Ioana Constantin

Conversie profesională, anul I

Facultatea de istorie
Universitatea din București

Strălucirea ateniană și epoca de aur a lui Pericle

Prețuit de istoricii Tucidide și Plutarh pentru

incoruptibilitatea sa, Pericle a dominat viața culturală și politică a
Atenei în epoca sa de glorie, în a doua parte a secolului al V-lea
î.Hr. Orator minunat, înzestrat cu o minte ageră și cu o vastă cultură,
Pericle s-a distins ca unul dintre cei mai mari oameni de stat din
Grecia antică. A avut de partea lui mai multe și fericite întâmplări și
a fost înzestrat cu însușiri ce răspundeau atât de bine timpului, încât
istoria a sfârșit prin a da numele său celei mai glorioase și mai
prospere perioade a vieții ateniene. Epoca lui Pericle este epoca de
aur a Atenei.1
Tucidide spunea despre Pericle: “Autoritatea sa se sprijinea
pe prețuirea de care se bucura și pe calitățile spiritului său; în plus,
atunci când era vorba de bani, arăta o integritate strălucită. De
asemenea, deși liberă, ținea mulțimea în mâinile sale, nelăsându-se
condus de ea, ci îndrumând-o el (…) Nu vorbea niciodată pentru a
măguli și știa să se folosească de stima pe care oamenii i-o arătau
chiar pentru a le înfrunta mânia. ”
Plutarh, vorbind despre Pericle, înfățișează portretul unui mare om de stat: “Pericle avea
o înfățișare severă, liniștită și gravă, un mers apăsat și o voce măsurată …, o modestie în
îmbrăcăminte, gesturi și comportare pe care nu le tulbura nimic din afară … Talentul său
oratoric, ridicându-l deasupra tuturor oratorilor, i-au atras porecla meritată de Olimpianul …”
Pericle a fost fiul lui Xantipos și nepotul lui Clistene, cel care a pus bazele democrației
ateniene. Pericle s-a născut și și-a trăit tinerețea într-o perioadă grea pentru cetatea ateniană.
Imperiul persan constituia o amenințare pentru Peninsulă, parte din nordul ei fiind sub
străpânirea acestuia. Armatele persane amenințau centrul și sudul acestei regiuni prin câteva
izbiri succesive, oprite însă de greci. Era firească, deci, prețuirea pe care Pericle, de mic, învățase
să o acorde militarilor și alegerea sa către partida democrată și nu cea oligarhă. Contactul cu
șeful democraților, Ephialtes i-a întărit convingerile, astfel încât, atunci când l-a urmat pe acesta
la conducerea partidei, în 461 î.Hr., a dezlănțuit atacul împotriva partidei oligarhilor, reușind să
provoace, în același an, ostracizarea lui Cimon, șeful acesteia. Se pare că cea mai importantă
victorie a democraților împotriva oligarhilor și anume privarea corpului aristocratic al
Areopagului de dreptul de veto și de celelalte atribuții politice în 462 î.Hr., a fost inspirată tot de
Pericle.2

