limbajul interior putem afirma că omul discută cu sine însuşi,
îşi exprimă părerea, se întreabă, dă răspunsuri, caută soluţii, ajungând uneori, pe
neobservate, chiar şi la expresii orale schematice.
Limbajul interior se deosebeşte de cel exterior (care se realizează prin diverse
mijloace lingvistice, intonaţionale, cinetice, prin recurgerea la mijloace lingvistice
schematice, laconice) prin faptul că nu poate fi considerat activitate independentă,
deoarece procesul de comunicare depinde de coordonatele interne şi externe.
Coordonatele interne ale limbajului interior se referă la factorul fiziologic al
individului (activitatea aparatului fonator, a scoarţei cerebrale, la întreaga viaţă
fiziologică a organismului uman). Astfel, fiecare persoană se deosebeşte prin timbrul
vocii (grav, strident, şters), prin tempoul, ritmul, intensitatea, intonaţia, articularea
vocii – toate fiind utilizate în funcţie de împrejurări. Totuşi, influenţa principală
asupra limbajului o constituie componenta de ordin extern, de caracter social, care
permite comunicarea între membrii societăţii.
Ca fenomen social, limbajul este influenţat de schimbările care au loc în
societate, mai ales la nivel lexical: împrumuturile unor unităţi lexicale, schimbarea
sau extinderea sensurilor unora dintre ele, plăsmuirea unor noi expresii etc.
16
Este de observat că întreaga gamă de sensuri pe care le comportă un cuvânt, de

exemplu „a face” (a face carte – a învăţa, a face casă – a construi; a face duş - a se
spăla; a face avere - a agonisi etc.), plasate în acelaşi articol lexicografic, se reduce la
modificările ce au loc în spaţiu.
Aceste multiple sensuri sunt înţelese de toţi vorbitorii de limbă română, însă
fiecare le utilizează în mod individual în limbajul propriu.
În unele circumstanţe, vorbitorul poate să îmbine aceeaşi unitate lexicală în
context real, impunându-i o plasticitate şi o expresivitate neîntrecută:
„Vremea trece şi ne trecem
Cum trec toate pe pământ.
Şi pe lângă toate trecem
Observându-le trecând.
Însă, fie spus în treacăt,
Relele ce s-au trecut
Nici prin gând să nu ne treacă
Să le trecem la trecut”.
Petru Zadnipru
(13.01.1927-23.09.1976)
O caracteristică a limbajului – formă specifică de comunicare umană - o

constituie cea de acomodare, de fiecare dată, la particularităţile de înţelegere a
partenerilor implicaţi în procesul de comunicare. În plus, limbajul devine un
determinant al individului în general şi al inteligenţei acestuia, în particular. Aşadar,
în limbaj, sunt diriguitoare coordonatele exterioare, şi nu cele interioare. În caz
contrar, această formă de comunicare nu şi-ar exercita menirea.
În contextul celor discutate, se înscrie şi noţiunea de stil individual – acea ori-
ginalitate caracteristică pentru un vorbitor sau altul. De altfel, stilul este determinat de
maniera proprie de vorbire şi reflectă particularităţile vorbitorului ca personalitate.
Stilul de vorbire include un întreg ansamblu de determinante (cele

interioare şi cele exterioare) şi se exteriorizează prin modul de interpretare a
conţinutului ca atare şi prin modalitatea de selectare a mijloacelor de exprimare.
❖ Obiectul de studiu şi obiectivele comunicării

Din precontext, relevăm faptul că, atunci când intenţionăm să vorbim despre
comunicare, fie numai din raţiuni tangenţiale la o altă temă propusă spre dezbatere,
observăm un fenomen interesant: termenul de comunicare este văzut drept parte
integrantă, cuprinzând procedural, în acelaşi timp, un număr mare de ştiinţe.
Astfel, comunicarea poate să capete accentele unor definiţii lingvistice,
psihologice, psihosociale, filozofice, matematice, pedagogice, economice, de afaceri
17
etc. În faţa unei asemenea varietăţi, care ar putea face obiectul unei investigaţii
teoretice de substanţă, disciplina arta comunicării îşi are ca obiect de studii procesul
comunicări umane ca atare sub aspectul corectitudinii şi eticii.
Cu certitudine, ori de câte ori comunicăm, încercând să convingem, să expli-
căm, să influenţăm, să educăm sau să îndeplinim un scop propus prin intermediul
procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru obiective principale:
▪ să fim auziţi (ascultați și citiți);
▪ să fim înţeleşi;
▪ să fim acceptaţi;
▪ să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine).
Când nu reuşim să atingem aceste obiective, înseamnă că am eşuat în procesul

de comunicare. De aici, relevăm următoarele particularităţi ale comunicării:
▪ comunicarea are rolul de a-i pune pe interlocutori în legătură unii cu ceilalţi, în mediul
în care evoluează;
▪ în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului, se urmăreşte realizarea anumitor
scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
▪ orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată
(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea
(ceea ce se înţelege „dincolo de cuvinte”) şi intracomunicarea (comunicarea realizată
de fiecare participant în forul său interior);
▪ orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context (psihologic, social, cultural,
fizic sau temporal), cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă;
▪ procesul de comunicare comportă un caracter dinamic: odată iniţiată comunicarea
între interlocutori, ea are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele
implicate în proces;
▪ procesul de comunicare are un caracter ireversibil: odată transmis un mesaj, el nu mai
poate fi oprit în drumul lui către destinatar;
▪ în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de
cuprindere;
▪ semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare,
cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;
▪ orice mesaj are un conţinut manifest şi un conţinut latent, adeseori, acesta din urmă
fiind mai semnificativ.
❖ Motivaţii ale comunicării

Fără îndoială, procesul de comunicare este determinat de anumite motivaţii.
Acestea reprezintă mobilurile (scopurile, obiectivele), motivele pentru care s-a
adoptat un comportament sau altul. Gama motivaţiilor conduitei umane poate fi
descrisă într-o suită de noţiuni: trebuinţă, impuls, dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie,
ideal. Nevoia de comunicare este determinată de un spectru larg de motivaţii.
Motivaţia de a comunica poate lua diferite forme:
18
1. Nevoi fizice/ biologice: aceste motivaţii au ca origine, pe lângă întrebuinţarea

biologică, fundamentală, şi pe aceea de sănătate corporală şi a minţii. Absenţa
unei comunicări satisfăcătoare conduce la pericole ce ameninţă viaţa însăşi;
2. Nevoia de identitate: facilitează dorinţa şi voinţa de supravieţuire şi afirmare:
comunicarea este aceea care ne demonstrează că suntem ceea ce suntem;
3. Nevoi sociale, de interrelaţionare, care, la rândul lor, includ:
a) nevoia de includere/ cuprindere ca parte într-un anume sistem relaţional;
uneori, alianţe informaţionale (după exemplul studenţilor care studiază
împreună) sau relaţii formale (comunitate religioasă, colectiv de lucru,
căsătorie etc.);
b) dorinţa de autoritate: dorința de a avea o anumită influenţă asupra altora;
c) nevoia de afecţiune: adesea, subscrisă nevoii de respect, prin care se de-
monstrează că fiecare doreşte să conteze, să reprezinte ceva pentru celălalt.
A. Maslow distinge cinci mari categorii ale nevoilor esenţial umane.
Dintre acestea - cele de securitate, respectul de sine şi de desăvârşire a sinelui -
sunt procese realizabile exclusiv în actul de comunicare cu lumea, înţeleasă în
întregul ei – social, natural şi spiritual (Figura 1.1.) [2.6, pp.11-12]
Comunicare
Figura 1.1. Nevoi esenţial umane de a comunica
19
1.1.2. Din istoria comunicării

❖ Arta oratorică a Greciei antice
Retorica – termen de origine greacă „rhetorik” (ars dicendi), viza la început,
cu precădere, comunicarea publică în sfera politică şi juridică, având accepţia de
„ştiinţă a discursului şi arta de a convinge”.
Astăzi, termenul retorică este definit drept „arta de a convinge şi a emoţiona
un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă,
pusă în valoare de un stil ales”, având însă şi un nemeritat sens peiorativ cu referire
la „discursul declamator, afectat de elocvenţă amplă, sonoră, cu efecte exterioare,
săracă în semnificaţii”. [1.5, p. 1671]
Legile acelor vremuri obligau fiecare cetăţean să-şi pledeze singur cauza în
procese în limita abilităţilor sale de comunicare. Persoanele care stăpâneau arta
comunicării persuasive, manipulative şi convingătoare se afirmau mai uşor în
comunitate şi îşi puteau apăra mai reuşit cauzele şi interesele. Dintre ei, mulţi
deveneau lideri politici, conducători de armată sau administratori.
Elocinţa greacă, numită pe drept cuvânt şi copilul culturii, a atins un înalt grad
de dezvoltare datorită contribuţiei primilor oratori, specialişti în retorică, şi a
„sofiştilor”.
Primele elemente de teorie în comunicare au fost elaborate de Corax din
Siracuza, care a scris Arta retoricii, lucrare ce oferea diverse tehnici şi reguli de
comunicare privind elaborarea unui discurs public.
Un adevărat maestru al dialogului academic a fost Socrate (469-399 î.e.n.),
care a recurs primul la ironie1 în discursurile sale. Celebra deviză socratică, susţinută
cu argumente în discuţiile purtate de acesta cu oameni provenind din toate straturile
societăţii, în agora ateniană, era „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”2
Ironia socratică3 se îndoieşte de caracterul univoc al obiectului şi propune un
schimb neîntrerupt de opinii animate de căutarea adevărului. Interogaţie şi
problematizare a lumii, ironia socratică însumează, în definiţia celebră dată de
Schlegel, însuşirile cele mai neobişnuite.
1
Ironia (din limba greacă „eironeia”) este o figură retorică prin care, cel mai adesea, se enunţă o
apreciere pozitivă ori chiar o laudă, simulată, pentru a se înţelege că e vorba de o persiflare ori chiar de
o batjocură sau uneori o apreciere negativă simulată în locul celei pozitive la adresa unei persoane.
2
Maxima a fost enunţată, mai întâi, de către Thales din Milet şi înscrisă la loc de cinste pe frontispiciul
Templului lui Apollo din Delphi.
3
Buduca, Ioan. După Socrate. Bucureşti: Cartea Românească, 1988, p. 39.
20
Ironia socratică este, concomitent, disimulare, enigmă, glumă, gravitate, artă,

