Contractul de Franciza 55b089199c983

Contractul de franciză
Mihaela Mocanu
Prefaţă
Listă de abrevieri
Capitolul I - Franciza – definiţie, caractere juridice, tipuri de franciză
Capitolul II - Obligaţia de informare în contractul de franciză
Capitolul III - Clauze cu privire la protecţia know-how-ului
Capitolul IV - Clauza de exclusivitate teritorială
Capitolul V - Clauza de aprovizionare exclusivă
Capitolul VI - Clauza privind preţul de vânzare al produselor comercializate în reţeaua
de franciză
Capitolul I
Franciza – definiţie, caractere juridice, tipuri de franciză
§1 - Preliminarii
§2 - Origine. Concept
§3 - Tipuri de franciză
§4 - Contractul de franciză. Definiţie. Caractere juridice
§5 - Deosebiri şi asemănări între contractul de franciză şi alte contracte cu fizionomie
similară
§1
Preliminarii
Dezvoltarea comerţului, dinamica acestuia în contextul globalizării au creat premisele

unei accelerări a ritmului extinderii reţelelor de distribuţie comercială.
Distribuţia comercială – fizionomie nouă şi novatoare a activităţii de intermediere – a
fost analizată ca fiind un fenomen primordial economic 1 (corespunzând unei aşa-
numite „faze consumatoriste” a schimburilor economice 2 ) care însă, în mod absolut
necesar, urma să reverbereze în plan juridic, aşezându-se în sfera dreptului.
Transgresiunea, de altfel, era previzibilă, neputându-se exclude nici implicaţia
economicului în juridic – neglijenţă cu atât mai gravă cu cât amploarea fenomenului
este (şi a fost) în urcare de câteva decenii –, dar nici aceea a juridicului în economic
[domeniu prea puţin permeabil, însă prea mult permisibil (!)].
Franciza, ca modalitate de organizare a distribuţiei în reţea, bineînţeles, analizată
din prisma juridică a contractului (sau, mai precis, a contractelor) care generează o
pluralitate de raporturi juridice între promotorul reţelei – francizorul – şi distribuitori,

numiţi francizaţi, sau, în concepţia legiuitorului român, beneficiari 3 , are o origine

nord-americană, mai exact fiind localizată pentru prima dată la finele secolului al
XIX-lea în SUA 4 .
Datorită originii sale americane şi îndeosebi naturii şi inspiraţiei sale pur economice,
acest contract fiind o creaţie a comercianţilor nevoiţi de legislaţia restrictivă să
adopte un subterfugiu menit a le asigura supravieţuirea, precum şi datorită importului
ca atare în spaţiul european, contractul de franciză prezintă particularităţi care-l
exclud matricei clasice a contractelor comerciale. Poziţia de independenţă juridică a
francizatului – aderent la reţea –, dublată însă de precaritatea financiară a acestuia 5 ,
precum şi interesul comun al celor doi pentru dezvoltarea şi bunul mers al reţelei, îl
determină pe francizat, poate mai mult ca în cazul oricărui alt tip de contract, să-şi
„plaseze” toată încrederea sa în francizor 6 . Aşa cum aprecia preşedintele Curţii de
Apel din Mans, dl Christian Jassogne, în deschiderea seminarului având ca temã
„Contractul de francizã”, organizat la Liège în septembrie 2000, „pânã la a susţine că
în redactarea contractului de franciză nu se poate strecura nici cea mai mică lipsă de
loialitate nu rămâne decât un pas pe care, personal, îl trec cu bucurie”.
Echilibrul sub al cărui semn este redactat contractul de franciză va „jongla” cu
interdependenţa părţilor, juxtapusă însă necesităţii respectării legislaţiei, în special a
celei din domeniul concurenţei, cu care interferează adesea.
Aşadar, şi din această perspectivă, contractul de franciză va necesita o abordare
distinctă ca metodologie, o analiză care va urmări succesiunea clauzelor contractuale
specifice şi măsura în care se poate stabili un raport convenabil între interesele
membrilor reţelei de franciză şi respectarea prevederilor legale (clauzele necesare
protecţiei reţelei ori necesare desfăşurării activităţii în reţea fiind cele care ridică
probleme din punctul de vedere al normelor anticoncurenţiale) fiind cea mai
adecvată.
Tot în spiritul menţinerii acestui echilibru, dar şi al loialităţii, care în cadrul
contractului de franciză dobândeşte noi valenţe, va fi obligaţia de informare legală
care va permite formarea consim-ţământului viitorului membru al reţelei în deplină
cunoştinţă de cauză, iar în prelungirea acesteia, clauzele prin care se stabileşte
modalitatea de comunicare a know-how-ului francizorului viitorilor membri, dar şi
modalitatea în care aceştia vor beneficia de asistenţa tehnică necesară atât în
debutul relaţiei contractuale, cât şi ulterior. Clauzele prin care se realizează
protecţia know-how-ului ridică probleme delicate, fiind necesare menţinerii
avantajului concurenţial al reţelei, dar având adesea un aspect anticoncurenţial.
1
C.M. Costin, Distribuţia comercială în reţea, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 10.
Autorul preia, alături de alţi specialişti ai dreptului distribuţiei, explicaţia
economistului J.-B. Say care, la începutul secolului al XIX-lea, a alăturat distribuţia
producţiei şi consumaţiei; a se vedea şi D. Ferrier , Droit de la distribution, 2éme éd.,
Ed. Litec, Paris, 2000, p. 3 şi urm.
2
D. Ferrier , op. cit., p. 4-5.
3
O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, republicată [M. Of. nr. 180 din
14 mai 1998], art. 1 lit. c).

4
J.-M. Leloup, La franchise. Droit et pratique, 3éme éd., Ed. Encyclopédie Dalloz,
Paris, 2000, p. 10.
5
H. Bensoussan, Le droit de la franchise, 2éme éd., Ed. Apogée, Rennes, 1993, p. 17-
18.
6
Preambul susţinut de C. Jassogne în deschiderea seminarului organizat în 29
septembrie 2000 la Liège, pe teme de francizã, în Le contrat de franchise, Séminaire
organisé à Liège 2000, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 4.
§2
Origine. Concept
Contractul de franciză a apărut în secolul al XIX-lea în spaţiul american, venind în

contrapondere cu legislaţia anti-trust care, în dorinţa de a stopa comercializarea
directă a automobilelor (a căror industrie era în expansiune în acea epocă) de către
constructori utilizatorilor, a creat astfel o nouă metodă de comercializare a
produselor 1 . Ulterior însă, datorită succesului de care a avut parte, această metodă
de comercializare s-a extins şi în alte sectoare de activitate 2 , iar după Primul Război
Mondial, şi în Europa 3 . Statele Unite ale Americii a fost şi primul stat unde s-a
legiferat franciza, prin celebra lege întitulată Full Disclosure Act 4 .
Doctrina juridică apreciază că denumirea francizei, aşa cum aceasta figurează în
dreptul american, respectiv termenul anglo-saxon de franchising, este de provenienţă
franceză 5 . Precizarea este cu atât mai relevantă cu cât denumirea este preluată
similar şi în limbajul juridic al altor ţări 6 , mai ales datorită modului în care acest
sistem de comercializare s-a dezvoltat în Europa, prin „importare”. Tocmai datorită
acestui „import” primele încercări de normare a activităţii în regim de franciză au
fost făcute de către federaţiile de franciză prin intermediul codurilor deontologice 7 .
Acestea au fost urmate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în special prin hotărârea în
cazul Pronuptia 8 , iar apoi de regulamentele comunitare: mai întâi, Regulamentul
4087/88 din 30 noiembrie 1988 privind aplicarea dispoziţiilor art. 81 parag. 1 al
Tratatului CE acordurilor de franciză 9 , apoi, Regulamentul 2790/99 din 22 decembrie
1999 privind aplicarea art. 81 parag. 1 al Tratatului CE înţelegerilor verticale şi
practicilor concertate 10 .
Franciza este definită în dreptul român de O.G. nr. 52/1997 11 şi de Codul fiscal 12 ca
fiind „un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane
fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană,
denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
În mod similar a fost definită franciza de Codul deontologic european al francizei ca
fiind: „un sistem de comercializare de produse şi/sau de servicii şi/sau tehnologii,
bazat pe o colaborare strânsă şi continuă între agenţi economici distincţi şi
independenţi din punct de vedere juridic şi financiar, respectiv francizorul şi fran-
cizaţii, în care francizorul le acordă francizaţilor săi dreptul şi le impune obligaţia de
a exploata activitatea în conformitate cu conceptul său. Dreptul astfel concedat
autorizează şi obligă francizatul, în schimbul unei contribuţii financiare directe sau
indirecte, să utilizeze emblema şi/sau marca produselor şi/sau serviciilor, know-how-

ul şi alte drepturi de proprietate intelectuală, fiind susţinut prin aportul continuu în

asistenţă comercială şi/sau tehnică în cadrul şi pentru durata unui contract scris de
franciză, încheiat de părţi în acest scop” 13 .
Regulamentul comunitar 4087/88 definea franciza ca fiind „un ansamblu de drepturi
de proprietate industrială sau intelectuală privind mărcile, denumirile comerciale,
emblemele, desenele şi modelele, drepturile de autor, know-how-ul sau brevetele
destinate a fi exploatate în vederea revânzării produselor sau prestării serviciilor
către utilizatorii finali” 14 . Acelaşi act normativ definea şi acordul de franciză ca fiind
„un acord prin intermediul căruia un comerciant, francizorul, acordă altui
comerciant, francizatul, în schimbul unei contraprestaţii financiare directe ori
indirecte, dreptul de a exploata o franciză în scopul de a comercializa produse şi/sau
servicii determinate; acordul trebuie să cuprindă cel puţin următoarele obligaţii:
utilizarea unei denumiri ori a unei embleme comune şi o prezentare uniformă a
magazinelor şi/sau a mijloacelor de transport prevăzute în contract, comunicarea
know-how-ului de către francizor francizatului, furnizarea continuă de către francizor
a unei asistenţe comerciale şi tehnice pe durata executării contractului”. 15
Noul regulament comunitar, Regulamentul 2790/99, nu defineşte nici franciza, nici
acordurile de franciză aşa cum preciza vechea terminologie. Doar Liniile directoare 16
pentru completarea regulamentului precizează (pct. 122), întocmai Instrucţiunilor
Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea concu-renţei nr. 21/1996, cu
modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale 17 , că
„acordurile de franciză se referă la licenţierea drepturilor de proprietate intelectuală
legate de mărci de comerţ, însemne comerciale sau comunicare de know-how, în
scopul utilizării şi distribuţiei produselor şi serviciilor. Pe lângă licenţierea drepturilor
de proprietate intelectuală, francizorul oferă beneficiarului pe durata acordului şi
asistenţă comercială sau tehnică. Licenţierea şi asistenţa sunt componente integrante
ale derulării afacerii francizate. În general, beneficiarul plăteşte francizorului o
redevenţă de utilizare a respectivei metode de operare. Franciza permite
francizorului să creeze cu investiţii limitate o reţea omogenă pentru distribuirea
produselor sale. Pe lângă oferirea metodei de lucru, acordurile de franciză conţin
combinaţii de diverse restricţionări verticale referitoare la produsele distribuite”.
Observăm, aşadar, că atât în dreptul comunitar, cât şi în legislaţia română sunt
definiţi şi termenii de „franciză” şi „acord de franciză” (contractul de franciză) în
mod similar.
Aşa cum observa un autor francez 18 , termenul (de franciză) este echivoc, desemnând
totodată operaţiunea, cât şi contractul însuşi. De altfel, definiţia reţinută de O.G. nr.
52/1997 arată că franciza este „un sistem de comercializare (...) prin care o
persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar,
dreptul de a exploata”. Chiar dacă această definiţie pare a o relua pe cea prevăzută
de Codul deontologic european al francizei, conform acestuia din urmă franciza este
un sistem în cadrul căruia francizorul acordă un drept de a exploata activitatea care
face obiectul francizei, nepunând semnul echivalenţei între sistem şi contract.
Drepturile şi obligaţiile părţilor iau naştere prin întâlnirea voinţei părţilor, iar nu prin
intermediul sistemului însuşi. Definiţia O.G. nr. 52/1997 dă naştere echivocului,
întocmai situaţiei semnalate în dreptul francez.

La rândul lor, precizările aduse prin completările la noul regulament comunitar, deşi
definesc acordurile de franciză, se referă atât la operaţiunea de „a franciza”, cât şi la
contractul însuşi. Doar Regulamentul 4087/88 care definea separat franciza şi acordul
de franciză a adus precizări menite a înlătura confuzia între operaţiunea şi contractul
de franciză.
Conform unei opinii, definiţia dată acordului de franciză de Regulamentul 4087/88
relevă următoarele caracteristici ale contractului: „plata unei contraprestaţii
financiare directe ori indirecte, comunicarea unui know-how, asistenţa continuă din
punct de vedere tehnic sau comercial, aplicarea conceptului, în principal prin
intermediul utilizării mărcii comune şi a organizării uniforme a punctelor de desfacere
a mărfii” 19 . Conform aceluiaşi autor, definiţia redată de Codul deontologic european
relevă mai multe caracteristici ale contractului de franciză, respectiv: „colaborarea
între agenţi economici distincţi şi independenţi, exploatarea de către francizat a
activităţii în conformitate cu conceptul francizorului, o contribuţie financiară directă
sau indirectă, transferul know-how-ului prin intermediul metodelor comerciale sau
tehnice, aportul continuu în asistenţă comercială şi/sau tehnică, un contract scris de
franciză” 20 . În ceea ce priveşte definiţia dată de Liniile directoare francizei, acelaşi
autor afirmă că aceasta reia caracterele anterior definite de către Regulamentul
4087/88 21 .
Trebuie observat că ceea ce este definit de către Codul deontologic european al
francizei nu este contractul, ci conceptul de franciză, ca operaţiune comercială care
se desfăşoară în cadrul contractual stabilit de către părţi în scopul desfăşurării
operaţiunilor subsumate acestei operaţiuni comerciale. A desprinde caracteristici ale
contractului de franciză din definiţia dată francizei – operaţiune comercială – nu
poate genera decât confuzii. Operaţiunea comercială are caracterele sale, care nu
corespund întocmai cu cele ale contractului de franciză.
Unele dintre „caracteristicile” contractului de franciză, aşa cum au fost ele desprinse
de autor, sunt caractere ale operaţiunii comer-ciale, ele corespunzând cu obligaţiile,
respectiv drepturile care izvorăsc din contract. Astfel, transferul know-how-ului este
obligaţia care incumbă francizorului, în schimbul acestui transfer beneficiind de o
contraprestaţie financiară – directă ori indirectă – care este obligaţia francizatului;
acordarea asistenţei pe întreaga durată a contractului este obligaţia francizorului;
exploatarea activităţii conform conceptului francizorului este obligaţia francizatului,
de asemenea şi desfăşurarea activităţii sub marca francizorului. Caractere ale
contractului de franciză, alături de altele, neprecizate de către autor, sunt acela de a
fi un contract scris, precum şi acela de a fi un contract de colaborare, ale cărui părţi
sunt comercianţi independenţi.
Contractul-model de franciză internaţională redactat de Camera Internaţională de
Comerţ din Paris (CCI) defineşte contractul de franciză ca fiind „acordul prin
intermediul căruia francizorul concedează francizatului, în schimbul unei prestaţii
financiare directe ori indirecte, dreptul de a exploata un ansamblu de drepturi de
proprietate intelectuală sau industrială constând în principal din know-how, marcă,
emblemă, dar şi dreptul de a beneficia de asistenţă continuă pe întreaga durată a
contractului” 22 .

Trebuie, aşadar, decelat între franciză, care este un sistem de comercializare, în

termenii O.G. nr. 52/1997 şi ai Codului deontologic european al francizei, ori un
ansamblu de drepturi de proprietate intelectuală şi industrială, în termenii vechiului
Regulament 4087/88, şi contractul de franciză, care este acordul prin intermediul
căruia sistemul de comercializare este pus în practică de către comercianţi, care
conferă dreptul de a exploata afacerea. Franciza este, aşa cum s-a apreciat, un
sistem de gestiune al societăţii comerciale 23 .
1
J.-M. Leloup, op. cit., p. 10. Încă anterior, în anul 1892, Singer Sewing Machine
Company , celebrul producător de maşini de cusut, a dezvoltat o reţea de vânzare a
produselor. „Francizaţii” reţelei Singer comercializau şi asigurau service-ul maşinilor
de cusut. A se vedea: Ch. Matray , Le contrat de franchise, Ed. Maison Larcier,
Bruxelles, 1992, p. 11; K. Illetschko, Franchising, Ed. Hodder Education, London,
2006, p. 3.
2
Precum alimentaţia publică (restaurante), confecţii, domeniul hotelier. A se vedea
Ph. Bessis, Le contrat de franchisage, Notions actuelles et apport du droit européen,
LGDJ, Paris, 1990, p. 7.
3
Societatea Bata, în Cehoslovacia, în anul 1925, iar în Franţa, sub marca Pingouin
Stemm, societatea La Lainière de Roubaix comercializa fibre textile într-o modalitate
asemănătoare reţelei de franciză, aşa cum apare aceasta astăzi.
4
Denumirea completă a legii este Disclosure requirements and prohibitions
concerning franchising and business opportunities ventures . Legea, având forţa
juridică a unei legi federale, a fost votată în anul 1978 de către Federal Trade
Commission, dar a intrat în vigoare la 21 octombrie 1979, apoi a fost modificată în
anul 1986 şi are drept scop împiedicarea viitorului francizat de a se afilia unei reţele
improprii, prin impunerea obligaţiei francizorului de a-l încunoştinţa pe francizat
asupra unor categorii de informaţii. A se vedea D. Matray , Introduction générale, în
Le contrat de franchise, Séminaire organisé à Liège 2000, Bruylant, Bruxelles, 2001,
p. 11. În prezent, unele state precum Marea Britanie, Italia, Germania, Franţa au
reglementări referitoare la franciză care se regăsesc în acte normative ce nu se referă
însă exclusiv la acest contract; a se vedea R. Fabre, Réglementation législative du
contrat de franchise dans d’autres pays, l’esquisse d’une philosophie, în Le contrat de
franchise, Séminaire organisé à Liège 2000, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 105 şi urm.
5
A se vedea: Ph. Bessis, op. cit., p. 9; Ch. Matray , op. cit., p. 11; Ph. le Tourneau,
Les contrats de franchisage, Ed. Litec, Paris, 2003, p. 1; H. Benssousan, op. cit., p.
10. Autorii explică originea verbului francher care, în franceza veche, însemna
acordarea unui privilegiu, a unei autorizaţii. În Evul mediu, în cazul în care se dorea a
se susţine dezvoltarea unor oraşe ori a unor bresle, acestora li se acordau scutiri sub
denumirea de chartes de franchise ori lettres de franchise.
6
În Italia, Portugalia, Brazilia denumirea este aceea de franchising; în Austria, Belgia,
Bulgaria, Cehia, Danemarca, Elveţia, Germania, Grecia, Marea Britanie, Olanda,
Slovenia, Ungaria denumirea este aceea de franchise, iar în Spania franquicias
(conform www.infofranchise.com). Interesant este cazul Franţei unde, din anul 1975,
s-a interzis folosirea termenilor străini în materie de vânzare, astfel că termenul de
franchising a fost înlocuit cu acela de franchisage, care însă nu a fost folosit de către

comercianţi, aceştia optând în a denumi atât operaţiunea, cât şi contractul franchise.

A se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 10.
7
În 1972, Federaţia Franceză a Francizei a redactat un Cod deontologic, revizuit mai
apoi în anul 1977 şi în anul 1984. Tot în anul 1972 un număr de şapte federaţii
naţionale de franciză au înfiinţat Federaţia Europeană a Francizei care a redactat
Codul deontologic european al francizei, revizuit ulterior şi supus aprobării de către
Comisia Europeană. Noul text al Codului deontologic european al francizei a intrat în
vigoare în anul 1991, fiind ulterior revizuit în anul 1998 şi în anul 2003. În prezent,
Federaţia Europeană a Francizei reprezintă 17 federaţii naţionale ale francizei. A se
vedea www.eff-franchise.com. Pentru o analiză detaliată a Codului deontologic
european, a se vedea A. Lombart, Les codes de déontologie, în Le contrat de
franchise, Séminaire organisé à Liège 2000, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 117.
8
JOCE L 13/39 din 15 ianuarie 1987.
9
JOCE L 359 din 28 decembrie 1988. În forma sa din momentul adoptării,
Regulamentul prevedea exceptarea acordurilor de franciză de la aplicarea
dispoziţiilor art. 85 parag. 3 al Tratatului CE, actual art. 81 parag. 1 al Tratatului.
10
JOCE L 336 din 29 decembrie 1999.
11
Art. 1 lit. a) din O.G. nr. 52/1997.
12
Art. 7 pct. 14 din Legea nr. 571/2003 (M. Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003).
13
Codul deontologic european al francizei, art. 1 (www.eff-franchise.com).
14
Art. 1.3.a din Regulamentul 4087/88.
15
Art. 1.3.b din Regulamentul 4087/88.
16
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99 (JOCE C 291 din 13
octombrie 2000), pct. 199.
17
M. Of. nr. 437 din 17 mai 2004.
18
J.-M. Leloup, op. cit., p. 10.
19
A. Lombart, op. cit., p. 121.
20
Ibidem, p. 120. Autorul apreciază că, faţă de definiţia vechiului Regulament
4087/88, Codul deontologic european al francizei aduce două caracteristici în plus,
respectiv colaborarea părţilor şi forma scrisă a contractului.
21
Ibidem, p. 122.
22
Contractul-model al CCI, publicaţia nr. 557, 2000, Partea I, Introducere, pct. 3, p.
9, apud Ph. le Tourneau, op. cit., p. 60.
23
§3
Tipuri de franciză 30
30
Această secţiune va descrie succint categoriile de activităţi francizabile, precum şi
modalităţile în care se poate desfăşura activitatea francizabilă, în scopul de a întregi
imaginea conceptului de franciză, obiectul lucrării de faţă nefiind studiul conceptului
de „franciză”, ci studiul contractului de franciză, ale cărui trăsături vor fi comune
tuturor tipurilor de francize.

În funcţie de obiectul 1 lor, se disting trei tipuri de francize: franciza industrială care
se referă la fabricarea de produse, franciza de distribuţie care priveşte vânzarea
produselor şi franciza de servicii care se referă la prestarea serviciilor 2 .
Franciza industrială sau de producţie 3 a fost semnalată pentru prima dată în dreptul
comunitar de către Curtea de Justiţie cu ocazia afacerii Pronuptia , când a fost
definită ca fiind acea formă de franciză prin intermediul căreia „francizatul fabrică el
însuşi, în conformitate cu indicaţii oferite de către francizor, produse pe care le
comercializează sub marca francizorului” 4 .
Aşadar, franciza industrială permite francizatului atât a fabrica, cât şi a comercializa
produse pe care le obţine cu sprijinul francizorului care îi comunică o serie de
informaţii referitoare la procedeele de fabricaţie, respectiv know-how-ul său, îi
licenţiază brevetul sau marca, îi furnizează asistenţă tehnică 5 .
Datorită ambivalenţei acestui tip de franciză, s-a apreciat în doctrină că ar trebui
denumită „franciză de producţie şi comercializare” 6 . Într-adevăr, denumirea astfel
cum a fost impusă, inclusiv prin Regulamentul 4087/88, este necorespunzătoare,
necircumscriindu-se întregii categorii de operaţiuni care pot fi desfăşurate prin acest
sistem de comercializare.
Avantajele pe care le obţine fiecare dintre contractanţi la încheierea unui astfel de
acord sunt evidente: francizorul va proceda în acest fel la extinderea afacerii sale,
chiar într-un teritoriu îndepărtat, fără a fi nevoie să mobilizeze sume în acest scop 7 ;
francizatul, pe de altă parte, va beneficia de un veritabil „salt tehnic” 8 . Desigur că
dezavantajele vor fi direct proporţionale cu avantajele create, cel puţin pentru
francizor care transferă un know-how important, riscând astfel a-i fi dezvăluit
secretul afacerii. Mai mult, francizorul va avea tot interesul de a urmări ca realizarea
produselor de către francizat să fie conformă standardelor impuse, pentru a nu aduce
atingere reputaţiei mărcii. Drept urmare, în cazul acestui tip de franciză, esenţială va
fi transmisiunea know-how-ului, respectiv protejarea acestuia.
Franciza de distribuţie, care în terminologia Regulamentului 4087/88 se referă la
vânzarea produselor, a fost definită, de asemenea, cu ocazia afacerii Pronuptia, ca
fiind aceea „în virtutea căreia francizatul se limitează a vinde anumite produse într-
un magazin, sub marca francizatului” 9 .
În cadrul acestui tip de franciză, francizorul poate fi ori un producător care îşi
comercializează astfel produsele, ori un distribuitor care achiziţionează anumite
produse pentru ca mai apoi să le revândă.
Atunci când francizorul acţionează în calitate de distribuitor, va avea la dispoziţie trei
modalităţi de organizare a activităţii de distribuire: să alcătuiască o listă de produse
10
pe care să o comunice francizaţilor care vor face achiziţiile, în conformitate cu
respectiva selecţie, direct de la producători; să cumpere el însuşi produsele în nume
propriu şi pe seama francizaţilor – în acest caz, francizorul acţionează întocmai
precum un comisionar, desfăşurând activitatea care face obiectul unei centrale de
cumpărare 11 ; să cumpere în numele şi pe seama sa produsele, pentru ca, mai apoi, să
le revândă francizaţilor 12 . Aceste modalităţi de desfăşurare a activităţii francizorului
pot fi combinate între ele 13 .

Aşa cum s-a apreciat în doctrină, know-how-ul francizorului consistă, în cazul acestui
tip de franciză, în selecţionarea produselor 14 . Aşadar, are o mai mică importanţă în
cazul acestui tip de franciză transmisiunea know-how-ului, în contrapondere cu
obligaţia francizorului de a-l aproviziona pe francizat. Desigur că francizatul va
desfăşura activităţile de comercializare în conformitate cu standardele impuse de
către francizor, care va acorda asistenţa necesară amenajării magazinelor
francizaţilor săi.
S-a observat că se poate renunţa la punctele de comercializare ale produselor,
vânzarea făcându-se direct la client, fără ca modali-tatea de desfăşurare a activităţii
să se situeze în afara ariei francizei. În acest caz, franciza de distribuţie este
denumită franciză mobilă ori ambulantă 15 . Putem semnala o varietate a acestui tip
de franciză şi pe piaţa românească, desfăşurată prin intermediul reţelelor de tip multi
level marketing şi care angrenează, într-un sistem piramidal, o întreagă reţea de
distribuitori 16 .
Această formă de franciză este cea mai răspândită. Trebuie însă precizat că, deşi
reprezintă, totodată, şi cea mai simplă formă de activitate francizabilă 17 , nu trebuie
a se confunda franciza de distribuţie – atunci când francizorul este producătorul
produselor astfel comercializate – cu franciza de producţie ori industrială. Ceea ce
trebuie analizat este sistemul care va fi pus la dispoziţia francizatului şi care este
unul de distribuire a produselor, iar nu de fabricare a acestora 18 . Într-adevăr, în
cazul în care francizorul este şi producător, dar şi promotorul unei reţele de
distribuire a propriilor produse, acesta întruneşte două calităţi care însă nu se vor
prelungi la fel înspre francizaţi. Nimic nu-l împiedică pe francizor să dezvolte o reţea
de producţie, deci o reţea de franciză industrială alături de reţeaua de franciză prin
intermediul căreia îşi comercializează produsele. Cele două reţele sunt distincte prin
obiectul lor de activitate, drept urmare prin know-how-ul transmis, precum şi prin
asistenţa acordată.
Franciza de servicii a fost, la fel ca celelalte tipuri de francize, definită de către
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu ocazia afacerii Pronuptia ca fiind
aceea „în virtutea căreia francizatul oferă un serviciu sub marca francizorului şi în
conformitate cu dispoziţiile acestuia” 19 .
Franciza de servicii este considerată a fi „figura-tipică” a francizei 20 , aici calitatea
know-how-ului fiind esenţială pentru reuşita afacerii 21 . Nu mai puţin importante sunt
însă, în cazul francizei de servicii, şi calităţile francizaţilor, care trebuie să aibă
capacitatea de a-şi însuşi know-how-ul transmis şi de a-l pune în practică întocmai
francizorului 22 . Diferenţa faţă de franciza industrială, dar şi faţă de franciza de
distribuţie este că, în mod constant în sectorul serviciilor, trebuie adoptată o poziţie
standard de către francizaţi, ceea ce va determina o atenţie deosebită în pregătirea
acestora 23 .
Mai mult, dacă în cadrul francizei industriale investiţiile făcute de către francizaţi
sunt ridicate, în cadrul francizei de servicii situaţia nu este similară, francizaţii, odată
ce au deprins tehnica francizorului, putând părăsi fără reţinerile de ordin financiar pe
care le-ar fi justificat reţeaua în cazul francizei industriale. În scopul de a împiedica
dezavuarea know-how-ului, francizorul trebuie să introducă în contract clauze pentru
protejarea acestuia, precum clauza de non-concurenţă.

