FIZIOPATOLOGIA DURERII

Durerea este o experienţă senzorială sau emotională neplacută, care de obicei este asociată cu
leziuni tisulare sau descrisă în termeni de leziune tisulară, sau ambele (terminologia Asociaţiei
Internaţionale pentru Studiul Durerii).
Durerea este întotdeauna subiectivă. Fiecare individ învaţă semnificaţia cuvântului prin experienţe
dobândite în primii ani de viaţă. Mulţi oameni raportează dureri în absenţa de leziuni tisulare sau a
oricărei cauze susceptibile fiziopatologice. De obicei, acest lucru se întâmplă din motive
psihologice.

DEFINIŢII
Pragul durerii = acea experienţă a unui subiect, care poate provoca durerea.
Toleranţa la durere = cel mai mare nivel de durere pe care un subiect este pregătit să îl tolereze.
Ca şi la pragul durerii, nivelul de toleranţă la durere este o experienţă subiectivă a individului.
Analgezie = lipsa durerii ca răspuns la un stimul care în mod normal ar fi dureros.
Hypoalgesie = răspuns scăzut (durere diminuată) la un stimul care în mod normal ar fi dureros.
Hiperalgezie = răspuns crescut (durere amplificată) la un stimul care este în mod normal dureros, la
un prag al durerii normal sau scăzut.
Alodinie = durere la un stimul care nu provoacă în mod normal durere.
Hipoestezie = scăderea sensibilităţii la stimulare, cu excepţia simţurilor speciale.
Hiperestezie = creşterea sensibilităţii la stimulare, cu excepţia simţurilor speciale. Include atât
alodinia şi hiperalgezia.
Parestezie = o senzaţie anormală spontană sau provocată.
Disestezie = o senzaţie anormală neplăcută spontană sau provocată. Hiperalgezia şi alodinia sunt
cazuri speciale de disestezie.
Hiperpatie = un sindrom caracterizat printr-o reacţie anormal de intensă la un stimul dureros, mai
ales la stimuli repetitivi, precum şi un prag scăzut la durere. Aceasta poate să evolueze cu alodinie,
hiperestezie, hiperalgezie sau disestezie. De obicei debutează brusc.
Causalgie = un sindrom ce apare după o leziune traumatică a nervilor şi în care durerea are caracter
de arsură, alodinie, hiperpatie, şi este susţinută. De multe ori se asociază disfuncţii vegetative şi
tuburări trofice.

CLASIFICARE
Durerea poate fi clasificată în funcţie de mecanismele fiziopatologice în patru categorii:
• Nociceptivă
• Inflamatorie
• Neuropatică
• Funcţională.

DUREREA NOCICEPTIVĂ
Pentru protecţia împotriva leziunilor este imperativ ca organismul să fie conştient de stimulii
potenţial nocivi. Această conştientizare este realizată printr-un sistem nociceptiv.

Nocicepţia este percepţia durerii, respectiv fenomenul de detecţie a stimulilor ce pot provoca durere
şi transmiterea lor la nivelul SNC. Raportat la aceasta, durerea poate fi definită ca răspuns al SNC
la nocicepţie. Nocicepţia depinde de intensitatea, localizarea şi durata de acţiune a stimulilor
nociceptivi, în timp ce durerea depinde de factorii psihosociali asociaţi. Pierderea nocicepţiei, ca şi
în afecţiuni ereditare asociate cu insensibilitate la durere, conduce la leziuni şi automutilare
accidentală.

Calea nocicepţiei începe cu terminaţiile libere ale primilor neuroni senzitivi din ganglionii spinali,
situate superficial (tegument, mucoase) sau profund.

1
Raportat la nocicepţie, primul neuron are trei funcţii:
• detecţia stimulilor nociceptivi = transducţia
• transmiterea acestor stimuli de la nivelul terminaţiilor periferice spre al doilea neuron
medular = conducţia
• transferul sinaptic al informaţiei către al doilea neuron medular = transmisia.
Calea nocicepţiei se continuă cu al doilea neuron, localizat în măduva spinării. Mai departe, calea
ascendentă a nocicepţiei ajunge la structurile supramedulare, respectiv talamus şi diverse zone
cerebrale specifice, unde se realizează percepţia durerii.

Durerea nociceptivă poate fi somatică sau viscerală.

