Completare Digestie

DIGESTIA

(Macovei) Tubul digestiv prezintă pe toată lungimea sa patru tunici:

a. Mucoasa, interior, care în anumite segmente s-a specializat pentru secreţia
sucurilor digestive şi pentru absorbţia nutrimentelor; tapetează lumenul; este
format din ţesut epitelial
b. Submucoasa, formată din ţesut conjunctiv lax bogat vascularizat şi inervat;
conţine glande de tip mucos şi un plex nervos (Meissner);
c. Musculara, formată din ţesut muscular striat (în cavitatea bucală, faringe şi
treimea superioară a esofagului şi la nivelul sfincterului anal extern) şi ţesut
muscular neted, în restul tubului digestiv, majoritatea cu dispoziţie circulară şi
longitudinală (la nivelul stomacului apare şi al treilea strat, cu dispoziţie oblică).
Stratul intern circular, prin îngroşare în anumite zone, formează sfinctere, care
închid sau deschid anumite orificii. În tunica musculară se află un alt plex nervos
Auerbach. Înaintarea hranei de-a lungul tubului digestiv se face prin contracţii
ritmice ale musculaturii netede (unde peristaltice), care asigură amestecul hranei
cu sucurile digestive (facilitând digestia chimică) şi eliminarea resturilor
nedigerabile.
d. tunica externă, formată din ţesut conjunctiv lax, numită adventice, cu excepţia
organelor abdominale, la care stratul extern este reprezentat de seroasa peritoneală
cu rol de fixare.
LIMBA, inserată pe planşeul bucal, este un organ musculos, a cărui rădăcină se
fixează pe mandibulă şi pe osul hioid.
Dinţii sunt alcătuiţi din coroană, colet (col) şi rădăcină.
FARINGELE, organ musculo-fibros în formă de pâlnie, de circa 15 cm, este un organ
comun atât sistemului digestiv, cât şi celui respirator. Comunică superior prin coane cu fosele
nazale şi inferior cu esofagul şi laringele. Pentru a evita ca alimentele să intre pe calea
respiratorie, glota (orificiul de comunicare cu laringele), se închide prin coborârea unei lame
cartilaginoase, numită epiglotă. Astfel, bolul alimentar trece în esofag, producând o undă
peristaltică de contracţie.
ESOFAGUL este un organ tubular, de circa 26 cm, care străbate cavitatea toracică.
Traversează diafragma şi intră în cavitatea abdominală, unde comunică cu stomacul prin
orificiul cardia.
STOMACUL este un organ cavitar, cu capacitate de circa 1,5 litri, situat în partea
stângă a abdomenului, imediat sub diafragmă. Comunică cu intestinul subţire prin orificiul
piloric. Prezintă:
 o faţă anterioară, acoperită cvasicomplet de ficat, şi o faţă posterioară,
în contact cu splina şi pancreasul;
 o margine dreaptă (curbura mică) şi o margine stângă (curbura mare);
 o porţiune verticală, în care se află fornixul (camera cu aer) şi corpul
stomacului; şi o porţiune orizontală, ce cuprinde antrul şi canalul
piloric.

1
 Mucoasa gastrică prezintă pliuri, care apar prin contracţia stratului muscular fin,
prezent între mucoasă şi submucoasă. De asemenea, mai prezintă şi orificii pentru
deschiderea glandelor gastrice.
Glandele cardiale şi pilorice secretă mucus, iar cele din zona fornixului şi a corpului
gastric secretă pepsinogen (proenzimă), acid clorhidric, mucus, hormoni (gastrină,
glucagon, secretaţi de celule speciale.
SALIVA este produsul de secreţie a celor trei perechi de glande salivare mari-
parotide, sublinguale şi submandibulare dar şi a celor mici răspândite în mucoasa bucală şi
vestibulară. (Macovei)
(Giersch) Glandele salivare mari sunt de tip tubulo-acinos, perechi şi sunt
reprezentate de parotide, submaxilare/ submandibulare şi sublinguale. Parotidele sunt cele mai
mari glande salivare, fiind alcătuite în special din celule seroase. Glandele sublinguale conţin
celule predominant mucoase, iar glandele submaxilare conţin în proporţie aproximativ egală
ambele tipuri de celule.
Saliva este formată din 99,5% apă şi 0,5% reziduu uscat (cloruri, fosfaţi, bicarbonaţi
de Na, K, Ca, NH4, fluor, proteine, acid uric, uree, lizozim, ptialină, alcool, creatinină).
Bicarbonatul menţine pH-ul slab acid 6,5, ionii de clor activează amilaza.
(Giersch) FICATUL
Este cea mai mare glandă exocrină din organism, având o greutate de 1500 g. Este
situat sub bolta diafragmatică, în loja hepatică, şi este acoperit de peritoneu. Prezintă o faţă
superioară şi una inferioară.
Faţa superioară-prezintă 2 lobi (stâng şi drept), delimitaţi de un ligament al
peritoneului.
Faţa inferioară- prezintă patru lobi (stâng, drept, anterior şi posterior), delimitaţi de
trei şanţuri, dispuse sub forma literei H: şanţul longitudinal drept, care anterior prezintă
vezicula biliară (colecist), şanţul longitudinal stâng şi şanţul transversal, care prezintă hilul
hepatic.
Hilul reprezintă locul de intrare a arterei hepatice, venei porte, a vaselor limfatice, a
nervilor şi locul de ieşire a celor două canale hepatice.
Structura ficatului este aceea a unui organ parenchimatos, acoperit de o capsulă ce
pătrunde prin hil şi formează septuri, care urmează traseul vaselor şi împart parenchimul în
lobuli. Lobulul reprezintă unitatea morfofuncţională a ficatului şi are o formă piramidală.
Între trei lobuli se delimitează un spaţiu numit portal. Lobulul hepatic este format din:
hepatocite, capilare sinusoide, vena centrolobulară, canalicule biliare intralobulare.
Hepatocitele la un pol vin în contact cu capilarele sinusoide, iar la celălalt pol, cu
canaliculele biliare. Hepatocitele sunt celule binucleate şi sunt dispuse radiar, sub formă de
cordoane, pe un schelet vascular.
Capilarele sinusoide provin din ramurile venei porte. Ele se află între cordoanele
radiare ale hepatocitelor şi se varsă în vena centrolobulară. La nivelul acestor capilare se varsă
şi sângele provenit din capilarizarea arterei hepatice. Peretele capilarelor sinusoide are o
structură discontinuă, favorizând schimbul cu hepatocitele.
Vena centrolobulară ia naştere din unirea capilarelor sinusoide şi drenează atât sângele
provenit din vena portă (neoxigenat), cât şi din artera hepatică (oxigenat). Din confluarea