Pe de altă parte, tot datorită specificului activităţii de prestări de servicii, francizaţii

vor avea nevoie în permanenţă de asistenţă din partea francizorului, care, la rândul
său, are interesul de a controla dacă membrii reţelei desfăşoară activitatea care face
obiectul fran-cizei în conformitate cu standardele impuse şi fără a aduce, deci,
atingere imaginii mărcii 24 .
Aşa cum s-a apreciat în doctrină, deosebirea între franciza de distribuţie şi franciza
de servicii rezidă în natura „produsului” oferit, care în cazul francizei de distribuţie
constă din bunuri materiale, iar în cazul francizei de servicii, în prestaţii specifice 25 .
În dreptul român, niciunul dintre actele normative care fac referire la franciză nu
cuprinde o clasificare a acesteia în funcţie de obiectul activităţii desfăşurate, dar,
având în vedere universalitatea activităţilor economice, această clasificare va opera
identic şi pentru spaţiul român.
În situaţia în care promotorul unei reţele de franciză doreşte să-şi extindă activitatea,
respectiv reţeaua într-o arie teritorială îndepărtată şi care cuprinde un teritoriu
extins, o poate face inclusiv prin intermediul francizei principale, (master franchise
în terminologia anglo-saxonă 26 ).
Vechiul Regulament comunitar 4087/88 definea acordul de franciză principală ca fiind
acela „prin intermediul căruia un comerciant, francizorul, acordă altuia, francizatul
principal, în schimbul unei compensaţii financiare directe sau indirecte dreptul de a
exploata o franciză în vederea încheierii de contracte de franciză cu terţi, francizaţii”
27
, în timp ce Codul deontologic european al francizei precizează doar că nu se aplică
decât în relaţiile dintre francizatul principal şi francizaţi, nu şi între francizor şi
francizatul principal 28 . Noua reglementare comunitară doar trimite la termenul de
franciză principală, la fel ca legislaţia română, fără a o defini 29 .
Aşadar, franciza principală înglobează mai multe contracte de franciză: unul între
francizorul care doreşte să-şi extindă reţeaua, contractând în acest scop cu un
comerciant de pe piaţa unde doreşte a-şi implanta afacerea 30 , şi mai multe contracte
de franciză încheiate între francizatul principal şi francizaţi. Aceste din urmă
contracte vor avea fizionomia specifică acordurilor de franciză.
În ceea ce priveşte acordul între francizor şi francizatul principal, situaţia este
diferită, francizatul principal având un rol deosebit în derularea operaţiunii
francizabile, fiind responsabil de adaptarea şi de implementarea conceptului pe
teritoriul unde îşi desfăşoară activitatea, care, în general, se referă la un întreg
teritoriu naţional. Francizatul principal, fiind „prelungirea” francizorului în
respectivul teritoriu, va avea şi exclusivitate teritorială în aria geografică stabilită de
către părţi 31 . Diligenţa în alegerea francizatului principal trebuie să fie cu atât mai
sporită cu cât francizorului îi va fi dificil a urmări desfăşurarea activităţii din cauza
îndepărtării.
O altă formă de franciză, este franciza de stand , denumită şi corner franchise,
„franciză de tejghea” ori „franciză parţială” 32 .
Activitatea care face obiectul francizei de stand se desfăşoară doar într-o parte a
magazinului unde francizatul comercializează şi alte produse, această formă de
franciză pretându-se doar atunci când franciza are ca obiect comercializarea de
produse, deci în cadrul unei francize de distribuţie 33 . Desigur că, întocmai oricărui

alt tip de franciză, francizorul va trebui să aibă un sistem deja testat, va trebui să
transmită know-how-ul său francizatului, precum şi să-i acorde asistenţă pe durata
derulării contractului.
Particularitatea acestei forme de franciză constă în aceea că, activitatea fiind
restrânsă, investiţia efectuată de către francizat este redusă. De asemenea, know-
how-ul şi asistenţa acordate de către francizor sunt limitate datorită activităţii
restrânse, drept urmare şi sumele datorate de către francizat francizorului pentru
afilierea la reţea vor fi reduse 34 .
1
Clasificarea este considerată „tradiţională” de către doctrină. A se vedea Ch.
Matray , op. cit., p. 17.
2
Considerentul (3), Regulamentul 4087/88. Trebuie însă remarcat că franciza
industrială nu făcea obiectul Regulamentului 4087/88, iar, în prezent, nici a
Regulamentului 2790/99, dar poate face obiectul Regulamentului 772/2004 din 27
aprilie 2004 privind aplicarea art. 81 parag. 3 al Tratatului CE acordurilor de transfer
de tehnologie (JOCE L 123 din 27 aprilie 2004), iar în dreptul român, al
Regulamentului Consiliului Concurenţei privind exceptarea acordurilor de transfer de
tehnologie de la aplicarea art. 5
alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 (M. Of. nr. 429 din 20 mai 2005).
3
O parte a doctrinei numeşte acest tip de franciză „de producţie”, nu „industrială”. A
se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 31.
4
Afacerea Pronuptia nr. 161/84.
5
Pentru o expunere detaliată a acestui tip de franciză, a se vedea Ph. le Tourneau,
op. cit., p. 73 şi urm. Autorul arată că printre reţelele de franciză industrială se află
şi reţeaua de producători de încălţăminte Bata, dar şi celebra Coca-cola; totodată,
precizează că acest tip de franciză este şi cel mai puţin răspândit.
6
Ibidem, p. 74.
7
A se vedea D. Baschet, La franchise, Guide juridique. Conseils pratiques, Gualiano,
Paris, 2005, nr. 57.
8
Ph. le Tourneau, op. cit., p. 76.
9
10
Articolele selecţionate de către francizor alcătuiesc ceea ce se numeşte produit mix
în franceză, derivat din termenul anglo-saxon product mix . A se vedea Ph. le
Tourneau, op. cit., p. 29.
11
Pentru detalii asupra conceptului de centrală de cumpărare, a se vedea C.M.
Costin, op. cit., p. 32 şi urm.
12
Pentru detalii, a se vedea: Ph. le Tourneau, op. cit., p. 29 şi urm.; D. Baschet, op.
cit., nr. 52-54.
13
14
Ibidem, p. 33; Ph. le Tourneau, op. cit., p. 31. Acest din urmă autor se serveşte de
un joc de cuvinte, arătând că savoir-faire (termenul de know-how este tradus astfel
în limba franceză) se compune, în cazul francizei de distribuţie, în savoir-sélectionner
şi savoir-vendre, adică abilitatea de a cumpăra produse de calitate la un preţ
convenabil, care apoi vor fi revândute conform unei strategii proprii de marketing,

într-un magazin având anumite caracteristici, gestionat în conformitate cu o strategie

anterior testată de către francizor în stabilimentele proprii.
15
Produsele pot fi livrate la domiciliul cumpărătorului, vândute prin intermediul unor
mijloace ambulante. A se vedea L. Maugain, Les activités les moins onéreuses,
Franchise Magazine, februarie-martie 2000, p. 92, apud D. Baschet, op. cit., nr. 54.
16
Un astfel de exemplu este reţeaua Amway , care comercializează un număr ridicat
de produse cosmetice, de curăţenie etc. şi ai cărei distribuitori beneficiază
permanent de instruire în cadrul unor seminarii organizate în acest scop.
17
18
Ibidem.
19
20
21
22
Ibidem, p. 30. Autorul arată că profilul intelectual al francizatului este determinant
în alegerea pe care o face francizorul, atât în cazul francizei de servicii, cât şi a celei
industriale. În cazul francizei de servicii, considerăm însă că apar a fi chiar mai
importante calităţile francizatului, tocmai datorită specificului acesteia. Serviciul se
prestează, de cele mai multe ori, repetitiv, ca, de exemplu, serviciile de coafură.
Dacă producerea unei băuturi răcoritoare marca Coca-cola este susceptibil a fi
realizată la standardele impuse de către francizor datorită reţetei şi a utilajelor
folosite, în ceea ce priveşte realizarea unei coafuri, pentru ca aceasta să se păstreze
la anumite standarde, este nevoie de îndemânarea personalului francizatului, deci de
calităţi ale francizatului.
23
În scopul de a pregăti francizaţii cât mai complet pentru orice ipotetică situaţie,
„manualele operaţionale” în cadrul francizei de servicii sunt cele mai detaliate. A se
vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 30.
24
S-a afirmat că în cazul acestui tip de franciză obiectul operaţiunii francizabile este
o obligaţie de a face, drept urmare, condiţiile în care această obligaţie este
îndeplinită sunt primordiale pentru păstrarea imaginii reţelei. În cazul celebrului lanţ
de restaurante McDonald’s, există un indice, contor al reiterării întocmai a know-how-
ului, şi care ţine cont de calitatea produselor, de cea a serviciilor şi de condiţiile de
salubritate ale localului. A se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 30.
25
F. Vidts, Le contrat de franchise et les droits intellectuels, în Le contrat de
franchise, Séminaire organisé à Liège 2000, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 64.
26
Francizorul poate să opteze pentru deschiderea unei filiale, chiar străine dacă este
cazul, în scopul de a-şi extinde activitatea. Dacă însă doreşte extinderea reţelei de
franciză, o poate face doar prin încheierea de contracte direct cu francizaţi pentru
respectiva arie geografică ori prin încheierea unui contract de franciză principală. A
se vedea: D. Baschet, op. cit., nr. 83; D. Ferrier , op. cit., p. 300.
27
Art. 1.3.c din Regulamentul 4087/88.
28
29
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 43, Instrucţiunile
Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu
modificările şi completările ulterioare, pct. 38 care reproduc textul pct. 43 al Liniilor
directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99.

30
Pentru detalii asupra tipurilor de contracte care pot fi încheiate între francizor şi
francizatul principal, a se vedea D. Ferrier , op. cit., p. 300-302.
31
V. Méyer, B. Soussen , Francizorul poate fi un master francizor
(www.observatoiredelafranchise.ro).
32
A se vedea: H. Bensoussan, op. cit., p. 24; D. Ferrier , op. cit., p. 286; Ph. le
Tourneau, op. cit., p. 49. Acest din urmă autor critică sever denumirea de corner
franchise considerând, din motive terminologice, că denumirea ar induce ideea că, în
acest caz, franciza, standul unde se comercializează produsele, ar ocupa „un colţ”
din magazinul francizatului.
33
Problemele pe care le ridică această formă de franciză sunt legate de obligaţia de
non-concurenţă care trebuie să fie respectată, dar a cărei respectare impune
francizatului şi să nu comercializeze produse care intră în concurenţă cu cele care fac
obiectul contractului de franciză.
34
D. Baschet, op. cit., nr. 82; D. Ferrier , op. cit., p. 286.
§4
Contractul de franciză. Definiţie. Caractere juridice
4.1. Definiţie
Contractul de franciză este acordul prin intermediul căruia francizorul îi acordă
francizatului 1 dreptul de a exploata franciza.
Într-o definiţie succintă, contractul de franciză este convenţia prin intermediul căreia
un francizor, care a avut o reuşită în activitatea sa de distribuitor, permite
francizaţilor a reitera – contra unei remuneraţii – această reuşită 2 .
Doctrina juridică a definit contractul de franciză 3 ca fiind „un contract sinalagmatic
(...), cu executare succesivă, prin care un comerciant, francizorul, conferă unuia sau
mai multor comercianţi, francizaţii, dreptul de a reitera, sub marca francizorului şi
beneficiind de asistenţa continuă a acestuia, sistemul său de gestiune în prealabil
experimentat şi care trebuie, graţie avantajului concurenţial pe care-l procură, să
permită francizatului să facă afaceri profitabile” 4 .
Într-o altă definiţie, contractul de franciză este un „contract sinalagmatic, cu titlu
oneros, încheiat între doi comercianţi, care are ca obiect ori distribuirea de produse
sau de servicii, ori fabricarea de produse în conformitate cu un know-how pus la
punct de către francizor; contractul impune cel puţin următoarele obligaţii: obligaţia
francizorului de a comunica francizatului know-how-ul, obligaţia francizatului de a
utiliza know-how-ul francizorului sub marca şi sub controlul acestuia, obligaţia
amândorura de a colabora pentru reuşita reciprocă în afaceri” 5 .
Un alt autor precizează că acordul de franciză este un contract de colaborare între
doi comercianţi independenţi, francizorul şi francizatul, prin intermediul căruia
francizorul pune la dispoziţia francizatului, în schimbul plăţii unui drept de intrare şi
a unor redevenţe, marca sa, îi transmite un know-how substanţial şi specific,
exploatat în conformitate cu tehnicile, în special cele comerciale, experimentate în
prealabil de către francizor, periodic îmbunătăţite de către acesta şi transmise
francizaţilor sub forma unei asistenţe continue” 6 .

Din analiza definiţiilor doctrinare, alături de cele date de actele normative, de Codul
deontologic european al francizei, precum şi de contractul-model de franciză al CCI
contractului de franciză, distingem următoarele trăsături ale acestuia: contract
sinalagmatic, cu titlu oneros, cu executare succesivă, intuitu personae, contract de
colaborare şi care respectă independenţa părţilor.
Legislaţia română nu face precizări cu privire la forma pe care ar trebui să o aibă
contractul de franciză, în timp ce Codul deontologic european al francizei precizează
că acesta este un contract scris 7 , iar Liniile directoare pentru completarea
Regulamentului 2790/99 nu fac, de asemenea, nicio referire la condiţiile de formă ale
contractului de franciză.
Aşadar, contractul de franciză este un contract consensual. Desigur însă că, din
raţiuni de probaţiune, contractul va fi adeseori încheiat în formă scrisă, cu atât mai
mult cu cât contractul de franciză are un conţinut complex 8 .
În ceea ce priveşte caracterul oneros al contractului de franciză, referirile sunt
numeroase atât în legislaţia română, cât şi în actele normative comunitare. Astfel,
O.G. nr. 52/1997 precizează că „dreptul care se transferă obligă beneficiarul la plata
unei redevenţe” [art. 6 alin. (3)], în timp ce Instrucţiunile Consiliului Concurenţei
privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modifi-cările şi
completările ulterioare 9 , întocmai Liniilor directoare pentru aplicarea
Regulamentului 2790/99 precizează că, „în general, beneficiarul plăteşte
francizorului o redevenţă de utilizare a respectivei metode de operare” 10 .
Obligaţia francizatului de a plăti „preţul” contractului de franciză este adeseori
partajată între „dreptul de intrare” 11 şi „redevenţa periodică” 12 . În timp ce dreptul
de intrare, a cărui denumire este, de altfel, sugestivă, reprezintă contrapartida
avantajelor iniţiale, imediate aderării la reţeaua de franciză (comunicarea know-how-
ului 13 , pregătirea iniţială, asistenţa iniţială), redevenţele periodice sunt
contraprestaţii pentru asistenţa tehnică şi comercială acordată francizatului pe întreg
parcursul derulării contractului 14 .
De regulă, redevenţa iniţială este stabilită forfetar, variind în funcţie de reţea,
redevenţele periodice fiind fixate ca procentaj din cifra de afaceri realizată de
francizat, mai rar fiind stabilite obligaţii de plată a unor sume fixe (lunar, trimestrial,
anual) 15 .
Întocmai oricărei alte obligaţii de plată a preţului, cuantumul acesteia va trebui să fie
determinat prin contract ori determinabil 16 .
Comerţ din Paris (CCI) prevede obligaţia francizatului de a plăti dreptul de intrare
care este reprezentat de o sumă fixă, stipulată în contract. Plata se face la momentul
încheierii acordului, contractul-model prevăzând că această sumă nu va face obiectul
restituirii nici în situaţia în care contractul va înceta înainte de termen, chiar şi la
scurt timp după încheierea sa (art. 20). Redevenţele periodice sunt calculate ca
procentaj din cifra de afaceri a francizatului (art. 21), iar în cazul neexecutării
obligaţiei de plată, sunt impuse penalităţi (art. 21.5). Deoarece redevenţele sunt
calculate ca procentaj din cifra de afaceri, apare extrem de utilă stipularea unei

redevenţe minimale (prevăzută în art. 21.7) şi care-l asigură pe francizat contra

riscului de a fi acceptat un francizat necompetitiv 17 .
4.2. Caracterele juridice specifice contractului de franciză
4.2.1. Contractul de franciză este un contract intuitu personae

Aşa cum a fost precizat în dreptul comunitar de către Curtea de Justiţie cu ocazia
afacerii Yves Rocher, francizorul este în drept să aleagă dintre candidaţii la reţea
doar pe aceia care îndeplinesc condiţiile necesare pentru a pune în practică know-
how-ul 18 .
Codul deontologic european al francizei prevede că francizorul selecţionează şi nu
acceptă intrarea în reţea decât a acelor francizaţi care, în urma unei analize, se
constată că au calităţile cerute (pregătire, calităţi personale, capacităţi financiare)
de exploatare a afacerii francizate 19 .
În legislaţia noastră, O.G. nr. 52/1997 prevede că „francizorul selecţionează
beneficiarul care face dovada competenţelor solicitate, respectiv: capacităţi
manageriale şi capacitate financiară pentru exploatarea afacerii” 20 .
S-a afirmat că în contractul de franciză, mai mult decât în cadrul altor contracte
comerciale, succesul fiecăruia dintre parteneri este parţial legat de succesul celuilalt,
astfel că apare evident ca fiecare să-şi aleagă partenerul în funcţie de calităţile
personale ale celuilalt 21 . Aşadar, în cadrul acestui contract, caracterul intuitu
personae este, după cum s-a afirmat, „bilateral” 22 . Astfel, francizorul alege cu
atenţie francizaţii, în considerarea capacităţilor acestora de a desfăşura activitatea
care face obiectul francizei. Interesul său nu se limitează la a încasa sumele datorate
de către francizat în temeiul contractului, interesul său este mai ales acela de „a
păstra identitatea comună şi reputaţia reţelei” 23 . Numai astfel, francizorul va putea
creşte în permanenţă cifra sa de afaceri, iar reţeaua se va extinde. În măsura în care
unii dintre membrii reţelei nu respectă standardele acesteia, va fi afectată şi
activitatea celorlalţi, clientela fiind ataşată de marca francizorului.
Similar invers, francizatul, optează pentru afilierea la una sau alta dintre reţelele de
franciză din aria de activitate care îl interesează, în considerarea reuşitei de până
atunci în afaceri a reţelei, care se traduce prin notorietatea mărcii, aria de acoperire
a reţelei, calitatea know-how-ului 24 .
Ceea ce preîntâmpină, atât francizorul, cât şi francizatul prin încheierea contractului
în considerarea persoanei partenerului contractual este riscul contractual căruia i se
expun prin încheierea acordului de franciză 25 . Riscul, care în esenţă reprezintă o
neexecutare totală ori parţială a contractului, trebuie a fi delimitat, iar astfel se
poate afirma existenţa caracterului intuitu personae care este „obiectiv”, determinat
deci de criteriul conţinutului riscului 26 .
Deci, prin selecţionarea candidaţilor, francizorul urmăreşte a evita deprecierea
activităţii care face obiectul francizei, pe de-o parte, iar pe de altă parte încearcă a
evita dezavuarea secretului afacerii sale. Încrederea pe care o are în francizat, de a-i
încredinţa secretele afacerii sale, în scopul de a o reitera, dar şi încrederea în

loialitatea, consecvenţa şi perseverenţa francizatului se sprijină pe date obiective cu

privire la acesta.
Francizaţii, la rândul lor, caută a alege o reţea care să corespundă capacităţilor lor,
riscul din punctul lor de vedere fiind afilierea la o reţea inexistentă, pentru lipsa
know-how-ului.
În sprijinul formării unei convingeri în cunoştinţă de cauză vin atât obligaţia
francizorului de a fi transparent în oferta sa, cât şi aceea a francizatului de a furniza
informaţii corecte cu privire la capacităţile sale 27 .
Jurisprudenţa a mers mai departe în aprecierea caracterului intuitu personae al
contractului de franciză, afirmând că încheierea contractului de franciză s-a făcut în
considerarea calităţilor administratorului persoanei juridice care a candidat la
reţeaua de franciză 28 . Conform acestei interpretări, se poate concluziona ori că
există o confuziune între persoana juridică – francizatul – şi persoana fizică aflată la
conducerea persoanei juridice, ori că acordul de franciză se va încheia de fiecare
dată în considerarea persoanelor fizice care reprezintă şi administrează francizatul.
Apare evident că prima ipoteză nu poate fi luată în calcul, o asemenea eroare
neputând fi atribuită magistraţilor care au soluţionat astfel, iar în ceea ce priveşte
cea de-a doua posibilă justificare, trebuie amintit că, aşa cum precizează şi actele
normative incidente, francizorul va selecta francizaţii în considerarea capacităţilor
acestora. Dar persoana francizatului trebuie apreciată în ansamblu, chiar prin
evaluarea personalului său, dar a limita aprecierea doar în funcţie de persoanele
fizice aflate la conducere, este o eroare. De altfel, doctrina juridică se referă la
caracterul intuitu firmae sau intuitu societatis atunci când contractul este încheiat în
considerarea cocontractantului care este persoană juridică, nu persoană fizică 29 .
Consecinţele caracterului intuitu personae al contractului de franciză sunt cele
comune tuturor contractelor încheiate în considerarea persoanei contractantului:
contractul este incesibil 30 , contractul va înceta în situaţiile comune tuturor
contractelor intuitu personae (respectiv decesul, incapacitatea francizatului persoană
fizică, încetarea francizatului persoană juridică).
În ceea ce priveşte persoana francizorului, caracterul intuitu personae ar trebui să
interzică şi faţă de acesta cesiunea drepturilor care decurg din contract. Astfel, nici
francizorul nu va putea cesiona niciun contract de franciză fără acordul francizatului,
însă s-a afirmat că francizorul poate să „cedeze firma” sa 31 . Afirmaţia conţine o
inexactitate: francizor în acest caz va fi persoana juridică, iar nu persoana fizică în a
cărei deţinere se află părţile sociale ori acţiunile persoanei juridice. Acesta este
motivul pentru care, în acest caz, nu este nevoie de acordul francizatului, contractul
de franciză nu va fi cesionat, iar o modificare în structura acţionariatului ori a
asociaţilor francizorului-persoană juridică nu schimbă, prin ea însăşi, condiţiile în
care francizatul a încheiat contractul de franciză cu respectivul francizor. Francizatul
urmăreşte ralierea la o anumită reţea, în considerarea notorietăţii mărcii, a know-
how-ului, eventual a dimensiunilor reţelei, iar nu în considerarea capacităţilor
personale ale francizorului-asociat. Este o situaţie similară celei semnalate şi
dezaprobate în jurisprudenţă, în care aprecierea candidatului francizat s-a făcut în
considerarea persoanei fizice aflată la conducerea persoanei juridice care a candidat
la afilierea la reţea, iar nu a persoanei juridice însăşi 32 .

