Costin Marius-Petrișor, Anul III, Pastorală, grupa 2

Principiile teoriei darwiniste

Teoria evoluționistă este considerată cea mai revoluționară teorie apărută vreodată. Din bazele
acesteia au reușit să iasă din negura necunoscutului multe dintre descoperirile pe care astăzi știința le
asimilează ca fiind certitudini. Deși inițial Charles Darwin a publicat lucrarea sa „Originea speciilor
prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă” având strict un
obiectiv științific, această descoperire a devenit în foarte scurt timp o adevărată problemă filosofică,
a cărei reverberații încă sunt prezente.
Omul de știință Charles Darwin s-a născut într-o familie unitariană, fiind crescut de surorile
sale mai mari și insuflându-i-se drumul spre o viață creștină. Acesta studiază teologia la Cambridge,
însă este fascinat de lucrările cu subiecte precum botanica și științele naturale, ce aveau un mare
impact asupra societății din acele timpuri. Desigur, la baza teoriei sale a stat însăși experiența sa de
pe vasul Beagle și considerația faptului că celelalte idei nu erau suficient de conturate, de extinse
astfel încât să poată răspunde exact la întrebările pe care acesta le avea. Astfel, Darwin înglobează
toate datele pe care a reușit să le adune în croaziera sa, însă nu se grăbește să-și publice materialele,
acestea ajungând în mâna cititorilor abia după două decenii. Încă din acel moment s-a putut observa
o apetență a societății pentru descoperirile lui, cartea vânzându-și toate cele 1250 de exemplare din
prima zi. Cu toate acestea, lumea științifică nu a primit această teorie ca fiind una ce va schimba
cursul istoriei, înțelegând că ea prezintă anumite inadvertențe logice și că autorul ei nu a reușit să
aducă o gamă largă de cercetări și experimente care să o poată face imuabilă. Mai mult decât atât,
sfera filosofică a cunoscut o zguduire puternică, ce a condus către o diviziune în rândul oamenilor, în
special prin expunerea problematicii existenței lui Dumnezeu. Darwin nu a intenționat să producă o
revoluție în alte domenii decât cel al științei, el însuși așteptând confirmări și aprecieri din partea
oamenilor de știință, și nu a filosofilor sau teologilor. Acesta, în ciuda studiilor teologice pe care le
terminase, s-a întors treptat de la credința în Dumnezeu, atingând punctul culminant odată cu moartea
fetiței sale, moment în care a încetat să mai creadă în existența unei divinități milostive și
caracterizându-se ulterior drept agnostic. Toate rezultatele cercetărilor sale au fost complet acceptate
după ani de dezbateri și nemulțumiri, ceea ce denotă faptul că acestea nu reușesc să acopere toate
sferele necunoscutului într-un mod de necontestat și universal valabil.
Din perspectivă teologică, lucrarea lui Charles Darwin și întreaga teorie evoluționistă prezintă
numeroase lipsuri dogmatice, ce nu pot fi acoperite de câteva date incerte ce au condus la o idee
absolutistă. Desigur, nu putem afirma că ceea ce omul de știință propune este complet greșit sau
neimportant pentru lumea zilelor noastre, însă este de preferat să ne păstrăm rațiunea trează și sufletul
îndreptat spre Hristos pentru a putea deosebi binele de rău și pentru a fi pururi întru Adevăr. În acest
fel, trecând în sfera concretului, apare problema unui prim om în această succesiune evoluționistă de
la maimuță la om, fiind dificil, dacă nu chiar imposibil, să notăm punctual primul om apărut din
primată. Cu toate acestea, învățătura creștină ni-l prezintă pe Adam, acel om făurit de Dumnezeu, dar
care în paradigma teoriei evoluționiste se face pierdut. Desigur, această întrebare pare să declanșeze
un întreg joc de domino, apărând ulterior nelămuriri cu privire la strămoșii lui Adam, la apariția Evei,
dar și a celorlalte prezențe biblice, care par să nu-și găsească un răspuns valid și inteligibil. Astfel,
putem considera faptul că există câteva discrepanțe notabile între această teorie și dogma creștină,
care ridică probleme ce nu merită trecute cu vederea de către un creștin devotat, dar care ar trebui să
facă lumină și asupra faptului că nu te poți încrede în totalitate într-o astfel de teorie fără să sacrifici
o parte din sufletul creștin și, sau din credința cea adevărată.