2
venelor centrolobulare rezultă venele suprahepatice care, după ce ies din ficat, se deschid în
vena cavă inferioară.
Canaliculele biliare. Între două cordoane de hepatocite se găsesc spaţii numite
canalicule biliare intralobulare. Acestea sunt lipsite de pereţi proprii şi reprezintă locul unde
este vărsată bila de către hepatocite. La periferia lobulului, canaliculele capătă pereţi proprii şi
prin unire, devin canale biliare interlobulare.Acestea confluează, formând, în final, două
canale hepatice, care ies prin hil şi se unesc, formând canalul hepatic comun.
De la colecist porneşte canalul cistic, ce se uneşte cu canalul hepatic comun, luând
naştere canalul coledoc, care se deschide în duoden prin sfincterul Oddi, împreună cu canalul
pancreatic principal Wirsung.
Vascularizaţia ficatului este dublă: nutritivă şi funcţională.
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de artera hepatică, ce se desprinde din trunchiul
celiac şi asigură aportul de nutrimente şi oxigen.
Vascularizaţia funcţională este asigurată de vena portă, ce ia naştere din unirea venelor
care colectează sângele de la stomac, pancreas, intestin, splină şi care transportă sânge cu
nutrimente, absorbite la nivelul tubului digestiv. Sistemul port este un sistem care începe şi se
termină cu câte o reţea de capilare, între care există o venă. În acest caz vorbim despre:
capilarele de la nivelul tubului digestiv—vena portă—capilarele sinusoide.

(Giersch) PANCREASUL
Este o glandă mixtă, situată retroperitoneal (faţa posterioară a sa aderă la peretele
cavităţii abdominale, iar faţa anterioară vine în contact cu peritoneul).
Prezintă trei regiuni: cap, cuprins în curbura duodenală ce pătrunde în cavitatea
duodenului, corp şi coadă, ce vine în contact cu splina. Porţiunea exocrină a glandei este
reprezentată de acinii pancreatici, care secretă suc pancreatic.
Prin unirea canalelor acinilor iau naştere canalul principal Wirsung, ce străbate
pancreasul de la coadă la cap, şi canalul accesor Santorini, ce drenează acinii din regiunea
capului pancreatic şi se deschide fie în duoden, fie în canalul Wirsung.

Alimentele sunt substanțe pe care organismul le ia din mediul înconjurător și care, pe lângă
faptul că furnizează energia necesară funcționării organismului, au rol în formarea țesuturilor
noi, în refacerea țesuturilor uzate, dar și în formarea unor substanțe cu rol funcțional
(hormoni, enzime).

Alimentele se pot clasifica: 1. După rolul pe care îl au în organism; 2. După origine; 3. După
compoziția chimică.

1. După rolul pe care îl au în organism, alimentele se grupează în:

a. Alimente energetice – glucidele și lipidele – cu rol în furnizarea energiei necesare
organismului;
b. Alimentele structurale – plastice – proteinele – cu rol în formarea de celule noi
în procesul de creștere a organismului și în cel de refacere a țesuturilor distruse
prin funcționare.
2. După origine, alimentele se grupează în:

3
 a. Alimente de origine vegetală – fructe, legume, produse cerealiere, uleiuri vegetale
etc.
b. Alimente de origine animală – carne, grăsime animală, ouă, lapte;
c. Alimente de origine minerală – apa, sarea, etc.
3. După compoziția chimică, alimentele se grupează în:
a. Substanțe anorganice: apa și sărurile minerale.

mineralul Rol în organism Necesar Aliment

zilnic
Calciu (Ca) -în formarea oaselor și dinților 800 mg Lactate,
-în contracția și relaxarea brânză,
musculară legume
-în transmiterea nervoasă
-în hemostază
Fosfor (P) -în formarea oaselor și dinților 800 mg Carne, pește, ouă
-în sinteza ATP, PC
Fier (Fe) -constituent al hemoglobinei 10 mg Ouă, carne, frunze
verzi
Magneziu -în activarea enzimelor 350 mg Semințe, frunze verzi
(Mg)
Sodiu (Na) -în echilibrul acido-bazic 2500 mg sare
Potasiu (K) -funcționarea neuronilor 2500 mg Carne, lapte, fructe
Iod (I) -constituent al hormonilor 0,14 mg Pește oceanic, nuci,
tiroidieni scoici

Apa este o substanță alimentară care intervine în toate procesele chimice din organism,
inclusiv în digestie. Nu este aliment energetic sau nutritiv. Cantitatea necesară de apă variază
cu starea organismului, cu vârsta și condițiile externe în care se desfășoară activitatea sa (în
medie 2l/ 24h).

Sărurile minerale. Nu au valoare energetică sau nutritivă. Ele sunt însă absolut necesare
organismului.

b. Substanțele organice care intră în compoziția alimentelor sunt glucidele, lipidele

și proteinele.

Tubul digestiv este compus din segmentele: cavitate bucală, faringe, esofag, stomac, intestin
subțire și intestin gros.

Structură: tubul digestiv este compus din patru straturi: mucoasa - strat intern cu celule
secretoare de mucus protector, enzime digestive și hormoni cun rol reglator; submucoasa –
strat conjunctiv bogat în fibre nervoase vegetative (plexul Meissner), vase de sânge și
limfatice; musculara – în general compusă din fibre netede, circulare spre interior (care prin
concentrare constituie sfincterele) și longitudinale la exterior; acționează pentru amestecul
alimentelor cu enzimele digestive și propulsarea conținutului tubului digestiv; în grosimea
acestui strat, se află plexul nervos Auerbach; seroasa – strat extern de natura epitelială care
este înlocuit cu adventicea la nivelul segmentelor supradiafragmatice.