Jurisprudenţa a sesizat şi o exercitare abuzivă de către francizor a dreptului de a

selecţiona francizaţii în temeiul caracterului intuitu personae, considerând că refuzul
de către francizor de a încheia un contract de franciză cu un candidat propus de către
un alt francizat constituie un astfel de abuz, în cazul în care nici francizorul nu
justifică un real interes în a refuza, ori în cazul când refuzul creează o disproporţie
evidentă între interesele părţilor 33 .
Considerăm că apreciind astfel, instanţa a încălcat principiul libertăţii contractuale
conform căruia francizorul este liber a încheia sau nu contracte de franciză, după cum
o dictează interesul său comercial. De asemenea, francizorul este liber a încheia
contracte de franciză cu parteneri selectaţi în conformitate cu criteriile sale. Chiar
dacă, aşa cum am arătat, caracterul intuitu personae este direct legat de gestionarea
riscurilor pe care le presupune încheierea unui anumit contract, conducându-se înspre
o obiectivare a aprecierii calităţilor francizatului, francizorul rămâne pe deplin liber a
opta pentru un anumit partener contractual. Refuzul de a încheia un contract cu un
anumit partener, chiar izvorât dintr-o apreciere subiectivă este justificabil,
contractul de franciză fiind un contract care presupune colaborarea părţilor.
Clauza de agrement, consecinţă a caracterului intuitu personae al contractului de
franciză.
Principala consecinţă a caracterului intuitu personae al contractului de franciză este
aceea că acesta este, în principiu, incesibil 34 . În cazul existenţei unei stipulaţii în
acest sens, contractul va putea fi însă cesionat, în urma agreării cesionarului de către
francizor 35 . Astfel, doctrina de specialitate a numit clauza ca fiind „de agrement” 36 .
În dreptul comunitar, Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99
arată că nu este restrictivă de concurenţă obligaţia impusă francizatului de a nu ceda
drepturile şi obligaţiile care izvorăsc din contractul de franciză fără acordul
francizorului 37 , în timp ce în legislaţia română Instrucţiunile Consiliului Concurenţei
privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi
completările ulterioare, arată că este necesară protecţia drepturilor de proprietate
intelectuală, fiind acoperită de regulament „obligaţia impusă beneficiarului de a nu
ceda drepturile şi obligaţiile ce decurg din acordul de franciză fără acordul
francizorului” 38 . La fel, O.G. nr. 52/1997 prevede că trebuie precizate „condiţiile în
care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract” 39 .
Aşadar, în dreptul român, în cazul în care clauza de agrement este inserată în
contractul de franciză, vor trebui prevăzute, exha-ustiv, condiţiile în care francizorul
îşi va da acordul pentru înlocuirea francizatului în reţea, acesta fiind un principiu care
stă la baza redactării contractului de franciză.
Şi doctrina franceză a arătat că următoarele aspecte cu privire la cesiune trebuie
precizate: modalitatea de notificare a francizorului de către francizat (care este util
a se face printr-un mijloc care să asigure francizatul de recepţia notificării de către
francizor), termenul în care francizorul este dator a da răspunsul său 40 .
Comerţ din Paris (CCI) prevede, de asemenea, o clauză prin care francizatul se obligă
a nu ceda, cu titlu oneros ori cu titlu gratuit în întregime, ori doar o parte a
obligaţiilor care fac obiectul contractului de franciză, în lipsa acordului scris al

francizorului. Francizorul trebuie să comunice acceptarea sa prin intermediul unei

scrisori recomandate cu aviz de primire, lipsa unui răspuns echivalând refuzului.
Francizorul va decide discreţionar cu privire la persoana propusă, precum şi cu privire
la condiţiile transferului contractului de franciză către aceasta (art. 25) 41 .
Deci, în cazul în care o asemenea posibilitate, de cedare a drepturilor izvorând din
contractul de franciză, este prevăzută, trebuie definite cât mai detaliat toate
aspectele cesiunii.
Jurisprudenţa franceză a abordat problematica „agreării” unui francizat care să
substituie un altul, apreciind că refuzul nejustificat al francizorului de a contracta
este discreţionar şi, drept urmare, trebuie sancţionat, constituind abuz de drept 42 .
Curtea de casaţie fran-ceză a dat o soluţie mai nuanţată, apreciind că, în cazul în
care contractul stabilea în sarcina concedentului „examinarea atentă şi echitabilă” a
calităţilor concesionarului-candidat, instanţa de fond ar fi trebuit să purceadă la o
analiză a motivelor care au stat la baza deciziei de neagreare. Refuzul de agreare
este justificat doar de exigenţe care ţin de „salvgardarea intereselor comerciale
legitime” ale autorului 43 .
În concepţia redactorilor contractului-model de franciză internaţională, francizorul nu
este limitat în alegerea francizaţilor săi, în timp ce jurisprudenţa franceză, secondată
de o parte a doctrinei 44 , apreciază că refuzul trebuie să fie justificat de raţiuni care
ţin de prezervarea reţelei de franciză. Opinăm că, întocmai situaţiei când francizorul
selecţionează francizaţii, fără ca aceştia să fie propuşi a substitui membri ai reţelei,
el trebuie să aibă deplina libertate în alegere 45 . În caz contrar, va fi înfrânt principiul
libertăţii contractuale, dar, totodată, se va produce o glisare totală către
obiectivarea caracterului intuitu personae 46 .
În cazul în care francizorul acceptă cesiunea, agreând francizatul propus, pentru ca
acesta să se integreze în reţea vor trebui parcurse etapele necesare: transmisiunea
know-how-ului, pregătirea iniţială 47 .
Atunci când francizorul nu agreează candidatul francizat, cel care l-a propus poate să
continue executarea contractului, însă părţile pot decide şi rezilierea contractului de
franciză 48 .
În cazul în care, în pofida existenţei unei clauze de agrement, francizatul a purces la
cesionarea contractului de franciză, sancţiunea aplicabilă este aceea a rezilierii
contractului de franciză pentru executare culpabilă 49 .
4.2.2. Contractul d e franciză este un contract de colaborare

O.G. nr. 52/1997 precizează că franciza se bazează pe colaborarea continuă între cei
doi contractanţi 50 . La rândul său, şi Codul deontologic european al francizei afirmă
principul colaborării părţilor 51 .
Obligaţia de colaborare care incumbă contractanţilor, este consacrată şi de către
Principiile de drept european ale contractelor care precizează că „fiecare contractant
are obligaţia de a colabora cu cealaltă parte astfel încât contractul să-şi producă
efectele” 52 .
Obligaţia de cooperare la care sunt ţinuţi contractanţii în virtutea principiului
executării contractului cu buna-credinţă 53 primeşte noi valenţe în cazul contractului

de franciză. Astfel, dacă, în general, interesele contractanţilor sunt opuse şi

divergente 54 , iar în temeiul principiului executării obligaţiilor cu bună-credinţă
aceştia sunt datori a avea o conduită care să nu aducă prejudicii celeilalte părţi
contractante, în cazul contractului de franciză interesele francizorului şi ale
francizatului nu sunt opuse. Desigur că fiecare dintre cei doi parteneri au interese de
natură financiară şi care nu sunt comune, ci doar similare. Dar în contractul de
franciză părţile vor avea, datorită naturii funcţionării reţelei care trebuie a repeta
întocmai activitatea care face obiectul francizei în scopul menţinerii „identităţii
comune şi a reputaţiei reţelei”, întotdeauna şi un scop comun 55 . Acesta a fost
considerat ca fiind clientela, respectiv crearea unei clientele, fidelizarea acesteia, iar
apoi extinderea ei 56 . Într-adevăr, augmentarea clientelei reţelei de franciză va
profita tuturor membrilor, francizor şi francizaţi. Creşterea clientelei va antrena
automat şi imediat creşterea profitului, iar pe termen lung, notorietatea mărcii care,
la rândul său, va antrena majorarea numărului de clienţi, deci succesul financiar 57 .
Scopul comun francizorului şi francizaţilor şi pentru a cărui atingere aceştia
colaborează este bunul mers al reţelei al cărei indicator este, în concret, dimensiunea
clientelei 58 .
În temeiul acestei obligaţii de colaborare, părţile vor avea obligaţii specifice, al căror
debut se situează încă din faza precontractuală când atât francizorul, cât şi
francizatul sunt datori a se informa reciproc 59 . Ulterior, francizorul este obligat a
asigura francizatului pregătirea iniţială 60 , iar pe întreaga durată a executării
contractului, asistenţă tehnică 61 . Beneficiarul contractului este, la rândul său,
obligat „să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi
analiza performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune
eficientă în legătură cu franciza” 62 . De asemenea, francizatul trebuie să comunice
îmbunătăţirile aduse know-how-ului 63 , precum şi orice atingere adusă de către terţi
drep-turilor de proprietate intelectuală acordate de către francizor 64 .
Aşadar, atât francizorului, cât şi francizaţilor le incumbă o serie de obligaţii în
vederea menţinerii identităţii comune a reţelei, care se poate realiza prin
desfăşurarea de către toţi membrii reţelei a unor activităţi identice 65 .
S-a afirmat în acest sens că obligaţia de a colabora la reuşita partenerului în afaceri
nu implică automat şi garanţia succesului comercial al francizatului 66 . În realitate, în
sfera obligaţiei de colaborare nici nu intră o asemenea obligaţie, subsumată celei de
colaborare, şi care este reuşita în afaceri a francizatului. Dacă acesta va demonstra
că, din cauza lipsei de interes a francizorului, a refuzului acestuia de a-i asigura
asistenţă pe durata executării contractului ori de a-i comunica îmbunătăţirile aduse
know-how-ului, a eşuat, atunci conduita contractuală a francizorului va îndreptăţi
rezilierea contractului din culpa acestuia. Însă, ceea ce se încalcă astfel este obligaţia
de colaborare la care era îndreptăţit francizatul.
Apreciem că obligaţia de colaborare este o obligaţie de rezultat, iar nu de mijloace 67
; părţile pot să se informeze reciproc, franci-zorul poate asigura asistenţă pe întreaga
durată a contractului, rezultatul fiind „livrarea” informaţiilor ori a asistenţei.
Principiul colaborării părţilor în cazul contractului de franciză, nu este doar o reflexie
a principiului mai general al executării contractului cu bună-credinţă, ori acela
prevăzut de Principiile de drept european ale contractelor.

Întocmai celorlalte contacte, şi în cadrul contractului de franciză părţile trebuie să

conlucreze înspre realizarea obiectului contractului. În acest sens, jurisprudenţa a
considerat că faptul francizorului de a percepe comisioane oculte constituie o
încălcare a principiului executării contractului cu bună-credinţă, obligaţia de
colaborare loială a părţilor implicând, totodată, obligaţia francizorului de a procura
pentru francizat produsul ori serviciul cât mai rentabil 68 .
Într-adevăr, în temeiul obligaţiei de cooperare, fiecare dintre părţi trebuie a-şi
executa astfel obligaţiile încât să nu prejudicieze celălalt contractant, ceea ce s-a
încălcat în speţa soluţionată de către instanţa arbitrală. Dar nu trebuie pus semnul
egalităţii între obligaţia de cooperare, astfel cum ea este în general înţeleasă, ca
fiind subsumată executării cu bună-credinţă a contractului, şi obligaţia de cooperare
din cadrul contractului de franciză. Colaborarea în contractul de franciză se
realizează prin intermediul unui flux continuu de informaţii de la francizor către
francizaţi şi invers, prin existenţa unui dialog permanent 69 care a condus la ideea
existenţei unui „parteneriat” 70 , iar nu a unei relaţii de subordonare în contractul de
franciză.
4.2.3. Contractul de franciză este un contract de colaborare între comercianţi

independenţi
În dreptul comunitar, vechiul Regulament 4087/88 prevedea că „francizatul trebuie să
indice calitatea sa de comerciant independent (...)” 71 .
Regulamentul aflat actualmente în vigoare, 2790/99, nu se referă la contractul de
franciză, iar acest aspect nu este precizat nici prin intermediul Liniilor directoare.
Codul deontologic european al francizei precizează că „franciza este un sistem de
comercializare (...) între comercianţi independenţi din punct de vedere juridic şi
financiar” 72 , iar „francizatul este responsabil (...) de actele săvârşite în cadrul
exploatării francizei” 73 .
În legislaţia noastră, O.G. nr. 52/1997 prevede că „franciza este un sistem de
comercializare (...) între persoane fizice sau juridice independente din punct de
vedere financiar” 74 . Acelaşi act normativ precizează şi că „francizorul se asigură că
beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană
independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul şi cu alte
persoane” 75 .
Legiuitorul român se referă doar la independenţa din punct de vedere financiar, iar
nu la aceea din punct de vedere juridic, cum precizează actele comunitare. Cu toate
acestea, este evident că, şi în concepţia legiuitorului român, francizatul este un
comerciant distinct, din punct de vedere juridic, de francizor. Sublinierea
independenţei sub aspect financiar este însă importantă, definind natura relaţiei
existente între francizor şi francizat 76 .
Francizatul va desfăşura activitatea care face obiectul francizei în nume şi pe cont
propriu, deci pe propriile sale riscuri 77 . Independenţa acestuia se va desfăşura în
limitele impuse de necesitatea păstrării identităţii comune a reţelei de franciză, aşa
cum, de altfel, vechiul Regulament 4087/88 o prevedea expres 78 .

Astfel, în standardele impuse prin contractul de franciză, fiecare dintre francizaţi va

fi liber a desfăşura activitatea comercială, a-şi ţine propriile evidenţe contabile 79 şi a
lua decizii legate de gestionarea activităţii 80 , încheind în acest scop diverse
contracte, precum cel de locaţiune a spaţiului unde se va desfăşura activitatea,
contracte de credit bancar, de asigurare 81 .
Consecinţele independenţei francizatului sunt importante 82 : francizorul nu va
răspunde faţă de terţi pentru activitatea desfăşurată de către fiecare dintre francizaţi
în cadrul contractului de franciză 83 , cum s-ar întâmpla dacă francizatul ar fi
reprezentantul francizorului 84 , francizorul nu va putea interveni în deciziile
francizatului de a fixa preţul pentru revânzarea produselor 85 .
S-a afirmat în doctrină că independenţa juridică a francizaţilor nu exclude o
dependenţă economică, contractul de franciză presupunând adeseori o „dominaţie de
fapt” 86 a francizorului asupra francizatului care încheie cu francizorul un contract
tipic „de dependenţă” 87 . Deşi cei doi parteneri încheie contractul şi se află pe poziţii
de egalitate din punct de vedere juridic, aşa cum, de altfel, legislaţia comunitară, dar
şi cea română în materia francizei o prevede, există o inegalitate de putere 88 între
francizor şi francizat care poate antrena dependenţa acestuia din urmă.
În cazul în care francizatul nu are calitatea de comerciant independent, contractul de
franciză va fi lovit de nulitate 89 , ori va putea fi reziliat 90 .
1
În terminologia juridică română, denumirea părţilor în contractul de franciză este
aceea de „francizor”, respectiv „beneficiar”. Alegerea denumirii de „beneficiar”
apare ca fiind nepotrivită, ţinând cont de faptul că denumirea contractului este
„franciză”, iar celălalt contractant se numeşte „francizor”. De altfel, în terminologia
juridică franceză părţile contractului de franciză sunt franchiseur şi franchisée, iar
termenii anglo-saxoni sunt franchisor , respectiv franchisee. Şi în spaţiul românesc al
francizei este consacrată denumirea de „francizat”, iar nu aceea de „beneficiar”
(www.observatoiredelafranchise.ro). În acelaşi sens, a se vedea C.M. Costin, op. cit.,
p. 131. Pentru o definiţie a contractului în doctrina română, a se vedea R. Motica, L.
Bercea, Drept comercial şi drept bancar, vol. I, Drept comercial român, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2001.
2
D. Ferrier , op. cit., p. 283. Autorul explică de ce francizorul este considerat a avea
o activitate de distribuitor prin soluţia dată cu ocazia afacerii Pronuptia , când Curtea
de Justiţie a apreciat că „francizorul s-a instalat într-o piaţă în calitate de distribuitor
şi a putut astfel pune la punct un ansamblu de metode comerciale (...) care i-au
asigurat succesul”.
3
Doar Regulamentul 4087/88 a definit acordurile de franciză, atât Liniile directoare
pentru aplicarea Regulamentului 2790/99 (pct. 199), dar şi legislaţia noastră
precizând doar ce elemente trebuie să cuprindă acordurile de franciză.
4
5
Ch. Matray , op. cit., p. 17. Autoarea reţine printre caracterele contractului de
franciză şi pe acela de a fi nenumit. În dreptul nostru, contractul de franciză nu este
însă un contract nenumit, acest caracter fiind, evident, omis din enumerare.
6
D. Baschet, op. cit., nr. 16.
7

8
În sensul că practica comercială optează pentru forma scrisă a contractului, a se
vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 2.
9
Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei
nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 122.
10
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 199.
11
Aceasta a fost denumită în doctrină şi „redevenţă iniţială forfetară”. A se vedea Ph.
le Tourneau, op. cit., p. 257.
12
Aceasta a fost denumită şi „redevenţă periodică proporţională”. A se vedea Ph. le
Tourneau, op. cit., p. 257. În unele cazuri, contractele de franciză pot stipula doar
obligaţia plăţii uneia dintre ele, drept de intrare şi redevenţă periodică, în timp ce
alte contracte le pot prevedea pe amândouă. A se vedea D. Ferrier , op. cit., p. 311.
În cazul contractelor de franciză de servicii, redevenţa este întotdeauna prevăzută, în
timp ce, în ceea ce priveşte contractele de franciză de distribuţie, este posibil ca
aceasta să lipsească, remuneraţia acestuia din urmă fiind, indirect, cuprinsă în preţul
mărfurilor distribuite către francizat. A se vedea Recueil Lamy, Droit économique,
2007, nr. 4878. O.G. nr. 52/1997 denumeşte „redevenţa iniţială” sau „taxa de intrare
în reţea” suma iniţial datorată cu titlu de preţ al contractului de franciză, celelalte
sume fiind denumite „redevenţe periodice” [art. 2 alin. (3)].
13
În sensul că dreptul de intrare este doar contrapartida comunicării know-how-ului,
în timp ce redevenţele periodice reprezintă contrapartida asistenţei tehnice acordate
francizatului pe parcursului desfăşurării contractului, a se vedea D. Ferrier , op. cit.,
p. 312.
14
Datorită faptului că redevenţa constituie o contraprestaţie pentru comunicarea
know-how-ului, dar şi a modificărilor acestuia pe parcursul executării contractului şi a
celorlalte elemente ale contractului de franciză, precum licenţierea mărcii, asistenţa
comercială, această obligaţie nu va incumba distribuitorilor din alte contracte de
distribuţie, cum este, de exemplu, concesionarul.
15
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 259.
16
A fost pronunţată nulitatea contractului de franciză care stipula că redevenţa va fi
stabilită, unilateral, în fiecare an, de către consiliul de administraţie al societăţii –
francizor (Cass. com., 12 decembrie 1989, Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr.
4878). În dreptul român, francizorul are obligaţia de a comunica viitorului francizat,
deci încă din faza precontractuală, condiţiile financiare ale contractului,
reprezentând atât redevenţa iniţială, cât şi cele periodice, precum şi alte tarife a
căror plată se va face pe parcursul derulării contractului (produse, servicii,
tehnologii) ori redevenţele din publicitate [art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997].
Pentru raţiuni de transparenţă, dar şi de ordin fiscal este recomandat ca sumele
reprezentând redevenţe să fie descompuse în funcţie de ceea ce ele reprezintă
(contraprestaţie a utilizării mărcii, cheltuieli publicitare, asistenţă tehnică). A se
vedea: Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4878; Ph. le Tourneau, op. cit., p.
259.
17
C. Verbraeken, Contrat modèle de la franchise internationale de CCI: Les
obligations de franchisé, în Le contrat de franchise, Séminaire organisé à Liège 2000,
Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 144.
18
Afacerea Yves Rocher (JOCE L 8/49 din 10 ianuarie 1987).

19
Codul deontologic al francizei, art. 4 (www.eff-franchise.com). Corelativ acestui
drept al francizatului, este prevăzută şi obligaţia francizorului de a-l informa cu
loialitate pe francizor asupra experienţei şi pregătirii sale profesionale, dar şi a
capacităţilor sale financiare (Codul deontologic european al francizei, Anexa 11).
20
Art. 15 alin. (1).
21
D. Matray , op. cit., p. 22.
22
23
O.G. nr. 52/1997 prevede următoarele: „contractul de franciză trebuie să reflecte
interesele membrilor reţelei de franciză, protejând drepturile de proprietate
industrială sau intelectuală ale francizorului prin menţinerea identităţii comune şi a
reputaţiei reţelei de franciză” (art. 3). „În temeiul relaţiilor contractuale cu
beneficiarii săi, francizorul va întemeia o reţea de franciză, care trebuie exploatată
astfel încât să permită păstrarea identităţii şi renumelui reţelei pentru care
francizorul este garant” (art. 11). „Francizorul, în calitate de iniţiator şi garant al
reţelei de franciză, trebuie să vegheze la păstrarea identităţii şi reputaţiei reţelei de
franciză” [art. 15 alin. (2)]. Aşadar, revine ca un corolar al întregii activităţi a
francizorului intenţia, dorinţa de menţinere la standarde ridicate a reţelei.
24
Site-ul www.observatoiredelafranchise.ro oferă celor care doresc să se afilieze la o
reţea de franciză, câteva sugestii în vederea evitării reţelelor ineficiente.
25
D. Krajeski, L’intuitu personae dans les contrats, collection Thèses, Imprimerie La
mouette, 2001, p. 120. Autorul apreciazã cã intuitu personae este mecanismul prin
intermediul căruia se prezervă scopul contractului împotriva riscurilor, nu doar din
perspectiva efectelor sale, ci şi în considerarea calităţilor care îl inspiră şi îi dau
contractantului certitudinea bunei alegeri.
26
Ibidem, p. 41. Autorul defineşte noţiunea de „intuitu personae obiectiv” care nu
este o percepţie „sentimentală” a persoanei cocontractantului, ci se sprijină pe
elemente exterioare persoanei şi care au un caracter universal. Un astfel de exemplu
este contractul de franciză, unde evaluarea candidatului la reţea se face ţinându-se
cont de nevoile şi de riscurile pe care în mod obiectiv le creează dezvoltarea şi
protejarea reţelei de franciză.
27
O.G. nr. 52/1997 precizează că „publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor
trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu conţină informaţii eronate” (art. 13).
28
Trib. Com. Verviers, 24 noiembrie 1992, în R.D.C. 1992, p. 963, apud D. Matray , op.
cit., p. 23-24.
29
30
Atât Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 44 lit. g), cât
şi Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei
nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, art. 39 lit. g) care reproduc
textul pct. 44 al Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, prevăd
„obligaţia impusă beneficiarului de a nu ceda drepturile şi obligaţiile ce decurg din
acordul de franciză fără acordul francizorului”. Şi O.G. nr. 52/1997 precizează că unul
dintre principiile care va trebui respectat de contractul de franciză va fi acela de a
preciza condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor izvorâte din
contract; vor fi cu claritate precizate, în special, condiţiile de desemnare a unui
succesor (art. 6). Contractul model de franciză redactat de CCI prevede, de
asemenea, „interdicţia francizatului de a cesiona, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros,

fără acordul francizorului drepturile şi obligaţiile izvorâte din contractul de franciză”.

A se vedea C. Verbraeken, op. cit., p. 150. Este de remarcat faptul că aceste texte,
cu excepţia textului O.G. nr. 52/1997, se referă la consecinţele caracterului intuitu
personae faţă de francizat, nu şi faţă de francizor. În sensul că acest dezechilibru se
justifică prin diferenţa de talie a întreprinderii francizor faţă de aceea francizate, a
se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 272.
31
D. Ferrier , op. cit., p. 298.
32
Trib. com. Verviers, 24 noiembrie 1992, în R.D.C. 1992, p. 963, apud D. Matray , op.
cit., p. 23-24.
33
Trib. com. Hasselt (cess.), 24 septembrie 1997, D.A.O.R. 1998, liv. 47, p. 95, cu
notă de J. Billiet, apud D. Matray , op. cit., p. 23-24.
34
35
Ibidem, p. 246.
36
A se vedea şi: Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4828; D. Baschet, op. cit.,
nr. 932; J.-M. Leloup, op. cit., p. 272. S-a arătat că majoritatea contractelor de
franciză cuprind o asemenea clauză, prin care să se reglementeze procedura
cesionării contractului de către francizor.
37
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 44 lit. g).
38
nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 39 lit. g).
39
Art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997.
40
J.-M. Leloup, op. cit., p. 273; D. Baschet, op. cit., nr. 934. Autorul din urmă indică
încă un aspect care trebuie a fi precizat, respectiv valoarea tăcerii francizorului, dacă
aceasta trebuie interpretată ca fiind o acceptare ori refuz. Considerăm că, deoarece
tăcerea nu are, în principiu, valoarea consimţământului valabil exprimat, acest aspect
nu este necesar a fi precizat în contract decât dacă interesele francizorului o cer.
41
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 117; C. Verbraeken, op. cit., p. 150-151.
42
C.A. Lyon, 17 mai 2001, nr. 1929/08213, apud C. Bourgeon, À propos des clauses
d’intuitu personae, în RDC civ. aprilie 2004, p. 500. Soluţia a fost pronunţată în cazul
unui contract de concesiune, însă termenii problemei sunt aceiaşi şi în ceea ce
priveşte franciza. A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 117.
43
Cass. com., 2 iulie 2002, nr. 1312 FS-P, apud C. Bourgeon, op. cit., p. 501.
44
Ph. le Tourneau , op. cit., p. 117. În sensul că francizorul dispune discreţionar de
dreptul de a-şi alege francizaţii, a se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 273.
45
A se vedea infra p. 35 şi urm.
46
Fără a insista asupra acestui aspect, amintim doar că autorii care contestă dreptul
francizorului de a încheia în mod discreţionar contracte de franciză contestă însăşi
existenţa a ceea ce numesc „drepturi discreţionare”, adică drepturi potestative. A se
vedea Ph. le Tourneau, L. Cadiet , Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz-
Action, Paris, 2002/2003, nr. 6871, apud Ph. le Tourneau, op. cit., p. 117.
47
Deoarece integrarea noului francizat presupune întotdeauna o etapă pregătitoare,
cu implicaţii din partea francizorului – cel în măsură să asigure pregătirea –,
considerăm că acceptarea tacită care s-a considerat că operează în cazul concesiunii
nu poate constitui o modalitate de agreare în cazul francizei. Pentru o opinie
contrară, a se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 119.

48
D. Baschet, op. cit., nr. 935; J.-M. Leloup, op. cit., p. 274. Cel din urmă autor arată
că, în cazul în care francizatul nu se face vinovat de comportament culpabil,
rezilierea nu se va produce imediat, fiind necesară o perioadă pentru lichidarea
stocurilor etc.
49
Ph. le Tourneau, op. cit., p. 116. Astfel, s-a decis în sensul anulării cesiunii pentru
lipsa cauzei în cazul în care cesiunea a operat în contra dispoziţiilor contractului de
franciză care cerea consimţământul scris al francizorului (Cass. com., 17 mai 1988,
nr. 87-10.115, apud Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4828).
50
Art. 1 lit. a) din O.G. nr. 52/1997.
51
Codul deontologic european al francizei, Anexa 1, precizează că „franciza este
bazată pe o colaborare continuă şi strânsă” (art. 1), dar şi că francizatul are
„obligaţia de a colabora cu loialitate la reuşita reţelei la care a aderat” (www.eff-
franchise.com.).
52
Principiile de drept european ale contractelor, art. 1.107. A se vedea Les principes
du droit européen du contrat, L’exécution, l’inexécution et ses suites, Ed. La
Documentation française, Paris, 1997, p. 57. Principiile Unidroit precizează, la rândul
lor, că „fiecare parte are obligaţia de a colabora cu cealaltă parte atunci când o
astfel de colaborare este rezonabilă pentru îndeplinirea obligaţiilor acelei părţi” (art.
5.1.3). A se vedea Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale 2004, Ed.
Minerva, Bucureşti, 2006, p. 136.
53
Pentru detalii asupra acesteia, a se vedea L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 62-63.
54
Ph. le Tourneau, op. cit., p. 93. Autorul, servindu-se de un celebru citat, afirmă:
„contractul nu este un veritabil mariaj, ci mai degrabă, «întâlnirea a două egoisme»”
(G. Roujou de Boubée, Essai sur l’acte juridique collectif, LGDJ, Paris, 1961, p. 17).
55
S-a considerat că este indispensabilă colaborarea părţilor în vederea atingerii unui
scop comun. A se vedea M. Cabrillac, Remarques sur la théorie générale du contrat et
les créations récentes de la pratique commerciale, Mélanges G. Marty, PU Toulouse 1,
1978, p. 235 şi urm., nr. 17; Y. Marot, La collaboration entre franchiseur et franchisé:
Petites affiches, 31 august 2000, nr. 174, p. 4 şi urm., apud Ph. le Tourneau, op. cit.,
p. 94.
56
57
S-a afirmat că „în acest tip de contract, remuneraţia părţilor creşte în acelaşi timp”
(Mousseron, apud D. Matray , op. cit., p. 18).
58
În sensul că s-a creat o confuzie prin considerarea noţiunii de „clientelă” ca fiind
aceeaşi cu „interesul comun”, a se vedea J. Burst, Cahiers de droit de l’entreprise,
1983, p. 23, apud L. Amiel-Cosme, Les réseaux de distribution, LGDJ, Paris, 1995, p.
307-308.
59
Codul deontologic european al francizei, Anexa 1 (www.eff-franchise.com.).
O.G. nr. 52/1997 prevede că „faza precontractuală trebuie să permită fiecărei părţi
să-şi confirme decizia de a colabora” [art. 2 alin. (1)].
60
În sensul că pregătirea francizaţilor din perioada imediat următoare transmisiunii
know-how-ului este o modalitate strânsă de colaborare a părţilor, a se vedea Mons, 13
octombrie 1987, în R.D.C., 1988, p. 626, cu notă de Kileste, apud Ch. Matray , op.
cit., p. 67.