ştiinţă şi filosofie, gândire liberă şi gândire riguroasă, derutantă pentru minţile
plate, seducătoare pentru cele mobile.
Ironia socratică stă sub semnul proteismului şi al ambiguităţii, ea este o
atitudine filozofică faţă de valori şi o pedagogie a spiritului cunoscător, dar şi o
metodă cu funcţie critică a gândirii conceptuale.
Iată o întâmplare din viața lui Socrate:
În Grecia antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi
trata prietenii.
Într-o zi, o cunoştinţă l-a întrebat pe marele filozof:
- Ştii ce-am auzit despre prietenul tău?
- Stai puţin, a replicat Socrate. Înainte de a-mi spune ceva, aş dori să
facem un test. Se numeşte testul filtrului triplu.
- Filtrul triplu?
- Exact, a continuat Socrate. Primul filtru este Adevărul. Eşti absolut
sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?
- Nu, spuse omul. De fapt, am auzit despre aceasta.
- În regulă, a spus Socrate. Deci, nu ştii dacă este adevărat sau nu.
- Cel de-al doilea filtru este filtrul Bunătăţii, a continuat Socrate.
Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun?
(469-399 î.Hr.) - Nu, dimpotrivă.
- Deci, a spus Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el, însă nu eşti
sigur că este adevărat. Totuşi, poţi să treci testul, deoarece mai este un
filtru: filtrul Utilităţii. Ceea ce vrei să spui despre prietenul meu îmi va fi
de folos?
- Nu, nu chiar.
- Bine, a concluzionat Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este
nici adevărat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie să-mi spui
ceva?
Cunoştinţa în cauză s-a lăsat învinsă, simţindu-se ruşinată.
Platon a introdus, mai târziu, retorica drept disciplină de studiu

în mediul academic. Retorica studia: cunoaşterea, sensul cuvintelor,
comportamentul uman, stilul de viaţă, tehnicile şi instrumentele de
influenţare a oamenilor. În lucrarea Sofistul, Platon îşi expune opiniile
referitoare la funcţia artei oratorice în societate. Platon a fost primul
(427-347 î.Hr.) filozof care a conjugat arta polemicii, a dialogului public cu problemele
de ordin etic, cerându-i oratorului să nu-şi împânzească discursul cu
vorbe goale.
21
Aristotel, studentul lui Platon, a scris celebra lucrare Rethorike,

care avea la bază studiul sistemelor de comunicare umană. El a
elaborat tratatul de logică Organon, în care a construit tipul de
(384-322 î.Hr.) raţionament logic bazat pe silogism.
Demostene, orator al Greciei antice, a fost un adevărat etalon al

elocinţei, care a dat dovadă de un adevărat interes faţă de vorbirea
publică drept factor social. Pe lângă calităţile lingvistice, discursurile
(384-322 î.Hr.)
sale se deosebeau printr-un conţinut profund social, psihologic,
filozofic etc. Demostene se pronunţa împotriva demagogiilor oratorice
şi detesta încercările de răzbunare prin intermediul cuvântului public.
În Grecia antică, abilitatea de orator era o trăsătură indispensabilă a liderilor

politici, a avocaţilor şi profesorilor. Având un caracter instructiv, elocinţa a fost
considerată drept ştiinţă educativă, fiind cu adevărat predecesoarea pedagogiei. Ca factor
social, retorica practică a Greciei antice merită atenţie din partea celor care fac primii
paşi în arta comunicării, deoarece multe din învăţămintele anticilor sunt actuale şi astăzi.
❖ Arta oratorică a Romei antice

Generată de realitatea specifică a vieţii social-politice, arta oratorică devine o
adevărată artă literară, fiind marcată de un caracter naţional vădit, prezentă şi în politică,
şi în jurisprudenţă. Valorificând moştenirea lăsată de Grecia antică, filozofii şi oratorii
romani au identificat distincţia dintre teorie şi practică în comunicarea romană, teoria
fiind retorica, iar practica – oratoria.
Marcus Tullius Cicero, reprezentantul de bază al

elocinţei romane, a fost un genial orator, filozof, avocat şi om
politic, el fiind şi ultimul orator al antichităţii romane, întrucât
după el urmează o perioadă de declin. Cicero a studiat istoria
dezvoltării elocinţei pe teritoriul roman, expunându-şi
opiniile sale în lucrările Brutus, Oratorul, Despre orator,
Oratorii iluştri etc. Cerinţele formulate de Cicero privind
(106-43î.Hr.) elaborarea unui discurs oral nu şi-au pierdut actualitatea nici
astăzi. Eruditul roman Cicero afirma că „un orator trebuie să
aibă viclenia unui dialectician, gândirea unui filozof, cuvintele
aproape ca ale unui poet, memoria unui jurist, vocea unui actor
tragic şi discursul practic al celui mai desăvâşit actor”.
22
Marcus Fabius Quintilianus, continuatorul lui Cicero,

a elaborat şi a continuat teoria comunicării romane. Oratorul
a fost printre primii care a exercitat funcţia de profesor public
de retorică. A fost autorul compendiului Institutio oratoria în
12 volume. Volumul 11 se referea la limbajul nonverbal,
descriind stadiile, formele de exprimare nonverbală pe care
fiecare politician ar trebui să le adopte în discursurile sale.
(n.35-100 d.Hr.) Lucrarea lui Arta oratorică este o sinteză a retoricii antice
concepută în scopuri didactice.
Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca Retorul, Seneca
cel Bătrân) a creat la Roma cea mai importantă şcoală de
retorică a antichităţii. A avut o valoroasă activitate de
intelectual creator în Spania şi la Roma. Istoric şi critic al artei
oratorice, Seneca Retorul a fost un apărător al tradiţiei clasice.
(55 î. Hr. - 41d.Hr.) Făcea parte din ordinul cavalerilor, situat imediat după
ordinul senatorilor, primul în ierarhia socială.
❖ Teoriile moderne ale comunicării

Până a ajunge la stadiul de maximă înflorire (sec. XIX), teoria şi practica
comunicării umane, timp de secole, a cunoscut o oarecare stagnare.
Ştiinţa comunicării a început să-şi ia avânt începând cu secolul al XV-lea şi
anume:
Prima tiparniţă4: apare pe la mijlocul secolului al XV-lea, în Germania, precum şi

prima carte tipărită – Biblia (1445).
Primele publicaţii săptămânale: la începutul secolului al XVII-lea, în Germania,
Anglia şi Franţa apare primul cotidian, fiind editat la Londra, în 1702.
Primele fotografii: în 1827, francezul Niepce realizează primele fotografii cu o
cameră obscură, iar în 1888 – cu aparatul Kodak cu peliculă.
Telegraful şi telefonul: în 1845, la New York, presa era alimentată deja de telegraf,
iar în 1876, americanul Graham Bell brevetează telefonul.
Emisiunile radiofonice: acestea au avut loc la Pittsburg în 1920, iar în 1895, a rulat
primul film. În 1926, scoţianul J. Baird a realizat prima difuzare publică a imaginilor
televizate.
Camera de luat vederi a fost brevetată în 1937 de către americanul V. Zworykin, iar
video a apărut pe piaţă în 1970.
Sistemele multimedia: în anii 1980, odată cu progresul tehnologiei informaţionale,
4
Mitropolitul Dosoftei Barila, cărturar, poet şi traducător român, ştia să vorbească fluent cinci
limbi. Înaltul ierarh a adus la Iaşi, în 1679, prima tiparniţă, pe care a folosit-o pentru a tipări
cărți în limba română.
23
au apărut şi sistemele multimedia, iar internetul constituie una dintre cele mai recente
cuceriri ale comunicării la distanţă.
Noile tehnologii au pregătit serios condiţiile de realizare a comunicării în lumi

virtuale. În pofida acestui fapt, comunicarea interpersonală, faţă în faţă, unde simţi
căldura, atingerea şi vezi expresia feţii celuilalt, va rămâne suprema manifestare a
umanităţii şi a realizării vieţii pe pământ.
De aceea, începând cu secolul XX, ştiinţa comunicării a devenit una din
preocupările principale ale multor savanţi. Preocupările şi dezvoltarea ipotezelor cu
privire la procesele de comunicare, la definirea, sistematizarea şi clasificarea teoriilor
comunicării explodează, pur şi simplu. Ştiinţa comunicării era dezvoltată de savanţii
lingvişti, antropologi, psihologi, sociologi, semioticieni, informaticieni, ziarişti,
muzicieni, diplomaţi, specialişti în marketing, în management, în relaţii publice, în
vânzări, în negocieri etc.
Astfel, apar teoriile dezvoltate la Şcoala de la Palo Alto de către savanţii:
Eric BERN (psiholog american) cu Analiza tranzacţiilor comunicative (anii '50);
John Grinder (lingvist) şi Richard Bandler (psiholog) cu Programarea neuro-
lingvistică (anii '70);
Edward T. HALL (antropolog american), cu Proxemica (anii '50);
Ray L. BIRWHISTELL (antropolog american), datorită căruia s-a inventat Teoria
mişcărilor corpului Kinezica;
Claud SHANNON (matematician, inginer), Warren WEAVER (matematician,
cercetător) cu Teoria matematică a comunicării (1949);
Albert MEHRABIAN (psiholog armean) cu Bazele comunicării nonverbale (1972);
Charles MORRIS (filozof american) cu Teoria semnelor (în 1938);
Avram Noam CHOMSKY (lingvist, activist politic american, profesor emerit în
lingvistică) cu Teoria gramaticilor generative etc.
Aceste teorii reprezintă doar o selecţie rezumativă şi subiectivă a unor autori la

care vom apela în următoarele capitole. Un lucru este cert: fenomenul comunicării
propriu-zise este indispensabil. În acest sens, P.Watzlawick, de exemplu, va juca un
rol important în răspândirea cercetărilor curentului interacţionist de la Palo Alto.
În 1967, P.Watzlawick publică lucrarea „O logică a comunicării”, în care
sistematizează, sub forme de axiome, o sumă de idei noi privind comunicarea
umană: „Dacă admitem că, în cadrul unei interacţiuni, orice comportament are
valoare de mesaj, adică reprezintă o comunicare, reiese că nu putem să nu
comunicăm. Activitate sau inactivitate, vorbă sau tăcere - totul are valoare de mesaj.
24
Comportamentele îi influenţează pe ceilalţi, iar ceilalţi, în replică, nu pot să nu

reacţioneze la comunicările respective, de aceea comunică şi ei.” [1.4, pp. 16-17]
1.2. Nivelurile comunicării umane