4
 Mucoasa gastrică cuprinde două tipuri de glande gastrice:

1. Oxintice, în regiunea fundică, compuse din celule parietale care secretă HCl, celule
principale care secretă pepsinogen, lipază gastrică și factor intrinsec (necesar
absorbției intestinale a vitaminei B12). HCl are efect bactericid, inactivează amilaza
salivară și activează enzimele sucului gastric.
2. Pilorice, aflate în regiunea antrului și canalului piloric, compuse din celule care secretă
mucus și gastrină, este un enterohormon care reglează secreția gastrică.
Prin activitatea motorie a stomacului, se realizează mărunțirea, amestecarea și
lichefierea alimentelor (formarea chimului gastric) care, împinse prin canalul piloric , intră în
duoden (golirea stomacului).
Porțiunea fundică și cea superioară a corpului stomacului declanșează contracții tonice
cu frecvență mică, dar responsabile de creșterea presiunii intragastrice. Aceste contracții sunt
inhibate de deglutiție, fapt ce duce la relaxarea musculaturii gastrice și lărgirea cavității pentru
a putea depozita alimentele.
Porțiunea inferioară a stomacului generează puternice unde peristaltice, cu o frecvență
de 3/min., stimulate de relaxarea regiunilor superioare și care vor determina accelerarea golirii
conținutului gastric.
Motilitatea gastrică este controlată nervos (prin plexurile vegetative) și umoral (prin
enterohormoni stimulatori: gastrină, colecistochinină și inhibitori: secretină).
Digestia chimică este realizată prin acțiunea enzimelor din sucul gastric. Principala
enzimă gastrică este pepsina, provenită din pepsinogen. Pepsina hidrolizează legăturile
peptidice din proteine, rezultand polipeptide de tipul albumozelor și peptonelor. Gelatinaza
lichefiază gelatina.
În sucul gastric al sugarilor există labferment sau chimozină care produce coagularea laptelui,
deoarece transformă caseinogenul solubil din lapte în paracazeină, iar aceasta, în prezența
Ca2+, se transformă în paracazeinat de calciu insolubil.
Secreția gastrică este reglată prin mecanisme nervoase și umorale și este realizată în
trei faze:
1. Faza cefalică- este reglată prin mecanisme exclusiv nervoase, stimulate de vederea,
mirosul sau contactul alimentelor cu receptorii gustativi. Această fază asigură
pregătirea stomacului pentru prelucrarea alimentelor, de îndată ce acestea au pătruns
în cavitatea gastrică.
2. Faza gastrică- este reglată prin mecanisme nervoase și umorale. Mecanismul nervos
este reflex, declanșat de distensia pereților gastrici în urma pătrunderii bolurilor
alimentare. Pentru că și aferența și eferența acestui mecanism este deservită de nervii
vagi, aceste reflexe se numesc vago-vagale. Mecanismul umoral constă în descărcarea
unor hormoni stimulatori ai glandelor gastrice, ca gastrina, în urma contactului
alimentelor cu mucoasa gastrică și a relaxării musculaturii stomacului.
3. Faza intestinală este reglată prin mecanisme nervoase și umorale declanșate de
contactul chimului gastric cu mucoasa duodenală.
Efecte gastrosecretoare au compușii proteici din compoziția chimului și distensia
duodenului, iar efecte gastroinhibitoare au glucidele, lipidele din comp. chimului și aciditatea
chimului gastric.

5
 Gastrina este un hormon care stimulează secreția de HCl și pepsinogen (pepsină).
Motilitatea gastrică îndeplinește următoarele roluri:
- depozitarea temporară a alimentelor
- amestecarea alimentelor cu sucul gastric prin mișcări nepropagate
- formarea chimului gastric, rezultatul digestiei gastrice
- evacuarea fracționată a chimului în duoden prin mișcări propagate
Funcția stomacului de depozitare și de amestec a alimentelor cu sucul gastric presupune
următoarele aspecte:
- stomacul gol se află într-o stare de contracție umplut parțial cu fluide
- pe măsură ce se umple cu alimente, musculatura stomacului se relaxează
- pe măsură ce se umple, alimentele ajunse în stomac sunt depozitate în straturi
- durează aproximativ o oră până când întregul conținut al stomacului este bine
amestecat cu sucul gastric
- în general alimentele rămân în stomac 2-3 ore

Motilitatea gastrică:
- pe măsură ce alimentele se acumulează în stomac tonusul scade și capacitatea de
umplere se mărește din ce în ce mai mult. Pe măsură ce stomacul se golește tonusul
crește și contactul alimentelor cu mucoasa este asigurat tot timpul.
- mișcările peristaltice constau în unde de contracție și relaxare care se propagă în
același sens (cardia---pilor). Mișcările peristaltice asigură înaintarea alimentelor spre
pilor. Mișcările tonice și peristaltice asigură îmbibarea alimentelor cu sucul gastric.
Activitatea contractilă în porțiunea fundică și cea superioară a corpului stomacului se
caracterizează prin:
 contracții tonice, cu frecvență joasă, dar responsabile de creșterea presiunii
intragastrice
 contracții tonice, inhibate de deglutiție care determină relaxare gastrică
În partea inferioară a stomacului iau naștere puternice unde peristaltice cu frecvența de
3/minut care determină accelerarea golirii conținutului gastric.