Durerea somatică apare prin stimularea nociceptorior periferici (superficiali din tegumente şi
mucoase, profunzi din articulaţii, oase, capsule) şi este condusă prin fibre C nemielinizate şi fibre
mielinizate subţiri. Localizarea durerii somatice este precisă.
Durerea viscerală apare prin stimularea nociceptorilor viscerali (din organe interne) prin distensie
viscerală, spasme musculare, ischemie sau inflamaţie. Acest lucru este realizat prin fibrele C, ceea
ce determină o localizare difuză a durerii. Durerea viscerală poate fi asociata cu transmiterea la
regiunile somatice (durere reflectată: de exemplu durere de ischemie miocardica ce au apărut în
braţul stâng sau gât) şi răspunsuri vegetative (de exemplu greaţă, transpiraţie).

Modificări ale transducţiei nociceptive

Procesul de transducţie de la nivelul nociceptorilor are la bază o serie de reacţii biochimice
determinate de mai mulţi mediatori, ce acţionează pe receptori specifici. Cei mai importanţi
mediatori sunt: derivaţii acidului arahidonic (ex. PGI2, TxA2, LT) formaţi din fosfolipidele
membranei celulare, ionii de potasiu şi histamina eliberaţi din celulele lezate; bradikinina
formată din kininogenul plasmatic; serotonina eliberată de trombocite.
Pe lângă receptorii specifici fiecărui mediator, la nivelul nociceptorilor au fost identificaţi şi alţi
receptori:
• receptorii vaniloizi -1 (TRPV1), care pot fi activaţi de stimuli termici moderaţi (43 oC), acizi,
leucotriene;
• canale ionice activate specific doar de acizi (acid-sensing ion-channel - ASIC);
• receptori purinergici activaţi de AMP, ADP şi ATP.

2
În accidentele vasculare ischemice, traumatismele cerebrale şi convulsiile epileptice, acidoza
metabolică determină o scădere semnificativă a pH-ului tisular şi astfel activează ASIC.

Transducţia nociceptivă. (TRPA1=Transient receptor potential cation channel, subfamily A,

member 1, TRPV1 = transient receptor potential cation channel subfamily V member 1)

În condiţii normale receptorii pentru stimuli nedureroşi sunt terminaţiile nervoase încapsulate, care
pot fi activaţi de stimuli de intensitate redusă. Ei se caracterizează prin specificitate, amplificarea
semnalelor detectate şi adaptabilitate la creşterea intensităţii stimulilor. Spre deosebire de aceştia,
nociceptorii nu au specificitate şi sunt activaţi doar de stimuli puternici, indiferent de ce tip (termici,
chimici, mecanici). De aceea se numesc şi nociceptori polimodali. În plus, nociceptorii nu se
adaptează la creşterea intensităţii stimulului, ci pragul lor de stimulare scade, proces denumit
sensibilizare periferică.

Modificări ale conducţiei nociceptive

Calitatea conducţiei informaţiei de la nociceptori prin primul neuron senzitiv depinde de tipul de
fibră:
• prin fibrele de tip Aδ mielinizate se transmite durerea ascuţită, bine localizată
• prin fibrele C nemielinizate durerea slab localizată, cu caracter de arsură, localizată în jurul
zonei lezate.
Deşi majoritatea terminaţiilor libere ale fibrelor C sunt nociceptori polimodali, unii sunt doar
chemosenzitivi, nerăspunzând la stimuli termici sau mecanici. Aceştia sunt denumiţi nociceptori
dormanzi, deoarece în condiţiile unei leziuni tisulare pot deveni nociceptori.
Fiind nemielinizate, fibrele C sunt lezate mai uşor şi sunt primele care suferă în condiţii patologice,
determinând fenomene de alodinie.

Modificări ale transmisiei nociceptive

În cazul stimulilor nedureroşi transmisia semnalelor spre al doilea neuron se face printr-un
aminoacid excitator, glutamatul, ce acţionează pe receptorii -amino-3-hidroxi-5-metilisoxazol
(AMPA). Stimularea repetitivă sau exagerată, cum este cea din leziunile tisulare, determină
exprimarea unor noi receptori pentru glutamat, N-metil-D-aspartat (NMDA). NMDA cresc
excitabilitatea neuronilor secundari şi pot determina durere.
Stimularea intensă a fibrelor C se însoţeşte şi de eliberarea de neuropeptide (ex. neuropeptidul P).
Acestea generează un răspuns postsinaptic mai intens şi amplifică activitatea receptorilor NMDA.
În condiţii normale legarea magneziului blochează receptorii NMDA. Reducerea magneziemiei
favorizează activarea glutamat-dependentă a NMDA.
Durerea acută este determinată de un agent etiologic uşor de recunoscut de cele mai multe ori,
cedează în cîteva zile sau săptămâni şi deobicei este nociceptivă. În durerea acută glutamatul este

3
neurotransmiţătorul principal. Stimularea prelungită a receptorilor AMPA cu glutamat schimbă
polarizarea membranei în repaus, ceea ce face ca Mg2+ să se desprindă de pe receptorii NMDA şi să
permită activare lor prin glutamat.