Comunicăm zilnic cu diferite persoane în situaţii dintre cele mai diverse, de la
cele informale la cele formale. Nu de puţine ori, chiar dacă obligaţiile profesionale ne
asaltează, găsim răgazul pentru un dialog, fie şi succint, cu noi înşine, ascultându-ne
vocea interioară. Astfel, după contextul spaţio-temporal al mesajelor, putem spune
despre comunicare că se construieşte pe relaţii (directe, indirecte) şi că poate fi
intenţionată sau neintenţionată.
Pe lângă aceasta, comunicarea presupune diferite niveluri sau forme.
Pe baza relaţiilor directe, se pot structura următoarele niveluri: comunicare
intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicare de grup, comunicare
publică. Pe baza relaţiilor indirecte, pot fi structurate nivelurile: comunicarea
mediată tehnologic, comunicarea de masă (Figura 1.2).
Niveluri de comunicare
Comunicarea intrapersonală (în sine şi către sine)
Comunicarea interpersonală (între indivizi)
Comunicarea de grup (între membrii grupurilor)
Comunicarea publică (în faţa unui auditoriu)
Comunicarea de masă (difuzarea informaţiei prin

intermediul mass-media)
Figura 1.2. Niveluri ale comunicării umane
1. Comunicarea intrapersonală. Este comunicarea

ce presupune un dialog al persoanei cu sine, cu propria
voce interioară, partenerii de dialog fiind reprezentaţi de
instanţele propriei personalităţi; este cadrul în care o
persoană se află în faţă cu conştiinţa sa, cu aşteptările şi
25
aspiraţiile sale; se cunoaşte, se analizează, rezolvă probleme, evaluează

alternative şi ia decizii, reflectează asupra mesajelor pe care vrea să le transmită
altor persoane, asupra comportamentului său în diferite situaţii, se raportează
critic la faptele şi la realizările sale, la realitate.
 Comunicarea intrapersonală este deosebit de importantă pentru echilibrul
psihic şi emoţional al persoanei.
2. Comunicarea interpersonală. Este un tip de comunicare
ce are loc între două sau mai multe persoane aflate în situaţii
de proximitate spaţială, discursul fiecăruia fiind destinat în
totalitate interlocutorilor. Comunicarea interpersonală ajută
individul să-i cunoască atât pe ceilalţi, cât şi pe sine.
 Unele dintre cele mai frecvente obiective ale comunicării
interpersonale sunt: a persuada interlocutorul, a descoperi trăiri, emoţii, sentimente,
a satisface diferite nevoi psihologice, a domina, a impune, a conduce, a influenţa, a
cunoaşte interlocutorul, a informa pe cineva despre ceva etc.
3. Comunicarea de grup. Se realizează în colectivităţi
speciale vieţii profesionale şi sociale a persoanei, cuprinzând
maximum 9-11 persoane.
Obiectivele comunicării de grup sunt: a asigura
schimbări de idei şi emoţii în interiorul grupului, în cadrul
organizaţiilor restrânse, în microorganizaţii, a rezolva
probleme, a împărtăşi cunoştinţe și experienţe personale, a crea
și a detensiona conflicte, a dezvolta idei, a lua decizii etc.
Avantajele comunicării în grup: în ansamblu, grupurile iau decizii care sunt
mai bune decât cele luate în mod individual, din următoarele motive:
• există mai multă informaţie disponibilă;
• sunt lansate mai multe sugestii din care pot fi selectate cele mai bune;
• sunt acceptate decizii mai riscante;
• e stimulată creşterea productivităţii (membrii grupului lucrează şi pentru a câştiga
aprobarea socială).
Dezavantajele comunicării în grup constau în faptul că:

• se pierde mult timp pentru a urmări o idee şi pentru a lua o decizie;
• uneori, se insistă asupra discutării punctelor irelevante;
• membrii grupului acordă mult timp pentru a menţine un climat moral eficient,
politicos.
26
4. Comunicarea publică. Presupune orice gen de cuvântare,

prezentare, expunere făcută în faţa unui auditoriu (de
minimum 3 persoane), realizată în diferite forme: conferinţă,
pledoarie a avocatului, prelegeri, comunicări ştiinţifice,
prezentări ale vânzărilor, luări de cuvânt în şedinţe,
rapoarte şi dări de seamă, expuneri în faţa comisiilor de
examinare, prezentări ale spectacolelor etc. Comunicarea publică s-a bucurat de cea
mai mare atenţie de-a lungul timpului, începând cu retorica antică.
Obiectivele comunicării publice pot consta în:
• a convinge;
• a influenţa sentimente opinii, acţiuni;
• a manipula, a constrânge;
• etc.
 Frecvent, obiectivul comunicării publice nu este transmiterea de informaţii

corecte şi precise, ci convingerea şi câştigarea publicului.
5. Comunicarea de masă. Adesea, conceptul de
comunicare de masă5 este considerat sinonim cu cel de mass-
media. Conceptul de mass-media desemnează producerea şi
difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de
către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat
şi numeros.
Se realizează prin: ziare, reviste, cărţi, radio, TV, complexe multi-media („era
electronică”), care, azi, ne afectează fiziologic şi psihic, modificând activitatea
psihosenzorială a omului. [1.13, pp.34-37]
5
Principalele caracteristici ale comunicării de masă sunt: comunicarea de masă este impersonală și
constituie o instituţie socială; are un caracter organizaţional (îndeplineşte simultan rolul de
decodificator, interpret şi codificator al evenimentelor); se bazează pe rapiditatea transmisiei şi
consumul imediat al mesajelor; determină un caracter efemer al mesajelor; se reflectă tendinţa de
prezentare senzaţională a evenimentelor; destinatarii comunicării formează audienţe vaste, eterogene şi
anonime; se utilizează tehnologii complexe (unidirecţionale, indirecte şi mediate).
27
1.3. Tipuri de comunicare

Tipuri
de comunicare
Comunicarea verbală
(cuvinte – scrise sau rostite – pentru a transmite gânduri,
idei şi sentimente)
Comunicarea nonverbală
(mimică, gestică, postură, vestimentaţie etc.)
Figura 1.3. Tipuri de comunicare
1. Comunicarea verbală. Acest tip de comunicare este cel mai cunoscut şi

utilizat pentru transmiterea mesajor prin cuvinte. Comunicarea verbală se poate
realiza prin două forme:
a) Comunicare orală (mesajele se transmit prin intermediul aerului, care devine
canal de transmitere a cuvintelor);
b) Comunicare scrisă (mesajele se transmit printr-un suport scris, format fizic sau
electronic).
Desigur, pentru transmiterea acestor mesaje prin cuvinte este necesar un cod
lingvistic, prin care cuvintele să fie transpuse într-o limbă și într-un limbaj cunoscut
tuturor celor implicați în comunicare.
Puterea cuvintelor este una foarte mare, ele pot avea un impact major asupra
celor care comunică, pot genera sentimente puternice sau pot fi simple relatări ale
unor fapte obiective. Nu întâmplător, Edward Thorndike afirma:
„Culorile se şterg, templele se dărâmă, imperiile cad, dar cuvintele înţelepte rămân”.
[2.1, p.3]
Comunicarea verbală orală reprezintă, ca şi comunicarea verbală scrisă, un

sistem propriu de reguli şi norme, doar că sensibil mai bogat şi mai complex, datorită
factorilor extra- şi paralingvistici şi a influenţei decisive a cadrului situaţional. [2.2,
p.4] Cel mai potrivit stil de comunicare verbală, în cazul fiecăruia, trebuie să includă
următoarele aspecte:
A. Modalitatea cea mai confortabilă pentru a vorbi.
Trebuie să încercăm să identificăm această modalitate indiferent de
formalismul situaţiei în care comunicăm:
 O situaţie poate fi apropiată de stilul pe care îl abordăm atunci când vorbim
acasă sau cu prietenii. Este un stil caracteristic nouă înșine, pentru că suntem
28
stăpâni pe acel stil, ne face să ne simţim natural, fără a afișa o mască sau a
controla pornirile instinctive. După cercetătorul Martin Joos, situaţia
exemplificată se referă la stilul ocazional, specific conversaţiilor libere, fără
vreo bază informaţională minimă pe care trebuia să se construiască dialogul.
Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la altul, alteori chiar într-o
manieră neglijentă, folosesc expresiile eliptice, termeni în accepţiuni
speciale, cunoscute interlocutorilor din interacţiuni verbale anterioare, iar
alteori chiar şi elemente de argou.
 În altă situaţie, ne simţim confortabil să adoptăm un stil beletristic chiar la o
conferinţă ştiinţifică a cercetătorilor dintr-un anumit domeniu, întrucât
suntem convinşi că ne vom face remarcat, avertizându-ne, în acelaşi timp,
audienţa într-un mod firesc, spontan şi jucăuş cu privire la înclinaţia noastră
spre stilul metaforic, chiar şi în contexte formale, precum cele în care ne
aflăm. După acelaşi cercetător, situaţia exemplificată se referă la stilul
formal, ce corespunde adresării către un auditoriu numeros, ale cărui reacţii
sunt, de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. În acest caz, discursul
prezintă un nivel înalt de coerenţă, frazele fiind construite cu grijă dintr-un
material lexical cât mai variat.
 O altă situaţie poate fi cea a discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al
negocierilor şi tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este
aici activă. Nu se mai poate vorbi de un plan detaliat al comunicării, ci
numai de o informaţie de bază, îmbogăţită pe parcurs, în conformitate cu
solicitările partenerilor de discuţie. Acesta este stilul consultativ.
Cercetătorul Martin Joos distinge şi situaţii în care se regăsesc stilul intim (prin
recurgerea la un cod personal, care oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale
subiectului), precum şi stilul ce caracterizează formele de comunicare necoope-
rativă, în care emiţătorul nu îşi cunoaşte receptorul, iar acesta din urmă nu este în
măsură să influenţeze discursul celui dintâi. [2.2, p.4]
B. Contextul comunicării.
Trebuie să încercăm să anticipăm situaţia în care urmează să vorbim sau să
scriem şi să prevenim care va fi stilul cel mai potrivit şi/sau stilul care se aşteaptă să
fie abordat de către vorbitor. Combinaţia optimă va fi între stilul natural şi cel
aşteptat de ceilalţi - o îmbinare din ce în ce mai armonioasă pe măsură ce exersăm.
În afară de stilul comunicării, limbajul specific situaţiei de comunicare
trebuie să fie unul care să respecte câteva cerinţe:
29
☺ Claritate:
Mesajul trebuie sistematizat cât mai bine, astfel încât structura acestuia să fie
clară, uşor de reţinut de către noi şi ușor înţeles de către audienţa noastră;
☺ Corectitudine:
Conţinutul efectiv al mesajului trebuie să fie corect, să conţină adevăruri, dar şi
forma mesajului să fie corectă sub aspectul corectitudinii limbii (gramatical şi
lexical);
☺ Adecvare:
Trebuie să se utilizeze cele mai potrivite cuvinte raportate la context şi la
intenţiile vorbitorului, respectiv la aşteptările audienţei;
☺ Puritate:
Mesajul va fi ponderat cu privire la tipul cuvintelor folosite (neologisme,
regionalisme, arhaisme);
☺ Concizie:
Mesajul trebuie să fie concret, lipsit de abateri sau informaţii redundante, care ar
face dificilă înţelegerea efectivă a mesajului de bază;
☺ Precizie:
Mesajul poate facilita înţelegerea şi prin instrumente ajutătoare (comparaţii,
analogii, suporturi scrise, materiale auxiliare), care conduc audienţa spre
direcţia dorită.
Dezavantajele comunicării orale sunt:

• receptorul nu manifestă interes pentru mesaj;
• mesajul se transmite cu pauze lungi, deranjante;
• mesajul este înţeles greşit, deoarece există blocaje în comunicare;
• receptorul nu are capacitatea de a asculta, întrerupe repetat comunicarea;
• dispoziţia de a participa la conversaţie este insuficientă etc.
[2.6 p.48]
Dezavantajele comunicării scrise sunt:

• nu realizează legătura directă între interlocutori;
• îi lipseşte puterea de influenţare a cuvântului vorbit;
• nu permite conexiunea inversă imediat, ci numai cu un decalaj în timp;
• lipseşte pe interlocutori de informaţia emoţională, pe care o asigură schimbul
mesajelor orale.
Avantajele comunicării scrise vizează:

• structurare mai elaborată şi mai adecvată;
• îmbunătăţirea succesivă a textului;
• poate fi oricând consultat şi confruntat cu ceea ce s-a precizat a se executa;
• difuzare mai rapidă, posibilitatea accesului la un număr mai mare de receptori;
• uşurinţa stocării. [2.6, p. 49]
30
Comunicarea scrisă, numită şi comunicarea indirectă, suprimă condiţionarea

materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog, dar creează posibilitatea
transmiterii unei informaţii nedeformate, autentice, obiective în spaţiu şi timp.
Comunicarea scrisă se realizează eficient, dacă se respectă anumite reguli şi
principii:
• folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte);

• utilizarea paragrafelor centrate asupra unei singure idei;
• aplicarea cuvintelor înţelese de cititor;
• evitarea exprimării tipice limbajului oral, a cuvintelor redundante etc.
Frecvent, ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real.

Gesturile noastre, felul în care stăm, hainele pe care le purtăm, maşina pe care o
conducem, locul de muncă spun despre noi mult mai mult decât cuvintele.
Cineva spunea că limba îi este dată omului pentru a-şi ascunde gândurile.
Or, comunicarea verbală prezintă o importanţă destul de redusă din punctul de
vedere al cantităţii de informaţie reţinută de audienţă.
De fapt, comunicarea eficientă se bazează pe toate cele trei elemente: verbal,
paraverbal, nonverbal, având scopul de a împărtăşi şi a înţelege gânduri, idei, opinii
şi sentimente.
55% Nonverbal
38% Paraverbal
7% Verbal
Figura 1.4. Elementele comunicării eficiente
Regula 7% – 38% – 55%:
31
Poate vi sa întâmplat să auziţi teoria conform căreia, în cadrul comunicării, mesajul
verbal are o pondere de numai 7%; limbajul trupului reprezintă 55%, tonul vocii – 38%, iar
cuvintele doar 7% din comunicare. Acest lucru nu este adevărat!
Profesorul Albert Mehrabian, a cărui carte Silent Messages: Implicit Communication of
Emotions and Attitudes („Mesaje ascunse: Comunicarea implicită a emoţiilor şi atitudinilor”)
este sursa acestor statistici, a spus că afirmaţia de mai sus reprezintă o înţelegere greşită a
concluziilor sale. A. Mehrabian sublinia: „Procentele mele sunt valabile doar atunci când o
persoană comunică emoţii, în niciun caz nu se aplică asupra comunicării în general”.
Prin urmare, ar fi mai exact să spunem că exprimarea atitudinilor şi sentimentelor este
constituită în proporţie de 7% din cuvintele rostite, 38% din tonul vocii şi 55% din limbajul
trupului. [2.4, p. 23]
Vocea, modul în care pronunţăm cuvintele, accentul, tonul sunt elemente

esenţiale ale procesului de înţelegere a omului. Putem spune despre cineva: „El a
spus că e o idee bună, dar eu am sentimentul că nu o agreează.”
Acest mesaj l-am recepţionat dintr-o formă particulară a tonului vocii sale, care
nu a sunat foarte entuziasmat, indicându-ne faptul că nu i-a plăcut ideea.
 Aşadar, tonul, ritmul, volumul vocii şi accentul topic pot fi folosite în așa
fel, încât să oferim cuvintelor o conotaţie specială, în multe cazuri să transmitem
sensul opus al cuvintelor.
Când se întâmplă aceasta, apelăm la înţelesurile paralimbajului, şi nu la
semnificaţia limbajului folosit. Astfel, se poate conchide: „Nu este important ceea ce
spune, ci felul în care o spune”. Putem spune sarcastic, cu o accentuare specială,
cuiva care nu a vrut să ne ajute: „Îţi mulţumesc foarte mult!”
N.B.! În comunicarea scrisă, paralimbajul este limitat, în comparaţie cu
discuţiile purtate faţă în faţă şi, aşa cum, probabil, aţi descoperit deja, acest lucru
poate duce la neînţelegeri. Comunicarea paraverbală se referă la modul în care spui
ceva, și nu la ce spui. O propoziţie poate transmite înţelesuri complet diferite în
funcţie de modul în care sunt accentuate cuvintele şi de tonul vocii.
De exemplu, afirmaţia „Nu am spus că tu eşti incompetent” poate avea câteva
înţelesuri diferite, în funcţie de cuvântul accentuat:
• Nu am spus că tu eşti incompetent;
• Nu am spus că tu eşti incompetent;
• Nu am spus că tu eşti incompetent.
Paralimbajul vizează utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a

da anumite înţelesuri cuvintelor din discurs.
32
Paralimbajul = tonul + volumul vocii + ritmul vorbirii.
Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. El poate fi calm,

agresiv, pedant, nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, cu un discurs, este
preferabil să se folosească un ton calm şi sigur, dar care să nu fie uniform.
Schimbările acestuia sunt importante, întrucât ele rup monotonia, făcând ca
expunerea să câștige în atractivitate.
Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele
neaccentuate şi frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreşte să se
comunice. Pentru accentuarea ideilor importante din cadrul unui discurs, se folosesc
schimbările de ritm.
Spre exemplu, se poate folosi în expunere un ritm alert, pentru ca, înainte de
introducerea unei idei importante, ritmul să se reducă şi să se reia la aceeaşi
intensitate în explicarea ideii.
Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului.
Cel care ţine un discurs trebuie să vorbească suficient de tare, pentru a fi auzit de
toate persoanele care îl ascultă. În general, nu este bine să se folosească un volum
foarte ridicat, deoarece acest lucru poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur.
Una dintre regulile de bază este cea a ascultării active (vezi cap. IV). Cineva
spunea că omului îi sunt date două urechi şi o singură gură. Deci, ar trebui să
ascultăm de două ori mai mult decât să vorbim. De altfel, oamenii pot asculta de trei
ori mai mult decât se vorbeşte pe parcursul unui minut. Atenţie, însă, la următorul
lucru: trebuie să facem distincţie între a asculta şi a auzi. Mulţi dintre noi aud, cu
siguranţă, ceea ce spune celălalt, dar nu ascultă. În timp ce conştientul nostru spune
ceva, inconştientul, de obicei, degajă alte mesaje. Cel din urmă trădează adevăratele
noastre gânduri. Ceea ce putem diferenţia sau extrage din expresiile spuse sunt
exagerările, negaţiile sau afirmaţiile expuse. Oricine se raportează la o anumită
realitate atunci când vorbeşte.
Astfel, ca şi în cazul minciunii, vom descoperi semnificaţia ascunsă doar în
raport cu ceea ce se întâmplă. Un fapt va fi etalat sau ascuns, exagerat sau diminuat
cu bună-ştiinţă.
- Iată câteva exemple din publicitate:
- Cumpăraţi: ocazie unică (putem interpreta astfel: Avem probleme cu vânzarea);
- Folosire optimă a spaţiului (Foarte mic);
- Reşedinţă cu multiple posibilităţi de dezvoltare (Cartier ieftin, murdar, sub nivelul
standard);
33
- Într-o zonă bună, liniştită (Departe de magazine, şcoli);

- Dă spre o grădină care nu necesită multă întreţinere (Grădină foarte mică);
- Bine poziţionat (Situat undeva);
- Transport la uşă (Mijloacele de transport opresc la doi metri de uşa de intrare);
- Ideală pentru oamenii care ştiu să facă reparaţii mărunte (Repararea ei va costa o avere).
Toate aceste semnificaţii care se ascund în spatele mesajului spus de cineva se

referă la metacomunicare. Meta vine din limba greacă şi înseamnă „dincolo” sau
„completare la”. Metacomunicarea este ceva „în completarea comunicării”. Termenul
metacomunicare are în vedere interpretarea cuvintelor şi expresiilor pentru a ghici
intenţiile şi ideile vorbitorului.
Dicţionarul Macquarie defineşte metalimbajul ca fiind „un limbaj care codifică
altfel ideile decât limbajul natural”. [2.5, p.73] Este un limbaj ascuns în interiorul altui
limbaj. Totuși, acesta este absolut necesar, deoarece, altfel, oamenii ar fi nepoliticoşi,
insensibili, nepăsători şi deranjanţi, ceea ce ar conduce la frecvente comportamente
violente. Aceasta se manifestă prin faptul că metalimbajul amortizează duritatea
cuvintelor, oferind posibilitatea manipulării interlocutorului, dar şi a exteriorizării
emoţiilor, oamenii rămânând manieraţi, politicoşi, sensibili şi drăguţi.
N.B.! Metalimbajul poate fi popular, politic, de afaceri etc.
Vă prezentăm un „mic dicţionar” al metalimbajului cotidian, care conţine un
set de expresii generalizante:
Tabelul 1.1
Metalimbajul şi interpretarea lui
„Mic dicţionar”
Interpretare
al metalimbajului cotidian
„Ştiţi dumneavoastră”, ➢ Refuză să spună totul, lasă interlocutorul să spună
„Cum să zic”, ceea ce este stânjenitor pentru cel care face
„Un fel de...” afirmaţia.
„Desigur!” ➢ Putem bănui că vorbitorul exagerează, pentru că
nu este sigur de credibilitatea sa (ar putea fi
înlocuit prin: „De fapt ...”).
„Fiindcă veni vorba”, „ca să ➢ Au drept scop să atenueze importanţa a ceea ce
nu uit”, „dacă mă gândesc vorbitorul vrea să spună, dar ceea ce urmează este
bine”. problema cea mai importantă.
„Sincer”, „pe şleau”. ➢ Arată că vorbitorul urmează să fie mai puţin sincer
sau onest decât pretinde.
34
„Doar”, „numai”. ➢ Minimalizează semnificaţia a ceea ce urmează să