Activitatea motorie a stomacului presupune:

- stocarea alimentelor prin relaxare receptivă
- amestecul alimentelor cu secreția gastrică prin mișcări peristaltice retropulsive
- evacuarea stomacului prin mișcări peristaltice propulsive
- un control al forței de contracție sub acțiunea acetilcolinei și gastrinei
Motilitatea gastrică este controlată nervos (prin plexurile vegetative) și umoral (prin
enterohormoni stimulatori: gastrina și inhibitori: secretina)
Evacuarea gastrică:
- se realizează prin contracții peristaltice care se propagă de la cardia la pilor
- presupune scăderea tonusului sfincterului piloric când pH-ul conținutului duodenal
revine la normal
- presupune deschiderea intermitentă a sfincterului piloric sub acțiunea unei contracții
peristaltice puternice

6
 Digestia la nivelul intestinului subțire este realizată de acțiunea secreției pancreatice,
intestinale și biliare, facilitate de motilitatea intestinului. Toate au pH alcalin/ bazic.

Secreția pancreatică este produsă de pancreasul exocrin, glandă tubuloacinoasă care își
elimină secreția în duoden, prin două canale: canalul principal Wirsung, care se deschide
împreună cu canalul coledoc (format din unirea canalului hepatic comun cu cel cistic) la
nivelul ampulei Vater, prevăzută cu sfincterul Oddi, și canalul accesor Santorini, care se
deschide superior față de cel principal.

Sucul pancreatic are un pH= 9-9,3 și este compus din două categorii de substanțe:
enzime digestive și bicarbonați. Enzimele sunt secretate de celulele acinilor pancreatici, iar
bicarbonații sunt produși de celulele epiteliale ale canalelor de secreție.
Enzimele pancreatice: peptidaze, lipaze, amilaze sunt foarte puternice, atacă toate
categoriile de substanțe organice din alimente. Bicarbonații au rolul de a neutraliza aciditatea
chimului gastric.
Peptidazele (tripsină și chimotripsină) sunt eliberate în vezicule sub formă de
proenzime (tripsinogen și chimotrisinogen), pentru protecție celulelor intestinale. Sub
acțiunea enterochinazei, enzimă aflată în microvilii polului apical al enterocitelor,
tripsinogenul este activat în tripsină. Aceasta va activa chimotripsinogenul , transformându-l
în chimotripsină. Sub acțiunea tripsinei si chimotripsinei, proteinele sunt digerate în
oligopeptide, care sub acțiunea altei proteaze pancreatice, carboxipeptidaza, vor fi
descompuse în di- și tripeptide.
Secreția pancreatică este produsul de secreție a pancreasului exocrin și al celulelor
epiteliale ale canalelor de excreție (celule ductale- duct= conduct)
Celulele ductale secretă zilnic 1200-1500 ml suc pancreatic ce conține o mare cantitate
de bicarbonat.
Celulele pancreasului exocrin organizate în acini, secretă 3 tipuri majore de enzime:
proteolitice, amilolitice și lipolitice.
Enzimele proteolitice sunt foarte puternice, sunt eliberate sub formă de proenzime
(enzime inactive). Sunt reprezentate de tripsină, chimotripsină, carboxipeptidaze, elastază.
Tripsina este secretată sub formă inactivă de tripsinogen. Este activată de enterokinază
(enzimă secretată de duoden) sau prin autocataliză (de tripsina anterior formată). Tripsina
activează chimotripsinogenul în chimotripsină. Tripsina și chimotripsina descompun
proteinele neatacate de pepsină și proteinele rezultate din digestia gastrică în oligopeptide.
Oligopeptidele sunt descompuse de carboxipeptidaze în di/ tripeptide și aminoacizi.
INHIBITORUL TRIPSINEI este secretat de aceleași celule și în același timp cu proenzimele;
protejează pancreasul de autodigestie.
Elastaza acționează asupra proteinelor fibroase pe care le descompune în oligopeptide.
Enzimele amilolitice (glicolitice) hidrolizează glicogen, amidon și alte glucide,
excepție celuloza, până la stadiul de dizaharide (maltoză).
Enzimele lipolitice (lipaza, colesterol-lipaza și fosfolipaza) hidrolizează esteri
insolubili în apă în prezența sărurilor biliare.

7
 Secreția biliară
- este produsul activității exocrine a hepatocitelor și celulelor ductale care mărginesc
ductele biliare
- este secretată continuu și depozitată în vezica biliară în timpul perioadelor
interdigestive. Este necesară digestiei și absorbției lipidelor.
- Se eliberează în duoden numai după ce chimul gastric a declanșat secreția de
colecistokinină (hormon secretat de duoden). Se eliberează în duoden în urma
contracției vezicii biliare și relaxării sfincterului Oddi.
Bila conține:
- Bicarbonat
- Colesterol
- Pigmenți biliari care provin din degradarea hemoglobinei Hb
- Lecitină
- Săruri biliare care provin din degradarea hepatică a colesterolului. Ele au rolul de a
emulsiona grăsimile (picături) favorizând acțiunea lipazelor
- Acizi biliari sintetizați din colesterol în hepatocite
Sărurile biliare:
- Favorizează digestia lipidelor
- Activează lipazele intestinale
- Formează micelii hidrosolubile împreună cu lipidele
- Rezultă prin combinarea acizilor biliari cu anumiți aminoacizi și Na+
- Sunt secretate activ în canaliculele biliare
- Deoarece nu sunt liposolubile rămân în intestin până ajung la nivelul ileonului unde se
reabsorb activ
- O mare parte din sărurile biliare se reabsorb și intră în circuitul hepato-entero-hepatic
(enteron=intestin)
- Ajută la absorbția din tractul intestinal a acizilor grași, monogliceridelor,
colesterolului și a altor lipide, prin formarea cu acestea a unor micelii.
- În intestin, scad tensiunea superficială a lipidelor producând emulsionarea acestora.
- Stimulează motilitatea intestinală
- Rol bacteriostatic
Rolurile bilei:
 Digestia și absorbția lipidelor
 Absorbția vitaminelor liposolubile
 stimulează peristaltismul intestinal
 Neutralizarea acidității chimului gastric

Evacuarea bilei este controlată prin mecanisme nervoase și umorale, este stimulată de
parasimpatic și inhibată de simpatic.
Colecistokinina este eliberată de celulele mucoasei duodenale ca răspuns, în principal,
la pătrunderea în duoden a produșilor digestiei lipidice. Colecistokinina stimulează evacuarea
bilei prin mecanism umoral.