61
Art. 4 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 52/1997. Codul deontologic european al francizei
prevede acelaşi lucru în art. 2.2.c.
62
Art. 4 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 52/1997. Codul deontologic european al francizei
prevede acelaşi lucru în art. 2.3.b.
63
Este vorba despre „obligaţia impusă beneficiarului de a comunica şi de a pune la
dispoziţia francizorului orice experienţă acumulată în exploatarea francizei, iar
celorlalţi beneficiari să le acorde licenţa neexclusivă pentru know-how-ul rezultat din
această experienţă” care este prevăzută atât în legislaţia română prin textul pct. 39
lit. c) al Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei din 14 aprilie 2004 privind aplicarea
art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în
cazul înţelegerilor verticale, cât şi în legislaţia comunitară prin textul pct. 44 lit. d) al
Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99.
64
Este vorba de „obligaţia impusă beneficiarului de a informa francizorul asupra
contrafacerii drepturilor de proprietate intelectuală acordate sub licenţă, de a
intenta acţiune în justiţie împotriva autorilor contrafacerii sau de a acorda
francizorului asistenţă în cazul unei acţiuni în justiţie împotriva autorilor
contrafacerii”, prevăzută în legislaţia noastră prin textul pct. 39 lit. e) al
Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei
nr. 21/1996, iar în legislaţia comunitară prin textul pct. 44 lit. e) al Liniilor directoare
pentru aplicarea Regulamentului 2790/99. Şi contractul-model de franciză redactat
de CCI prevede obligaţia francizatului de a semnala orice acţiune de contrafacere a
drepturilor de proprietate intelectuală (art. 14.6).
65
S-a apreciat, în doctrina juridică belgiană, şi că obligaţia de colaborare nu are
aceeaşi pondere în ceea ce-l priveşte pe francizor, acesta fiind mai împovărat decât
francizatul, din cauza lipsei unei reglementări legale a contractului de franciză şi,
drept urmare, a recursului în exces la justificarea în temeiul principiului executării
contractului cu bună-credinţă. A se vedea P. Sher, C. Smets-Gary , Chronique de
jurisprudence – Le contrat de franchise en droit belge (1987-1996), J.T., 1997, p. 493,
apud D. Matray , op. cit., p. 21-22.
66
Ch. Matray , op. cit, p. 27.
67
Pentru o opinie contrară, a se vedea Ch. Matray , op. cit., p. 27. Autoarea
precizează că doar în situaţia în care contractul ar stipula expres performanţele care
trebuie a fi atinse de către părţi obligaţia ar fi una de rezultat.
68
Sentinţa arbitrală din 15 februarie 1994, J.T., 1995, p. 267; Ch. Matray , Franchisse
et commissions occultes, apud D. Matray , op. cit., p. 20.
69
D. Matray , op. cit., p. 18.
70
Ph. le Tourneau, op. cit., p. 187. Un alt autor propune chiar termenul de franciză
„fraternă” în ilustrarea ideii de cooperare, determinată de interdependenţa de natură
economică. A se vedea E. Lamazerolles, La franchise, în Le contrat électronique au
cœur du commerce électronique, Le Droit de la distribution – droit commun ou droit
spécial?, LGDJ, Paris, 2005, p. 227.
71
Regulamentul 4087/88, art. 4 lit. c).
72
73
Codul deontologic european al francizei, Anexa 1 (www.eff-franchise.com).
74
Art. 1 lit. a) din O.G. nr. 52/1997.
75
Art. 6 alin. (2), teza a 3-a din O.G. nr. 52/1997.

76
S-a apreciat că această relaţie variază, în funcţie de circumstanţe, de la una de
totală dependenţă, care va conduce la calificarea contractului de franciză ca fiind
unul de muncă, la o relaţie care implică o răspundere crescută a francizorului faţă de
francizat. A se vedea La relation franchiseur-franchisé, Recueil Lamy, Droit
économique, 2007, p. 1644.
77
Francizorii, în intenţia de a explica avantajele viitorilor francizaţi prin afilierea la
reţeaua de franciză, recurg inclusiv la sintagme precum „Veţi deveni propriul dvs.
patron”. Din acest punct de vedere, franciza apare ca un factor de dezvoltare a
întreprinderilor mijlocii. A se vedea P. le Tourneau, op. cit., p. 126.
78
Art. 1.c al Regulamentului 4087/88 prevedea că „francizatul este obligat să indice
calitatea sa de comerciant independent; aceasta nu trebuie să interfereze cu
identitatea comună a reţelei de franciză care rezultă, în mod particular, din
utilizarea unei denumiri comune şi de organizarea uniformă a punctelor de
comercializare şi/sau a mijloacelor de transport prevăzute de contract”.
79
O instanţă franceză a apreciat că, în pofida obligaţiei francizatului de a remite
regulat francizorului documentele sale contabile, acesta îşi păstrează statutul de
independenţă, fiind titularul propriei clientele (C.A. Paris, 24 iunie 2003, D. 2003, p.
2429). Obligaţia francizatului de a da asemenea informări despre propria activitate nu
va conduce la încălcarea independenţei acestuia din simplul motiv că acesta are
obligaţia de a ţine contabilitatea după normele comune reţelei, iar francizorul poate
verifica dacă, şi în ce măsură, francizaţii se conformează regulilor reţelei.
80
S-a afirmat, în acest sens, că francizatul, chiar dacă utilizează marca francizorului
şi aplică normele acestuia, exercită el însuşi activitatea comercială, asumându-şi
riscurile acesteia. A se vedea D. Ferrier , Droit de la distribution, 4éme éd., Ed. Litec,
Paris, 2006, p. 315.
81
82
Ph. le Tourneau, op. cit., p. 136. Autorul afirmă că efectele sunt multiple şi că
majoritatea consecinţelor, precum şi cele mai importante dintre acestea, apar abia la
finele contractului de franciză, când francizatul se găseşte într-o poziţie precară,
datorată tocmai independenţei sale juridice care însă îl va pune în situaţia de a
acţiona solitar. În studiul de faţă, ne vom limita doar la analizarea clauzei de non-
concurenţă post-contractuale, iar nu la întregul ansamblu al efectelor încetării
83
Excepţie va fi, în cadrul contractului de franciză de distribuţie, obligaţia de
garanţie pentru vicii ascunse, care-i va incumba francizorului, asemeni oricărui alt
vânzător. A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 128. O situaţie similară va fi în
cazul în care francizorul este producătorul produselor care vor fi comercializate prin
reţeaua de distribuţie (a se vedea supra p. 11 şi urm.) şi când francizorului îi va
incumba răspunderea pentru produsele defectuoase. A se vedea D. Baschet, op. cit.,
nr. 450; Directiva 85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind răspunderea producătorului
(JOCE L 210 din 7 august 1985), modificată şi completată de Directiva 1999/34/CE
(JOCE L 141 din 4 iunie 1999) a fost transpusă în dreptul român prin Legea nr.
240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele
cu defecte (M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004).
84
Într-o speţă s-a decis angajarea răspunderii francizorului faţă de clienţii
francizatului atunci când independenţa acestuia din urmă nu rezultă cu certitudine,

iar documentele furnizate de către francizat clienţilor păreau a-l indica pe francizor
drept contractant, iar pe francizat ca reprezentant al acestuia (Cass. com., 3 mai
1995, D. 1998, p. 57).
85
Art. 4 din Regulamentul 2790/99 condamnă „restrângerea capacităţii
cumpărătorului de a-şi determina preţul de vânzare”, iar în dreptul român există o
dispoziţie similară în textul art. 5 lit. a) al Regulamentului Consiliului Concurenţei
privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul
înţelegerilor verticale (M. Of. nr. 374 din 29 aprilie 2004).
86
87
G. Virassamy , Les contrats de dépendance (essai sur les activités professionnelles
exercées dans une dépendance économique), LGDJ, Paris, 1986, apud Ph. le
Tourneau, op. cit., p. 130. „Dependenţa economică” a fost definită de către doctrina
franceză ca starea în care se găseşte unul dintre contractanţi care se vede nevoit a
accepta condiţiile impuse de către celălalt partener contractual pentru a supravieţui.
A se vedea Y. Guyon, Droit des affaires, t. 1, Economica, 8ème éd., 1994, p. 936, apud
L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 215. „Contractele de dependenţă” sunt contracte privind
o activitate profesională în cadrul cărora unul dintre contractanţi, dependentul
(l’assujetti), este tributar pentru a exista ori a supravieţui relaţiei permanente,
privilegiate ori exclusive, pe care a stabilit-o cu celălalt contractant, partenerul
privilegiat, aceasta având ca efect starea sa de dependenţă economică şi plasarea sub
dominaţia partenerului privilegiat. A se vedea G. Virassamy , op. cit., p. 10, apud L.
Amiel-Cosme, op. cit., p. 216. Pentru o analiză exhaustivă asupra noţiunii de
„dependenţă economică”, a se vedea L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 215 şi urm.
88
Ibidem.
89
90
În situaţia în care imixtiunea francizorului în activitatea francizatului îi afectează
acestuia din urmă independenţa, dar aceasta a intervenit la un moment dat, în cursul
derulării contractului, instanţa s-a pronunţat pentru rezilierea contractului. A se
vedea Gaz. Pal., 1989, 2éme semestre, p. 546, cu notă de C. Amin, apud D. Matray ,
op. cit., p. 25. În dreptul francez, drept consecinţe ale dependenţei francizatului vin
şi recalificarea contractului de franciză în contract de muncă, Codul muncii francez,
prin art. L 781-1-2, constituind un temei juridic pentru calificarea francizatului drept
salariat, precum şi considerarea francizorului ca fiind „administrator de fapt” în
cadrul societăţii-francizat. A se vedea: Ph. le Tourneau, op. cit., p. 130; D. Baschet,
op. cit, nr. 481 şi urm. În stadiul actual al legislaţiei noastre, trimiteri la noţiunea de
„administrator de fapt” sunt făcute de Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006) care prevede că „la cererea
judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică
ajunsă în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere
din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat
starea de insolvenţă a debitorului” [art. 138 alin. (1)], dar şi de Legea nr. 297/2004
privind piaţa de capital (M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004) care dispune că „C.N.V.M.
poate aplica sancţiuni persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori,
reprezentanţi, legali sau exercitând de jure sau de facto (s.n.) funcţii de conducere”
[art. 277 alin. (1)] şi că „persoanele fizice prevăzute la alin. (1) sunt ţinute şi la
repararea prejudiciilor patrimoniale cauzate prin fapta constituind contravenţie. Dacă

fapta este imputabilă mai multor persoane, acestea sunt ţinute solidar la repararea
prejudiciului cauzat” [art. 277 alin. (2)]. Ambele reglementări se referă la posibili
administratori de fapt, persoane fizice, dar în accepţiunea franceză şi francizorul
persoană juridică se poate erija în funcţia de administrator.
§5
Deosebiri şi asemănări între contractul de franciză şi alte contracte cu fizionomie

similară
5.1. Contractul de franciză şi contractul de agent

Contractul de agent este acordul în virtutea căruia agentul, comerciantul persoană
fizică sau juridică, în calitate de intermediar independent, este împuternicit, în mod
statornic, să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică, numită
comitent; ori să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului 1 .
Agentul poate desfăşura activitatea sa în aria teritorială stabi-lită prin contract, cu
titlu principal ori accesoriu, fără a fi prepusul comitentului 2 . Pentru activitatea
desfăşurată, agentul va fi remunerat cu o sumă care poate fi anterior stabilită, ori cu
un comision sau prin combinarea celor două metode.
Agentul, întocmai francizatului, este un comerciant independent, între el şi comitent
neexistând raporturi de prepuşenie însă, spre deosebire de francizat, în principiu,
acesta desfăşoară activităţi în numele şi pe seama comitentului, iar nu în nume
propriu 3 .
Câştigul obţinut de către agent este plătit acestuia direct de către comitent; în cazul
francizatului, acesta, drept consecinţă a independenţei sale, nu va fi remunerat de
către francizor, ci câştigul său va depinde de capacitatea de a-şi forma, respectiv
menţine clientela.
Aşa cum rezultă din definiţia contractului de agent, acesta conţine o clauză de
exclusivitate teritorială 4 , în timp ce regimul exclusivităţii teritoriale în contractul de
franciză este strict, aceasta nefiind o clauză de esenţa contractului de franciză 5 .
5.2. Contractul de franciză şi contractul de know -how

Contractul de know-how este definit în doctrină ca fiind contractul în virtutea căruia
una dintre părţi, numită furnizor, transmite celeilalte părţi, numită beneficiar, în
schimbul unei redevenţe, cunoştinţe tehnice nebrevetabile sau brevetabile dar
nebrevetate, ce-i sunt necesare pentru fabricarea, funcţionarea, întreţinerea ori
comercializarea unor mărfuri sau pentru elaborarea şi punerea în fabricaţie a unor
tehnici sau procedee. Are ca obiect transmiterea unui know-how (adică a
cunoştinţelor tehnice) 6 de către furnizor şi plata preţului de către beneficiar 7 .
Contractul de franciză are, de asemenea, ca obiect transmiterea know-how-ului creat
de către francizor, în contrapartidă francizatul fiind obligat a-l remunera pe
francizor. Contractul de franciză presupune însă şi desfăşurarea activităţii care face
obiectul francizei sub marca francizorului şi beneficiind de asistenţa tehnică oferită
cu regularitate de către acesta.

În cadrul contractului de know-how, beneficiarul va utiliza know-how-ul dar sub

marca proprie. Ulterior transmiterii de către furnizor a know-how-ului, acesta nu va
avea obligaţia de a-i acorda asistenţă pentru a putea utiliza tehnica furnizată 8 .
Cea mai importantă deosebire între cele două contracte considerăm că o constituie
obligaţia francizorului de a comunica fran-cizatului şi îmbunătăţirile aduse know-how-
ului ulterior comunicării acestuia, respectiv pe întreaga durată a executării
contractului 9 . Furnizorul know-how-ului în contractul de know-how nu are aceeaşi
obligaţie de a actualiza know-how-ul. Ceea ce va dobândi beneficiarul din contractul
de know-how este ansamblul informaţiilor care-l alcătuiesc, însă aşa cum acestea se
găsesc la momentul încheierii contractului. În cazul contractului de franciză,
francizatul aderă la reţeaua creată de francizor, trebuind însă să desfăşoare
activitatea care face obiectul francizei întocmai celorlalţi membri ai reţelei. Dacă
această activitate poate fi îmbunătăţită, francizatul va avea obligaţia de a comunica
francizorului eventualele îmbunătăţiri, pentru ca acesta să le integreze în know-how
reţelei, iar apoi să le comunice şi celorlalţi francizaţi. În cadrul reţelei de franciză va
exista un flux continuu de informaţii dinspre francizaţi înspre francizor şi invers.
În cadrul contractului de know-how nu există obligaţia niciuneia dintre părţi de a
comunica celeilalte eventuale îmbunătăţiri aduse conceptului 10 .
Ambele contracte având ca pivot comunicarea know-how-ului vor presupune aceleaşi
obligaţii de confidenţialitate din partea beneficiarului.
5.3. Contractul de franciză şi contractul de distribuţie selectivă

Distribuţia selectivă este „acel sistem de distribuţie în care furnizorul decide să
vândă produsele sau serviciile prevăzute în acord, direct sau indirect, numai
distribuitorilor selecţionaţi pe baza unor criterii prestabilite, şi în care aceşti
distribuitori se angajează să nu vândă aceste produse sau servicii altor distribuitori
neautorizaţi” 11 .
Definiţia mai sus redată a fost criticată de către doctrina de specialitate, fiind
considerată exactă, dar prea succintă 12 , ori chiar insuficient de exactă 13 . Astfel cum
rezultă din definiţia dată distribuţiei selective atât în dreptul comunitar, cât şi în
dreptul român, furnizorul – întocmai francizorului – poate selecţiona, conform unor
criterii ferite de arbitrariu, distribuitorii săi. Astfel privită, distribuţia selectivă ar
putea asimila franciza 14 .
Asemănările între distribuitorii din cadrul distribuţiei selective şi francizaţi sunt
multiple: atât distribuitorii, cât şi francizaţii sunt comercianţi independenţi care
desfăşoară activitatea în nume şi pe cont propriu, putând astfel să fixeze singuri
preţul produselor pe care le comercializează 15 .
Produsele comercializate de către francizaţi vor fi vândute sub numele francizorului,
în timp ce, în cadrul distribuţiei selective, distribuitorii vând produsele sub marca
producătorilor lor.
Prin însăşi specificul său, distribuţia selectivă presupune vânzarea unui anumit tip de
produse de înaltă tehnicitate ori produse de lux 16 pentru a căror comercializare
adecvată este necesar a se face o selecţie a distribuitorilor, în timp ce franciza nu
presupune orientarea către un anumit tip de produs.

În cadrul contractului de franciză va fi esenţială comunicarea know-how-ului de către

francizor francizatului. De asemenea, asistenţa tehnică permanentă acordată pe
întreaga executare a contractului de către francizor va fi un element important
fiecărui contract de franciză. În cadrul distribuţiei selective, furnizorul nu oferă
niciun know-how, ci doar aprovizionarea cu produsul său, de asemenea neexistând o
asistenţă de natură tehnică din partea acestuia 17 .
În cadrul distribuţiei selective, neoperând o transmisiune de know-how, nu se va
justifica plata unei redevenţe, astfel cum aceasta se va achita de către francizatul
care aderă la o anumită reţea de franciză. Deci distribuitorul nu va plăti nici suma
iniţială, corespunzătoare comunicării know-how-ului, dar nici redevenţele periodice 18
.
Deci, în timp ce francizatul reiterează reuşita în afaceri a francizorului, aderând la
principiul identităţii comune a reţelei, distribuitorul din cadrul reţelei de distribuţie
selectivă comercializează produsele în nume propriu, dar nu sub o marcă comună.
Aceste produse provin, adeseori, de la producători diferiţi, concurenţi 19 , spre
deosebire de francizat distribuitorul nefiind ţinut de obligaţia de a se aproviziona
exclusiv de la un anumit furnizor. Aşadar, regula este că, în cadrul distribuţiei
selective, distribuitorul va comercializa produse aparţinând diferiţilor producători, iar
nu ale unuia singur. Similar invers, francizatul va comercializa doar produsele
francizorului.
5.4. Contractul de franciză şi concesiunea exclusivă

Contractul de concesiune, numit în dreptul comunitar, dar şi în legislaţia română
contract de distribuţie exclusivă este convenţia prin care „furnizorul acceptă să
vândă produsele sale unui singur distribuitor, în scopul revânzării într-un anumit
teritoriu” 20 .
Doctrina, care a denumit contractul de concesiune exclusivă, l-a definit ca fiind
convenţia prin care „un comerciant numit concesionar pune firma sa de distribuţie în
serviciul unui distribuitor ori al unui producător pentru a-i asigura acestuia din urmă,
în exclusivitate, pe un teritoriu determinat, pe o durată determinată şi sub controlul
concedentului, distribuirea produselor a căror monopol de revânzare îi este concedat”
21
.
În cadrul contractului de concesiune exclusivă, concedentul oferă concesionarului său
exclusivitate în ceea ce priveşte furnizarea de produse către acesta, iar concesionarul
oferă exclusivitate concedentului în ceea ce priveşte aprovizionarea, care se va face
exclusiv de la acesta. De asemenea, concesionarul va distribui doar produsele
concedentului 22 .
Aşa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate, contractul de concesiune exclusivă
presupune o relaţie de exclusivitate reciprocă 23 , exclusivitate care presupune şi
exclusivitatea teritorială în favoarea concesionarului. Aceasta din urmă reprezintă o
clauză esenţială în contractul de concesiune 24 şi care este deseori însoţită de
exclusivitatea de folosire a mărcii pentru respectivul teritoriu.
Concesiunea exclusivă este o convenţie încheiată între doi parteneri care îşi păstrează
independenţa pe parcursul derulării relaţiilor contractuale 25 , concesionarul putând

fixa liber preţul produselor pe care le distribuie şi desfăşurând activitatea în nume şi

pe cont propriu.
Contractul de concesiune exclusivă se aseamănă din acest punct de vedere cu
contractul de franciză, atât concesionarul, cât şi francizatul fiind comercianţi
independenţi.
În cadrul contractului de franciză operează un transfer al know-how-ului care nu se
regăseşte însă în cadrul concesiunii exclusive. Deşi concesionarul beneficiază de
asistenţă comercială, în cadrul acestui sistem de distribuţie nu va exista o reiterare a
succesului în afaceri al concedentului. Distribuitorii reţelei de concesiune exclusivă nu
vor acţiona unitar, nu va exista o identitate comună a reţelei. Deoarece nu se va
transmite niciun know-how, în cadrul contractului de concesiune exclusivă nu va fi
datorată o contraprestaţie din partea concesionarului, precum cea datorată de către
francizat în cazul contractului de franciză.
Exclusivitatea teritorială, care este de esenţa concesiunii, nu are aceeaşi pondere în
cadrul contractului de franciză 26 .
Aşa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate, prin încheierea contractului de
concesiune se stabileşte, în general, o legătură între un producător şi un alt
comerciant care este distribuitor 27 . Situaţia este cu totul alta în ceea ce priveşte
contractul de franciză: aşa cum am arătat, în cadrul francizei de producţie unde
francizorul creează o reţea pentru distribuţia propriilor produse, acesta îndeplineşte
calitatea de francizor atât în cadrul reţelei de distribuţie, cât şi în cadrul reţelei de
producţie 28 . Deoarece franciza presupune reiterarea succesului francizorului, nu se
poate ca un producător să recurgă la distribuirea prin reţeaua de franciză dacă
anterior nu a experimentat distribuirea produselor pe cont propriu, pentru că, într-o
asemenea situaţie, el nu dispune de un know-how. Dacă însă un producător va dori a
distribui facil mărfurile sale în cadrul unei reţele, va putea recurge la distribuţia prin
concesiune exclusivă, fără a mai fi nevoit a pune, anterior, la punct sistemul de
distribuţie.
Franciza apare ca o modalitate de distribuţie mai complexă decât concesiunea 29 ,
având ca obiect nu doar distribuţia de produse, dar şi pe aceea de servicii, precum şi
fabricarea de produse. Deoarece rolul concesionarului se limitează la vânzarea
produselor, neexistând constrângerile pe care le are francizatul în desfăşurarea activi-
tăţii sale, putem afirma că independenţa de care se bucură beneficiarul din
contractul de franciză este mai restrânsă faţă de aceea a concesionarului.
Franciza, implicând transferul know-how-ului, iar nu doar furnizarea de produse în
scopul revânzării lor către utilizatorii finali, a fost considerată ca fiind o fizionomie
contractuală mai modernă decât concesiunea 30 . De altfel, însăşi posibilitatea de a
recurge la franciză – atât în cazul distribuţiei de produse, cât şi a aceleia de servicii –,
dar şi de a fabrica mărfuri conform tehnicii puse la punct de un anumit producător,
fac din franciză o metodă de comercializare mai adaptată necesităţilor
comerciantului modern.
1
Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi (M. Of. nr. 581 din 6
august 2002) se aplică raporturilor dintre agenţii comerciali permanenţi şi comitenţii

acestora. O definiţie a „înţelegerii de agent” este dată, identic, de două acte

normative române, respectiv Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea
art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale, art.
2 lit. h), şi Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea
concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul
înţelegerilor verticale, pct. 9. Conform acestor texte normative, „«Înţelegerea de
agent» reprezintă cazul în care o persoană fizică sau juridică (agent/reprezentant)
este învestită cu puterea de a negocia şi/sau a încheia contracte pe contul altei
persoane (comitent/reprezentat), în numele propriu al agentului sau al comitentului,
în scopul cumpărării de produse sau servicii de către comitent sau vânzării de produse
sau servicii furnizate de comitent”. Încă anterior apariţiei acestei reglementări,
doctrina românească a definit contractul de agent ca fiind un contract de
intermediere care se încheie între o persoană, numită reprezentat şi o altă persoană,
numită reprezentant sau agent, şi în temeiul căruia acesta din urmă îşi asumă
obligaţia ca, în schimbul unui comision, să trateze afaceri comerciale în numele şi pe
seama celui dintâi. A se vedea M.N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al
afacerilor, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 280.
2
Art. 1 din Legea nr. 509/2002.
3
Observăm că în stadiul actual al reglementării române contractul de agent este
considerat a fi atât un contract care implică o reprezentare perfectă de către Legea
nr. 509/2002, cât şi un contract care poate fi atât cu reprezentare cât şi fără
reprezentare de către Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5
alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale, precum şi
de către Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea
înţelegerilor verticale.
4
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 509/2002 precizează că „împuternicirea (...) se poate
exercita în una sau mai multe regiuni determinate, astfel cum se stabileşte în
contract”.
5
A se vedea M. Mocanu, Franciza – blazonul succesului (III): clauza de exclusivitate
teritorială în contractul de franciză, în R.D.C. nr. 3/2006, p. 66 şi urm.
6
Pentru detalii asupra conceptului de know-how, a se vedea M. Mocanu, Know-how-ul
– cheia tezaurului francizei (I), în R.R.D.A. nr. 3/2007, p. 15 şi urm.
7
M.N. Costin, op. cit., p. 274 şi urm.
8
Ibidem. În cazul în care know-how-ul aparţine unui domeniu extrem de specializat şi
faţă de care beneficiarul este relativ neexperimentat, părţile convin, câteodată, ca
furnizorul să acorde o asistenţă iniţială, în sensul instruirii personalului beneficiarului
în vederea utilizării know-how-ului. A se vedea J.M. Deleuze, Le contrat international
de licence de know-how, Ed. Masson, Paris, 1988, p. 69. Desigur că ulterior
transferului know-how-ului se va putea conveni şi în sensul acordării unei asistenţe
tehnice de către furnizor, deşi majoritatea furnizorilor preferă a se abţine de la a
furniza şi asistenţa, ceea ce trebuie reţinut însă este că o eventuală obligaţie a
furnizorului de a acorda asistenţă tehnică beneficiarului nu este nici de esenţa şi nici
de natura contractului de know-how.
9
Ph. le Tourneau, op. cit., p. 211. Autorul explică prin ce se diferenţiază
comunicarea know-how-ului din cadrul contractului de know-how de transmisiunea

acestuia în cadrul contractului de franciză, şi anume prin faptul că, în cazul

comunicării de know-how, scopul final este reprezentat de comunicarea însăşi, în
timp ce în cazul contractului de franciză comunicarea know-how-ului reprezintă doar
un mijloc (în vederea realizării obiectului contractului).
10
Pentru o opinie contrară, în sensul că şi contractul de know-how, fiind un contract
de colaborare conţine, în mod obişnuit şi obligaţia ambilor contractanţi de a-şi
comunica reciproc îmbunătăţirile aduse know-how-ului a se vedea M.N. Costin, op.
cit., p. 276.
11
Art. 2 lit. d) Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2)
din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale. Textul reproduce
dispoziţia similară prevăzută în art. 1.d al Regulamentului 2790/99. Anterior,
jurisprudenţa a definit contractul de distribuţie selectivă ca fiind convenţia prin care
un furnizor se angajează să aprovizioneze, într-un sector determinat, unul sau mai
mulţi comercianţi pe care-i alege în funcţie de criterii obiective având caracter
calitativ, fără discriminare ori limitare cantitativă nejustificată şi prin care
distribuitorul, pe de altă parte, este autorizat să vândă şi alte produse concurente:
Cass. crim., 3 noiembrie 1982, affaire Duo, JCP 1983, I, 3108, apud J.-M. Leloup, op.
cit., p. 35.
12
G. Amédé-Manesme, Distribution sélective et franchise, în RJDA nr. 3/2001, p. 56.
13
14
Ibidem. Cu atât mai mult cu cât textele Liniilor directoare pentru completarea
Regulamentului 2790/99 se referă la franciză şi la distribuţia selectivă, astfel încât
sugerează o intenţie de asimilare: pct. 199, care se regăseşte identic în textul pct.
122 al Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea
înţelegerilor verticale, precizează că „(...) acordurile de franciză uzuale conţin
combinaţii de diverse restricţionări verticale referitoare la produsele distribuite, în
special distribuţia selectivă (...)”; pct. 200, care se regăseşte identic în textul pct.
123 al Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea
înţelegerilor verticale, precizează că „(...) abordarea individuală a restricţionărilor
verticale referitoare la cumpărarea, vânzarea şi revânzarea produselor şi serviciilor
conţinute în acordul de franciză, cum ar fi distribuţia selectivă (...)”.
15
Observăm că asemănările sunt precizate doar pentru reţelele de franciză de
distribuţie. Pentru o analiză detaliată a unei categorii aparte de reţele de franciză de
distribuţie, şi anume reţelele de franciză de parfumerie de lux, unde francizaţii,
comercianţi independenţi cum sunt, vor trebui a fi agreaţi de către furnizori, a se
vedea F. Fournier , L’équilibre des réseaux de franchise de parfumerie de luxe: d’un
équilibre menacé à l’équilibre nécessaire, D. 2002, p. 793 şi urm.
16
D. Ferrier , op. cit., p. 266. Autorul indică pentru exemplificare soluţii ale Curţii
Europene de Justiţie în domeniul distribuţiei selective: în domeniul informatic,
calculatoare personale: Comm. CE, 18 aprilie 1984, afacerea IBM (JOCE L 118 din 4
mai 1984); veselă de înaltă calitate Comm. CE, 16 decembrie 1985, afacerea Villeroy
et Boch (JOCE L 376 din 31 decembrie 1985), ceasuri, afacerea Omega: Comm. CE, 29
octombrie 1970 (JOCE L 242 din 5 noiembrie 1970).