fie spus, atenuează vina unei persoane (nu au
curajul să spună ceea ce ar vrea să spună sau
încearcă, de fapt, să minimalizeze răspunderea).
„Sigur că ...” Are trei sensuri:
➢ sarcastic (întrebarea e nesăbuită);
➢ plin de sine („Știu tot ce se spune despre
aceasta.”);
➢ politicos („Știu că sunteţi inteligent, dar trebuie să
mă refer și la ...”);
„Da, dar ...” ➢ Este o încercare de evitare a intimidării prin
simularea unui acord.
Metalimbajul manipulativ este utilizat de vorbitor pentru a-şi direcţiona inter-

locutorul într-o situaţie dorită de el sau de a obţine ceea ce vrea.
Metalimbajul este prezent în orice tip de relaţie, fiind foarte important în
dezvoltarea acestora. Totuşi, cel mai adesea, este întâlnit în comunicarea politică şi
de afaceri. Evident, noi metacuvinte apar odată cu fiecare nouă generaţie, iar cele
vechi se pierd sau se uzează. [2.5, p. 73-74]
Iată câteva exemple de metacomunicare:
Tabelul 1.2
Limbaj şi metalimbaj în comunicarea oficială
Interpretare
Metacomunicare
(sau limbaj ascuns)
„Voi încerca să fac tot ce-mi stă în puteri.” ➢ Am îndoieli asupra capacităţii mele
de a face aşa ceva.
„Am vrut doar să încerc să fiu de folos.” ➢ Am vrut să ştiu ce se întâmplă, nu să
ajut la rezolvarea problemei.
„Să vedem ce se poate face.” ➢ Nu vom face nimic. Nu ne
interesează.
„Apreciez spusele dvs., domnule, dar ➢ Ce prostie?!
permiteţi-mi să afirm, cu respect, că nu
sunt de acord cu ele.”
„Sunt de acord cu ceea ce aţi spus, ➢ Nu sunt de acord cu ceea ce aţi spus.
totuşi ...”
35
„Credeţi-mă, vorbesc serios. V-aş minţi eu ➢ Acordaţi-mi numai prilejul.

pe dvs.?”
„Ar putea fi interesant pentru dvs., să ➢ Sunt mai inteligent şi mai informat
ştiţi.” decât dvs.
„Trebuie să veniţi odată la noi, la cină.” ➢ Să veniţi numai când veţi fi invitat.
„Sper că nu vă deranjez.” ➢ Ştiu că vă deranjez, dar o voi face-o,
fie că vă place, fie că nu.
„Nu spun că ar trebui să faceţi asta.” ➢ Faceţi ce vă spun.
„Desigur, nu vă vom obliga să respectaţi ➢ Tocmai asta vom face.
aceste clauze.”
2. Comunicarea nonverbală. Tabloul devine complet în momentul în care

reuşim să citim şi mesajele pe care vorbitorul ni le transmite, în mod inconştient, prin
limbajul său nonverbal – mimică, gestică, postură, atitudine, vestimentaţie, mediul
înconjurător etc.
În ce măsură putem generaliza interpretarea unor manifestări ale corpului ca
fiind mesaje clare cu privire la starea emiţătorului?
O tresărire musculară, o clipire, o privire orientată spre colţul din stânga sus,
un zâmbet pot fi supuse multiplelor interpretări în funcţie de contextul în care acestea
au loc, respectiv în corelaţie cu alte semnale nonverbale transmise simultan.
Problematica limbajului nonverbal şi a acurateței interpretării sale a fost înde-
lung discutată, iar, în viitor, se vor aduce din ce în ce mai multe clarificări acestui
subiect.
Descifrarea limbajului nonverbal este nu numai un domeniu extrem

de interesant şi aflat în continuă descoperire, ci are şi beneficii:
• interpretarea şi înţelegerea mult mai bune a persoanelor cu care comunicăm;
• anticiparea stării de spirit a interlocutorilor, chiar şi fără ca aceştia să-şi
exprime sentimentele;
• creşterea capacităţii empatice;
• adaptarea mai facilă a comunicării la audienţă;
• conştientizarea propriilor semnale nonverbale emise şi chiar controlarea lor;
• şanse mai mari de a obţine ceea ce ne dorim etc.
36
În capitolul III, vom aborda mai detaliat regulile şi principiile de realizare a

limbajului nonverbal, pe care vă îndemnăm să-l parcurgeţi, pentru a deveni buni
comunicatori, indiferent de domeniul profesiei pe care o practicaţi.
1.4. Genurile şi speciile comunicării

Din paragrafele anterioare, am aflat că, în Antichitate, discursurile orale variau
în funcţie de prilejul şi circumstanţele în care erau rostite. Odată cu dezvoltarea
societăţii, ştiinţa comunicării capătă o răspândire şi mai largă, generând, astfel,
extinderea diversităţii genurilor de comunicare. Or, genul de comunicare depinde de
scopul pe care tinde să-l realizeze comunicarea şi circumstanţele în care ea este
realizată.
În funcţie de aceste două criterii, deosebim următoarele genuri de comunicare:
❖ Genul de comunicare cotidian, care reflectă relaţiile dintre oameni în sfera
vieţii cotidiene, devenind, în multe cazuri, tradiţii, ritualuri. Speciile sunt:
• alocuţiunea6 de elogiere;
• alocuţiunea funerară;
• toastul.
N.B.! Aceste cuvântări rostite liber sunt mici, dar emoţionante.

❖ Genul de comunicare academic, al cărui discurs se elaborează conform unui
plan, programe, caracterizându-se printr-un auditoriu specific și limbaj spe-
cializat, prin subiectele abordate, prin metodele de expunere a informaţiilor etc.
Speciile acestui gen sunt:
• prelegerea universitară;
• referatul ştiinţific;
• darea de seamă pe activitatea ştiinţifică;
• rezumatul ştiinţific;
• comunicarea ştiinţifică.
❖ Genul de comunicare social-politic abordează probleme actuale, teme spe-

cifice, formulează sarcini pe viitor etc., fiind rostit în faţa unui public
eterogen/ specializat. Speciile genului de comunicare social-politic vizează:
• referatul;
• conferinţa;
• discursul politic/ diplomatic;
• alocuţiunea militară/ la miting;
6
Alocuțiune – scurtă cuvântare ocazională.
37
• cuvântarea de propagandă;
• lecţia publică.
❖ Genul de comunicare oficial-administrativ se referă la activitatea unei unităţi

economice, fiind elaborat, de cele mai dese ori, în scris, cu surplus de
amănunte, după care este redat oral de către un împuternicit special. Acest gen
exprimă opinia unui grup de persoane, de aceea, ele se citesc ad litteram şi nu
admit improvizări de moment. Speciile genului de comunicare oficial-
administrativ sunt:
• discursul oficial;
• darea de seamă/ raportul.
❖ Genul de comunicare de afaceri a început să se dezvolte îndeosebi după anii
'80 şi se referă, prioritar, la stimularea vânzărilor, la acţiunile promoţionale.
El însumează specii ca:
• raportul de afaceri;
• reclama;
• oferta;
• designul (grafic, de produs, pentru mediul ambiant).
N.B.! Speciile comunicării de afaceri se realizează prin: comunicarea verbală

şi scrisă: logotipuri, semne iconice, packagin (ambalaj); publicitate: presă, afişaj,
rádio, televiziune etc.).
❖ Genul de comunicare judiciar se caracterizează prin aspectul comunicării
oficiale, strict documentate, pe baza legilor logice existente. Speciile acestui
gen sunt subordonate judecăţii, urmează într-o consecutivitate strict
determinată, iar în calitate de vorbitori pot fi numai specialişti în drept. Speciile
genului judiciar sunt:
• cuvântarea procurorului (rechizitoriul);
• cuvântarea judecătorului;
• cuvântarea avocatului (pledoaria)7;
• cuvântarea de autoapărare.
❖ Genul de comunicare religios se înscrie în contextul evenimentelor din viaţa

cotidiană. Esenţa acestui gen constă în propagarea carităţii, a dragostei faţă
7
Pledoaria este o expunere orală făcută de un avocat în fața unei instanțe judecătorești pentru apărarea
cauzei uneia dintre părțile implicate în proces; Apărare, susținere orală sau scrisă a unei cauze, a unei
idei, a unei teze etc. (din fr. „plaidoirie”). Pledoaria specială este o falsă argumentare care apără o
poziție ce introduce detalii favorabile sau exclude detalii nefavorabile, afirmând că sunt necesare
considerații adiționale, însă fără să facă o analiză critică potrivită asupra acestor considerații.
38
de om, a luptei pentru bine, discutarea diverselor probleme de ordin teologic,

făcându-se apel la logica formală şi la sentimentele auditoriului. Speciile
genului de comunicare religios sunt:
• predica;
• alocuţiunea funerară;
• cuvântarea la Sinod8.
Trebuie să menţionăm că am trecut în revistă cele mai frecvente specii de
comunicări orale, care se conţin în comunicarea verbală. Mai există şi numeroase
mici cuvântări ce se înscriu în dialogurile orale: interviuri, replici, amendamente,
monologuri, dialoguri, polemici, discuţii etc., acestea având un specific aparte. Unele
din ele vor fi abordate mai detaliat în paragrafele următoare.
1.5. Structura procesului de comunicare