8
 Secrețiile intestinului subțire conțin:
- Mucus secretat de glandele Brunner și Lieberkuhn din duoden
- Enzimele asociate cu microvilii celulelor epiteliale intestinale care nu sunt secretate în
lumenul intestinal
- Apă și electroliți secretați de celulele epiteliale intestinale
Glanda Lieberkuhn se află la baza vilozităților intestinale.
Mucusul are rol protector față de aciditatea chimului gastric.
!!! deci, secreția intestinului subțire nu conține enzime digestive, acestea fiind reținute la
nivelul microvililor enterocitelor.
Enzimele digestive de la nivelul marginii în perie a enterocitelor sunt:
- Lipaza care descompune lipidele în acizi grași și glicerol
- Tri-/dipeptidazele care descompun tri-, dipeptidele în aminoacizi
- Dizaharidazele care descompun dizaharidele în monozaharide:
 Zaharaza descompune zaharoza în glocoză și fructoză
 Maltaza descompune maltoza în 2 molecule de glucoză
 Lactaza descompune lactoza în glucoză și galactoză
Activitatea glandelor Lieberkuhn este stimulată de:
- Reflexe locale
- Contactul chimului cu mucoasa duodenală
- Fibrele vagale parasimpatice
- Activitatea motorie

(S.E.) Motilitatea intestinului subțire este asigurată de musculatura netedă din peretele său
care prezintă trei tipuri de contracții: tonice, peristaltice și de segmentare.
Mișcările peristaltice sunt mișcări de transport ale masei alimentare care apar în porțiunea
inițială și se propagă spre porțiunea terminală a intestinului.
Mișcările de segmentare constau în contracții inelare care apar la intervale regulate, de-a
lungul intestinului, apoi se relaxează și apar alte contracții circulare la mijlocul segmentelor
dintre contracțiile precedente. Aceste mișcări se deplasează alternativ (în „suveică”)
conținutul intestinal, realizând un amestec mai bun cu secrețiile digestive și favorizează astfel
contactul cu suprafața mucoasei.
În urma acestor transformări:
activitate secretorie
Chimul gastric (bila, suc pancreatic, suc intestinal) chil intestinal
(pastǎ acidǎ) activitate motorie (lichid lǎptos)

- (Huțanu) Motilitatea intestinului subțire asigura amestecul chimului cu secretiile

pancreasului, ficatului si glandelor intestinale, precum si impingerea resturilor
nefolositoare spre valvula ileocecala, limita inferioara a intestinului subtire. Aceste
actiuni sunt reglate umoral si nervos, stimulate de parasimpatic si diminuate de
simpatic. Cele mai importante contractii intestinale sunt cele segmentare. Dupa ce
majoritatea nutrimentelor a fost absorbita, se intensifica si contractiile peristaltice
propagate de-a lungul intestinului spre colon.

9
Motilitatea intestinului subțire cuprinde:
- Contracții tonice
- Mișcări peristaltice de transport care apar în porțiunea inițială și se propagă până la
porțiunea terminală a intestinului
- Mișcări segmentare: contracții inelare care apar la intervale regulate de-a lungul
intestinului
Realizează un amestec mai bun cu secrețiile digestive favorizând un contact mai bun a
conținutului intestinal cu suprafața mucoasei
Motilitatea intestinului subțire asigură amestecul chimului cu secrețiile pancreasului, ficatului
și a glandelor intestinale. Aceste acțiuni sunt reglate umoral și nervos, stimulate de
parasimpatic și diminuate de simpatic.
După ce majoritatea nutrimentelor au fost absorbite, se intensifică și contracțiile
peristaltice.
Mișcările peristaltice ale intestinului subțire apar în orice parte a intestinului și se
deplasează în direcție anală, mult mai rapid în intestinul proximal și mai lent în intestinul
terminal. Ele deplasează conținutul intestinal de la pilor spre valva ileocecală în 3-5 ore.
Mucoasa intestinală prezintă o serie de adaptări care favorizează absorbția:
- Este subțire și de aceea poate fi traversată ușor
- Are o mare suprafață de absorbție datorită cutelor și vilozităților
- Este bogat vascularizată
- Enterocitele prezintă la polul apical microvili
Vilozitățile intestinale, în număr de aproximativ 5 milioane, măresc suprafața de contact și
de absorbție a nutrimentelor cu mucoasa întregului intestin. La exterior prezintă un singur
strat de enterocite ce formează un epiteliu cilindric unistratificat. Prezintă mișcări de alungire
și de scurtare care favorizează absorbția intestinală.
Vascularizația vilozității intestinale e reprezentată de:
- O arteriolă
- O venulă
- O rețea de capilare sangvine
- Un chilifer central (capilar limfatic) în care se absorb unele substanțe nutritive

Factorii care favorizează absorbția sunt:

- Suprafața mare de absorbție determinată de valvulele conivente (cute transversale ale
mucoasei) pe care se găsesc vilozitățile intestinale
- Distanța mică pe care o au de parcurs substanțele absorbite
- Prezența microvililor care formează margini în perie
- Rețeaua bogat vascularizată în care cantitatea de sânge crește reflex în cursul
perioadelor digestive
- Prezența fibrelor musculare netede care asigură activitatea contractilă de la nivelul
vilozității

10
 Absorbția intestinală

(Hutanu) Este procesul prin care nutrimentele rezultate din digestie trec în sânge și limfă. O
serie de constituenți alimentari: apa, electroliții, sunt absorbiți la nivelul stomacului și
colonului, alcoolul putând fi absorbit parțial de mucoasa bucală și cea gastrică, însă principiile
alimentare sunt absorbite la nivelul intestinului subțire. La nivelul mucoasei intestinale,
majoritatea nutrimentelor sunt absorbite prin mecanisme de transport activ și mai puțin prin
transport pasiv.
Mucoasa intestinală prezintă o serie de adaptări care favorizează absorbția: este subțire
și poate fi traversată ușor, are o mare suprafață de absorbție, datorită cutelor și vilozităților,
este bogat vascularizată, enterocitele prezintă microvili și sunt strâns unite între ele.