17
În sensul că distincţia între distribuţia selectivă şi franciză este obligaţia
francizorului de a comunica know-how-ul său francizaţilor, a se vedea şi C.M. Costin,
op. cit., p. 208.
18
Afacerea Pronuptia.
19
În aceste situaţii este vorba, de fapt, de produse de înaltă calitate, dar calitatea
este similară tuturor, aşa încât, pentru producători, expunerea produselor nu va
reprezenta o ameninţare, dimpotrivă, însăşi alegerea metodei de comercializare prin
reţeaua de distribuţie selectivă poate contribui la construirea unei imagini de lux. A
se vedea D. Ferrier , op. cit., nota 255, p. 266.
20
nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor
verticale, pct. 92. Textul este similar celui al pct. 161 al Liniilor directoare pentru
completarea Regulamentului 2790/99.
21
C. Champaud , La concession commerciale, în RTD com. 1963, 451, nr. 24, apud J.-
M. Leloup, op. cit., p. 35; D. Ferrier , op. cit., p. 281; D. Baschet, op. cit., nr. 131.
Definiţia este celebră în spaţiul francez, citată de numeroşi autori, fiind considerată
explicită. În doctrina română, pentru detalii asupra contractului-cadru de concesiune
comercială exclusivă, a se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 174.
22
O excepţie o reprezintă distribuţia de autovehicule, unde Regulamentul 1400/2002
privind aplicarea art. 81 parag. 3 al Tratatului categoriilor de acorduri verticale şi
practicilor concertate în sectorul automobilelor (JOCE L 203 din 1 august 2002)
prevede ca distribuitorii de automobile să poată comercializa şi produse ale
constructorilor concurenţi.
23
24
Ibidem.
25
C.M. Costin, op. cit., p. 174.
26
Deşi sunt elemente comune ambelor contracte, atât exclusivitatea teritorială, cât şi
licenţa de marcă, acestea sunt caracteristice concesiunii exclusive, însă doar
accesorii, clauze opţionale, în contractul de franciză. A se vedea Recueil Lamy, Droit
économique, 2007, p. 4783.
27
28
A se vedea supra p. 11 şi urm.
29
În sensul că franciza este o „variantă specializată” a concesiunii în cazul în care
este vorba de o franciză de servicii, a se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 8.
30
Capitolul II
Obligaţia de informare în contractul de franciză
Legătura aparte stabilită între francizor şi francizat, tradusă prin „încrederea” pe

care francizatul şi-o pune în francizor, precum şi „loialitatea” de care acesta din
urmă trebuie să dea dovadă, la care se adaugă o serie întreagă de elemente
particularizante: importanţa selecţionării viitorilor francizaţi, importanţa prezentării
know-how-ului, caracterul de „quasi-specialist” al candidatului-francizat, se vor
reflecta în relaţia de negociere, adesea anevoioasă 1 stabilită în preambulul încheierii

contractului. De asemenea, se vor reflecta în mod corespunzător în acel element al

negocierii care, în acest context, poate mai mult decât în oricare altul, deţine o
poziţie-pivot: obligaţia de informare.
1
M.N. Costin, C.M. Costin, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999, p. 63. Autorii disting următoarele stadii ale formării contractului: (I)
demersurile exploratorii, (II) iniţierea dialogului contractual, (III) desfăşurarea
dialogului contractual.
§1 - Prolegomene
§2 - Evoluţie
§3 - Obligaţia legală de informare prevăzută în sarcina francizorului
§1
Prolegomene
Obligaţia de informare îşi are originea în contextul studiului principiului autonomiei

de voinţă ca expresie a libertăţii contractuale. Libertatea contractuală, ca cea dintâi
consecinţă a autonomiei de voinţă 1 , pretinde ca la „schimbul consimţămintelor” 2 să
se regăsească două voinţe exteriorizate şi exprimate în cunoştinţă de cauză. Mai
precis, consimţământul, pentru a fi valabil exprimat, trebuie să îndeplinească o
condiţie negativă, respectiv aceea de a nu fi viciat.
Privită din această prismă, teoria clasică a viciilor de consimţământ devine un
remediu, un garant al libertăţii contractuale şi deci, al autonomiei de voinţă 3 .
Obligaţia de informare – şi ne referim aici la obligaţia de informare precontractuală,
în măsura fundamentării sale pe ideea dolului reticent (ale cărui origini se află însă
tot pe tărâmul bunei-credinţe 4 postulate de Codul civil î n art. 970) – apare ca un
remediu particularizat în formarea liberă a voinţei contractuale deoarece tinde la
clarificarea consimţământului unuia dintre contractanţi.
Pe de altă parte, este indeniabil că dacă negocierile pe care le poartă viitorii
contractanţi în vederea încheierii unui contract sunt supuse unei obligaţii de loialitate
5
aceasta va genera, la rândul său, obligaţia de informare a partenerului de negocieri 6
.
Privită sub aspect teleologic, obligaţia de informare restabileşte – încă din debutul
negocierilor – echilibrul, egalitatea între contractanţi care, de cele mai multe ori, se
situează pe trepte diferite ale puterii economice 7 .
1
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 34.
2
M. Frison-Roche, Remarque sur la distinction de la volonté et du consentement en
droit des contrats, în RTD civ. nr. 3/1995, p. 573-578. Autoarea face distincţie între

voinţă şi consimţământ care nu se reduce la voinţă, deşi îşi are originea în aceasta.
Urmare a acestei distincţii „trebuie ca voinţele să se întâlnească pentru ca schimbul
de consimţămite să aibă loc”.
3
Pentru dezvoltări asupra principiului libertăţii contractuale, a se vedea V. Pătulea,
Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale, în Dreptul nr. 10/1997, p. 24-26; G.
Lupşan, Autonomia de voinţă în contractul de comerţ internaţional, în Dreptul nr.
1/1997, p. 6-13; D. Chirică , Principiul libertăţii de a contracta şi limitele sale în
materie de vânzare-cumpărare, în Dreptul nr. 6/1999, p. 44-49.
4
I. Popa, Dolul şi obligaţia de informare în contractul sinalagmatic, în Dreptul nr.
7/2002, p. 71.
5
I. Turcu, L. Pop , Contractele comerciale. Formare şi executare, vol. I, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1997, p. 71; P. Mousseron, Conduite des négociations contractuelles
et responsabilité civile délictuelle, în RTD com. nr. 2/1998, p. 253.
6
Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Dalloz, Paris,
1991, p. 153.
7
D. Chirică , Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a vânzării-
cumpărării, în R.D.C. nr. 7-8/1999, nota 1, p. 50; V. Pătulea, Obligaţia de informare
în formarea contractelor, în Dreptul nr. 6/1998, p. 79. Autorul găseşte justificarea
obligaţiei de informare în scopul acesteia: reducerea dezechilibrului în stadiul
formării contractelor.
§2
Evoluţie
Atenţia îndreptată asupra obligaţiei de informare este de dată relativ recentă, în

dreptul francez menţionându-se un prim studiu al acestui restrâns domeniu din anul
1945, urmat, dar mai ales completat, de numeroase lucrări care au dezvoltat tema,
oferindu-i o bază mai întâi doctrinară, apoi ajungându-se la cea legislativă 1 .
În lipsa unui text de lege care să constituie un suport al obligaţiei de informare, au
fost căutate alte suporturi pentru a fundamenta o teorie generală în domeniu, unii
autori 2 reţinând că temeiul obligaţiei de informare se regăseşte în art. 970 C. civ.
care stipulează: „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai
la ceea ce este expres într- însele, dar la toate urmările pe care echitatea, obiceiul
sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. S-a procedat astfel la o interpretare prin
analogie a dispoziţiilor art. 970 alin. (1) şi (2) C. civ. şi asupra sferei precontractuale
asupra căreia, aşa cum observa profesorul J. Schmidt, „Codul civil nu dispune în
sensul respectării vreunei obligaţii legale de către partenerii la negocieri, astfel că
întreaga conduită a acestora va fi guvernată doar de principiul libertăţii
contractuale”. 3
Într-o altă abordare, s-a reţinut însă că fundamentul obligaţiei de informare se
regăseşte în sfera dolului reticent 4 .
Explicaţia găsită pe temeiul ideii de dol reticent pare să-şi fi apropriat o mai bună
argumentare. Din explicaţia profesorului J. Schimdt, enunţată mai sus, rezultă că,
dacă singura „normă” ce guvernează, în absenţa unui text legal, conduita în timpul
negocierilor este principiul libertăţii contractuale, exprimat prin libertatea voinţei,

atunci este indubitabil că absenţa ori deficienţa obligaţiei de informare trebuie să

afecteze formarea liberă a voinţei pentru a fi necesară sancţionarea sa.
Căutările doctrinare iniţiate întâi în dreptul francez, iar apoi şi în dreptul românesc 5
au antemers unor texte legale care, fără să ofere un suport al unei teorii generale a
obligaţiei de informare, au stabilit-o pentru protecţia unei anumite categorii de
cumpărători: consumatorii şi distribuitorii 6 .
1
M. de Juglart , L’obligation de renseignement dans les contrats, în RTD civ. 1945,
apud P. Mousseron, op. cit., p. 245. Autorul urmăreşte evoluţia studiilor elaborate în
domeniu până la consacrarea pe plan legislativ, mai întâi în sfera dreptului
consumului, iar mai apoi şi în raporturile generate de contractele de distribuţie.
2
Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque , op. cit., p. 154.
3
J. Schmidt, La sanction de la faute précontractuelle, în RTD civ. 1974, apud P.
Mousseron, op. cit., p. 245.
4
D. Chirică , op. cit., p. 50. A se vedea şi I. Popa, op. cit., p. 71.
5
A se vedea D. Chirică , op. cit., p. 50; S. Deleanu, Contractul de comerţ
internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15; I. Turcu, Drept bancar, vol. II,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 49-51; I. Turcu, L. Pop, op.cit., p. 66; V. Pătulea,
op. cit., p. 79; O. Căpăţână , Obligaţia vânzătorului comercial de informare a
cumpărătorului, în R.D.C. nr. 10/1999, p. 6-19.
6
Interesantă este evoluţia similară a consacrării legislative a obligaţiei de informare
în dreptul francez şi în cel român; şi în succesiunea textelor noastre legale, întâi a
apărut O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată (M. Of. nr. 208
din 28 martie 2007) pentru ca, mai târziu, prin O.G. nr. 52/1997 să fie instituit un
regim juridic aplicabil francizei, iar odată cu aceasta şi o protecţie acordată
beneficiarului-francizat căruia trebuie să i se transmită informaţii care-i permit „să
participe în deplină cunoştinţă de cauză la derularea contractului de franciză” [art. 2
alin.(2)]. În domeniul protecţiei consumatorului au fost adoptate relativ recent două
texte normative: Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit
pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice (M. Of. nr. 611 din 6 iulie
2004) care a intrat în vigoare în ianuarie 2005 şi Legea nr. 296/2004 privind Codul
consumului (M. Of. nr. 593 din 1 iulie 2004) şi care a intrat în vigoare la 1 ianuarie
2007. Legea privind creditele pentru consum prevede obligaţia creditorului de a
prezenta „contractele de credit (...) luând în calcul avantajele şi dezavantajele
asociate cu produsul propus”. Codul consumului acordă obligaţiei de informare un
capitol (Capitolul VI „Cadrul general privind obligativitatea informării şi educării
consumatorilor”) şi instituie dreptul consumatorilor „de a fi informaţi complet, corect
şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor”, astfel încât
decizia pe care o adoptă să corespundă cât mai bine nevoilor lor (art. 44).
§3
Obligaţia legală de informare prevăzută în sarcina francizorului
3.1. Justificare

Legislaţia română prevede atât existenţa, dar mai ales conţinutul obligaţiei de
informare ce-i incumbă francizorului. Astfel, art. 2 al O.G. nr. 52/1997 postulează că
„faza precontractuală are ca scop să permită fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a
colabora; francizorul furnizează viitorului beneficiar informaţii care îi permit acestuia
să participe, în deplină cunoştinţă de cauză, la derularea contractului de franciză”
[art. 2 alin. (1) şi (2)].
Dispoziţia legislativă enunţată mai sus este identică cu prevederea art. 1 din Codul
deontologic al Federaţiei Franceze a Francizei 1 , care, în lipsa unei reglementări
legale a acestei instituţii, stabileşte un cadru tehnic de desfăşurare a relaţiilor
contractuale.
Ulterior Codului deontologic în materie de franciză din Franţa – urmând modelul
american –, a fost adoptată celebra Lege nr. 89-
1008/1989 cu privire la activitatea societăţilor comerciale, cunoscută sub numele de
Loi Doubin pe care l-a adoptat de la cel care a sprijinit promulgarea sa, ministrul
delegat al comerţului la acea epocă, François Doubin.
Legea Doubin nu se limitează la reglementarea activităţii precontractuale a
francizorilor, în câmpul ei fiind incluşi „toţi cei care pun la dispoziţia altuia o marcă
sau o emblemă în schimbul semnării de către acesta din urmă a unui angajament de
exclusivitate (...) şi care sunt ţinuţi, prealabil semnării contractului, să furnizeze
celeilalte părţi un document care să conţină informaţii sincere, care să-i permită
contractantului să-şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză” (art. 1 din Legea nr.
89-1008/1989).
Conform autorilor francezi 2 , legea Doubin a fost inspirată de adoptarea în SUA a Full
Disclosure Act 3 care, într-o manieră deo-sebit de exigentă, impune francizorului ca,
înainte de semnarea contractului, să transmită eventualului partener contractual o
documentaţie 4 concretă asupra sa, precum şi asupra aspectelor financiare pe care le
implică contractul. Obiectivul este de a permite candidatului francizat a investi în
cunoştinţă de cauză şi de a evita „aleatoriul” unei colaborări decepţionante cu un
partener puţin fiabil şi prea puţin experimentat 5 .
Reglementarea noastră în materia francizei împrumută, aşadar, din experienţa
franceză, la rândul său inspirată de experienţa americană.
Cu toate că urmează îndeaproape modelul străin, care însă acoperă doar faza
precontractuală a francizei 6 , O.G. nr. 52/1997 tinde să contureze complet cadrul
legal al desfăşurării activităţii membrilor reţelelor de franciză. Se ridică totuşi
întrebarea: este salutară intervenţia legiuitorului? Era chiar necesară instituirea unor
astfel de obligaţii în sarcina francizorului?
Legitimitatea întrebării este justificată de evidenţa unei teorii generale a obligaţiei
de informare precontractuale care poate fi particularizată la situaţia francizatului. Pe
de altă parte, aşa cum însăşi O.G. nr. 52/1997 precizează, „franciza este un sistem de
comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice
independente din punct de vedere financiar” [art. 1 lit. a)], iar „beneficiarul este un
comerciant” [art. 1 lit. c)]. Aşa cum rezultă din textul actului normativ, francizatul
este un comerciant independent în privinţa căruia obligaţia de informare este mult
atenuată, pornindu-se de la prezumţia că acesta dispune de toate mijloacele

necesare pentru „a se informa”, iar obligaţia ce-i incumbă partenerului nu există

decât în măsura în care mijloacele cumpărătorului nu-i permit a cunoaşte
caracteristicile bunului cumpărat 7 . A institui obligaţia de informare ca mijloc de
protecţie a francizatului îl readuce pe acesta în cercul participanţilor de rând la
circuitul de valori, al „incapabililor” 8 . Mai mult, dacă în sistemul nostru de drept
cazuistica (încă) lipseşte cu desăvârşire, în jurisprudenţa franceză s-a conturat, chiar
anterior apariţiei Loi Doubin, un conţinut al obligaţiei de informare al cărei debitor
este francizorul 9 .
Este deci necesară consacrarea legislativă a obligaţiei de informare precontractuală
ce cade în sarcina francizorului de vreme ce teoria clasică pare capabilă să rezolve
problema şi, mai mult, în privinţa francizorului obligaţia este mult diminuată?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să observăm că cel puţin în ceea ce
priveşte critica cea mai vehementă, respectiv asimilarea distribuitorului (francizatul)
cu consumatorul prin atribuirea unui interval de timp în care să poată studia
documentaţia stabilită de lege, nu este o dispoziţie care să fie prevăzută în legislaţia
noastră. Nicio limită temporală – implicită, măcar – nu-i este impusă francizatului.
Deci, cel puţin din această prismă, francizatul nu este aprioric exclus din cercul
comercianţilor-specialişti, capabili să se angajeze în cunoştinţă de cauză, responsabili
şi experimentaţi, pe care rigorile şi limitele formalismului impus de Codul Civil î n
scopul protejării subiecţilor de drept îi incomodează net. Aşadar, încercarea de a
proteja un comerciant care reclamă în permanenţă necesitatea unei largi libertăţi
contractuale denotă un exces de prudenţă.
Revenind la principiul autonomiei de voinţă , pentru ca acesta să prindă consistenţă şi
pentru a se reflecta într-o libertate reală a consimţământului trebuie înlăturat
dezechilibrul contractual. Între francizor – promotor al reţelei – şi francizat poate
exista un dezechilibru care se naşte tocmai pe planul formării consimţământului celui
din urmă. Acesta, francizatul, s-a dovedit a fi în multe dintre situaţiile întâlnite 10 , o
persoană având un statut modest, fără o experienţă comercială suficient de
particularizată 11 . Poziţia ingrată, de ignoranţă, pe care o are aspirantul la integrarea
în reţea, dublată de iluzia „vie” a câştigului profilat – ale cărui implicaţii, precum şi a
cărui virtualitate nu le vede – îl determină deci pe „candidatul la integrarea în reţea”
să-şi asume angajamente pe care nu le poate aduce la îndeplinire şi să accepte
condiţii financiare ruinătoare.
Desigur că, „aspirantul la reţea” poate, de la caz la caz, să aibă sau nu reprezentarea
consecinţelor, precum şi capacitatea necesară aprecierii corecte, în toate subtilităţile
sale, a gestului de afiliere la respectiva reţea. Chiar dacă, depărtându-se de condiţia
profanilor şi având suficientă experienţă în domeniul afacerilor, viitorul francizat se
decide să încheie contractul, cu toate implicaţiile ce decurg din acesta, cele mai
grave fiind bineînţeles cele de natură financiară, în toate situaţiile el nu va fi altceva
decât un neofit. Aşa cum s-a apreciat, spre deosebire de situaţia încheierii
contractelor de franciză, în cazul concesiunii, aspirantul este, de regulă, un
profesionist experi-mentat 12 . Nici nu se putea altfel: un element ce deosebeşte
franciza de concesiune este existenţa şi transmisibilitatea know-how-ului. Însă, acesta
prezintă anumite caracteristici: secret, substanţial, identificat 13 . Tocmai prin prisma
acestor elemente definitorii ale know-how-ului, viitorul francizat nu poate fi decât un

neofit. Dacă el ar deţine cunoştinţele necesare exploatării afacerii, ar fi negată însăşi

existenţa reţelei prin dezavuarea liantului său: know-how-ul.
Datorită poziţiei pe care o are viitorul francizat, deci datorită imposibilităţii de a-şi
apropria singur informaţii pertinente pentru formarea consimţământului dat la
aderarea la reţea, necesitatea instituirii unei obligaţii legale de informare în
beneficiul viitorului francizat apare ca fiind absolut necesară. Numai astfel poate fi
garantată aplicarea efectivă, transpunerea în realitate a libertăţii de voinţă.
Justificarea unei asemenea obligaţii, fără a-i contura însă şi conţinutul, poate mai
degrabă să genereze probleme decât să le soluţioneze, lăsând jurisprudenţei, dar şi
doctrinei, dificila sarcină a unei atare delimitări.
3.2. Conţinutul obligaţiei de informare

Legiuitorul român a dat dovadă de o nesperată intuiţie în reglementarea obligaţiei de
informare din materia francizei, reiterând atât dispoziţiile cuprinse în Codul
deontologic al Federaţiei Franceze de Franciză, cât şi pe cele ale Codului deontologic
european al francizei.
Astfel, alin. (3) al art. 3 din O.G. nr. 52/1997 enumeră informaţiile pe care trebuie să
le furnizeze francizorul beneficiarului:
– experienţa dobândită şi transferabilă;
– condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa sau taxa de intrare în
reţea, redevenţele periodice, redevenţele din publicitate, determinarea tarifelor
privind prestările de servicii şi tarifele privind produsele, serviciile şi tehnologiile,
în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;
– elementele care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat şi să-
şi întocmească planul financiar;
– obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;
– durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
Este regretabil însă, faptul că textul nostru legal nu a menţinut şi dispoziţia finală a
art. 1 din Codul deontologic care i-a fost sursă de inspiraţie, dispoziţie care
menţionează faptul că lista informaţiilor mai sus enunţate nu are un caracter
exhaustiv, ci francizorul este ţinut să dea un răspuns cât mai complet şi altor
întrebări ridicate de către partenerul de negocieri. În lipsa unei asemenea dispoziţii
ne punem însă întrebarea: dacă în timpul negocierilor candidatul-francizat descoperă
un element care îi atrage atenţia şi asupra căruia doreşte anumite clarificări? Acest
element ar putea fi determinant în formarea consimţământului de a contracta.
Francizorul poate deci, într-o asemenea situaţie, păstra tăcerea pentru motivul că o
atare dezvăluire ar excede limitelor legii, iar pe de altă parte informaţia ar duce la
dezvăluirea unui element al know-how-ului? Iar dacă păstrează tăcerea asupra
respectivei informaţii nu se va afla el oare în culpă, viitorul partener contractual –
dacă se va ajunge în acel stadiu – putându-l acţiona în justiţie cerând chiar anularea
contractului pentru vicierea consimţământului?
Ridicarea unei astfel de probleme referitoare la determinarea întinderii obligaţiei
legale de informare duce la problema corelării dispoziţiilor legii speciale în materie

cu dispoziţiile de drept comun, care permit – în legislaţia noastră – instituirea unei
sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiei generale de informare. Întrebarea care se
pune în această situaţie este dacă existenţa unui text special care stipulează obligaţia
de informare înlătură posibilitatea angajării responsabilităţii celui care nu a oferit o
informaţie care nu era prevăzută de un text special, conform principiului specialia
generalibus derogant?
În jurisprudenţa franceză, o soluţie a Curţii de Casaţie, a tranşat problema în sensul
respingerii posibilităţii de a-l sancţiona pe debitorul unei obligaţii de informare
neprevăzută de lege 14 .
Doctrina a criticat sever acea soluţie, apreciind că nu vine în sprijinul formării unui
consimţământ clarificat, că aduce atingere principiului autonomiei de voinţă şi însăşi
raţiunii dreptului (ratio legis) 15 . S-ar ajunge la o limitare nepermisă a libertăţii
contractuale, printr-un mecanism care nu este justificat de dorinţa de echilibrare, în
sensul prezervării libertăţii contractuale a celuilalt (nefiind vorba de informaţii al
căror conţinut debitorul obligaţiei să nu vrea să-l divulge). În sprijinul acestei
abordări vine o altă decizie a Curţii de Casaţie franceze prin care s-a instituit
responsabilitatea francizorului pentru neaducerea la cunoştinţa francizatului a
faptului că, în momentul semnării contractului, societatea-francizor făcea obiectul
procedurii reorganizării judiciare, informaţie care nu este prevăzută în textul legii
franceze 16 ca fiind datorată de către francizor.
A fost consacrată astfel, pe plan jurisprudenţial, posibilitatea recurgerii la dreptul
comun, ca suport în instituirea răspunderii francizorului, în situaţia în care norma
specială nu acoperă un anume aspect. Rămâne de văzut în ce mod vor evalua
orientările doctrinare 17 şi jurisprudenţiale ulterior acestei soluţii, dacă ea nu va
rămâne singulară şi reprobată ca forţând principiul automoniei de voinţă.
În dreptul nostru, în măsura în care am considera că textul legii nu face o enumerare
limitativă a informaţiilor ce trebuie aduse la cunoştinţa francizatului, şi, deci, ar fi
posibilă sancţionarea neoferirii unei informaţii neprevăzute de lege, trebuie, ca
pentru creditorul informaţiei, aceasta să aibă o importanţă determinantă la formarea
consimţământului său. Numai o asemenea ipoteză ar legitima – desigur, dacă ar fi
admisă aprioric – sancţionarea debitorului respectivei informaţii, în lipsa acestei
condiţii neputându-se afirma că francizatului i-a fost viciat consimţământul.
Deoarece contractul de franciză „stabileşte o colaborare continuă” (art. 1 din O.G.
nr. 52/1997) 18 între partenerii contractuali, precum şi datorită faptului că franciza
este un contract intuitu personae, obligaţia de loialitate pe care şi-o datorează
contractanţii unul celuilalt este chiar mai riguroasă. Iar ca expresie a acesteia apare
obligaţia de a nu păstra tăcerea asupra unor informaţii care ar putea fi determinante
pentru partener în adoptarea hotărârii de a contracta 19 . În concluzie, obligaţia de
informare a francizatului este datorată cu maximă exigenţă. Trebuie observat totuşi
că, în ceea ce priveşte contractul de franciză, care implică reiterarea unei reuşite
comerciale prin transmiterea know-how-ului, debitorul obligaţiei de informare are
reţineri întemeiate în a divulga anumite aspecte ale activităţii sale.
Reticenţa pe care o manifestă francizorul în a divulga anumite informaţii se justifică
atât atunci când informaţiile se referă la experienţa dobândită şi transferabilă, prima

informaţie prevăzută de textul O.G. nr. 52/1997, şi, cu atât mai mult, în situaţia în
care informaţia pretinsă nici nu este prevăzută în textul legii.
De altfel, secretul afacerii a fost analizat ca o limită pe care o are întinderea
obligaţiei de informare datorată de către francizor 20 . Acesta din urmă suportă un risc
ridicat, care s-ar datora utilizării know-how-ului său de către candidatul care nu a
încheiat ulterior contractul de afiliere la reţea. De asemenea, cerinţa impusă
francizorului – atât în dreptul român, cât şi în cel francez – de a comunica „experienţa
sa” asupra francizei a fost interpretat în sensul de a divulga „eventual” natura know-
how-ului şi nu conţinutul său precis 21 . Departe însă de a fi ferită de critici, această
soluţie a fost apre-ciată ca fiind mai riscantă, în eventualitatea unui litigiu, instanţa
putând estima că – datorită insuficientei prezentări a know-how-ului – candidatul nu a
putut să-şi exprime consimţământul în cunoştinţă de cauză, aşa cum legea o cere 22 .
Pentru a păstra însă o poziţie echidistantă, dar care în acelaşi timp să nu aducă
atingere principiului informării (paradigmă a libertăţii contractuale), s-a afirmat
ideea de proporţionalitate, în sensul de a nu limita furnizarea informaţiei decât în
măsura necesară păstrării discreţiei asupra elementelor esenţiale (vitale) ale reţelei 23
. Francizorul, aflat în chiar situaţia ingrată de a-şi fi dezvăluit elementele secrete ale
afacerii sale, fiind un comerciant experimentat şi puternic, are la îndemână
mijloacele juridice care să-l protejeze de o viitoare atitudine dăunătoare a
partenerului de negocieri, cel mai facil mijloc fiind încheierea unui acord de
negociere. Prin intermediul stipulaţiilor contractuale definite în acordul de negociere,
francizorul se va afla la adăpostul oferit de răspunderea contractuală ce-i va incumba
viitorului francizat în cazul nerespectării clauzelor de confidenţialitate cuprinse în
respectivul acord. Deci, chiar în aprecierea obligaţiei de loialitate, care e sporită în
cazul francizei datorită relaţiei particulare care există între partenerii contractuali,
trebuie să fie căutată o soluţie care să limiteze la minim informarea. Acest prag
inferior este reprezentat de protecţia know-how-ului, protecţie care se poate asigura
fără a impieta principiul informării.
O altă problemă semnalată în jurisprudenţa franceză a fost aceea privind efectuarea
calculului rezultatului previzionat de către francizor, de vreme ce legea stabileşte în
sarcina francizorului doar obligaţia de a furniza elemente care să-i permită
francizatului să realizeze respectivul calcul. Am reţinut această problemă deoarece
textul O.G. nr. 52/1997 este similar celui francez, drept urmare, în eventualitatea
formării unei jurisprudenţe, aceasta s-ar putea orienta în acelaşi sens.
Într-adevăr, majoritatea hotărârilor instanţelor franceze au sancţionat francizorii
pentru o executare defectuoasă a acestei obligaţii de efectuare a calcului previzionat
şi nu pentru neexecutarea ei 24 .
S-a apreciat că franciza, având ca esenţă reiterarea unui succes comercial şi
nicidecum garantarea unei asemenea reuşite, îi impune francizorului să ateste
existenţa acestui succes, respectiv prin prezentarea cifrelor de afaceri realizate de
unii membrii ai reţelei 25 . Acest fapt nu implică însă şi realizarea unui calcul
previzionat 26 , care ar căpăta semnificaţia unei garanţii a reuşitei în afaceri a
viitorului francizat. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, francizorii se obligă să
realizeze respectivul studiu, al cărui preţ este evidenţiat în redevenţa iniţială.