În general, orice proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de
trinomul emiţător – mesaj – receptor. Lingvistul rus Roman Jacobson a elaborat o
structură a procesului de comunicare cu următoarele componentele: cod, canal,
referent, funcţia emotivă/ conativă/ persuasivă/ retorică/ poetică/ referenţială/
metalingvistică/ fatică.
Cercetările efectuate de matematicienii Norbert Wiener, Claude Shannon şi
Warren Weaver (anii '40) au condus la elaborarea unui model al comunicării, în
care informaţia (mesajul) este redată printr-o săgeată ce leagă emiţătorul de
receptor, aceştia fiind separaţi de paraziţi sau ,,zgomote”, care generează
circulaţia unei comunicări lineare. (Fig.1.5):
8
Sinodul (sau Conciliul) este o întrunire bisericească ai cărei membri sunt, îndeosebi, episcopi (de
exemplu, Conciliul de la Calcedon Termenul „conciliu” (în Orientul creștin „Sinod”) numea întrunirile
primelor comunități creștine (reprezentate de păstorii lor), întruniri în care se dezbăteau și se decidea
asupra problemelor ce interesau viața bisericească. În aceste întruniri – manifestări și actualizări ale
existenței Bisericii – erau trasate legile fundamentale ale unanimității, fraternității și comuniunii.
39
Sursa de Emiţător/ Canal/ Receptor/

Mesaj
informaţii emitent mijloc destinatar
Sursa de zgomot
Feedback (reacţia de răspuns)
Figura 1.5. Modelul elementar al comunicării (Shannon & Weaver)

Sursa: adaptată conform sursei [1.6, p.13]
Sursa de informaţii este factorul de decizie. Sursa își asumă comunicarea,

discutând în acest caz despre o comunicare intenționată.
Mesajul este semnificaţia (informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimentul), expe-
diată de emiţător, transmisă prin canal, primită de receptor.
Mesajul constituie şi media, deoarece un cuvânt („te iubesc”) şoptit la ureche,
scris într-o epistolă, spus la telefon nu rămâne identic cu sine însuşi. Mesajul nu
există în sine, în afara relaţiei de comunicare. El poate fi purtat de sunete, imagini,
mirosuri, atingeri, mimică, gesturi, intonaţie etc. Când semnificaţia este codificată în
cuvinte, spunem că mesajul este verbal, iar comunicarea – verbală.
Stimulii interni în codificare sunt:
a) Experienţele personale: mentale, fizice, psihologice, semantice etc.;
b) Atitudinile: influenţate de poziţia socială, profesie, educaţie etc.;
c) Percepţiile/ cunoştinţele: mediul înconjurător, propria persoană, ceilalţi;
d) Valorile: standardele de bază ale individului, generându-i etica;
e) Deprinderile şi abilităţile: mentale, de comunicare etc.;
f) Aşteptările - o anumită predictibilitate că persoana în cauză va acționa așa, și
nu altfel9.
Pentru o decodificare reuşită a mesajului, trebuie să se respecte câteva condiţii:
➢ posedarea conceptelor de specialitate, a terminologiei;
9
Așteptările ne sunt comunicate în diverse moduri: prin cuvinte, gesturi, priviri, tonalitatea și ritmul
vocii etc. Reacțiile noastre la ele sunt diferite (de acceptare, respingere, contestare, înțelegere etc.) și
dacă vin din partea oamenilor importanți pentru noi (părinți, rude, profesori, prieteni apropiați, parteneri
de cuplu etc.), ajungem treptat să le interiorizăm, iar impactul lor asupra noastră se păstrează chiar și
atunci când persoanele respective nu mai fac parte din prezent.
40
➢ cunoaşterea codului lingvistic (codul fiind un sistem de semne bazat

pe reguli și convenții împărtășite de către cei care îl folosesc);
➢ utilizarea cuvântului potrivit în contextul potrivit.
Emiţătorul (emitentul) transformă mesajul în semnale, adaptându-l canalului
de comunicare.
Canalul reprezintă mijlocul fizic prin care se transmit mesajele. În comu-
nicarea interumană se foloseşte rareori un singur canal. Chiar şi în cazul celei mai
banale comunicări interpersonale, intervin două, trei sau mai multe canale: vorbim şi
ascultăm (canal vocal şi auditiv), aruncăm priviri şi facem gesturi (canal vizual),
degajăm mirosuri (canal olfactiv), atingem mâinile (canal tactil) etc.
Există trei categorii de mijloace de comunicare fizice:
a) prezentaţionale: vocea, faţa sau întreg corpul;
b) reprezentaţionale (bazate pe reprezentări): fotografii, desene, cărţi;
c) mecanice: televiziunea, telefonul, radioul sau teletextul10.
Bruiajul (zgomotul) de fond reprezintă factorii de alterare a comunicării,
obturând total sau parţial canalul de comunicare. Chiar transmiterea mai multor
mesaje simultan, prin acelaşi canal, se poate constitui într-o sursă de bruiaj.
Bruiajul poate fi de natură: fizică (zgomotul străzii);
• psihologică (emoţiile);
• semantică (diferenţele de limbaj dintre interlocutori).
Receptorul (destinatarul) este cel îndreptăţit să primească mesajul, fiind
punctul terminus al comunicării.
Feedbackul (reacţia de răspuns a destinatarului) este o componentă impor-
tantă a procesului de comunicare. Feedbackul este necesar pentru a determina mă-
sura în care a fost înţeles mesajul, este răspunsul propriu-zis primit de la receptorul
mesajului. [11, p.30]. Poate fi o ridicare de sprâncene, un zâmbet, o grimasă, un
„Da” sau „Nu”. Pentru un actor, de exemplu, răspunsul înseamnă aplauzele
publicului sau faptul că acesta se plictiseşte. Răspunsul depinde de actul de pregătire
a mesajului şi a terenului în vederea unei mai bune recepţii. În acest caz, e necesar să
asigurăm mesajul principal prin anunţuri de felul: „Vă rog să ascultaţi cu
atenţie”;„Poate mă înşel, dar…”;„Aş vrea să mă conving că am fost înţeles …” etc.
10
Teletextul – sistem într-o singură direcție (sau noninteractiv) de transmitere a unor texte şi grafică prin
radiodifuziune sau cablu și care este afișat pe un televizor; este necesar să existe un decodor sau un
microcip în televizor, pentru a se extrage informațiile teletext.
41
Feedbackul poate fi pozitiv sau negativ. Feedbackul pozitiv va duce la o ac-

ţiune pozitivă şi la succes. Feedbackul negativ va determina o reconsiderare a
situaţiei cu urmări fie pozitive (cu identificarea problemelor şi generarea de soluţii),
fie negative (prin abandonarea unei strategii, tactici, comportament etc.).
Avantajele feedbackului oral faţă de cel scris
• reacţiile interlocutorului pot fi observate;

• feedbackul este rapid;
• pune în valoare abilităţile emiţătorului (în cazul utilizării
manipulării sau persuasiunii).
Pentru ca feedbackul să se realizeze eficient, atât emiţătorul, cât şi receptorul

trebuie să respecte următoarele condiţii (Figura 1.6):
Ce trebuie să facă
Emiţătorul Receptorul
■ Să cunoască nivelul de pregătire al ■ Să creeze o stare de spirit favorabilă

receptorului și comportamentul lui; ascultării, participând la discuţii;
■ Să-şi exerseze memoria, pentru a reţine
■ Să pregătească atent mesajul;
corect mesajul;
■ Să-şi controleze gesturile proprii;
■ Să acorde atenţie timbrului vocii,
■ Să folosească o tonalitate adecvată a
gesturilor;
vocii; ■ Să asculte ultima frază din mesaj, care
■ Să practice un debit adecvat; sintetizează ideile principale;
■ Să antreneze receptorul în discuţii; ■ Să aplice feedbackul pentru a verifica
■ Să verifice înţelegerea mesajului. înţelegerea mesajului.
Figura 1.6. Comportamentul emiţătorului şi receptorului în procesul comunicării