(Țiplic) Absorbția intestinală este favorizată de mișcările vilozităților intestinale (de scurtare
și alungire) și constă în variații ale presiunii în interiorul chiliferului central.

Vilozitățile intestinale, în număr de circa 5 milioane, cresc suprafața de contact și de absorbție

a nutrimentelor cu mucoasa intestinului subțire. La exterior, vilozitatea este acoperită de
epiteliu cilindric simplu, alcătuit din celule (enterocite), ce prezintă la polul apical numeroși
microvili, care formează marginea în perie.

(Macovei) Pentru absorbție, intestinul subtire prezintă mai multe adaptări structurale:
 este bine vascularizat;
 are suprafață mare de absorbție datorită unor cute-valvule conivente-dispuse circular;
ele prezintă ridicături ca niște degete de mănușă- vilozitati intestinale;
 există un epiteliu unistratificat de absorbție al vilozităților intestinale care are la polul
apical al celulelor un „platou striat” format din microvili;
 există o bogată vascularizație a fiecărei vilozități intestinale reprezentată printr-o
arteriolă, o venulă, o rețea capilară și un vas limfatic central.

Mecanismele prin care se realizează absorbția sunt pasive și active.

 Mecanismele pasive sunt: difuzia, osmoza și pinocitoza (vezicule ce traversează
membranele celulare). Ele sunt favorizate de mărirea suprafeței de absorbție prin
microvili.
 Mecanismele active necesită consum de energie și se desfășoara împotriva
gradientului de concentrație.

11
Absorbția intestinală se realizează prin mai multe mecanisme:
a. PASIVE
- Se desfășoară de la conc. mai mare în lumenul intestinal la conc. mai mică în sânge
sau limfă
- Asigură absorbția glicerolului C3H8O3
b. ACTIVE
- Asigură absorbția hexozelor, AA, vitaminelor hidrosolubile (B1, B2, B6)
 Absorbția glucidelor
Glucidele se absorb sub formă de monozaharide: glucoză, în principal, dar și galactoză
sau fructoză.
Formele absorbabile la nivel intestinal sunt monozaharidele. Se absorb produșii finali ai
amidonului, glicogenului, nu și ai celulozei care nu poate fi digerată.
Glucoza și galactoza sunt absorbite printr-un sistem de transport activ Na-dependent
(cotransport cu Na+) din lumen în enterocite.
Fructoza este transportată în enterocit prin mecanism pasiv.
După ce au fost absorbite în enterocite, monozaharidele sunt transportate prin membrana
bazolaterală a acestora prin difuziune facilitată, iar apoi trec în capilarele sangvine.
 Absorbția proteinelor
Aminoacizii și unele tri-și dipeptide sunt transportate prin mecanism activ în enterocite.
În enterocite, di și tripeptidele sunt descompuse în aminoacizi. Aceștia părăsesc prin
difuziune enterocitul intrând în sânge, în capilar.
În mod obișnuit, proteinele întregi nu sunt absorbite, dar în rare cazuri pot fi introduse în
enterocite prin ENDOCITOZĂ realizată la polul apical al enterocitelor și eliberate prin
EXOCITOZĂ la polul opus. Acest proces e frecvent întâlnit la nou-născuți și reflectă
imaturitatea mucoasei intestinale, fiind responsabil pentru alergiile alimentare la sugari.
Endocitoza este calea prin care imunoglobulinele (anticorpii) din laptele matern ajung în
sângele sugarilor.
S-au identificat mai multe sisteme de transport activ Na-dependente pentru absorbția
di/ tripeptidelor și aminoacizilor. Practic toată cantitatea de proteine din intestin este
absorbită.
Proteinele care apar în scaun provin din detritusurile celulare (resturile celulare) sau
din bacteriile din colon.

 Absorbția lipidelor

Produșii digestiei lipidelor sunt glicerina hidrosolubilă/ glicerolul și acizii grași

liposolubili, sunt formele absorbabile ale digestiei lipidelor. La polul apical/ luminal al
enterocitelor, acești produși (aflați în structura miceliilor) se absorb pasiv. Glicerina este
absorbită direct, fiind hidrosolubilă. Acizii grași liberi se asociază cu sărurile biliare și lecitina
din bilă, formând micelii hidrosolubile. Sub această formă, acizii grași sunt transportați la

12
nivelul membranei enterocitelor, aici se desprind din micelii și traversează straturile
fosfolipidice prin difuziune. (până aici se întâmplă în afara enterocitelor, în lumenul
intestinal)
În enterocite, acizii grași cu catenă scurtă trec pasiv în sânge, iar cei lungi, cu peste 10-
12 atomi de carbon în catenă, vor fi prelucrați de reticulul endoplasmatic și combinați cu
glicerina, formându-se trigliceride. Acestea se combină cu fosfolipide și colesterol și vor fi
acoperite cu proteine, pentru a forma picături solubile în apă numite chilomicroni. Aceștia vor
fi prelucrați de aparatul Golgi și ulterior vor părăsi enterocitele, membrana bazală a mucoasei,
după care vor intra în vasul chilifer central al vilozităților intestinale.
Prin vena portă ajung la ficat: monozaharide, AA, glicerol, săruri biliare, acizi grași cu
lanț scurt.
Prin chilomicroni ajung în limfă și apoi în sânge: trigliceridele, fosfolipidele și
colesterolul.
La nivel intestinal se absorb:
a. Vitaminele în funcție de solubilitatea lor:
- Cele hidrosolubile: activ și pasiv
Activ- prin sistem de transport activ Na- dependent, proximal, în intestinul subțire
Pasiv- prin transport facilitat
- Cele liposolubile intră în alcătuirea miceliilor și se absorb împreună cu celelalte lipide
în intestinul proximal
b. Electroliții: activ și pasiv
- Ionii de Na se absorb activ, ionii de Cl pasiv; Na + se absoarbe și la nivelul colonului
antrenând absorbția pasivă a Cl-
- Ca2+ se absoarbe activ la nivelul duodenului stimulat de vitamina D, iar în restul
intestinului se absoarbe pasiv
- Fe2+ se absoarbe activ în jejun și ileon stimulat de vitamina C
c. Apa se absoarbe pasiv, izoosmotic ca urmare a gradientului osmotic create prin
absorbția electroliților și substanțelor nutritive.