1
Indro, Montanelli, Istoria grecilor, București, Editura Artemis, 1996, pag. 108
2
Iohanna, Șarambei; Nicolae, Șarambei, Dicționar. Personalități ale lumii antice, București, Editura Artemis, 2012,
pag. 195
 Fiind un bun orator, Pericle i-a câștigat pe atenieni, care l-au ales în anul 461 î.Hr. în
fruntea partidei democrate. Personalitatea sa a determinat să fie reales anual în funcția de strateg,
timp de 15 de ani, între 443- 429 î. Hr.
Pericle a reușit să aducă democrația ateniană la apogeu, lucru confirmat de cristalizarea
constituției ateniene dar și de starea de spirit, formată tot în timpul lui Pericle, după care deosebit
de importantă pentru cetățean era participarea la treburile politice.3
Principiile politicii lui Pericle
Autentic democrat, Pericle nu a abuzat de democrație. Pentru el, cel mai bun regim era
acela al unui liberalism iluminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle
poporului în ordinea de stat4.
Pericle credea în superioritatea intelectuală și morală a Atenei asupra lumii grecești,
justificată de o serie de principii pe care s-a bazat regimul său democratic: primatul legii și al
libertății, egalitatea cetățenilor în fața justiției, responsabilitatea colectivă în administrarea
problemelor de stat, creșterea nivelului material și spiritual al poporului atenian5. Democrația lui
Pericle a încercat să extindă în tot demos-ul structurile pe care se întemeiase statul societatea
nobiliriară în statele oligarhice.
Aplicarea acestor reforme s-au concretizat în: limitarea atribuțiilor Areopagului, lărgirea
calității de arhonte la zeugitas, alegerea magistraților prin tragere la sorți, controlul funcțiilor
publice, libertatea de expresie, comerțul liber, compatibilizarea muncii private cu sarcinile
publice (plata salariilor), redistribuirea bogățiilor de căi indirecte, politica culturală la îndemâna
maselor populare (teatru, festivaluri panatenaice).
Facțiunea aristocrată a criticat programul de construcții propus de Pericle (destinat să
atenueze sărăcia și șomajul și plătit cu banii aliaților), ideile imperialiste și modul în care
gestiona problemele financiare.
Politica externă
În ceea ce privește politica externă, nu poate fi vorba de o politică democratică. Politica
lui Pericle este una expansionistă, controlată însă și disciplinată într-un mod cu totul superior. El
a întărit în mod deosebit legăturile Atenei cu Tracia și regiunile din nordul Mării Negre, care
aveau o importanță strategică, dar mai ales reprezentau o sursă de import de cereale. A încheiat
alianțe cu cetățile Siciliei, a încercat, fără succes să atace Egiptul, a încheiat acorduri cu Persia.
Tirania exercitată de Atena asupra confederaților din Liga maritimă de la Delos a condus
la supunerea orașelor membre unei exploatări intense, materializate prin contribuția anuală la
tezaurul ligii. Pe baza acestui venit, la Atena se trăia bine, iar cetatea s-a dezvoltat, făcând să
înflorească artele, în ciuda războaielor purtate de Pericle de-a lungul vieții politice. În 459 î.Hr.
Atena îi sprijină pe egiptenii răsculați contra Persiei și duce războaie cu Corintul și Sparta; în 457
î.Hr., război cu Boeția, în 456 î.Hr. război cu Egina, în 450 î.Hr. război cu Persia, în 447 î.Hr.
război cu cetățile Ligii beoțiene și cu eubeea, în 440 î.Hr. cu Samosul, în 438 î.Hr. cu Corintul
iar în 431 î.Hr. începe războiul peloponeziac.
Instituțiile democratice
În urma abolirii atribuțiilor areopagiților, puterea era în întregime exercitată de Ecclesia
(adunarea poporului), de Heliaia (tribunalul popular sau al heliaștilor) și de Bulé (consiliul
autorității executive, între Ecclesii, în același timp și tribunal).