Această practică a fost apreciată ca excedând exigenţele legale, mai mult, ca fiind
contrară spiritului francizei (pentru motivul amintit mai sus) 27 .
O.G. nr. 52/1997 face precizarea că „documentele publicitare care prezintă
rezultatele financiare previzionate ale unui beneficiar vor trebui să fie obiective şi
verificabile” (art. 14), având ca model o dispoziţie asemănătoare a Codului
deontologic european al fran-cizei 28 . Deşi această precizare este cuprinsă la Capitolul
„Publicitate şi selecţie”, nefiind inclusă printre informaţiile care trebuie oferite de
către francizor în temeiul obligaţiei legale ce-i incumbă, se referă evident la perioada
precontractuală, respectiv aceea a iniţierii dialogului contractual 29 .
Acest text poate sta la baza deciziei multor francizori de a efectua calculul unor
rezultate financiare care virtual pot fi obţinute de către francizaţi. Însă, o asemenea
previziune poate fi adeseori fantezistă sau, mai mult, voit prezentată într-o formă
atrăgătoare (în sfidarea legii care impune ca rezultatul să fie obiectiv şi verificabil).
Cum însă într-o fază următoare, cea a desfăşurării dialogului contractual, francizorul
trebuie să furnizeze informaţii – date – care să-i permită beneficiarului să efectueze
el însuşi calculul rezultatului previzionat, calcul făcut anterior de către francizor,
poate fi infirmat pe această cale. Calculul nu este, din această prismă un element
formator de voinţă. Consecutiv publicităţii are loc dialogul contractual, edificator
pentru candidatul la afilierea în reţea, care, la rândul său, este dator a se informa.
Deci, chiar dacă textul O.G. nr. 52/1997 face referire la rezultatul previzionat, nu
prevede ca acesta (calculul) să fie una dintre informaţiile pe care francizorul este
dator să le ofere beneficiarului.
În legislaţia română, aşa cum am amintit, legea mai instituie în sarcina francizorului şi
obligaţia de a-l informa pe beneficiar cu privire la condiţiile financiare ale
contractului; aria exclusivităţii acordate; durata contractului, condiţiile reînnoirii,
rezilierii, cesiunii 30 . Aceste stipulaţii fiind însă suficient de explicite, nu considerăm
necesară detalierea lor.
3.3. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei legale de informare în contractul de

franciză
Pentru a putea stabili care este sancţiunea aplicată francizorului în cazul neexecutării
obligaţiei de informare, precum şi, mai ales, fundamentul răspunderii acestuia, este
necesar ca mai întâi să analizăm cum se poate executa obligaţia de informare
precontractuală prevăzută în sarcina francizorului.
3.3.1. Executarea obligaţiei de informare

Textul legal nu face nicio precizare cu privire la modul în care ar trebui să fie
executată această obligaţie. Desigur că informaţiile vor putea fi oferite de către
debitorul acestei obligaţii în cadrul desfăşurării negocierilor, dacă acestea au loc între
prezenţi, sau odată cu expedierea ofertei ori ulterior acesteia, dacă negocierile se
desfăşoară între absenţi.
Nefiind, deci, impusă o modalitate specifică pentru executarea obligaţiei de
informare, aceasta va putea fi executată în forma aleasă de către părţi. Având în
vedere complexitatea informaţiilor, precum şi necesitatea utilizării lor ulterior

momentului în care au fost furnizate, se întrevede necesitatea cuprinderii acestor

informaţii într-un înscris 31 . Un înscris constatator al acestora ar fi, de asemenea, o
probă deosebit de utilă în eventualitatea ivirii unui litigiu între partenerii la
negocieri.
În legătură cu executarea obligaţiei de informare s-a ridicat şi problema dacă aceasta
nu prezintă grade de intensitate diferite: informaţie pură şi simplă, consiliere,
avertizare asupra riscurilor pe care le comportă încheierea contractului 32 .
Într-adevăr, se poate face distincţie între obligaţia de informare executată prin
simplul fapt al divulgării unor informaţii „brute şi obiective” şi cea de consiliere.
Aceasta din urmă se realizează prin dialogul purtat cu partenerul de negocieri în
vederea înţelegerii nevoilor acestuia 33 . Doar buna cunoaştere a partenerului sub
aspectul activităţii desfăşurate, a limitelor şi capacităţilor sale îl pot face pe
debitorul obligaţiei de consiliere să acorde un sfat avizat.
În ceea ce priveşte contractul de franciză, s-a afirmat că, prin însăşi natura sa, acesta
presupune (impune) o obligaţie sistematică de consiliere, obligaţia de asistenţă şi cea
de a comunica know-how-ul fiind elemente cheie ale executării contractului, dar,
totodată, şi obligaţii contractuale ale francizorului 34 . Aceste obligaţii trebuie extinse
la sfera precontractuală deoarece permanenta orientare a francizatului – activitate
specifică contractului de franciză – nu este de conceput în situaţia în care colaborarea
nu a debutat cu această premisă a consilierii 35 .
Într-adevăr, premisa în contractul de franciză este aceea că francizatul este consiliat
în perspectiva aderării sale la reţea, dar în eventualitatea în care francizorul
apreciază că aspirantul la reţea nu întruneşte condiţiile pentru a desfăşura respectiva
activitate comercială, el pur şi simplu nu-l acceptă pe candidat în rândul membrilor
săi. Această atitudine poate fi apreciată ca o formă brutală de „consiliere”, dar
specificul francizei nu lasă să se întrevadă o altă formă de consiliere în debutul
relaţiilor contractuale. Dacă în cadrul vânzării-cumpărării vânzătorul profesionist are
datoria de a-l interoga pe cumpărător pentru a-l putea sfătui în alegerea sa, eventual
chiar în sensul de a renunţa la achiziţie, în ceea ce priveşte contractul de franciză
legea îi impune francizorului să-i transmită candidatului anumite informaţii obiective.
Obligaţia legală de informare prevăzută de O.G. nr. 52/1997 are cea mai scăzută
intensitate: oferirea pură şi simplă a unor date.
Desigur că, aşa cum am arătat 36 , în temeiul unei obligaţii generale de informare
francizorul ar putea oferi şi alte informaţii, deci, cel puţin virtual, ar putea oferi o
informaţie care să aibă altă inten-sitate, respectiv consilierea care presupune o
implicare „afectivă” în oferirea informaţiei. Însă, în debutul relaţiei dintre francizor
şi francizat această consiliere se tranşează prin acceptarea sau neacceptarea
aspirantului în reţea. Cum altfel să-l consilieze francizorul? Nu poate să-i adapteze
sistemul său de comercializare bazat pe o experienţă şi un know-how propriu atât
timp cât franciza presupune „reiterarea unei reuşite comerciale” şi oferirea unor
prestaţii omogene de către membrii reţelei. Nu francizorul trebuie să-şi adapteze
modalitatea de desfăşurare a activităţii la capacitatea francizatului, ci francizatul
trebuie să aibă caracteristicile necesare pentru a se putea integra în ansamblul
relaţiilor născute din contractul de franciză. În lipsa acestor calităţi francizorul îl
consiliază în sensul de a-l orienta spre altă opţiune.

Deci, dacă deosebirea dintre obligaţia de informare ca simplă comunicare a unor date
şi obligaţia de consiliere care presupune o implicare a francizorului este netă, la fel
de evident este faptul că obligaţia prevăzută de O.G. nr. 52/1997, care impune
francizorului să comunice anumite date candidatului la reţea, este o obligaţie de
informare şi nu una de consiliere. Vorbim deci, de obligaţia legală de informare care
cade în sarcina francizorului. Limita acesteia, de a fi pură informare, nu se extinde în
cadrul acestui contract, a cărui specificitate (ne referim inclusiv la caracterul intuitu
personae), implică obligaţia de consiliere în altă formă şi raportată la alte etape ale
relaţiei contractuale.
O altă problemă ridicată de obligaţia de informare – înţeleasă ca distinctă de obligaţia
de consiliere şi mai redusă ca întindere decât aceasta – este de a se decela natura ei:
obligaţie de mijloace sau obligaţie de rezultat?
Distincţia are o importanţă majoră în momentul stabilirii răspunderii pentru
neexecutarea obligaţiei de informare.
Revenind la întrebarea „este obligaţia de informare o obligaţie de rezultat sau una de
mijloace?” observăm că doctrina juridică, în majoritatea ei, s-a pronunţat în sensul că
obligaţia de informare este o obligaţie de mijloace 37 .
Jurisprudenţa franceză, la rândul ei, a confirmat această soluţie, atunci când s-a
referit la executarea calculului rezultatului previzionat, obligaţie care nu este
prevăzută în legislaţia franceză, dar pe care, aşa cum am mai amintit, francizorul şi-o
asumă adeseori 38 .
Dacă în ceea ce priveşte calculul rezultatului previzionat, calificarea obligaţiei de
efectuare a acestuia ca obligaţie de mijloace este judicioasă – francizorul se obligă să
realizeze un studiu al cărui rezultat, depinzând de multipli factori, poate să nu fie
atins ulterior de către francizat –, problema se pune diferit în ceea ce priveşte
obligaţia legală de informare.
Atât în legislaţia franceză, cât şi în cea română, obligaţia legală de informare
prevăzută în sarcina francizorului priveşte date concrete referitoare la condiţiile
financiare ale contractului, aria exclusivităţii, durata contractului, condiţiile
reînnoirii, rezilierii 39 etc. Aceste date, a căror natură presupune că întotdeauna
francizorul poate fi în posesia lor, sunt susceptibile deci de a fi aduse la cunoştinţa
viitorului francizat fără dificultate şi fără rezerve.
Pe de altă parte, aşa cum s-a remarcat 40 , trebuie nuanţate situaţiile în care se află
debitorul obligaţiei de informare, în cazul francizorului obligaţia având un conţinut
precis determinat, fiind vorba de informaţii care au un grad de obiectivitate ridicat,
care nu au în cuprinsul lor niciun element „aleatoriu” 41 . Având în vedere acest
caracter obiectiv al informaţiilor datorate, s-a reţinut de către o parte a doctrinei
franceze că obligaţia de informare ar fi una de rezultat 42 . În ceea ce priveşte
obligaţia de informare ce-i incumbă francizorului, această calificare apare ca fiind
judicioasă tocmai datorită gradului ridicat de obiectivitate al informaţiilor.
Într-adevăr, depinde de candidatul la reţea să ia în considerare informaţia oferită 43 .
Ceea ce trebuie adus la îndeplinire de către francizor în executarea obligaţiei sale
este punerea la dispoziţia viitorului francizat a unor informaţii lipsite de elementul
aleatoriu. Iar această obligaţie este susceptibilă de a duce la un anumit rezultat:

oferirea informaţiei. De altfel, transgresiunea obligaţiilor de mijloace în obligaţii de

rezultat este un fenomen care ia amploare, datorită mai ales progresului ştiinţific, în
prezent putându-se obţine rezultate a căror obţinere era incertă în trecut 44 .
Obligaţia de informare care îi incumbă francizorului poate fi apreciată deci, ca fiind
una de rezultat, acesta – rezultatul – constând în punerea la dispoziţia viitorului
francizat a unor informaţii în a căror posesie francizorul se află întotdeauna.
Legislaţia franceză pare a fi mers mai departe în clarificarea naturii obligaţiei de
informare ce-i incumbă francizorului prin stabilirea modalităţii de executare a
acesteia, respectiv prin documentul de informare precontractuală ce trebuie livrat cu
20 de zile înaintea semnării contractului 45 . Obligaţia livrării acestui document a fost
apreciată a fi o obligaţie de rezultat chiar de către autorii care susţin că obligaţia de
informare ar fi una de „mijloace” 46 . În legislaţia noastră, o atare obligaţie de livrare
a unui document care să cuprindă informaţiile vizate nu există. Însă, datorită
complexităţii informaţiilor, acestea sunt susceptibile a fi întotdeauna cuprinse pe un
suport material. Drept urmare, şi în dreptul nostru dovada livrării suportului pe care
sunt înscrise informaţiile constituie şi dovada executării obligaţiei de informare,
desigur sub rezerva corectitudinii şi exactităţii informaţiilor.
S-a afirmat însă în sarcina francizorului şi o obligaţie a acestuia în sensul că e necesar
ca „creditorul obligaţiei de informare să fi înţeles informaţia” 47 . Conform acesteia,
francizorul ar trebui să depună diligenţe pentru a transmite o informaţie inteligibilă şi
adaptabilă la necesităţile debitorului 48 , dar mai ales să-i atragă acestuia atenţia
asupra clauzelor mai importante. Aşa cum s-a afirmat însă, obligaţia de informare
este limitată prin obligaţia creditorului acesteia de a se informa. Este inacceptabilă
tolerarea atitudinii pasive a creditorului obligaţiei, în acelaşi timp cu obligarea peste
măsură a debitorului obligaţiei 49 . Dacă însă acceptăm existenţa acestei obligaţii a
debitorului, de a se convinge că creditorul a asimilat informaţia, aceasta nu poate fi
decât o obligaţie de mijloace. Debitorul obligaţiei nu poate garanta rezultatul; acesta
ar fi ca „francizatul-candidat să înţeleagă informaţia”. El poate doar depune toate
obligaţiile pentru ca aceasta să se întâmple.
Faţă de prevederile legale în domeniul francizei, obligaţia ce incumbă francizorului
nu poate fi decât aceea de a transmite informaţiile indicate în textul legal. Îi rămâne
aderentului-candidat la reţea sarcina de a analiza informaţia şi de a cere explicaţii
acolo unde consideră că este necesar. Surplusul de explicitare va fi datorat în acest
caz de francizor în temeiul obligaţiei generale de informare.
3.3.2. Natura juridică a răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare:

răspundere delictuală sau răspundere contractuală?
Obligaţia de informare ce-i incumbă francizorului în temeiul art. 2 al O.G. nr.
52/1997, fiind localizată în faza precontractuală care „are ca scop să permită fiecărei
părţi să-şi confirme decizia de a colabora” nu poate genera, în cazul unei neexecutări
sau executării defectuoase, decât o răspundere delictuală. Răspunderea rezultă
aşadar „dintr-o omisiune imputabilă debitorului acestei obligaţii săvârşită înaintea sau
cu ocazia încheierii contractului şi în niciun caz a unei obligaţii derivând din contract”
50
.

Cu toată evidenţa acestei afirmaţii a responsabilităţii delictuale în cazul dezavuării

negocierilor în general şi a executării defectuoase a obligaţiei de informare în special,
a existat şi un curent doctrinar care tindea la contractualizarea răspunderii instituite.
Astfel, încă din secolul al XIX-lea, prof. Rudolf von Jhering a lansat ideea răspunderii
contractuale legată de faza negocierilor. Autorul a definit cu această ocazie două
concepte inedite diligentia in contrahendo şi culpa in contrahendo care ar permite
sancţionarea unuia dintre partenerii negociatori pe tărâm contractual 51 . În esenţă,
autorul susţinea că, datorită prelungirii negocierilor şi a întâlnirii repetate a
negociatorilor, aceştia nu se mai află în situaţia de a fi veritabili penitus extranei. Iar
dacă între negociatori se stabilesc anumite relaţii din momentul începerii
negocierilor, acestea ar duce la existenţa unui contract tacit de negociere, contract
care stă la baza răspunderii contractuale în cazul comportamentului defectuos al
unuia dintre negociatori.
Existenţa unui asemenea contract a fost apreciată – cu justeţe – ca fiind fictivă. Iar
excesul de fictivitate a făcut ca această teză să fie respinsă în masă de către
comunitatea juridică din Franţa 52 .
Pe aceeaşi linie de gândire, dar abordând chestiuni sensibil apropiate, alţi autori au
opinat în sensul intrării în câmpul răspunderii contractuale a informării defectuoase a
unuia dintre partenerii la negociere, atunci când această informare defectuoasă se
prelungeşte într-o neexecutare a contractului, având ca urmare nu doar vicierea
consimţământului 53 . În acelaşi sens, pentru un alt autor, lipsa infor-mării la
încheierea contractului se continuă într-o lipsă a executării acestuia 54 . Aceste
orientări au fost însă criticate deoarece ele se referă la ipoteza încheierii contractului
negociat, excluzând situaţia în care, datorită atitudinii culpabile a unora dintre
negociatori, contractul nu s-a putut încheia 55 . Cu toate acestea, a fost apreciată
justeţea lor în ceea ce priveşte obligaţia precontractuală de informare 56 .
În aceeaşi încercare de justificare a tezei contractualiste a răspunderii instituite
pentru fapte culpabile săvârşite în timpul negocierilor s-a afirmat (pur şi simplu)
existenţa unei răspunderi contractuale în toate situaţiile în care contractul negociat a
fost ulterior încheiat 57 . Aserţiunea nu poate fi primită pentru că aşază la baza
calificării răspunderii instituite ca fiind delictuală ori dimpotrivă, contractuală, o
cauză ulterioară şi independentă de conduita generatoare de răspundere, respectiv
încheierea sau nu a respectivului contract. 58 O asemenea abordare lasă loc
arbitrariului, contravenind însuşi spiritului dreptului!
În prezent – cu excepţiile menţionate –, doctrina franceză se exprimă în sensul
existenţei unei răspunderi civile delictuale pentru prejudicii cauzate anterior
încheierii contractului. 59
3.3.3. Sancţiunea neexecutării obligaţiei precontractuale de informare

Obligaţia legală de informare instituită de O.G. nr. 52/1997 nu este prevăzută cu o
sancţiune, asemenea legii franceze în materie. Totuşi, în Franţa, chiar dacă legea nu
prevede o sancţiune civilă instituită în sarcina francizorului, acelaşi act normativ
prevede sancţionarea penală a francizorului vinovat de neexecutarea obligaţiei de
informare 60 .

Dacă în cazul contractului de franciză obligaţia de informare are ca fundament actul

normativ care-i stabileşte existenţa, dar şi conţinutul, în lipsa prevederilor legale a
unei sancţiuni pentru neexecutarea obligaţiei, această sancţiune va fi fundamentată
pe temeiul dreptului comun.
Aşa cum s-a afirmat, neinformarea contractantului este, în esenţă, o formă a dolului
prin reticenţă, a cărui sancţiune este nulitatea relativă 61 .
În acelaşi timp însă, neinformarea partenerului de negocieri reprezintă o faptă
delictuală cauzatoare de prejudicii care se poate sancţiona prin plata daunelor-
interese 62 .
Executarea defectuoasă a obligaţiei de informare implică o atenuare a
consimţământului, acesta neputând fi dat „în deplină cunoştinţă de cauză”, aşa cum
prevede actul normativ 63 . Drept urmare, cel interesat poate cere anularea
contractului pentru vicierea consimţământului.
Cazuistica franceză, deosebit de bogată, a adus precizări şi corective legate de
pronunţarea de către instanţe a nulităţii relative. Astfel, dacă s-a admis pronunţarea
nulităţii contractului pentru nerespectarea obligaţiei de informare prevăzută de lege
64
, Curtea de Casaţie s-a pronunţat în sensul că lipsa informării contractantului atrage
nulitatea contractului doar dacă această lipsă a avut ca efect vicierea
consimţământului 65 . Aşadar, simpla neexecutare, ori executarea defectuoasă a
obligaţiei de informare nu atrage automat anularea contractului pentru dol, ci doar
dacă creditorul obligaţiei de informare probează faptul că inexactitatea informaţiilor
au stat la originea dolului 66 care a viciat consimţământul.
În legătură cu sarcina probei, s-a apreciat că francizatul fiind creditorul obligaţiei de
informare, îi revine francizorului – debitorul obligaţiei de a informa – sarcina de a
proba că şi-a executat obligaţia. În situaţia în care debitorul obligaţiei aduce această
dovadă, francizatul poate contesta exactitudinea informaţiilor. Dacă însă francizorul
nu face dovada că executarea obligaţiei sale a avut loc, cade în sarcina francizatului
probarea faptului că omisiunile sau inexactităţile au fost de natură să-i vicieze
consimţământul 67 . Aşadar, jurisprudenţa franceză s-a orientat în sensul răsturnării
sarcinii probei în cazul obligaţiei de informare, în general, menţinând această soluţie
şi în cazul obligaţiei de informare ce-i incumbă francizorului, chiar dacă în cazul
particular al francizei obligaţia este reglementată legal 68 .
Această orientare a fost argumentată cu ideea situaţiei de dependenţă în care se află
francizatul faţă de francizor datorită ralierii celui dintâi la marca 69 francizorului.
Datorită existenţei acestei situaţii, legea franceză, ale cărei prevederi se regăsesc şi
în actul normativ român O.G. nr. 52/1997, este considerată a fi o lege de protecţie
prin care sarcina probei este inversată, reducându-se astfel disproporţia ce există
între partenerul contractual mai puternic şi cel slab 70 .
Chiar dacă se doreşte a se proteja partenerul aflat în starea de dependenţă,
instanţele franceze au apreciat, aşa cum am arătat, cu rezervă posibilitatea anulării
contractului pentru vicii de consimţământ. Pentru a considera consimţământul ca
fiind alterat s-a operat o apreciere subiectivă, raportată la candidatul francizat şi
ţinându-se cont de experienţa şi de calităţile sale 71 . De asemenea, s-a afirmat că
trebuie să se ţină cont şi de posibilitatea creditorului informaţiei de a se informa, de

faptul că acesta nu trebuie să aştepte pasiv informaţiile oferite de francizor pentru ca

mai apoi să invoce nulitatea contractului pentru vicierea consimţământului pe care el
însuşi nu s-a străduit să şi-l clarifice 72 .
Aceste aprecieri făcute pe marginea problemelor ridicate de anularea contractului
pentru vicierea consimţământului de către doctrina franceză, precum şi soluţiile
directoare oferite de instanţele franceze, pot fi apropriate în sistemul nostru datorită
similitudinii legislaţiilor, dovedindu-se deosebit de utile în momentul apariţiei –
iminente – a unei cazuistici româneşti în materia francizei.
În cazul în care acţiunea pentru anularea contractului este admisă, aceasta va avea
drept consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară. Pentru a se ajunge la o
evaluare exactă a situaţiei şi, drept urmare, a compensărilor necesare, este nevoie de
expertize costisitoare şi complicate care în spaţiul francez au fost deseori evitate 73 .
Soluţia anulării contractului apare ca ineficientă şi categoric neeconomică.
Creditorul obligaţiei de informare – francizatul – care pretinde că a fost informat
defectuos poate opta pentru o acţiune în instituirea responsabilităţii francizorului.
Acţiunea este întemeiată pe art. 998-999 C. civ. 74 , având un câmp lărgit faţă de
acţiunea în anularea contractului deoarece, în acest caz, poate fi sancţionată şi
neglijenţa şi nu doar fapta intenţionată (dolul) francizorului 75 .
Creditorul obligaţiei de informare trebuie să facă dovada că a existat o inexactitate în
informaţiile livrate de francizor. Luând în considerare caracterul de obligaţie de
rezultat al obligaţiei de informare ce-i incumbă francizorului, această probă se
rezumă la constatarea existenţei unei diferenţe între elementele asupra cărora s-a
oprit informaţia şi realitatea faptică 76 ; de asemenea, francizatul va trebui să facă
dovada prejudiciului rezultat din neexecutarea ori executarea defectuoasă a
obligaţiei de informare 77 , la fel ca şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
În practică, în probarea legăturii de cauzalitate, francizatul trebuie să demonstreze
cum s-ar fi comportat în cazul în care ar fi primit o informaţie corespunzătoare. În
cazul în care probează că, dacă ar fi fost informat corect, nu ar fi consimţit la
încheierea contractului, atunci va fi stabilită legătura de cauzalitate între
comportamentul francizorului şi prejudiciul cauzat 78 .
Drept urmare a existenţei acestor două căi de „satisfacere” a creditorului obligaţiei
de informare defectuos executată sau neexecutată – acţiunea în anularea contractului
şi acţiunea în instituirea responsabilităţii civile delictuale –, îi rămâne promotorului
acţiunii în justiţie facultatea de a alege calea optimă pentru a-şi satisface scopul său:
acela de a obţine o reparaţie corespunzătoare prejudiciului suferit.
Obligaţia de informare în contractul de franciză vine ca preambul al obligaţiei, mai
largi, de colaborare, care în cazul contr actului de franciză primeşte valenţe sporite.
Mai mult, poziţia viitorului francizat, care, cel mai frecvent este străin de specificul
activităţii desfăşurate în cadrul reţelei de franciză, justifică pe deplin exis - tenţa
obligaţiei de informare, o eventuală similitudine cu poziţia consumatorului (redusă
în dreptul român datorită faptului că nu este prevăzut un interval în care viitorul
francizat să poată analiza documentul pus la dispoziţie de către francizor) nefiind
prejudiciabilă acestuia.