Chilul intestinal
- Rezultă în urma proceselor de absorbție în intestinul subțire, are o consistență fluidă.
- Este transformat în materii fecale în urma proceselor de absorbție de la nivelul
intestinului gros
- Trece prin valvula ileocecală în cecum
- E supus unor procese de fermentație și putrefacție datorită florei bacteriene la nivelul
intestinului gros

Intestinul gros îndeplinește următoarele funcții:

- de secreție
- digestivă (prin flora intestinală)

13
 - de absorbție
- de formare a materiilor fecale

1. Funcția de secreție
Mucoasa intestinului gros secretă mucus, un lichid lubrifiant care se amestecă cu
materiile fecale și le acoperă, având rol în progresia acesteia de-a lungul colonului. Mucoasa
este lipsită de valvule conivente și vilozități. Secretă potasiu (K).
2. Funcția digestivă
Flora bacteriană de la nivelul intestinului gros realizează procese de:
a. Fermentație a glucidelor nedigerate, rezultă acizi grași iritanți, acizi organici (acid
lactic, acid acetic, acid butiric) și gaze: H2, N2, CO2, aproximativ 500 ml/ 24 h. Sub
influența florei de fermentație (bacterii aerobe) se realizează sinteza unor vitamine
din complexul B și vitamina K.
b. Putrefacție a proteinelor nedigerate care sunt transformate în AA care apoi sunt
decarboxilați, rezultă amine, indol, scatol, amoniac, toți aceștia sunt produși toxici
ce vor fi reabsorbiți și care ajunși la ficat vor fi detoxifiați și apoi eliminați prin
urină.
Fermentația glucidelor nedigerate are loc sub acțiunea bacteriilor aerobe (flora de
fermentație) cantonate în colonul ascendent și în jumătatea dreaptă a colonului transvers.
Procesul de fermentație. Are loc în prima parte a intestinului gros, datorită florei bacteriene
aerobe, formată în principal din Bacillus coli și Bacillus lactici. Aceste bacterii produc
degradări ale unor produși intermediari (dextrine, dizaharide) ori finali (glucoză, fructoză,
etc). Prin procesul de fermentație iau naștere o serie de acizi organici (lactic, butiric) și gaze
(CO2, CH4) produși care vor fi eliminați. O importanță deosebită are faptul că această floră
de fermentație sintetizează și unele vitamine indispensabile din complexul B și vitamina K.

Procesul de putrefacție a proteinelor nedigerate are loc sub acțiunea bacteriilor

anaerobe cantonate în jumătatea stângă a colonului transvers și în cel descendent.
Procesul de putrefacție. Se desfășoară în partea a doua a colonului transvers, descendent și
în colonul sigmoid, prin acțiunea florei bacteriene anaerobe asupra compușilor proteici
nedigerați, determinând decarboxilarea acestora. Rezultă amine (histamina, tiamina,
putresceina, cadaverina), indol, scatol, amoniac, care se resorb și ajung în ficat, unde sunt
detoxificați.

Prin decarboxilarea aminoacizilor rezultă amine:

- biogene (produse în corp) – histamină, tiamină – care ajung prin vena portă la ficat
- toxice pentru organism – cadaverina și putresceina- care imprimă materiilor fecale
mirosul neplăcut

3. Funcția de absorbție
Nu este funcția majoră a intestinului gros.
La nivelul intestinului gros se absorb 2-3 l/zi apă și săruri minerale, electroliți (în special Na +,
Cl-), unele vitamine. Structura mucoasei colonului, nu permite absorbția unor principii

14
alimentari nedigerați și neabsorbiți la acest nivel. Aceste substanțe sunt supuse acțiunii florei
bacteriene.

Materiile fecale (aprox.150 g) rezultate în urma acestor procese conțin 90% resturi
alimentare rezultate din digestie și 10 % mucus, fibre vegetale de celuloză nedigerate, epitelii
descuamate (celule desprinse din mucoasa tubului digestiv), leucocite, germeni patogeni și
nepatogeni (corpuri ale bacteriilor de fermentație și putrefacție). Din cei 400-500 ml de chil
intestinal se formează zilnic 150-200 g de materii fecale.

Motilitatea intestinului gros/ activitatea motorie a colonului constă în:

- contracții segmentare, stimulate de contactul mucoasei cu conținutul intestinal; sunt
contracții staționare (la nivelul colonului proximal) care favorizează reabsorbția apei.
- În colonul distal activitatea motorie este mai intensă, constituită din mișcări
segmentare și unde peristaltice rare, cu efect propulsiv.
- Contracțiile peristaltice, „în masă” sunt rare, dar puternice. Sunt prezente pe colonul
descendent și sigmoid și au efect propulsiv de la colon la rect.
- Mișcările de amestec sunt contracții combinate ale musculaturii circulare și
longitudinale de la nivelul colonului ce determină proiecția în afară a zonelor
nestimulate a peretelui colic sub forma unor saci numiți haustre, de aceea aceste
mișcări se numesc contracții haustrale. Mișcările acestea se deplasează lent în direcția
anală în timpul perioadei de contracție asigurând și propulsia conținutului colic în
colonul sigmoid.
- Mișcările în masă apar de câteva ori pe zi, cele mai numeroase durând aproximativ
15 minute în prima oră de la micul dejun. Reprezintă un tip de peristaltism modificat.
Sunt mișcări de propulsie a materiilor fecale în rect.

Motilitatea intestinului gros declanșează defecația în momentul în care materiile fecale

sunt împinse în rect.