Sursa: adaptată conform sursei [2.6]
1.6. Bariere ale comunicării (interpersonale şi de grup)
De cele mai dese ori, comunicarea are loc într-un mediu plin de influenţe
dintre cele mai diverse: de la influenţele naturale la cele sociale şi culturale, de la
cele individuale la cele de grup şi de masă, de la cele tehnice şi organizatorice la cele
42
logice şi lingvistice, de la cele obiective la cele subiective etc. Aceste influenţe pot
deteriora minimal comunicarea – de la o simplă întârziere sau o mică deformare,
până la completa denaturare sau chiar pierderea definitivă a acesteia (a mesajului).
Unii savanţi din domeniul ştiinţelor comunicării grupează factorii ce influen-
ţează negativ comunicarea cu denumirea bariere de comunicare (Samuel C. Certo,
Niki Stanton), alţii cu denumirea de zgomot (Shanon-Weaver, Denis McQuail).
Întrucât majoritatea autorilor au adoptat termenul de bariere de comunicare, vom
utiliza şi noi această noţiune.
După cum am şi menţionat, atunci când comunicăm (încercând să convingem,
să explicam, să influențăm), urmărim, mai întâi, cele patru scopuri principale: să fim
receptaţi (auziți sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o reacţie (o
schimbare de comportament sau atitudine). Atunci când nu reuşim să atingem
niciunul dintre aceste obiective, înseamnă că ceva în derularea comunicării nu func-
ţionează corespunzător, adică ceva a interferat în transmiterea mesajelor.
Orice interferează cu procesul de comunicare poartă denumirea de barieră.
Barierele în comunicare se produc atunci când receptorul mesajului comunicat nu
receptează mesajul sau interpretează greşit sensul dorit de către emiţător.
Scopul studierii comunicării este acela de a reduce motivele care cauzează
aceste fenomene. Identificarea factorilor care conduc la interpretări greşite şi la
apariţia următoarelor bariere este primul pas spre a realiza o mai bună comunicare.
Ne referim la:
➢ Diferenţe de percepție. Modul în care noi privim lumea este influenţat de
experienţele noastre anterioare, astfel că persoanele de diferite vârste, naţionalităţi,
culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor
interpreta situaţiile în mod diferit. Diferenţele de percepţie sunt, de multe ori, numai
rădăcina numeroaselor bariere de comunicare.
➢ Concluzii grăbite. Deseori, vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea
ce dorim să auzim, evitând să recunoaştem realitatea în sine.
➢ Stereotipii. Învăţând permanent din experienţele proprii şi invocându-le în
diferite situaţii, vom întâmpina riscul de a trata diferite persoane ca şi când ar fi una
singură: „Dacă am cunoscut un inginer (student, maistru, negociator etc.), înseamnă
că i-am cunoscut pe toţi”.
➢ Lipsa de cunoaştere. Este dificil să comunicăm eficient cu cineva care
posedă o educaţie diferită de a noastră, ale cărei cunoştinţe în legătură cu un anumit
subiect în discuţie sunt mult mai reduse. Desigur, este posibil, dar necesită
îndemânare din partea celui care comunică; el trebuie să fie conştient de discrepanţa
dintre nivelurile de cunoaştere şi să se adapteze în consecinţă.
43
➢ Lipsa de interes. Este una din cele mai mari şi mai frecvente bariere ce
trebuie depăşite. Acolo unde lipsa de interes este evidentă şi de înțeles, trebuie să se
acţioneze cu abilitate, pentru a direcţiona mesajul astfel, încât să corespundă
intereselor şi nevoilor celui care primeşte mesajul.
➢ Dificultăţi în exprimare. Dacă emiţătorul are probleme în a găsi cuvinte
pentru a-şi exprima ideile, aceasta va fi sigur o barieră în comunicare şi, inevitabil,
emiţătorul va trebui să-şi îmbogăţească vocabularul.
➢ Emoţiile. Emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi, de
asemenea, o barieră. Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape
completă a comunicării. O metodă de a împiedica acest blocaj constă în evitarea
comunicării atunci când emiţătorii sunt afectaţi de emoţii puternice. Totuşi, uneori,
cel care primeşte mesajul poate fi mai puţin impresionat de o persoană care vorbeşte
fără emoţie sau entuziasm, considerând-o plictisitoare, astfel că emoţia poate deveni
un catalizator al comunicării.
➢ Personalitatea. Nu doar diferenţele dintre tipurile de personalităţi pot crea
probleme, ci, deseori, propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru este
afectată şi, ca urmare, comportamentul nostru influenţează pe acela al partenerului
comunicării. Când, într-o discuţie, unul dintre parteneri este vădit focusat pe propria
persoană, acesta „ratează” ceea ce spune cealaltă persoană, ajungându-se, într-un
final, la confuzii sau conflicte. Factorii care pot produce o astfel de situaţie sunt:
superioritatea (avem senzaţia că noi ştim mai mult şi mai bine decât celălalt); ego-ul
(avem senzaţia că noi suntem centrul discuţiei); avem senzaţia că, în discuţia
respectivă, partenerul de conversaţie ne atacă.
„Ciocnirea personalităţilor” este una dintre cele mai frecvente cazuri ale
eşecului în comunicare. Nu întotdeauna suntem capabili să influenţăm sau să
schimbăm personalitatea celuilalt, dar, cel puţin, trebuie să fim pregătiţi să ne
studiem propria persoană, pentru a observa dacă o schimbare în comportamentul
nostru poate genera reacţii satisfăcătoare. Potenţialele bariere de comunicare nu
depind doar de receptor, respectiv de emiţător, ci şi de condiţiile de comunicare, pe
care trebuie nu numai să le cunoaştem, ci şi să le controlăm, pentru ca procesul
comunicării să capete şansa de a fi eficient.
➢ Cultura şi influenţele ei. Uneori, întreaga noastră experienţă poate
influenţa calitatea mesajelor emise sau receptate. Cultura, de exemplu, poate fi un
factor perturbator al comunicării, făcând dificilă sau ineficientă înțelegerea unui
mesaj nou, care nu se încadrează în contextul culturii de bază.
Şocul cultural, de exemplu, semnifică incapacitatea de a înțelege, a accepta
persoane cu valori, standarde, stiluri de viaţă diferite. Iar etnocentrismul - credinţa că
44
propria cultura este superioară oricărei alteia – apare ca barieră atunci când
comunicarea conduce la o atitudine de superioritate.
➢ Fondul sonor. Unele echipamente sau ambientul pot produce perturbări
ale comunicării. Atât cel care emite un mesaj, cât şi cel care îl primeşte vor fi nevoiţi
să facă un efort suplimentar pentru a comunica eficient. De cele mai multe ori,
aceştia fie obosesc, fie nu au forţă de a înlătura bruiajele şi atunci comunicarea este
compromisă.
➢ Stresul. Se ştie faptul că stresul influenţează puternic procesul comunica-
ţional, în sensul că o persoană stresată nu mai percepe sau interpretează un mesaj la
fel ca în situaţiile normale.
➢ Acurateţea comunicării. Atunci când o persoană vorbeşte prea repede, nu
are fluență în discurs, nu articulează corect cuvintele etc., suntem tentaţi să nu-i mai
acordăm toată atenţia. Astfel, atitudinea noastră preconcepută ne va afecta abilitatea
de a asculta. Ideal ar fi ca procesul de comunicare să fie impecabil şi să existe un
limbaj universal neutru, care să asigure acurateţea procesului. Cu părere de rău, aşa
ceva nu există decât în situaţii particulare (comunităţile restrânse ca număr de
indivizi, specializaţi într-un anumit domeniu, cum ar fi laboratoarele ştiinţifice,
departamentele de IT etc.).
În situaţiile comune, factorii perturbatori sunt omniprezenţi. Numai printr-un
efort susţinut şi comun, cei care participă la actul comunicaţional îi pot îndepărta sau
le pot minimiza influenţele, asigurând, în final, o comunicare eficientă, ceea ce se
doreşte de la început.
Barierele de comunicare conduc la următoarele situaţii:
a) ceea ce se spune nu poate fi auzit: sunt barierele fizice: zgomot, lipsa concentrării (a
îndemânări nesatisfăcătoare de a asculta/ a audia), surzenie, distorsiuni în timpul
transmiterii (atunci când se comunică prin telefon, radio);
b) ceea ce se aude nu poate fi înțeles: ascultătorul poate auzi, dar ceea ce înțelege
este influenţat de educaţie, cunoştinţe tehnice asupra subiectului etc.; neînțe-
legerea limbajului semnifică incapacitatea de a interpreta cu acurateţe mesajul
şi poate fi cauzată de erorile de traducere, vocabular, punctuaţie, a gesturilor nonverbale;
c) ceea ce este înțeles nu poate fi acceptat: ascultătorul înțelege, dar nu poate accepta din
cauza unor factori psihologici, cum ar fi: atitudinea sa faţă de ceilalţi, sentimentele faţă de
subiectul pus în discuţie, lipsa de deschidere (sentiment ce apare într-un climat formal,
sentiment ce poate deveni o barieră în momentul în care provoacă neîncrederea şi
sentimentul că anumite informaţii sunt păstrate în secret), prejudecăţi (cum ar fi şocul
cultural sau etnocentrismul). Cu alte cuvinte, oamenilor nu le este agreabil să li se
vorbească „de sus” sau să li se spună că ideile lor sunt interesante, dar greşite.
45
N.B.! Barierele pot fi găsite în orice sistem comunicaţional şi, de aceea, este mai
corect să spunem că mesajul transmis nu coincide cu mesajul receptat.
Globalizarea mediului social, diplomatic, de afaceri necesită ca oamenii să-şi
desfăşoare o activitate eficientă în cadrul diferitelor culturi. Comunicarea, în acest
context, este foarte complexă datorită variabilităţii şi întrepătrunderii diferitelor
caracteristici culturale.
Aşadar, barierele de comunicare reprezintă toate acele perturbaţii care pot
interveni de-a lungul procesului de comunicare, reducând astfel fidelitatea sau
eficienţa mesajului transmis.
Important este însă impactul pe care aceste bariere le au asupra mesajului
transmis şi care, în unele situaţii, poate fi perturbat atât de puternic, încât informaţia
ajunsă la destinatar să fie cu totul diferită faţă de cea transmisă de emitent.
Factorii perturbatori care pot influenţa comunicarea pot proveni din arii diferite.
Identificarea la timp a acestora, precum şi minimalizarea efectelor pe care le pot avea
în procesul de comunicare sunt importante pentru asigurarea unei comunicări
corecte.
Concluzii:
❖ Comunicarea este activitatea umană de socializare, dinamică, extrem de importantă şi
complexă, care presupune transmiterea unor conţinuturi şi semnificaţii (informaţii,
mesaje, opinii, decizii etc.), prin intermediul unor canale (mijloace) specifice, cu scopul de
a influenţa şi a declanşa unele efecte generatoare de feedback şi de schimbări în vederea
atingerii anumitor obiective.
❖ Limba este considerată drept principalul mijloc de comunicare între membrii unei
colectivităţi, „sistem de comunicare specific oamenilor, alcătuit din sunete articulate”,
având anumite reguli de exprimare şi de scriere.
❖ Limbajul constituie procesul de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin intermediul
mijloacelor de limbă (cuvintelor) în cadrul unei limbi naţionale; ansamblu al limbii ca
mijloc de comunicare pentru toţi subiecţii care o vorbesc şi al discursului ca realizare
individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete, sau tehnică a vorbirii; o realizare
complexă a procesului de exprimare, prin intermediul mijloacelor lingvistice,
intonaţionale, kinezice; este actul de folosire individuală a limbii.
Principalele forme de limbaj sunt: vorbirea, tăcerea, mimica, gesturile şi limbajul
extracorporal.
❖ Vorbirea constituie forma, procesul de realizare concretă a limbii şi de transmitere a
46
limbajului.
❖ Obiective principale ale comunicării sunt: să fim auziţi, să fim înţeleşi, să fim acceptaţi,
să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine).
❖ Formele motivaţiei de a comunica pot fi diferite: nevoi fizice/ biologice; nevoia de
identitate; nevoi sociale, de interrelaţionare.
❖ Arta de a comunica, numită şi arta oratorică, s-a născut cu mai mult de două milenii
în urmă, în Grecia antică. Grecii antici o considerau arta vorbirii vii, numită şi retorică
sau elocinţă, drept una din cele mai complexe activităţi, ea situându-se pe aceeaşi
treaptă cu muzica, sculptura, arhitectura, fiind chiar considerată regina tuturor artelor.
❖ Pe baza relaţiilor directe, pot fi structurate următoarele niveluri de comunicare:
comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicare de grup, comunicare
publică. Pe baza relaţiilor indirecte, distingem: comunicarea mediată tehnologic,
comunicarea de masă.
❖ Tipurile (formele) de comunicare sunt: comunicarea verbală (scrisă şi orală) şi
comunicarea nonverbală.
Caracteristicile unei comunicări verbale eficiente sunt: claritatea, corectitudinea,
adecvarea, puritatea, concizia, precizia.
❖ Paralimbajul presupune utilizarea modalităţilor de exprimare vocală (tonul, volumul
vocii, ritmul vorbirii), pentru a da anumite înţelesuri cuvintelor din discurs.
❖ Metacomunicarea este interpretarea cuvintelor şi expresiilor, pentru a ghici intenţiile şi
ideile vorbitorului.
❖ Genul de comunicare depinde de scopul pe care tinde să-l realizeze comunicarea şi de