Modularea durerii nociceptive se face prin mecanisme antinociceptive ce acţionează la nivelul

transmisiei nocicepţiei de la primul la al doilea neuron: opioidele endogene; mecanism
antinociceptiv local ce acţionează segmentar; mecanism antinociceptiv supraspinal ce acţionează
difuz, pe căi descendente.
Pentru mecanismul antinociceptiv local, teoria controlului de poartă al durerii consideră că
durerea este rezultatul desechilibrului dintre informaţia adusă de fibrele nervoase groase şi subţiri
prin rădăcina spinală posterioară: dacă predomină stimulii nedureroşi şi activarea consecutivă a
fibrelor groase Aβ , sunt activaţi neuronii inhibitori (E) şi nu apare durerea; dacă predomină
stimularea fibrelor subţiri C, apare durerea.

ex. Frecarea unei zone lovite de multe ori ajută la calmarea durerii: frecarea stimulează receptorii
pentru vibraţii şi trimite semnale cornului dorsal prin fibre cu diametru mare A-beta; aceste
semnale intră în cornul dorsal în acelaşi timp cu semnale din fibre subţiri C din zona vătămată;
în cazul în care semnalele provocate de vibraţii sunt de magnitudinea corectă, acestea împiedică
transmiterea mai departe şi închide poarta pentru durere.
!!! Factorii ce reduc durerea se consideră că închid controlul de poartă, iar cei ce amplifică durerea
deschid controlul de poartă.

Mecanismul antinociceptiv supraspinal sau analgezia supraspinală, este un mecanism de

feedback negativ ce porneşte de la nivel cerebral (ex. substabnţa gri periapeductală - SGP, nucleus
raphe magnus – NRM, locus coeruleus - LC) şi determină reducerea transmiterii prin inhibiţie
presinaptică şi postsinaptică. Stimularea neuronilor din NRM determină eliberarea serotoninei, iar
serotonina activează neuronii intercalari inhibitori. Astfel se realizează o analgezie puternică prin
blocarea transmisiei.

Mecanismele durerii nociceptive reflectate

Atunci când un ţesut al unui sclerotom este iritat, pacientul poate percepe durerea care rezultă ca
fiind generată de oricare sau toate ţesuturile inervate de nervul segmentar corespunzător. Acesta
este rezultatul lipsei de precizie al proiecţiei neuronale centrale, deoarece neuronii nociceptivi
centrali au câmpuri receptive care primesc date de la mai multe structuri periferice
(hiperconvergenţă).
De exemplu, un neuron de proiecţie al nervului lombar V poate primi informaţii de la structurile
lombare, şold, coapsă, picior şi de la picioare.
Un câmp receptiv poate fi stimulat de un stimul nociceptiv de o amplitudine suficient de mare
pentru activarea neuronului de proiecţie central sau de un stimulul nociv generat în structurile

4
spinale. Aşa se explică durerea fantomă în piciorul amputat (este o iluzie ce apare ca urmare a
stimulării unui neuron de proiecţie undeva pe traseul căii nervoase şi nu de la extremitatea lipsă).