DEFECAȚIA

Este un act reflex spinal cu centrii vegetativi în măduva sacrată și lombară subordonați
cortexului cerebral. E controlată prin sfincterul anal intern neted și prin cel extern striat.
Contactul materiilor fecale cu mucoasa canalului anal declanșează stimularea
mecanoreceptorilor și descărcarea de impulsuri care ajung pe cale vegetativă la centrii
medulari și pe cale somatică la scoarța cerebrală unde declanșează senzația de necesitate.
Defecația este un reflex necondiționat mediat de nervii pelvici și condiționat ce se
închide la nivel cortical. Presupune stimularea motilității intestinului gros concomitent cu
relaxarea simultană a sfincterelor anale.
Dacă sunt condiții prielnice pentru defecație se produc contracții ale colonului pe calea
fibrelor vegetative a parasimpaticului și relaxarea sfincterului anal intern, iar pe calea fibrelor
somatice (nervii rușinoși), relaxarea sfincterului anal extern și se produce defecația.

15
 În cazul în care condițiile nu permit defecația, sfincterul anal striat se contractă,
conținutul rectal este împins înapoi în colonul sigmoid, sfincterul anal intern se închide și
rectul se relaxează.
Defecația presupune și contracția musculaturii somatice abdominale ce funcționează
ca o presă comprimând colonul și rectul. În defecație intervine și contracția diafragmei.
Defecația este un act reflex vegetativ necondiționat la copil, de la naștere până la 14/15 luni și
un act reflex vegetativ-somatic condiționat de la 14/15 luni pe toată perioada vieții. Este
coordonat de centrii medulari (S2-S4).

Noțiuni de igienă și patologie

Menținerea unui sistem digestiv sănătos implică respectarea următoarelor reguli de

igienă elementară:
- păstrarea alimentelor alterabile la rece
- respectarea orelor de masă
- mestecarea corectă și minuțioasă a hranei
- spălarea corectă pe dinți după fiecare masă
- spălarea pe mâini înainte de fiecare masă
- consumarea rațională a zahărului și a dulciurilor
- spălarea atentă a legumelor și a fructelor înainte de consum
- schimbarea obligatorie a periuței de dinți la 2/3 luni
- păstrarea, prepararea și consumarea alimentelor în condiții stricte de igienă
Cariile dentare reprezintă eroziuni ale dinților. Sunt rezultatul acțiunii unor bacterii
asupra dinților; pătrund în dentină și produc acid care distruge smalțul.
Cariile determină apariția unor sensibilități ale dinților la variații de temperatură, la
alimente dure sau dulci.
Factorii care favorizează apariția cariilor dentare sunt:
- lipsa unor factori nutritivi din alimente
- alimentație bogată în zaharuri, mai ales între mese
- scăderea secreției salivare
- îngrijirea deficitară a dinților
- moștenirea genetică
Stomatita
- reprezintă inflamația mucoasei bucale.
- Poate fi prevenită printr-o igienă corectă a gurii, prin evitarea alimentelor fierbinți, a
condimentelor, a tutunului, a alcoolului și a substanțelor toxice.
- Poate fi determinată de factori toxici, alergici, iritativi sau infecțioși (Candida
albicans).
Faringita
- reprezintă inflamația mucoasei faringiene;

16
- Poate fi virală (eritematoasă- roșeață) sau bacteriană (streptococică)
- Netratată corespunzător duce la apariția nefritei (rinichi), endocarditei (inimă),
reumatismului poliarticular
- E facilitată de lichide foarte reci în sezonul cald
Enterocolitele
- Includ enterita (inflamația mucoasei intestinului subțire) și colita (inflamația mucoasei
intestinului gros)
- Se prezintă sub 2 forme: acută și cronică
- Se manifestă prin diaree (10-30 scaune/zi), transpirații abundente, sete intensă,
deshidratare, febră și dureri abdominale. Sunt determinate în mod obișnuit de
toxiinfecții alimentare sau de intoxicații de altă natură.
Ocluzia intestinală
- Constă în întreruperea tranzitului intestinal datorită unui obstacol sau unei tulburări
în dinamica musculaturii intestinale
- Este determinată cel mai adesea de schimbări în așezarea normală a intestinului,
compresiuni, leziuni nervoase, calculi biliari ce migrează în intestin
- Prezintă un debut brusc; fără tratament duce la deces în câteva ore.
Ciroza hepatică
- Duce la distrugerea celulelor hepatice; este determinată de cauze infecțioase,
nutriționale, toxice (alcool, unele medicamente, insecticide)
- Poate fi prevenită prin tratarea unor boli cronice (hepatită, diabet, litiază biliară), o
alimentație echilibrată și prin evitarea abuzului de medicamente și alcool
- Este o boală cronică a ficatului frecvent întâlnită la bărbați
Litiaza biliară (lithos=piatră)
- Cauze: sedentarismul, nerespectarea orelor de masă, factori endocrini, abuzul de
grăsimi și proteine
- Boala reprezintă formarea de calculi în vezica biliară sau canalele biliare,
extrahepatice. Este mai frecventă la femei. Poate fi prevenită prin evitarea abuzurilor
alimentare, mai ales alimente bogate în grăsimi, sedentarismului, surmenajului și
constipației.

Pancreatita
- Poate fi consecința următoarelor acțiuni: litiaza biliară, alcoolismul cronic, ulcer
duodenal
Constipația
- Cauzele cele mai frecvente: sarcină, sedentarismul, ingestia inadecvată de lichide,
vârsta înaintată
- Manifestări:
- dureri anale la evacuarea materiilor fecale
- apariția de hemoroizi și fisuri anale
- senzație de balonare
- crampe abdominale

17
 Diareea – este o stare patologică manifestată prin eliminarea frecventă de materii fecale
moi sau fluide. Poate fi cauzată de infecții virale ale tubului digestiv, de unele medicamente
sau de îndulcitori sintetici.
Leucoplazia – e o afecțiune care apare în cazul iritațiilor de lungă durată a mucoaselor
cavității bucale. Se poate transforma în cancer în unele cazuri. Reprezintă o afectare profundă
a mucoasei bucale cu apariția de ulcerații (răni). Poate fi prevenită prin eliminarea factorilor
iritanți (tutun, alcool, alimente picante).

18