circumstanţele în care ea este realizată. În funcţie de aceste două criterii, deosebim
următoarele genuri de comunicare:
- cotidian (speciile: alocuţiunea de elogiere, toastul, alocuţiunea funerară);
- academic (speciile: prelegerea universitară, referatul ştiinţific, darea de seamă
ştiinţifică, rezumatul ştiinţific, comunicare ştiinţifică);
- social-politic (speciile: referatul, conferinţa, discursul politic, discursul diplomatic,
alocuţiunea militară, alocuţiunea la miting, cuvântarea de propagandă, lecţia
publică);
- oficial-administrativ (speciile: discursul oficial, darea de seamă, raportul);
- de afaceri (speciile: raportul de afaceri, reclama, oferta, designul);
- judiciar (speciile: cuvântarea procurorului sau rechizitoriul, cuvântarea
judecătorului, cuvântarea avocatului sau pledoaria, cuvântarea de autoapărare);
- religios (speciile: predica, cuvântarea la Sinod, alocuţiunea funerară).
❖ Elementele principale ale unui proces de comunicare sunt: sursa mesajului
(emiţătorul), mesajul, canalul de comunicare, bruiajul, receptorul, feedbackul (reacţia de
răspuns).
❖ Barierele de comunicare reprezintă toate acele perturbaţii care pot interveni de-a
lungul procesului de comunicare, reducând, astfel, fidelitatea sau eficienţa mesajului
47
transmis.
Principalele bariere de comunicare sunt: diferenţele de percepţie, concluziile grăbite,
stereotipurile, lipsa de cunoaştere, lipsa de interes, dificultăţile în exprimare, emoţiile,
ciocnirea personalităţilor, cultura şi influenţele ei, fondul sonor, stresul, acurateţea
comunicării.
Barierele de comunicare conduc la următoarele situaţii:
a) ceea ce se spune nu poate fi auzit: este vorba, în special, de barierele fizice: zgomot,
lipsa concentrării (adică îndemânări nesatisfăcătoare de a asculta/ a audia),
surzenie, distorsiuni în timpul transmiterii (atunci când se comunică prin telefon,
radio);
b) ceea ce se aude nu poate fi înțeles;
c) ceea ce este înțeles nu poate fi acceptat; vorbitorul nu poate descoperi dacă a fost
auzit, înțeles, acceptat.
48
BIBLIOGRAFIE
I. Manuale, cărţi
1.1. ABRIC, Jean-Claude. Psihologia comunicării: teorii şi metode.

Iaşi: Polirom, 2002;
1.2. BĂLĂNICĂ, Silviu. Comunicare în afaceri. Bucureşti: Editura
ASE, 2003, p.7;
1.3. BORCOMAN, Raisa, RUSU, Djulieta. Comunicarea persuasivă cu
impact în activitatea managerială şi de afaceri. Chişinău: ASEM,
2009, p.8;
1.4. BORCOMAN, Raisa, MANCAŞ, M. Oportunitatea implementării
tehnologiilor moderne de comunicare în activitatea managerială
din Republica Moldova. Chişinău: ASEM, 2011, pp.16-17;
1.5. Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române (DEXI). Coord.
DIMA, Eugeniu. Chişinău: Editura ARC, 2007, Chişinău: Editura
GUNIVAS, 2007, p. 413;
1.6. DINU, Mihai, Comunicarea: repere fundamentale. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1997;
1.7. DOROGAN, Maria. Curs de elocinţă. Chişinău: Editura ARC, 1995,
pp. 5-13; 61-92; 95-113;
1.8. DRAGOMIRESCU, Gh. M. Mică enciclopedie a figurilor de stil.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p.151;
1.9. FRUNJINĂ, Ion, TEŞILEANU, Angela. Comunicare, negociere şi
rezolvare de conflicte. Bucureşti: Editura Mondan, 2002, p. 24-
29; pp. 60-65;
1.10. HAINEŞ, Ion. Introducere în teoria comunicării. Bucureşti:
Fundaţia „România de Mâine”, 1998, p. 8-10;
1.11. LARSON, Charles U. Persuasiunea: receptare şi responsabilitate.
Iaşi: Polirom, 2003;
1.12. PÂNIŞOARĂ, Ion-Ovidiu. Comunicarea eficientă. Iaşi:
Polirom,2003, p.13-39; pp.47-56;
1.13. PRUTIANU, Ştefan. Manual de comunicare şi negociere în afaceri,
vol.I. Iaşi: Polirom, 2000, pp. 15-26; 34-37; 37-42; 169-173;
1.14. STANTON, Nicki. Comunicarea. Editura Societatea de Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti, 1995, pp. 1-5.
49
BIBLIOGRAFIE
II. Surse online
2.1. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare. Introducere în

comunicare. [accesat 29 iulie 2015]. Disponibil:
http://ccimn.ulbsibiu.ro/com.pdf.;
2.2. GUIU, Maria Cristina, LUPOI Smaranda, UNGUREANU
Carmen. Raport de cercetare privind diferența între stilul de
comunicare la bărbați și femei [accesat 29 mai 2015].
Disponibil: http://www.experimentala.ro/
0doc/experimentala/prezentari%
20experimentala/RAPORT%20DE%20CERCETARE%20stil
%20de%20comunicare%201.pdf.;
2.3. HASSON, Gill. Cum să‑ţi dezvolţi abilităţile de comunicare:
ce ştiu, fac şi spun experţii în comunicare [accesat 29 iulie
2015]. Disponibil:
http://www.polirom.ro/catalog/carte/cum-sa-ti-dezvolti-
abilitatile-de-comunicare-ce-stiu-fac-si-spun-expertii-in-
comunicar-4652/arunca_o_privire.html.;
2.4. POPESCU, Manoela. Comunicare şi negociere în afaceri
[accesat 29 mai 2015]. Disponibil:
https://ia801609.us.archive.org/29/items/ComunicareSiN
egociereInAfacerimanoelaPopescuEdituraProUnviersitaria
/ComunicareSiNegociereInAfacerimanoelaPopescuEditura
ProUnviersitariamanualFacultate.pdf.;
2.5. SILVAŞ, Alexandra. Comunicare educaţională [accesat 29
iulie 2015]. Disponibil:
http://www.upm.ro/facultati_departamente/depPregatire
Personal/docs/carti/curs_Comunicare_educationala.pdf.;
2.6. Comunicare profesională [accesat 18 iulie 2015].
Disponibil:http://colegiuleconomic.rdsbz.ro/comunicarea/
1c.htm.
50

TEMA I INIŢIERE În St. Comun.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEMA I INIŢIERE În St. Comun.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arta comunicării și etica profesională

Tema I. INIŢIERE ÎN STUDIUL COMUNICĂRII

Noţiuni-cheie: comunicare, limbaj, retorică, artă a comunicării, niveluri

1.1. Obiectul şi conceptul de comunicare

1.1.1. Definirea conceptelor: comunicare, limbaj, vorbire

„Comunicarea înseamnă putere. Cei care îi stăpânesc modul de utilizare pot

,,communis”, care era folosit în secolul al XIV-lea cu sensul de „a pune în comun”,

▪ existenţa mai multor tratări ştiinţifice (teoretice, empirice, analitice,

Aceasta înseamnă că actul de comunicare este constituit ca un proces de trans-

,,... un ansamblu de procese prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de

Sub acest aspect, comunicarea presupune, mai întâi de toate, un dialog, o

Or, caracteristicile ce determină chintesenţa comunicării umane sunt:

Pornind de la aceste însemne distinctive, vom defini comunicarea umană

❖ Definirea limbii şi a limbajului

Limba este considerată drept „principalul mijloc de comunicare între membrii

În afară de limbajul exterior, există şi forma de limbaj interior, insesizabil,

Este de observat că întreaga gamă de sensuri pe care le comportă un cuvânt, de

O caracteristică a limbajului – formă specifică de comunicare umană - o

Stilul de vorbire include un întreg ansamblu de determinante (cele

❖ Obiectul de studiu şi obiectivele comunicării

Când nu reuşim să atingem aceste obiective, înseamnă că am eşuat în procesul

❖ Motivaţii ale comunicării

1. Nevoi fizice/ biologice: aceste motivaţii au ca origine, pe lângă întrebuinţarea

Figura 1.1. Nevoi esenţial umane de a comunica

1.1.2. Din istoria comunicării

Ironia socratică este, concomitent, disimulare, enigmă, glumă, gravitate, artă,

Platon a introdus, mai târziu, retorica drept disciplină de studiu

Aristotel, studentul lui Platon, a scris celebra lucrare Rethorike,

Demostene, orator al Greciei antice, a fost un adevărat etalon al

În Grecia antică, abilitatea de orator era o trăsătură indispensabilă a liderilor

❖ Arta oratorică a Romei antice

Marcus Tullius Cicero, reprezentantul de bază al

Marcus Fabius Quintilianus, continuatorul lui Cicero,

❖ Teoriile moderne ale comunicării

Prima tiparniţă4: apare pe la mijlocul secolului al XV-lea, în Germania, precum şi

Noile tehnologii au pregătit serios condiţiile de realizare a comunicării în lumi

Aceste teorii reprezintă doar o selecţie rezumativă şi subiectivă a unor autori la

Comportamentele îi influenţează pe ceilalţi, iar ceilalţi, în replică, nu pot să nu

1.2. Nivelurile comunicării umane

Comunicarea intrapersonală (în sine şi către sine)

Comunicarea interpersonală (între indivizi)

Comunicarea de grup (între membrii grupurilor)

Comunicarea publică (în faţa unui auditoriu)

Comunicarea de masă (difuzarea informaţiei prin

Figura 1.2. Niveluri ale comunicării umane

1. Comunicarea intrapersonală. Este comunicarea

aspiraţiile sale; se cunoaşte, se analizează, rezolvă probleme, evaluează

Dezavantajele comunicării în grup constau în faptul că:

4. Comunicarea publică. Presupune orice gen de cuvântare,

 Frecvent, obiectivul comunicării publice nu este transmiterea de informaţii

1.3. Tipuri de comunicare

Figura 1.3. Tipuri de comunicare

1. Comunicarea verbală. Acest tip de comunicare este cel mai cunoscut şi

Comunicarea verbală orală reprezintă, ca şi comunicarea verbală scrisă, un

Dezavantajele comunicării orale sunt:

Dezavantajele comunicării scrise sunt:

Avantajele comunicării scrise vizează:

Comunicarea scrisă, numită şi comunicarea indirectă, suprimă condiţionarea

• folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte);

Frecvent, ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real.

Figura 1.4. Elementele comunicării eficiente

Regula 7% – 38% – 55%:

Vocea, modul în care pronunţăm cuvintele, accentul, tonul sunt elemente