Malplasticitatea în durerea nociceptivă

Plasticitatea sistemului nervos este proprietatea care îi permite adaptarea funcţiei diferitelor
condiţii. În condiţii patologice poate apare o malplasticitate.
Un exemplu de malplasticitate la nivelul nociceptorilor este cazul leziunilor tisulare ce induc un
răspuns inflamator. Cantitatea de mediatori eliberaţi (ex. citokine, prostaglandine, bradikinină, oxid
nitric, histamină, serotonină) creşte şi printr-un proces de sensibilizare periferică a nociceptorilor
scade pragul de activare al acestora. Un astfel de exemplu este hiperalgezia şi alodinia asociate
arsurilor solare.
Prin neuronul secundar stimularea nociceptivă este transmisă ascendent prin măduva spinării la
talamus, iar de acolo la diferite zone cerebrale implicate în realizarea senzaţiilor, emoţiilor, în
desclaşarea activităţii motorii, în reglarea vegetativă, coordonarea comportamentului şi a răspunsul
la stres. Interacţiunea complexă a acestor zone cerebrale realizează percepţia normală a durerii.
Prin scanare RMN s-a identificat faptul că persoanele mai sensibile la durere au o activitate crescută
la nivelul talamusului, sistemului limbic şi în substanţa gri periapeductală.
Stimularea susţinută şi repetitivă a fibrelor aferente periferice produce modificări la nivelul căilor
nervoase centrale: neuropeptidele (ex. Substanţa P) şi factorii neurotrofici eliberaţi de fibrele
primului neuron acţionează ca şi cotransmiţători pe neuronul secundar, determinând modificări de
durată ale excitabilităţii la nivel medular. Acest tip de malplasticitate se numeşte sensibilizare
centrală şi determină răspunsuri dureroase exagerate la stimuli normali, scăderea pragului de
activare a durerii şi extinderea zonei receptive.
În durerile cronice malplasticitatea are mecanism complex:
• Scade pragul de activare a nociceptorilor şi rezultă hiperalgezie
• Apare alodinia
• Scade pragul de sensibilitate la catecolamine, ceea ce facilitează transmisia nocicepţiei
• Creşte pragul de activare al receptorilor opioizi, ceea ce reduce eficienţa sistemului
inhibitor opioid endogen sau poate induce la toleranţă la opioide exogene
• Când sunt cuprinşi şi neuroni adiacenţi din măduva spinării, durerea se extinde şi în alte
zone vecine sau la distanţă (nu mai respectă dispoziţia dermatomerică).
• Percepţia durerii este exagerată.
Aceste consecinţe pot dispărea după vindecarea leziunilor. Dacă procesul durează prea mult,
datorită severităţii bolii sau a terapiei inadecvate, durerea poate deveni permanentă.
!!! Definiţia contemporană a durerii cronice: "durerea este cronică în cazul în care persistă o lună
peste cursul obişnuit al unei boli acute sau peste durata normală de vindecare în cazul în care
acesta este asociată cu un proces patologic cronic, sau dacă aceasta reapare la intervale de timp de
luni sau ani".
DUREREA INFLAMATORIE
Durerea inflamatorie apare asociată răspunsului inflamator, deoarece mediatorii inflamatori
(bradikinina, prostaglandine, leucotriene) determină sensibilizare periferică a nociceptorilor.
Consecinţa este scăderea pragului durerii, ceea ce permite stimularea nociceptorilor şi de către
stimulii cu intensitate redusă. Astfel, în inflamaţie se poate face trecerea de la mecanism protector
la mecanism potenţial nociv. În inflamaţiile acute, de obicei durerea dispare după rezoluţia
procesului inflamator. În afecţiunile inflamatorii cronice, cum ar fi artrita reumatoida, durerea
persistă atâta timp cât inflamaţia este activă.

5
DUREREA NEUROPATICĂ

Durerea neuropatică rezultă prin lezarea la orice nivel a căii de transmitere a durerii. consecinţa
este că se produce un deficit în discriminare şi pot apare senzaţii anormale (disestezie) în zona
corespunzătoare. Durerea neuropatică poate fi declanşată spontan sau provocată de stimuli dureroşi
(hiperalgezie) sau nedureroşi (alodinie).
Cauzele cele mai comune ale durerii neuropatice sunt compresia, secţionarea (leziuni ale măduvei
spinării), procesele infiltrative, infecţiile, ischemia (accident vascular cerebral) şi tulburările
metabolice (neuropatie diabetică).
Leziunea neurală este necesară dar nu este suficientă, deoarece leziunile neuronale sunt doar
iniţiatorii unei cascade de modificări ce duc la apariţia şi întreţinerea durerii neuropatice. Sunt
necesari şi factori de risc asociaţi (ex. polimorfismul genetic, sexul, vărsta) pentru ca durerea să
devină persistentă. Din acest motiv, durerea neuropatică se poate manifesta prin asocierea de zone
intens dureroase cu zone de deficit senzorial (parestezii, disestezii).