3
Iohanna, Șarambei; Nicolae, Șarambei, Dicționar. Personalități ale lumii antice, București, Editura Artemis, 2012,
pag. 196
4
Indro, Montanelli, Istoria grecilor, București, Editura Artemis, 1996, pag. 110
5
Istoria universală. Preistoria și Antichitatea, București, Editura All, 2012, pag. 199
 Instituția de bază era Ecclesia, compusă din toți cetățenii atenieni. Aceasta putea lua
hotărâri în următoarele probleme: relațiile externe, aprobarea legilor, controlul puterii executive,
ostracizarea. Suveranitatea populară era delegată în consiliu, magistratură și tribunale. Consiliul
sau Bulé era format din 500 de membri, aleși prin tragere la sorți era cel care realiza
probuleumata, lua decizii în politica externă, în problemele militare, în finanțe, cult și justiție. În
interiorul acestuia funcționa un comitet numit pritanii, care rezolva probleme curente sau
pregătea sarcini de lucru.
Majoritatea magistraturilor erau anulate, nu puteau fi acumulate și nici exercitate timp de
mai mulți ani. Numirea se făcea prin tragere la sorți sau prin alegere: zece strategi, nouă arhonți,
funcționari militari, arhitecți publici etc. După ce depuneau jurământ, aceștia se bucurau de
anumite privilegii, aveau la dispoziție un corp de ajutoare, însă erau supuși jurisdicției și
controlului adunării și al consiliului, în fața cărora dădeau socoteală.6
Indemnizațiile, introduse în timpul activității publice a lui Pericle- perioada în care
democrația directă a atenienilor a ajuns la forma clasică- erau destinate în special funcționarilor
aleși prin tragere la sorți, mod în care se asigura o rotație cât mai echitabilă în ocuparea
demnităților. Fără îndoială, în aceste condiții era necesar un puternic spirit civic. Pericle a permis
tuturor cetățenilor din primele trei clase să participe la cele mai înalte magistraturi și, în sistemul
electoral, chiar a generalizat tragerea la sorți (element de bază al democrației ateniene). Această
democrație, chiar lărgită ulterior la toate cele patru clase cetățenești era limitată la participarea la
viața publică a numai 40 000 din cei circa 400 000 de locuitori ai cetății.
Treburile cetății erau un subiect inepuizabil și mereu la ordinea zilei, în special printre
cetățeni. Desigur, exista dificultatea formării unei categorii de profesioniști ai afacerilor publice,
atenienii socotind că orice cetățean activ avea capacitatea de a participa la gestionarea afacerilor
statului. Totodată, toți cetățenii aveau îndatoriri militare clar stabilite.
Democrația directă ateniană a reprezentat forma cea mai echitabilă de guvernare din
întreaga Antichitate. Pe de altă parte, limitele sale sunt evidente: cu aproximație, numai a zecea
parte din populația statului atenian (cetățenii) aveau drepturi politice. Metecii, femeile și sclavii
erau excluși. Circa o jumătate din populația Aticii (sclavii) erau socotiți bunuri personale ale
stăpânilor lor.
Finanțele statului atenian
Planul financiar al lui Pericle s-a bazat pe două idei: crearea unei fiscalități publice și
înființarea tezaurelor de rezervă. Astfel, statul atenian nu se baza pe impozite regulate și nici pe
alte resurse suficiente unei politici de anvergură. El primea impozite indirecte din dreptul de
vamă de port, taxele pentru meteci, arendele de stat, veniturile miniere, amenzi, confiscări etc. Se
obțineau venituri și din contribuțiile individuale (precum cele destinate aprovizionării băncilor)
din susținerea corurilor teatrale dar și din prada de război.
Cheltuielile ateniene serveau la susținerea activităților generale ale statului: lucrări
publice, subvenții pentru cetățenii defavorizați din punct de vedere economic, sărbători, diurne
pentru judecători și funcționari, salarii, finanțări pentru spectacole de teatru gratuite, salariile
funcționarilor ligii, echipament militar, armament, nave sau lucrări de apărare.
Cultura și arta
Datorită bogăției care se vărsa în tezaurul atenian dar și datorită existenței creatorilor de
geniu, ca dramaturgii Sofocle, Euripide, Eschil și Aristofan, istoricul Herodot, filosofii Zenon
din Eleea și Anaxagoras, scultptorii Phidias și Myron, pictorii Asion și Poligot din Thasos,