Conţinutul obligaţiei de informare este strict delimitat prin O.G. nr. 52/1997, care,
fără a relua dispoziţiile Codului deontologic european al francizei, stabileşte,
limitativ, care sunt elementele cu potenţial interes pentru viitorul francizat. Această
limitare permite francizorului să refuze dezvăluirea informaţiilor care nu sunt
prevăzute în legislaţia română, în timp ce francizatul poate considera că acestea
sunt determinante în formarea voinţei sale de a contracta. Va rămâne la aprecierea
instanţei dacă refuzul francizorului a fost justificat din prisma protecţiei know -how-
ului, limită firească a obligaţiei de informare datorată v iitorului francizat.
Chiar dacă francizorul, pe parcursul derulării contractului de franciză are obligaţia,
dar totodată şi interesul, de a -l consilia pe francizat în vederea desfăşurării de către
acesta din urmă a unei activităţi corespunzătoare cu cerinţele reţelei, obligaţia de
informare din faza precontractuală reprezintă o pură informare, care poartă asupra
unor elemente prestabilite. Ulterior, pe parcursul derulării contractului, aceasta va
primi noi valenţe, francizorul fiind dator a -l informa, dar şi a-l consilia în
permanenţă pe francizat.
Din această prismă, obligaţia de informare poate fi calificată ca fiind o obligaţie de
rezultat, rezultatul constând tocmai în a pune la dispoziţia potenţialului francizat
informaţii necesare acestuia în formarea voinţei de a contracta.
În situaţia când obligaţia legală de informare aflată în sarcina francizorului a fost
defectuos executată, creditorul acesteia are posibilitatea de a opta ori pentru
acţiunea în anularea contractului de franciză (consimţământul f iindu-i viciat), ori
pentru acţiunea în instituirea responsabilităţii civile delictuale.
1
Federaţia Franceză a Francizei a luat naştere în anii ,70 ca urmare a dezvoltării
reţelelor de franciză şi a elaborat Codul Deontologic al francizei pentru prima dată în
1972, revizuindu-l în 1977, pentru ca în anul 1984 să fie completat în sensul
îmbunătăţirii (extinderii) sferei informaţiei datorate francizatului.
2
3
Denumirea exactă a legii este „Disclosure requirements and prohibitions concerning
franchising and business opportunities ventures”. Intrată în vigoare la 21 octombrie
1979, legea a venit în sprijinul francizaţilor, care în anii ,70 s-au confruntat cu
serioase pierderi financiare ocazionate de afilierea la „pseudo-reţele” care, în fapt,
nu deţineau un know-how substanţial, particularizat.
4
În viziunea americană, documentaţia are două părţi: dosarul de informare (basic
disclosure document) şi dosarul financiar (earning claim document).
5
O. Gats, Aperçu de la loi américaine sur le franchising, în RTD com. 1982, apud Ch.
6
Este de menţionat faptul că, în dreptul francez, contractul de franciză este un
contract nenumit, neexistând o reglementare legală specială în materie; de altfel, şi
adoptarea Loi Doubin a întâmpinat numeroase piedici dictate de „inadaptabilitatea
evoluţiei dinamice a francizei la rigiditatea unei legislaţii specifice”. A se vedea J.-M.
Leloup, op. cit., nota 2, p. 172.
7
D. Chirică , op. cit., p. 54; I. Turcu, op. cit., p. 50-51. Şi în cazul operaţiunilor
bancare, banca este datoare a oferi informaţii clientului, însă doar în măsura în care

acesta din urmă le solicită; G. Ripert, R. Roblot, Traité de droit commercial, tome 2,
13éme éd., LGDJ, Paris, 2001, p. 553.
8
J.-M. Leloup, op. cit., p. 173. Critica virulentă adusă de autor asimilării
distribuitorului cu consumatorul îşi găseşte suportul în similitudinea tehnică aleasă de
Loi Doubin cu cea prevăzută de Codul Consumatorului, respectiv fixarea unui interval
(în cazul Loi Doubin de 20 zile) de reflexie care să-i permită francizatului, întocmai ca
în cazul consumatorului, conturarea consimţământului. Privită din această
perspectivă, Loi Doubin este, pentru autor, o prelungire a eşecului sistemului
educativ, incapabil să pregătească tineri apţi să aprecieze calitatea unui proiect
precum cel de franciză.
9
C.A. Colmar, 9 martie 1990, D. 1990, p. 232, apud Ch. Matray , op. cit., p. 31.
10
Ne referim în special la spaţiul francez, din raţiunea dictată de abundenţa reţetelor
de franciză franceze, care reprezintă peste 40% din totalitatea reţelelor europene
conform www. franchise-fff.com, web-site-ul Federaţiei Franceze a Francizei.
11
R. Fabre, op. cit., p. 111-112. Autorul sesizează două surse ale dezechilibrului
dintre cei doi: diferenţa de experienţă şi cea de putere economică.
12
Ibidem.
13
Conform definiţiei cuprinse în art. 1.f al Regulamentului 2979/1999, care a înlocuit
vechiul Regulament 4087/1988.
14
Cass. civ., 14 iunie 1989, Somm. comm., cu notă de J.L. Aubert, D. 1989, p. 338,
apud Fr.-X. Licari, La protection du distributeur intègre en droit français et allemand,
Ed. Litec, Paris, 2002, p. 233.
15
M. Fabre-Magnan, De l’obligation d’information dans les contrats – Essai d’ une
théorie, LGDJ, Paris, 1992, nr. 396, apud Fr.-X. Licari, op. cit., p. 233; L. Amiel-
Cosme, op. cit., nr. 175.
16
Decretul nr. 91-337 din 4 aprilie1991 pentru aplicarea art. 1 din Loi Dobin.
17
M. Fabre-Magnan, op. cit., nr. 397. Autoarea apreciază că, de altfel, un text special
cu privire la obligaţia de informare nici nu era necesar, de vreme ce această obligaţie
există, aprioric, în toate contractele.
18
Pentru detalieri, în acelaşi sens, în spaţiul francez şi german, a se vedea Fr.-X.
Licari, op. cit., p. 214.
19
I. Turcu, L. Pop , op. cit., p. 71.
20
Fr.-X. Licari, op. cit., p. 215.
21
D. Ferrier , Droit de la distribution, 2éme éd., Ed. Litec, Paris, 2000, p. 288.
Cerinţele pe care dreptul comunitar le impune know-how-ului sunt ca acesta să fie
secret, substanţial şi identificat, adică descris într-o manieră suficient de completă
pentru a permite să se verifice dacă îndeplineşte celelalte două condiţii: secret şi
substanţial. Caracterul secret al know-how-ului poate veni însă în contradicţie cu
caracterul său identificat, deoarece prin verificarea acestuia din urmă caracter se
dezavuează calitatea de a fi secret. Pentru detalii asupra acestor aspecte, a se vedea
şi M. Mocanu, op. cit., p. 24 şi urm.
22
23
Ibidem, p. 216. În acelaşi sens a fost comentată o soluţie a Curţii d e Apel Colmar,
D. 1990, p. 232-235, cu notă de J.J. Burst: „obligaţia francizorului de informare se
încheie unde începe obligaţia francizatului de a se informa (…), existând informaţii pe
care acesta le poate procura”.

24
Cass. Com., 24 februarie 1998, în RJDA nr. 7/1998; C.A. Douai, 6 octombrie 1992,
D. 1995, p. 75; C.A. Versailles, 29 octombrie 1992, D. 1995, p. 76; Cass. com., 14
ianuarie 2003, D. 2003, cu notă de D. Ferrier . Autorul observă că lipsa unei informaţii
datorate în temeiul Loi Doubin trebuie diferenţiată de lipsa studiului previzionat care,
de fapt, nu constituie o obligaţie care este datorată.
25
26
Calculul previzional este o simulare a realizărilor anuale calculate pe o perioadă cel
puţin egală celei necesare acoperirii investiţiei făcute de către francizat. A se vedea
C. Castan, Les contrats de la grande distribution, în RJDA 1993, apud Fr.-X. Licari, op.
cit., nota 56, p. 209.
27
J.-M. Leloup, op. cit, p. 183. Este important de observat că soluţia instanţelor, de
condamnare a francizorilor care execută în mod defectuos respectivul studiu, se
încadrează pe direcţia instituirii unei răspunderi de drept comun pentru neexecutarea
unei obligaţii de informare, care nu se datorează în temeiul legii speciale, ci pe
principiul loialităţii care guvernează negocierea.
28
„Tout document publicitaire faisant apparaître directement ou indirectement des
résultats prévisionnels du franchisé devra être objective et vérifiable” – art. 3.2,
Codul deontologic european al francizei (www.eff-franchise.com).
29
M.N. Costin, C.M. Costin, op. cit., vol. II, p. 66-64; a se vedea şi S. Deleanu, op.
cit., p. 7.
30
În legislaţia franceză, pe lângă informaţiile ce sunt cuprinse şi în textul O.G. nr.
52/1997, se regăsesc şi alte elemente ce trebuie comunicate: informaţii privind
societatea-francizor; prezentarea reţelei, a membrilor acesteia; prezentarea pieţei.
Această obligaţie însă nu presupune efectuarea unui „studiu de piaţă”, operaţiune
mult mai laborioasă şi având mai multe implicaţii decât o simplă expunere. A se
vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 181-182.
31
În dreptul francez, francizorului îi incumbă obligaţia de a remite francizatului aşa-
numitul „document de informare precontractuală”.
32
A. Benabent, Les obligations, Dalloz, Paris, 1999, nr. 282. Pentru o opinie contrară,
a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque , op. cit., nr. 214-215.
33
I. Turcu, L. Pop , op. cit., p. 37.
34
35
Ibidem.
36
A se vedea infra p. 53 şi urm.
37
Fr.-X. Licari, op. cit., nota 210, p. 240; Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque , op.
cit., p. 163; J.M. Mousseron, Technique contractuelle, Ed. Fracis Lefebre, Paris,
1999, p. 42; J. Huet, Contrats civils et commerciaux, Ed. Litec, Paris, 1987, p. 55.
38
C.A. Douai, 6 octombrie 1992, Somm. comm., cu notă de D. Ferrier , D. 1992, p.
391; Cass. com., 24 februarie 1998, Somm. comm., cu notă de D. Ferrier , p. 337. A se
vedea şi soluţiile citate în Fr.-X. Licari, op. cit., nota 211, p. 241.
39
Am enumerat elemente comune ale obligaţiei de informare în cele două ţări, în
dreptul nostru, aşa cum am mai arătat, obligaţia francizorului de informare mai
referindu-se la experienţa dobândită şi transferabilă, elemente care să permită
beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat.
40
Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque , op. cit., nr. 223.
41

42
A se vedea Ph. le Tourneau, L. Cadiet , Droit de la responsabilité, Dalloz, Paris,
1998, p. 85, apud D. Chirică , op. cit., p. 57; C.A. Versailles, 29 octombrie 1992,
Somm. comm., cu notă de D. Ferrier , D. 1995, p. 76.
43
A se vedea D. Chrică , op. cit., p. 57. Autorul reţine distincţia făcută anterior de Ph.
le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 708.
44
M.N. Costin, C.M. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. III, Lumina Lex, Bucureşti,
2004, p. 182.
45
Loi Doubin, art. 1 alin. (1), devenit art. L 330-3 alin. (1) C. com. francez.
46
M. Fabre-Magnan, op. cit., nr. 500, apud Fr.-X. Licari, op. cit., nota 241, p. 254.
47
A se vedea Fr.-X. Licari, op. cit., p. 246.
48
Ibidem.
49
S-a afirmat că, pentru a livra o informaţie comprehensibilă pentru debitor,
francizorul ar trebui să redacteze informaţiile, chiar şi contractul însuşi în limba
candidatului. A se vedea Fr.-X. Licari, op. cit., p. 248.
50
D. Chrică , op. cit., p. 57.
51
R. von Jhering, Oeuvres, tome II, 1893, p. 1-100, apud Ph. le Tourneau, La rupture
des négociations, în Colloque organisé à Toulouse 1998, în RTD com. nr. 3/1998, p.
481.
52
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 481-482; P. Mousseron, op. cit., p. 248-250.
53
M. Fabre-Magnan, op. cit, p. 228 şi urm., apud Ph. le Tourneau , op. cit., p. 482.
54
J. Huet, Responsabilité contractuelle et responsabilité délictuelle, Paris II, 1978,
apud Ph. le Tourneau, op. cit., p. 482.
55
Ibidem.
56
P. Mousseron, op. cit., p. 250.
57
J. Carbonier , Les Obligations, PUF, Paris, 1996, p. 72, apud P. Mousseron, op. cit.,
p. 250.
58
G. Durry , în RTD civ. 1976, p. 249, apud P. Mousseron, op. cit., p. 250.
59
A se vedea autorii menţionaţi de P. Mousseron, op. cit., p. 251.
60
Decretul nr. 91-337 din 4 aprilie 1991 pentru aplicarea Legii nr. 89-1008 din 31
decembrie 1989, art. 2.
61
D. Chirică , op. cit., p. 57.
62
Ibidem. A se vedea Cass. com, 24 februarie 1998, în RJDA nr. 7/1998, nr. 854.
63
Ne referim atât la O.G. nr. 52/1997, cât şi la legea franceză, Loi Doubin.
64
În lipsa prevederii unei sancţiuni recurgându-se la teoria nulităţii virtuale. A se
vedea Fr.-X. Licari, op. cit., p. 261. În acelaşi sens, D. 2002, Comm., cu notă de
Olivier Tiquant, p. 2601.
65
Cass. com., 10 februarie 1998, Chron., D. 1999, p. 431.
66
Ibidem, p. 432. În acelaşi sens, Cass. com., 2 decembrie 1997, în RJDA nr. 4/1998,
nr. 417; Cass. com., 19 octombrie 1999, în RJDA nr. 3/2000, nr. 258; Cass. com., 16
mai 2000, în RJDA nr. 11/2000, nr. 974. Curtea de Casaţie franceză a arătat că,
pentru pronunţarea nulităţii contractului de franciză pentru vicierea
consimţământului ca urmare a efectuării defectuoase a obligaţiei de informare
datorate de către francizor, trebuie ca francizatul să dovedească că dacă ar fi fost în
posesia respectivelor informaţii acestea l-ar fi împiedicat să încheie contractul.
Această împrejurare a fost considerată a rămâne la aprecierea suverană a instanţei:
Cass. com., 4 decembrie 1990, în RJDA nr. 2/1991, nr. 974.

67
J.-M. Leloup, op. cit., p.1 93; a se vedea şi D. 2002, Comm., p. 2597, cu notă de O.
Tiquant.
68
D. 2003, Comm., cu notă de Hugues Kenfack, p. 2306. Autorul menţionează faptul
că reorientarea a fost declanşată de o soluţie a Curţii de Casaţie Fraceze: Cass. 1ère
civ., 25 februarie 1997, Bull. civ. I, nr. 75.
69
Pentru detalii, a se vedea Y. Marot, Prolongements de l’arrêt de la Chambre
commerciale du 10 février 1998 sur l’information précontractuelle en matière de
contrat de franchise, Chron., D. 1999, p. 434.
70
Ibidem. Autorul citează o soluţie a Trib. comm. Morlaix, 1999, nepublicată.
71
J.-M. Leloup, op. cit., p. 193; în acelaşi sens, a se vedea Y. Marot, op. cit., p. 435.
Autorul citează o soluţie a Curţii de Apel Paris (nepublicată) prin care instanţa a
respins acţiunea în anularea contractului pentru vicierea consimţământului
francizatului care era doctor în drept, având şi o experienţă de 16 ani în acelaşi
domeniu.
72
J.-M. Leloup, op.cit., p. 193.
73
Ibidem, p. 194.
74
În dreptul francez, acţiunea are drept temei art. 1382 C. civ., articol al cărui text
este similar cu textul art. 998 C. civ. român.
75
În dreptul german, pe temeiul unei culpa in contrahendo se pot obţine despăgubiri
băneşti pentru prejudiciul produs de neîndeplinirea obligaţiei precontractuale de
informare. A se vedea Fr.-X. Licari, op. cit., p. 271-272.
76
Ibidem, p. 284.
77
Ibidem, p. 274; a se vedea şi J.-M. Leloup, op. cit., p. 194.
78
Capitolul III
Clauze cu privire la protecţia know-how-ului
Secţiunea 1 - Know-how-ul – element cheie al contractului de franciză

Secţiunea a 2-a - Clauzele care protejează know-how-ul
Secţiunea 1
Know-how-ul – element cheie al contractului de franciză
§1 - Reglementare legală
§2 - Conceptul de know-how
§3 - Caracterele know-how-ului
§4 - Know-how-ul, un concept aflat în evoluţie
§5 - Transmisiunea know-how-ului
§1
Reglementare legală

Termenul „know-how” este preluat în legislaţia noastră prin actul normativ care
reglementează regimul juridic al francizei şi definit ca fiind „ansamblul formulelor,
definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al
altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs”
[art. 1 lit. d) din O.G. nr. 52/1997] 1 .
Ulterior intrării în limbajul juridic român al noului termen şi alte acte normative au
făcut trimitere la această noţiune. Astfel, în Codul fiscal 2 , know–how-ul este definit
ca fiind „orice informaţie cu privire la o experienţă industrială, comercială sau
ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea unui
proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este per-misă fără
autorizaţia persoanei care a furnizat această informaţie; în măsura în care provine din
experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla
examinare a produsului şi din simpla cunoaştere a progresului tehnicii”.
În termenii Regulamentului Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2)
din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale, know-how-ul
„reprezintă un ansamblu secret, substanţial şi identificat de informaţii practice
nebrevetate, rezultat al experienţei furnizorului şi testate de acesta; în acest
context, «secret» semnifică faptul că know-how-ul, în ansamblul acestuia sau într-o
anumită configuraţie sau asamblare a componentelor sale, nu este în general
cunoscut sau accesibil cu uşurinţă; «substanţial» înseamnă că know-how-ul trebuie să
includă informaţii indispensabile pentru cumpărător în scopul utilizării, vânzării sau
revânzării produselor sau serviciilor prevăzute în acord; «identificat» reprezintă
faptul că know-how-ul trebuie să fie descris într-o manieră suficient de completă care
să permită să se verifice dacă îndeplineşte condiţiile de confidenţialitate şi
substanţialitate” 3 .
În Regulamentul Consiliului Concurenţei privind exceptarea acordurilor de transfer de
tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr.
21/1996 know-how-ul este definit ca fiind „un pachet de informaţii practice
nebrevetate, rezultând din experienţă şi testare, care sunt secrete, substanţiale,
identificate: ‹‹secret›› înseamnă că nu este general cunoscut sau uşor accesibil;
‹‹substanţial›› înseamnă că este important şi util pentru fabricarea produselor
contractuale; ‹‹identificat›› înseamnă că este descris într-o manieră suficient de
cuprinzătoare pentru a face posibilă verificarea îndeplinirii criteriilor de secret şi
substanţialitate”.
Observăm aşadar, că există diferenţe majore între înţelesul dat noţiunii de know-how
în dreptul român. Acestea generează incoerenţă legislativă, actele normative fiind
concomitent în vigoare şi neaflându-ne, deci, în prezenţa unui concept în evoluţie.
Definiţiile „importate” de către legiuitorul român au sorginte comunitară, regăsindu-
se atât în vechiul Regulament 4087/88 4 , cât şi în cel care i-a succedat, respectiv
Regulamentul 2790/99.
Definiţiile date de actele normative comunitare au, la rândul lor, ca sursă de
inspiraţie soluţiile, experienţa acumulată anterior de către Comisie, prin acordarea
exceptărilor individuale în cazul contractelor de franciză. Astfel, Comisia a acordat
exceptări individuale în cazurile Pronuptia, Yves Rocher , Computerland 5 , Charles

Jourdan 6 , Service Master 7 , considerând că nu aduc atingere concurenţei. Cu acest

prilej, s-au făcut observaţii şi asupra acestui element al contractului de franciză.
Evoluţia conceptului din perspectiva legislaţiei comunitare este facil de urmărit,
datorită diferenţelor existente între prevederile celor două acte normative
comunitare mai sus-menţionate.
Regulamentul 4087/88 defineşte know-how -ul ca „ansamblul informaţiilor practice
nebrevetate, rezultând din experienţa francizorului şi testate de acesta, ansamblu
secret, substanţial şi identificat” 8 , iar „secret”, „faptul că know-how-ul, în
ansamblul acestuia sau într-o anumită configuraţie sau asamblare a componentelor
sale, nu este în general cunoscut sau accesibil cu uşurinţă; această noţiune nu trebuie
înţeleasă în sens restrâns, în sensul că fiecare din componentele lui să fie
necunoscută sau să fie imposibil de obţinut pe altă cale decât prin efectul raporturilor
juridice stabilite între francizor şi francizat” 9 , „substanţial”, „faptul ca know-how-ul
să includă o informaţie importantă pentru vânzarea de produse sau executarea de
prestări de servicii, de exemplu prezentări de produse, relaţii cu clientela, gestiunea
administrativă şi financiară; know-how-ul trebuie să fie util francizatului, fiind
susceptibil de la data încheierii contractului să amelioreze poziţia acestuia, în special
prin ameliorarea rezultatelor sale ori prin a-l ajuta să penetreze pe o nouă piaţă” 10 şi
„identificat”, „faptul ca know-how-ul să fie descris într-o manieră suficient de
completă pentru a permite verificarea îndeplinirii condiţiilor de secret şi de
substanţialitate; descrierea know-how-ului poate fi făcută în contractul de franciză,
într-un document separat ori în orice altă formă” 11 .
Regulamentul 2790/99 precizează că know-how-ul „reprezintă un ansamblu secret,
substanţial şi identificat de informaţii practice nebrevetate, rezultat al experienţei
furnizorului şi testate de acesta; în acest context, «secret» semnifică faptul că know-
how-ul, în ansamblul acestuia sau într-o anumită configuraţie sau asamblare a
componentelor sale, nu este în general cunoscut sau accesibil cu uşurinţă;
«substanţial» înseamnă că know-how-ul trebuie să includă informaţii indispensabile
pentru cumpărător în scopul utilizării, vânzării sau revânzării produselor sau
serviciilor prevăzute în acord; «identificat» reprezintă faptul că know-how-ul trebuie
să fie descris într-o manieră suficient de completă care să permită să se verifice dacă
îndeplineşte condiţiile de confidenţialitate şi substanţialitate” 12 .
Astfel, dacă Regulamentul 4087/88 referindu-se doar la categoriile de acorduri de
franciză, detalia caracteristicile esenţiale ale know-how-ului, circumscriind totodată
sfera acestora, textul Regulamentului 2790/99, precum şi cel al Liniilor directoare
pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, care, aşa cum o precizează şi titlul, sunt
menite a completa şi explicita actul normativ, este din acest punct de vedere sumar 13
. Mai mult, renunţând la explicaţiile cu care fusese înzestrat vechiul regulament, cel
care îl înlocuieşte se dovedeşte a fi şi mai restrictiv decât vechea reglementare
comunitară.
În categoria reglementărilor comunitare se încadrează şi Codul deontologic european
al francizei, redactat încă din anul 1972 de către Federaţia Europeană a Francizei şi la
a cărui contribuţie şi-au adus aportul asociaţiile naţionale. În forma sa actuală, Codul
deontologic, fiind un cod al practicilor utilizatorilor acestui sistem, reia, la rândul
său, definiţia prevăzută de Regulamentul 4987/88. 14

1
În varianta iniţială a O.G. nr. 52/1997 (M. Of. nr. 224 din 30 august 1997), know-
how-ul era definit ca „un ansamblu de informaţii practice, nebrevetate, rezultând din
experienţa francizorului şi verificate de către acesta. Know-how-ul, în ansamblul său,
în configuraţia şi asamblarea practică a componentelor sale, nu trebuie să fie
accesibil unei terţe persoane decât cu acordul francizorului şi trebuie să includă o
informaţie esenţială în legătură cu:
– prezentarea produselor în vederea vânzării;
– transformarea produselor în legătură cu prestarea de servicii;
– relaţii cu clientela;
– gestiunea administrativă şi financiară.
Know-how-ul trebuie să fie util beneficiarului pentru a permite, la data încheierii
contractului, îmbunătăţirea poziţiei concurenţiale.”
2
Art. 7, pct. 15 din Legea nr. 571/2003.
3
Definiţia este redată identic şi în Regulamentul Consiliului Concurenţei privind
aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor
verticale din sectorul autovehiculelor (M. Of. nr. 280 din 31 martie 2004).
4
Regulamentul 4087/88 prevedea exceptarea acordurilor de franciză de la aplicarea
dispoziţiilor art. 81 parag. 1 al Tratatului CE.
5
JOCE L 222/12 din 10 august 1987.
6
JOCE L 35/31 din 7 februarie 1989.
7
JOCE L 332/38 din 3 decembrie 1988.
8
Art. 1.2.f din Regulamentul 4087/88.
9
Art. 1.2.g din Regulamentul 4087/88.
10
Art. 1.2.h din Regulamentul 4087/88.
11
Art. 1.2.i din Regulamentul 4087/88.
12
Art. 1.f din Regulamentul 2790/99.
13
Pentru o opinie în acest sens, a se vedea D. Ferrier , op. cit., nota 58, p. 289.
14
A se vedea site-ul www.franchise-fff.com.
§2
Conceptul de know-how
Know-how-ul a fost definit în doctrina română încă înaintea apariţiei O.G. nr. 52/1997
ca fiind „1. cunoştinţe tehnice prezentând o noutate relativă şi subiectivă,
nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, referitoare la fabricarea,
funcţionarea, întreţinerea ori comercializarea unor mărfuri sau privitoare la
elaborarea şi punerea în lucrare a unor tehnici ori procedee; 2. ansamblul formulelor,
definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor tehnice,
procedeelor, experienţei de producţie şi a altor asemenea elemente ce servesc la
fabricarea unui produs determinat; 3. formulă prin care se desemnează arta de
fabricaţie, subsumând ansamblul de noţiuni, de cunoştinţe şi de experienţă, de
operaţii şi procedee necesare unui produs (...); 4. cunoştinţele şi experienţa
acumulată pentru aplicarea în practică a unei anumite tehnici; 5. expresie ce

desemnează procedeele de fabricaţie sau cunoştinţele privitoare la utilizarea şi

aplicarea de tehnici industriale (...) se distinge prin două trăsături esenţiale:
noutatea şi secretul” 1 .
Termenul de know-how este preluat din dreptul american, unde „know-how”
reprezintă prescurtarea locuţiunii know how to do it 2 şi este întrebuinţat ca atare,
legiuitorul român optând în a nu-l traduce, cum s-a procedat, de exemplu, în limbajul
juridic francez unde s-a implementat traducerea formei abreviate, respectiv aceea de
savoir-faire.
O.G. nr. 52/1997, actul normativ care constituie prima consacrare legislativă a
francizei în dreptul român, dar fiind, totodată, şi actul normativ cu cea mai mare
relevanţă în domeniu, reglementând exclusiv reţeaua de franciză, defineşte conceptul
de know-how într-o manieră laconică şi care nu se armonizează cu reglementarea
comunitară 3 . Astfel, definiţia nu precizează care sunt caracteristicile know-how-ului,
nu defineşte în mod real noţiunea, enumerând exemplificativ elementele care ar
putea alcătui know-how-ul.
Prin actele normative ulterioare, respectiv Regulamentul Consiliului Concurenţei
privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul
înţelegerilor verticale şi Regulamentul Consiliului Concurenţei privind exceptarea
acordurilor de transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din
Legea concurenţei nr. 21/1996, au fost adoptate în dreptul român definiţii ale know-
how-ului care se îndepărtează de definiţia O.G. nr. 52/1997, dar care se apropie până
la identitate cu definiţiile din dreptul comunitar. În acelaşi timp, definiţia redată de
Codul fiscal român face notă distonantă faţă de toate definiţiile date know-how-ului,
atât în dreptul român, cât şi în dreptul comunitar.
Încă anterior definiţiilor date termenului de know-how în dreptul comunitar, doctrina
a căutat a circumscrie această noţiune. Astfel, know-how-ul a fost definit ca „fiind
cunoştinţe tehnice, conferind un avantaj economic, transmisibile, secrete,
nebrevetate şi identificate” 4 , ori „ansamblu de procedee comerciale şi tehnice pe
care francizorul le-a pus la punct de-a lungul activităţii sale şi care este constant
perfecţionat” 5 , sau, mai detaliat, „ansamblu final de cunoştinţe practice,
transmisibile, care nu sunt imediat accesibile publicului, nebrevetate şi care conferă
celui care le stăpâneşte un avantaj concurenţial” 6 .
Pornind de la definiţiile din dreptul comunitar, reluate şi în unele dintre actele
normative române, dar şi ţinând cont de încercările doctrinare – anterioare ori
posterioare textelor comunitare – de a delimita această noţiune, putem defini know-
how-ul ca fiind un ansamblu de informaţii de natură practică, nebrevetate, care sunt
rezultat al experienţei francizorului şi testate de către acesta, transmisibile şi
capabile să procure acestuia un avantaj concurenţial.
2.1. Know-how-ul este un ansamblu de informaţii