6
Durerile neuropatice din sistemul nervos periferic apar în mononeuropatii (ex. zona zoster,
compresiuni) sau polineuropatii periferice (ex. neuropatie diabetică, neuropatii toxice). Din fericire
ele nu sunt foarte frecvente, dar dacă apar rar se pot vindeca.
Durerile neuropatice de cauză centrală sunt consecinţa leziunilor căilor anterolaterale, începând
de la măduva spinării şi până la scoarţa cerebrală. Cauzele pot fi diverse: leziuni vasculare, scleroză
multiplă, epilepsie, boală Parkinson, traumatisme, tumori, abcese şi altele. Nu se ştie exact
mecanismul, dar consecinţa este reducerea influxului inhibitor descendent şi desinhibiţia transmisiei
nocicepţiei la nivelul măduvei spinării.

Mecanismele durerii neuropatice

1. Generarea unor potenţiale de acţiune ectopice în căile nociceptive
O caracteristică importantă a durerii neuropatice este absenţa unui stimul identificabil. Impulsuri
ectopice determină durere spontană. Modificările canalelor ionice din neuronii sensoriali au o
contribuţie majoră la acest fenomen. Ele pot fi induse de semnale retrograde, citokine şi factori de
creştere, impulsuri din celulele Schwann denervate.
2. Transducţie ectopică
Sensibilitatea crescută a neuronilor senzoriali lezaţi la stimuli endogeni termici şi chimici poate
iniţia durere spontană, în timp ce sensibilitate mecanică crescută poate provoca disestezie sau durere
la percuţia nervului lezat.
3. Sensibilizare periferică şi centrală
Mecanismul predominant este facilitarea sinaptică:
După leziuni ale nervilor periferici, presinaptic creşte sinteza de neurotransmiţători şi
neuromodulatori, creşte expresia canalelor de calciu, iar postsinaptic creşte densitatea receptorilor.

4. Durere mediată de fibrele nervoase cu prag scăzut de stimulare

Ca o consecinţă a lezării nervilor periferici, stimulii de intensitate mică din fibrele nervoase Aβ
mielinizate groase sunt transferaţi în măduva spinării de la circuitele nonnociceptive la cele
nociceptive. Nu este clar cum se produce acest fenomen de plasticitate.
5. Dezinhibiţie
În urma leziuni ale nervilor:
• aferenţele primare reduc expresia receptorilor opioizi μ, şi astfel se reduce inhibarea de către
agoniştii opioizi μ.
• inhibarea tonică noradrenergică care acţionează asupra receptorilor α2-adrenergici pare să
fie suspendată
• efectul net al căilor descendente serotoninergice se schimbă de la inhibare la facilitare.
• sistemul GABAergic spinal este perturbat.
6. Modificări structurale
Leziunile axonale periferice menţin neuronii senzoriali într-o stare activă de creştere prin creşterea
expresiei genelor asociate regenerării. Acest fenomen ajută reconectarea axonilor lezaţi periferici.
Creşterea capacităţii intrinseci de creştere poate duce la o creştere a terminaţiilor axonale centrale în
măduva spinării. Aceste modificări structurale, în cazul în care apar, pot fi un substrat anatomic
pentru intrarea fibrelor Aβ în căile nociceptive.
7. Neurodegenerare şi durerea cronică
Aferenţele primare degenerează după secţionarea axonilor periferici. După o leziune parţială a
nervilor periferici se pierd 20% din neuroni superficiali din cornul dorsal. Degenerarea neuronilor
spinali are loc în câteva săptămâni şi este cel mai probabil o consecinţă a activităţii ectopice
susţinute de aferenţele primare senzoriale şi excitotoxicitatea glutamatului.
Investigaţiile RMN la pacienţii cu dureri cronice neuropatice indică faptul că neurodegenerarea
poate apărea şi în creier.
8. Interacţiuni neuro-imune
Activarea macrofagelor determină secreţia unor imunomodulatori care contribuie la inducerea şi
menţinerea durerii neuropatice prin schimbarea funcţiei neuronale.