6
Istoria universală. Preistoria și Antichitatea, București, Editura All, 2012, pag. 200
arhitecții Hippodamos din Milet, Callicrate, Coroibos și Ictinos, cultura și arta ateniană au atins
apogeul, făcând ca epoca lui Pericle să fie numită secolul de aur al Greciei. 7
În domeniul literar apare tragedia, una din manifestărle cu cel mai mare impact opular,
exponentă fidelă a preocupărilor civile și religioase ale vremii. Comedia își are originile tot
atunci, fiind un gen literar cu o mare libertate argumentativă și expresivă, foarte populară pentru
că exprima marile frământări prin care trecea Atena. Se evidențiază și lirica, în special prin
compoziții dedicate câștigătorilor Jocurilor Olimpice.
Pericle avea un larg orizont intelectual și un mare gust artistic. De aceea a acordat, din
fondul public, o indemnizație pentru teatru, numită theoricon, pentru procurarea de mărci (bilete)
la spectacolele teatrale. De atenția lui Pericle s-au bucurat și sofiștii, adică învățații care mergeau
din loc în loc, ca profesori de filosofie sau de artă oratorică.
Pericle este convins că aspectul cetății trebuie să fie la înălțimea statutului ei de
conducător al confederației. La 30 de ani de la invazia persană, Pericle i-a determinat pe atenieni
să pornească la realizarea unui program de construcții pentru a crea un cadru demn desfășurării
ceremoniilor religioase. Astfel s-a început și s-a desăvârșit reconstrucția sanctuarelor Acropolei,
între care celebrele Theseion, Propylee, Erechteion, Parthenon unde se înalța divina Atena
victorioasă, statuia lui Phidias executată din aur și fildeș, în timpul exilului său din Atena. În
epoca lui Pericle, se pătrundea pe Acropole prin Propilee, intrare monumentală de marmură,
alcătuită dintr-o poartă cu coloane, construită de Mnesicles. Toate sculpturile (frontoane, metope,
frize) sunt opera lui Fidias.
Dintre vestitele monumente ale artei arhitecturale făcea parte și Odeonul, o clădire cu o
sală mare pentru concursuri muzicale. Portul Pireu a fost transformat în timpul lui Pericle într-o
bază de prim rang pentru flota de război și de comerț. El este legat de Atena printr-un drum
frumos, de-a lungul căruia au fost construite ziduri lungi, masive, cu scop de apărare.
Toate aceste clădiri se distingeau printr-un stil neobișnuit de simplu, prin eleganță și
totodată prin măreție.
Prin aceste construcții, Pericle urmărea două țeluri: împodobirea și glorificarea Atenei și
oferirea posibilității de câștig de către populația săracă, atrăgând-o totodată de partea sa.

Această dezvoltare artistică, căreia Pericle i-a fost mentor a fost întreruptă de războiul
peloponeziac.
În prima parte a războiului, perioadă suprapusă peste ultimii ani de viață ai lui Pericle, s-a
conturat tactica adoptată de atenieni (numită și tactica lui Pericle): deosebit de activi pe mare și
cu o tanctică de infanterie asupra cetăților- port dușmane, pasivi pe uscat, refuzând angajarea
oștirii terestre în câmp deschis. Tactica lui Pericle a condus la rezultate în favoarea Atenei, dar și
în defavoarea ei. În mai- iunie 431 î. Hr., regele spartan Arhidamos al II-lea a devastat Attica, a
cărei populație se refugiase în spatele zidurilor Atenei. Atenienii au rămas și ei în cetate pentru
apărare. Flota a executat o misiune în jurul coastelor Peloponezului, până în Acarnania. După
retragerea lui Arhidamos, Pericle și-a trimis ostașii asupra Eginei și Megarei, pe care, pentru
sprijinul dat spartanilor, le-a pedepsit cu cruzime. În următorul an Arhidamos a pustiit din nou
Attica.

7
Iohanna, Șarambei; Nicolae, Șarambei, Dicționar. Personalități ale lumii antice, București, Editura Artemis, 2012,
pag. 197
 Din cauza suprapopulării Atenei, precum și a lipsei de alimente, în cetate a izbucnit o
epidemie de ciumă, căreia, în septembrie 429 î. Hr., i-a căzut victimă și Pericle, cel care a fost
supranumit de către contemporanii săi, datorită personalității sale covârșitoare, Olimpianul.8

Bibliografie:
1. Buttin, Anne- Marie, Grecia clasică, București, Editura All, 2007
2. Civilizația greacă, în Arborele lumii, colecția Istorie universală
3. Istoria universală. Preistoria și Antichitatea, București, Editura All, 2012
4. Finley, Moses I., Vechii greci, Bucuresști, Editura Eminescu, 1974
5. Montanelli, Indro, Istoria grecilor, București, Editura Artemis, 1996
6. Petre, Zoe, Civilizație greacă și originile democrației, București, Editura Erasmus, 1993
7. Șarambei, Iohanna; Șarambei, Nicolae, Dicționar. Personalități ale lumii antice,
București, Editura Artemis, 2012

8
Iohanna, Șarambei; Nicolae, Șarambei, Dicționar. Personalități ale lumii antice, București, Editura Artemis, 2012,
pag. 198