Opinia mea cu privire la principiile teoriei darwiniste se va contura sub semnul echilibrului,
ținând seama, pe cât posibil, și de nevoile oamenilor ca ființe psihologice, îndreptate în permanență
către instinctual, dar și de natura spirituală a acestora. În acest fel, consider că teoria lui Charles
Darwin a luat naștere dintr-o exacerbare necontrolată, sau cel puțin hiperbolizată, a propriului sine,
acesta încercând, prin orice mijloc, să găsească un răspuns pentru toate întrebările care l-au măcinat
de-a lungul anilor. Atât societatea vremurilor care se îndrepta spre o paradigmă a evoluției, a găsirii
de răspunsuri la toate fenomenele lumii - începând deja o negare a divinității și un refuz continuu
pentru concepția conform căreia toate s-au făcut prin Dumnezeu -, cât și o serie de întâmplări nefaste
din viața sa personală, l-au condus pe Darwin să-și nege natura spirituală și să se concentreze mai
mult pe cea rațională, îndreptată spre descoperire. Din această cauză, cel mai probabil, au apărut și
disensiunile între ideea pe care el o promova și dimensiunea creștină a acesteia, el neluând în
considerare și latura creștină. Dacă ar fi să ne orientăm spre latura psihologică a persoanei Charles
Darwin, și nu a omului de știință, ne-am putea da seamă că expunerea acestei teorii i-a creat liniștea
și împăcarea de care avea nevoie pentru a-și putea continua viața. Lucrarea sa i-a oferit un scop, o
proiecție asupra viitorului, dar și un sentiment de control absolut asupra propriului destin, lucru care
părea să-i lipsească, conferindu-i un sens al existenței. Acesta și-a împlinit toate nevoile unei ființe
bazale, orientate către câștigul iminent și care nu se gândește la veșnicie, ceea ce ne demonstrează
natura superficială a sa, mascată prin încercarea arzătoare de a găsi un sens întregii omeniri. Din
această perspectivă a lucrurilor aș putea spune că oricare om are tendința de a empatiza cu Darwin,
fiind mereu în căutarea unui răspuns absolut, care să poată integra tot misterul lumii și să ofere liniștea
necesară unui om care își înțelege limitările, dar pe care nu vrea să le accepte. Însă, din perspectiva
teologică a lucrurilor, teoria darwinistă a căpătat niște dimensiuni neimaginate de autor, ce au rănit
într-un fel sau altul integritatea și unitatea Bisericii. Acela a fost momentul în care a apărut în mintea
oamenilor întrebarea, în starea ei cea mai serioasă, dacă există sau nu Dumnezeu. Astfel, nu putem
privi această problematică doar ca o chestiune de natură științifică, ci, mai mult decât atât, ca pe una
de natură etică, neîncercând să-i lezăm nici importanța, dar nici urmările. Este de datoria teologilor
să intervină ferm în această atitudine care se formează în jurul teoriei darwiniste, punând accentul pe
aportul infinit, de neconceput al lui Dumnezeu în crearea omului și a lumii înconjurătoare. Ceea ce
ar trebui să ne facă să fim mai prudenți în a accepta fără discernământ astfel de teorii și idei este cum,
natura prin simpla sa existență și putere, reușește, nemijlocită, să contureze un univers infinit ordonat,
guvernat de gândire critică și rațiune universală. Mai mult, această natură atotcunoscătoare pare să-și
fi pierdut inteligența aceasta nemaivăzută, deoarece, din multe vremi trecute și până în prezent, pare
să nu se mai producă nicio evoluție radicală, nicio mutație naturală.
Contrăgând ideile anterioare, o concluzie obiectivă, dar care ar deriva firesc din
inconsecvențele enumerate mai sus, ar fi aceea că această teorie darwinistă devine din ce în ce mai
greu de crezut cu cât o privim mai îndeaproape. Dar acestea le putem spune și fără să ne apropiem de
viziunea creștină asupra existenței omului și a universului. Cu atât mai mult, aceasta ne ajută să
compunem o imagine mai firească, aceea în care, Dumnezeu, prin puterea Sa nemărginită, a făcut tot
ceea ce se poate, dar și ce nu se poate observa, Adam fiind figura centrală a creației, dar și subiectul
central al lumii. Prin el s-a putut contura, în absolutismul său, măreția lui Dumnezeu, iar din el, tot
prin Slavă, s-a născut și Eva, liantul prezentului cu nemărginirea. Astfel, prin asocierea acestor două
persoane cu primatele, se pierde și se nimicește întreaga putere și dumnezeire a creației. Dacă tot ce
suntem se limitează doar la o evoluție pur întâmplătoare, la o transcendere a lui nimic în tot, pare că
existența umană nu ar avea niciun alt scop mai măreț decât cel de a fi. Însă, mai mult decât
simțămintele proprii, ci însăși venirea lui Hristos în lume ne dovedește că „a fi”, în sensul său
pământesc, e doar o iluzie, iar sensul suprem este de „a deveni”, în înțelesul său spiritual, ce ar putea
avea o fină linie evoluționistă, doar din perspectiva agonisirii bunătății și a darurilor sfințitoare și
nemuritoare. O viață în care l-am pierde pe Dumnezeu în succesiunea evoluționistă ar fi doar o simplă
existență tristă, în care omul trăiește, din pură întâmplare, și moare, tot din inerția lui „a fi”, nemarcat
de vreun sens adânc. Așadar, să fim cu băgare de seamă către tot ce ne înconjoară, să ținem mintea și
sufletul bine ancorate către învățătura creștină, dar să avem puterea de a desprinde învățăminte
importante și din gândirea cristică și rațiunea sudată puternic nu inima.