7
DUREREA FUNCŢIONALĂ

Durerea funcţională sau disfuncţională apare în situaţii în care nu există nici un stimul identificabil
nociv, nici inflamaţie detectabilă sau leziuni ale sistemului nervos. Nu este clar, în majoritatea
cazurilor, ce provoacă manifestarea sau persistenţa durerii disfunctionale.
În condiţii precum fibromialgia, sindromul de intestin iritabil şi cistită interstiţială, durerea
disfuncţională este centrală şi pare a rezulta din:
• amplificare autonomă a semnalelor nociceptive în interiorul SNC
• dezechilibru între excitaţie şi inhibiţie în circuitele centrale
• tulburări de prelucrare a semnaleleor senzoriale.
Erythermalgia primară şi tulburări paroxistice dureroase extreme sunt dureri periferice
disfuncţionale, cauzate de mutatii ale canalelor de sodiu voltaj-dependente. Aceste mutaţii induc
activitate ectopica în neuroni senzoriali, datorită creşterii excitabilităţii în absenţa leziunilor axonale
sau de demielinizare.

DUREREA CU MECANISM SIMPATIC

Durerea cu mecanism simpatic se numeşte şi sindrom dureros regional complex (complex

regional pain syndrome - CRPS). Nu se ştie exact de ce se asociază tulburări de transmitere aferentă
a durerii cu disfuncţii eferente simpatice. Iniţial apare o stimulare nociceptivă intensă, care apoi
poate determina stimularea segmentară a sistemului nervos simpatic. Există două subtipuri de
CRPS:
• CRPS I apare după un stimul nociceptiv ce acţionează somatic sau pe un nerv şi se asociază
cu distrofie simpatică reflexă
• CRPS II sau cauzalgie, se dezvoltă după leziuni ale nervilor (în special nervi mari, cum ar
fi nervul median sau nervlu sciatic).
Leziunile nonneuronale sau neuronale iniţiale amplifică stimulul nociceptiv la nivel medular şi
astfel stimulează neuronii simpatici segmentali. Hiperactivitatea simpatică rezultată are două
consecinţe:
• Determină anomalii de perfuzie cutanată, secreţie sudorală şi tulburări trofice
• Deoarece stimularea simpatică duce la eliberarea unor mediatori proinflamatori,
hiperactivitatea simpatică amplifică şi întreţine leziunile tisulare şi durerea asociată.

8
DUREREA PSIHO-COMPORTAMENTALĂ

Acest tip de durere se poate dezvolta ca o consecinţă a unor tuburări psihologice sau prin asociere
cu anumiţi factori emoţionali. Anxietatea de exemplu, amplifică durerea deoarece creşte transmisia
supraspinală a impulsurilor nociceptive, poate activa cascada proinflamatoare şi stimularea
simpatică. Depresia poate creşte durerea prin reducerea inhibiţiei descendente.

EFECTELE FIZIOPATOLOGICE ALE DURERII

Durerea netratată poate avea consecinţe fiziopatologice din cele mai diverse, care uneori pot fi
severe:
 asupra sistemului imun
• Sistemul nervos şi sistemul imun posedă o reţea de comunicare bidirecţională, ce
întreţine un cerc vicios: citokinele pro-inflamatoare sintetizate în cursul unui proces
inflamator însoţit de durere pot iniţia semnale la nivelul sistemului nervos, care pot
iniţia şi amplifica transducţia stimulilor dureroşi; sistemul nervos poate amplifica
sinteza de citokine.
• La nivelul structurilor nervoase superioare, citokinele pot influenţa procesarea şi
percepţia durerii.
• Durerea netratată mai este asociată cu scăderea apărării imune datorită scăderii
numărului de limfocite NK.
 asupra sistemului respirator
• durerea netratată poate produce spasme ale muşchilor respiratori, care pot determina
scăderea capacităţii vitale, a capacităţii reziduale funcţionale şi a ventilaţiei
alveolare; în consecinţă, poate duce la apariţia hipoxemiei
 asupra sistemului cardiovascular
• prin întreţinerea unei activităţi simpatice intense, determină creşterea frecvenţei cardiace,
creşterea rezistenţei vasculare periferice, a tensiunii arteriale, creşterea consumului de
oxigen la nivel miocardic
 asupra sistemului gastrointestinal
• prin întreţinerea unei stimulări simpatice poate duce la stază gastrică şi la ileus paralitic.
 asupra sistemul musculo-scheletic
• durerea netratată duce la reflexe segmentale şi suprasegmentale, cu apariţia
hipertoniei muschilor striaţi (frecvent regională); în final, poate apare atrofie
musculară, prin imobilizarea membrelor afectate de durere .
 consecinţe psihologice
• durerea cronică netratată poate duce la instalarea anxietăţii, depresiei şi eventual la
suicid sau eutanasie.