Aşa cum majoritatea definiţiilor enunţate mai sus reţin, know-how-ul reprezintă un
ansamblu de informaţii 7 , iar nu o informaţie singulară. Ţinând cont de diversitatea şi
complexitatea activităţii comerciale în general (specifică şi francizei, fie că este de
distribuţie, de servicii, de producţie ori financiară) este necesar, pentru reiterarea –

până la identitate – de către francizat a activităţii francizorului, să fie transmise şi

însuşite de către francizat o multitudine de cunoştinţe, referitoare atât la fabricarea
ori comercializarea produselor, cât şi la metodele de organizare şi de gestiune a
activităţii comerciantului 8 . În acest context, o informaţie, chiar având o importanţă
covârşitoare în corecta derulare a activităţii care face obiectul francizei, nu prezintă
nicio relevanţă câtă vreme se prezintă a fi singulară 9 . Oricare dintre informaţiile
care împreună formează know-how-ul, deşi este necesară pentru coerenţa
ansamblului nu este şi suficientă pentru a valora, singură, know-how.
Doctrina a apreciat că doar anumite informaţii sunt cele care, în fapt, alcătuiesc
know-how-ul, respectiv cele având o anumită importanţă şi care servesc la
„optimizarea procedeului practicat de către francizor şi care va fi utilizat şi de către
francizaţi” 10 . Această selecţie este cea care conferă coerenţă; o simplă reunire a
diferitelor informaţii legate de abordarea activităţii sale comerciale de către
comerciantul-francizor, nedublată de organizarea informaţiilor conform unei logici, va
da caracterul unei colecţii, iar nu acela de know-how 11 .
Informaţiile care alcătuiesc know-how-ul sunt distincte de suportul material 12 pe care
acestea sunt încorporate pentru ca, mai apoi să poată fi transmise. Deci, obiectul
transmisiunii vor fi informaţiile, care sunt bunuri mobile incorporale, distincte de
bunul mobil corporal care le susţine. Know-how-ul este, drept urmare, un bun mobil
incorporal 13 .
2.2. Informaţiile sunt de natură practică

Informaţiile care alcătuiesc know-how-ul trebuie să aibă o utilitate imediată, fiind
catalogate drept cunoştinţe având aplicaţiuni concrete 14 .
Informaţiile au un caracter tehnic, referindu-se la procedee de fabricaţie, dar
nelimitându-se la acestea, respectiv acest caracter tehnic se păstrează şi în cazul în
care cunoştinţele se află în alte sectoare de activitate ale comerciantului: comercial
(amenajarea localului, clientela vizată, gestionarea produselor fabricate, ori, după
caz, comercializate), financiar (planurile de investiţii), logistic (schema de
aprovizionare, modalitatea de efectuare a inventarului) 15 .
2.3. Informaţiile sunt nebrevetate

Aşa cum precizează majoritatea definiţiilor date know-how-ului, atât în legislaţia
română, cât şi în cea comunitară (inclusiv Codul deontologic european al francizei),
informaţiile care alcătuiesc know-how-ul trebuie să fie nebrevetate.
Doctrina atrage atenţia asupra distincţiei existente între cunoştinţele nebrevetate
care pot fi nebrevetabile sau care pot fi brevetabile, dar care nu sunt brevetate 16 .
Raţiunea pentru care accentul cade nu pe calitatea intrinsecă a cunoştinţei, aceea de
a fi ori nu brevetabilă, ci pe faptul obiectiv de a nu se fi obţinut un brevet pentru
respectiva tehnică, este aceea că astfel se încearcă se a proteja, prin nedivulgare,
know-how-ul. Pornind de la această exigenţă, de a proteja know-how-ul şi în lipsa
unui monopol în exploatare, spre deosebire de cazul mărcii înregistrate ori a operei
literare, în doctrină s-a afirmat că ne aflăm în prezenţa unei „rezervări a know-how-

ului” 17 , dictată de încercarea titularului de a-şi păstra pentru sine beneficiul
exploatării propriului concept.
2.4. Informaţiile sunt rezultatul experienţei francizorului şi sunt testate de către

acesta
Know-how-ul este un concept dezvoltat şi perfecţionat în timp de către francizor
care, prin transmiterea informaţiilor care alcătuiesc know-how-ul, se transmite însăşi
„cheia” propriului succes în afaceri.
Din perspectiva francizatului însă, garanţia că va avea aceleaşi rezultate pozitive pe
care le-a înregistrat francizorul este reprezentată de testarea metodei comerciale în
stabilimentele francizorului. Prin testarea tehnicii anterior încheierii contractului de
franciză şi transmiterii know-how-ului se reduce considerabil riscul la care se expune
francizatul, în dorinţa sa de a se lansa într-un domeniu de activitate până atunci
puţin, ori chiar necunoscut.
Deşi cele două elemente la care definiţiile date know-how-ului fac trimitere –
informaţiile sunt rezultatul experienţei francizorului, informaţiile sunt testate de
către acesta – par a se suprapune, apreciem că cele două noţiuni nu coincid. Faptul că
ansamblul cunoştinţelor care alcătuiesc know-how-ul este rezultatul experienţei unui
comerciant care a desfăşurat activitatea care face obiectul francizei conduce la
concluzia că aceste informaţii reprezintă un concept deja optimizat. Din punctul de
vedere al francizorului, tocmai articularea experienţei sale în afaceri într-un
ansamblu coerent îl îndreptăţeşte a-şi asuma paternitatea unei anumite tehnici (de
comercializare, de fabricare etc.) 18 . Testarea de către un comerciant a unei anumite
tehnici îl interesează în primul rând pe francizat, care găseşte o garanţie în faptul că
procedeul a fost anterior probat, iar rezultatele obţinute pot fi avute în vedere în
aprecierea şanselor sale de reuşită în afaceri 19 .
Cu toate că rezultatele satisfăcătoare înregistrate de către francizor în activitatea sa
comercială reprezintă o dovadă a existenţei know-how-ului, în jurisprudenţă s-a
afirmat că situaţia contrară, aceea când performanţele francizorului sunt mediocre,
nu conduce automat la concluzia că know-how-ul nu există ori că acesta nu este
suficient de coerent, experienţa în afaceri dând valoare conceptului 20 .
Testarea de către francizor a cunoştinţelor care alcătuiesc know-how-ul se face în
locaţiile alese pentru desfăşurarea activităţii sale, denumite în doctrină „veritabile
stabilimente-pilot” 21 , care au o importanţă deosebită atât pentru francizor, în
urmărirea evoluţiei tehnicii sale 22 , cât şi pentru francizat, care va putea beneficia de
instruire în cadrul acestora 23 . Codul deontologic european al francizei impune, cu
exigenţă, testarea de către francizor a conceptului francizabil, în cel puţin o unitate
pilot şi pentru o perioadă de timp rezonabilă 24 .
2.5. Informaţiile sunt transmisibile

Informaţiile care alcătuiesc know-how-ul trebuie să poată fi comunicate, fiind
distincte de experienţa proprie 25 , de ceea ce este intim legat de o anume persoană,
ori de ceea ce se denumeşte talent în cazul creaţiilor intelectuale ori îndemânare în
cazul activităţilor de natură practică 26 . Aşadar, informaţiile trebuie să poată fi

înmagazinate pe un suport, indiferent de natura acestuia, pentru a fi transmise mai

departe.
Mai mult, informaţiile trebuie să poată fi transmise cu uşurinţă 27 , interesul
francizatului fiind acela de a-şi apropria cunoştinţele furnizate în timp cât mai scurt.
Rapiditatea cu care francizatul reuşeşte să asimileze cunoştinţele necesare
desfăşurării activităţii care face obiectul contractului de franciză va profita
deopotrivă şi francizorului, al cărui interes este acela de a extinde cât mai rapid
reţeaua.
Desigur că unele informaţii, având un caracter tehnic pronunţat, fiind de nişă, vor fi
mai greu comprehensibile. Cu toate acestea, câtă vreme astfel de informaţii sunt
necesare pentru desfăşurarea activităţii, considerăm că vor trebui transmise,
neputându-se renunţa la ele, însă vor trebui prezentate într-o formă cât mai
accesibilă. În acest caz, singura metodă de eficientizare care stă la dispoziţia
francizorului este aceea de a selecţiona dintre candidaţii la aderarea la reţea pe cei
care deja deţin suficiente cunoştinţe în domeniu 28 .
S-a afirmat în doctrină 29 că nu toate informaţiile care alcătuiesc know-how-ul trebuie
transmise. Astfel de informaţii ar fi cele care interesează raporturile dintre francizor
şi francizaţi, ori alte informaţii care sunt legate de alte activităţi comerciale ale
francizorului, dar distincte de conceptul care face obiectul transmisiunii. Opinăm că,
în realitate, această categorie de informaţii, care, într-adevăr, nu sunt necesare
desfăşurării de către francizat a activităţii specifice reţelei, nu fac parte din know-
how. Acesta este motivul pentru care ele nu trebuie să fie comunicate, iar nu faptul
că informaţiile nu sunt relevante pentru francizat. Francizatul trebuie să ajungă în
posesia tuturor informaţiilor care alcătuiesc know-how-ul, este însă greşit să se
înţeleagă că toate cunoştinţele pe care le are un comerciant care promovează un
concept francizabil fac parte din know-how-ul respectivei reţele.
2.6. Informaţiile sunt capabile să procure un avantaj concurenţial francizatului

Vechea reglementare comunitară, respectiv Regulamentul 4087/88 preciza că know-
how-ul „trebuie să fie util francizatului, fiind susceptibil de la data încheierii
contractului să amelioreze poziţia acestuia, în special prin ameliorarea rezultatelor
sale ori prin a-l ajuta să penetreze pe o nouă piaţă” 30 , prin aceasta impunând un
anumit standard informaţiilor care alcătuiesc conceptul. Regulamentul 2790/99, cel
care a înlocuit vechea reglementare, nu a reiterat dispoziţia, stipulând doar că know-
how-ul „trebuie să includă informaţii indispensabile pentru cumpărător în scopul
utilizării, vânzării sau revânzării produselor sau serviciilor prevăzute în acord” 31 . S-a
apreciat că această caracteristică, impusă de vechiul Regulament comunitar şi
subînţeleasă în actuala reglementare, este cea care con-feră acestor cunoştinţe
valoare economică 32 . Pentru ca informaţiile care îi sunt furnizate francizatului să fie
într-adevăr importante, trebuie să-i procure acestuia anumite avantaje pe care, altfel
le-ar fi obţinut într-un timp mai îndelungat şi implicând costuri ridicate 33 . Avantajele
pe care le va avea francizatul şi care îl vor situa într-o poziţie superioară
comercianţilor cu care intră în competiţie sunt, aşadar, ceea ce „cumpără” cel care
doreşte a se afilia la reţeaua de franciză.

1
A se vedea M.N. Costin, op. cit., vol. II, p. 199.
2
Ibidem.
3
Pentru o critică a acestei definiţii, a se vedea V. Roş, Dreptul proprietăţii
intelectuale, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 741. Autorul remarcă o evidentă
eroare de redactare, necorijată până în prezent, respectiv prezenţa termenului
„reţele” unde, evident, ar fi trebuit să se regăsească cel de „reţete”. În sensul că
know-how-ul este definit lapidar de către O.G. nr. 52/1997, a se vedea C.M. Costin,
op. cit., p. 132.
4
J.M. Mousseron, Aspects juridiques du know-how: JCP E 1972, cah. dr. entr. nr. 1, p.
1 şi urm., apud Ph. le Tourneau, Les contrats de franchisage, Ed. Litec, Paris, 2003,
p. 203.
5
Ph. Bessis, op. cit., p. 30.
6
7
Excepţie face definiţia din Codul fiscal român care precizează că „know-how-ul este
orice informaţie cu privire la o experienţă comercială, industrială, ştiinţifică (...)”.
8
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 203. Autorul apreciază că nu toate inovaţiile
de importanţă majoră, ulterioare celui de-al doilea război mondial au fost de natură
industrială, ci multe aflându-se în sfera serviciilor (hoteliere, lanţuri de restaurante
etc.), în acest caz interesul fiind sporit în ceea ce priveşte campaniile publicitare,
relaţiile cu clienţii ori metoda de recrutare a personalului.
9
Din această perspectivă, definiţia dată de Codul fiscal este deficitară.
10
11
Ibidem.
12
Poate constitui un asemenea suport material, un plan, scheme ori fişe tehnice, cărţi
de instrucţiuni, deci informaţia stocată pe suport de hârtie, video, audio, ori în
format electronic.
13
A se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 53-54; Ph. le Tourneau, op. cit., p. 203.
14
În acest sens, a se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 54.
15
Ph. Bessis, op. cit., p. 31; J.-M. Leloup, op. cit., p. 54.
16
17
18
S-a apreciat că experienţa unui francizor trebuie să aibă relevanţă pentru francizat,
acest aspect având o importanţă deosebită în ceea ce priveşte franciza
internaţională, unde diferenţele dintre piaţa francizorului şi cea a francizatului pot fi
semnificative şi se pot crea premizele ca reuşita în afaceri să nu poată fi reiterată
dacă condiţiile de piaţă nu o permit. A se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 58.
19
O instanţă franceză a pronunţat nulitatea unui contract de franciză datorită
insuficientei testări a know-how-ului transmis de către francizorul care desfăşurase,
anterior încheierii contractului, activitatea care face obiectul francizei pentru o
durată de numai 6 luni. (C.A. Montpellier, 8 martie 1995, apud J.-M. Leloup, op. cit.,
p. 58).
20
C.A. Paris, 23 februarie 1979, Petites Affiches 23 iulie 1979, nr. 88, p. 3, cu notă de
J. Guyenot, apud H. Benssousan, op. cit., p. 146.
21
A se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 193; Ph. Bessis, op. cit., p. 31, H. Bensoussan,
op. cit., p. 143; J.-M. Leloup, op. cit., p. 131. Ultimul autor apreciază că experienţa
acumulată în cadrul activităţii primei unităţi pilot nu este semnificativă, în timp ce a

doua unitate pilot şi cele care îi urmează vor permite înlăturarea erorilor săvârşite cu
ocazia primei încercări.
22
Unitatea pilot permite testarea diferitelor elemente ale know-how-ului precum:
importanţa situării locului de comercializare într-o anumită zonă, impactul produselor
noi, politica de preţuri, poziţionarea în raport cu concurenţa etc. În acest sens, a se
vedea H. Bensoussan, op. cit., p. 143.
23
A se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 193.
24
A se vedea Codul deontologic european al francizei, art. 2.2 lit. a).
25
26
27
A se vedea Ph. Bessis, op. cit., p. 35.
28
Codul deontologic european al francizei (art. 4) impune alegerea unor francizaţi cu
capacităţi personale şi financiare corespunzătoare, la fel şi O.G. nr. 52/1997 care în
art. 15 alin. (1) precizează că „francizorul selecţionează beneficiarul care face
dovada competenţelor solicitate respectiv: calităţi manageriale şi capacitate
financiară pentru exploatarea afacerii”.
29
A se vedea H. Bensoussan, op. cit., p. 150.
30
Art. 1.2.h din Regulamentul 4087/88.
31
32
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 204; J.-M. Leloup, op. cit., p. 55.
33
§3
Caracterele know-how-ului
Actele normative care reglementează franciza atât pe plan intern, cât şi la nivel
comunitar, precizează că know-how-ul trebuie să fie secret, substanţial şi identificat.
3.1. Know-how-ul este secret

În termenii vechiului Regulament comunitar 4087/88, caracterul secret semnifica
faptul că know-how-ul, „în ansamblul acestuia sau într-o anumită configuraţie sau
asamblare a componentelor sale, nu este în general cunoscut sau accesibil cu
uşurinţă; această noţiune nu trebuie înţeleasă în sens restrâns, în sensul că fiecare
din componentele lui să fie necunoscută sau să fie imposibil de obţinut pe altă cale
decât prin efectul raporturilor juridice stabilite între francizor şi francizat” 1 .
Regulamentul 2790/99 precizează că secret „semnifică faptul că know-how-ul, în
ansamblul acestuia sau într-o anumită configuraţie sau asamblare a componentelor
sale, nu este în general cunoscut sau accesibil cu uşurinţă” 2 .
În legislaţia română, înţelesul dat termenului atât de Regulamentul Consiliului
Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în
cazul înţelegerilor verticale, cât şi de Regulamentul Consiliului Concurenţei privind
exceptarea acordu-rilor de transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5
alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 este identic cu acela prevăzut de
regulamentul comunitar în vigoare, în timp ce O.G. nr. 52/1997 nu face nicio
precizare cu privire la caracterele know-how-ului. Codul fiscal precizează că „în

măsura în care provine din experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un producător

nu poate şti din simpla examinare a produsului şi din simpla cunoaştere a progresului
tehnicii” 3 , inducând ideea existenţei caracterului secret.
Aşa cum precizează expres definiţiile redate mai sus, caracterul secret nu trebuie
înţeles în sens restrâns. Deci, se poate aprecia că nu fiecare dintre elementele care
alcătuiesc know-how-ul trebuie să fie necunoscut 4 , ci ansamblul astfel creat să aibă
note particulare şi să nu fie în general cunoscut şi accesibil. De altfel, această situaţie
este cel mai des întâlnită, în majoritatea lor, informaţiile care fac parte din know-
how, neavând un caracter de noutate absolută, precum în cazul brevetului 5 . Cerinţa
ca know-how-ul „să nu fie general cunoscut sau accesibil cu uşurinţă” îl situează între
exigenţa sporită în ceea ce priveşte secretul în cazul brevetului şi posibilitatea ca
elementele care alcătuiesc know-how-ul să fie un ansamblu cunoscut specialiştilor
unei anumite branşe, referindu-se la tehnici curent întâlnite în respectivul domeniu
de activitate. Deci, doar în cazul în care cunoştinţele nu sunt banale din punctul de
vedere al specialistului se poate vorbi despre know-how, fără a fi necesar ca
informaţiile să aibă un caracter excepţional.
Mai mult, s-a afirmat, în doctrină, că nu se pierde caracterul secret al know-how-ului
chiar dacă acesta este împărtăşit unui cerc, limitat, de iniţiaţi 6 . În continuarea
acestui raţionament s-a apreciat că, în situaţia în care acelaşi know-how a fost
dezvoltat, în paralel şi independent de către diferiţi operatori economici, caracterul
secret se păstrează, de asemenea, doar calitatea know-how-ului este diluată, însă
aceasta nu interesează caracterul secret 7 , ci pe cel de substanţialitate.
Posibilitatea ca know-how-ul să fie cunoscut de către terţi nu impietează asupra
caracterului secret, deoarece reţeaua de franciză, prin natura sa, presupune afilierea
mai multor comercianţi independenţi ce desfăşoară o activitate comercială care
trebuie să fie identică. Aşadar, chiar dacă fiecare dintre ceilalţi francizaţi este terţ
faţă de contractul de franciză încheiat între unul dintre beneficiari şi francizor, este,
de asemenea, parte contractantă într-un contract de franciză care transmite acelaşi
know-how. Deci, cunoaşterea know-how-ului de către terţii care sunt ceilalţi membri
ai reţelei de franciză fiind imperios necesară, nu aduce atingere caracterului secret.
S-a afirmat că existenţa know-how-ului trebuie apreciată doar raportându-se la
relaţiile dintre francizor şi francizat, căruia împărtăşirea know-how-ului trebuie să-i
aducă un avantaj, neavând importanţă dacă secretul este sau nu împărtăşit de terţi 8 .
Această ipoteză se referă la terţi, fără a face precizarea că terţii se rezumă la un cerc
limitat de iniţiaţi. Cu toate acestea, considerăm că situaţia este diferită în cazul în
care secretul este împărtăşit de terţi care sunt şi terţi faţă de reţeaua de franciză.
Chiar dacă know-how-ul îi aduce unui francizor anume un avantaj, acesta nu va
compensa lipsa caracterului secret. Aşa cum am mai arătat cu un alt prilej 9 ,
francizatul nu este, în marea majoritate a cazurilor, un specialist în domeniul care
face obiectul contractului de franciză, unul dintre motivele care-l determină în a
alege ralierea la reţea fiind posibilitatea rapidă de instruire, cu toate avantajele care
decurg de aici. Din această perspectivă, este posibil ca – în numeroase cazuri –,
pentru un anume beneficiar al contractului de franciză, tehnica împărtăşită de
francizor să aibă un mare caracter de noutate, procurându-i deci francizatului un
avantaj. În acelaşi timp, pentru un alt francizat, membru al aceleiaşi reţele, tehnica

poate să nu fie într-atât de novatoare, dacă acesta din urmă se afla în respectivul
sector de activitate anterior 10 , iar anumite cunoştinţe cunoscându-le şi, drept
urmare, nefiindu-i necesare. Deci, caracterul secret este definitoriu pentru noţiunea
de know-how, în acest sens, jurisprudenţa apreciind că există această calitate dacă
„prin dezvăluirea anumitor procedee pe care un producător nu le cunoştea şi pe care
acesta nu le-ar fi putut descoperi singur decât în urma unor lungi şi costisitoare
cercetări, i s-a furnizat acestuia un avantaj apreciabil care-l îndreptăţeşte pe furnizor
la încasarea redevenţelor” 11 .
Într-o altă decizie 12 , o instanţă franceză s-a pronunţat în sensul anulării unui contract
de franciză pentru motivul că know-how-ul cuprindea doar informaţii asupra unor
procedee comune în domeniul respectiv de activitate, procedee pe care francizatul ar
fi putut să şi le însuşească prin mijloace proprii. În acest din urmă caz, informaţiile nu
au, evident, caracter secret, fiind general cunoscute de către toţi profesioniştii din
respectivul sector de activitate.
Aşadar, jurisprudenţa şi doctrina confereau acelaşi înţeles însuşirii know-how-ului de
a fi secret, respectiv de a nu fi imediat accesibil publicului, chiar anterior intrării în
vigoare a Regulamentului 2790/99 care precizează explicit care este limita
„secretului” know-how-ului, respectiv aceea de „a nu fi general cunoscut sau
accesibil cu uşurinţă”.
3.2. Know-how-ul este substanţial

Regulamentul 4087/88 definea caracterul substanţial al know-how-ului ca fiind
„faptul ca know-how-ul să includă o informaţie importantă pentru vânzarea de
produse sau executarea de prestări de servicii, de exemplu prezentări de produse,
relaţii cu clientela, gestiunea administrativă şi financiară; know-how-ul trebuie să fie
util francizatului, fiind susceptibil de la data încheierii contractului să amelioreze
poziţia acestuia, în special prin ameliorarea rezultatelor sale ori prin a-l ajuta să
penetreze pe o nouă piaţă”, în timp ce Regulamentul 2790/99 precizează că
substanţial „înseamnă că know-how-ul trebuie să includă informaţii indispensabile
pentru cumpărător în scopul utilizării, vânzării sau revânzării produselor sau
serviciilor prevăzute în acord”.
Se observă că aprecierea caracterului substanţial al know-how-ului a evoluat din
perspectiva legiuitorului comunitar, vechiul regulament comunitar precizând că
informaţiile trebuie să-i aducă un avantaj concurenţial francizatului (textul comunitar
referindu-se la ameliorarea poziţiei acestuia pe piaţă) fiind informaţii importante şi
utile, în timp ce Regulamentul 2790/99 precizează explicit că informaţiile trebuie să
fie indispensabile. Deci, conform textului comunitar în vigoare, caracterul substanţial
este privit cu sporită exigenţă, informaţiile care alcătuiesc know-how-ul trebuind să
fie nu doar „importante” şi „utile”, ci indispensabile francizatului în demersul său
înspre reiterarea activităţii comerciale a francizorului.
În ceea ce priveşte calificarea caracterului substanţial al know-how-ului în legislaţia
română, situaţia este diferită. Astfel, Regulamentul Consiliului Concurenţei privind
aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor
verticale precizează că „substanţial înseamnă că know-how-ul trebuie să includă
informaţii indispensabile pentru cumpărător în scopul utilizării, vânzării sau

revânzării produselor sau serviciilor prevăzute în acord”, iar în textul Regulamentul

Consiliului Concurenţei privind exceptarea acordurilor de transfer de tehnologie de la
aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 „substanţial
înseamnă că este important şi util pentru fabricarea produselor contractuale”.
Aşadar, diferenţa care există la nivel comunitar între reglementarea din vechiul şi,
respectiv în noul regulament, se regăseşte în dreptul român, în acte normative care
sunt în vigoare. Mai mult, în Codul fiscal, know-how-ul este definit ca fiind „orice
informaţie (...) care este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea
unui proces existent” 13 . Incoerenţa textelor de lege române este evidentă. Fiecare
dintre cele trei definiţii care se referă la caracterul substanţial al know-how-ului
circumscrie diferit sfera „substanţialităţii”, mergând de la „informaţii necesare”, la
„informaţii importante şi utile”, iar apoi la „informaţii indispensabile”. Rămâne a
analiza care este, deci, exigenţa în ceea ce priveşte caracterul substanţial pe care
trebuie să-l aibă informaţiile care alcătuiesc know-how-ul.
S-a afirmat, î n doctrină, că două sunt elementele care determină caracterul
substanţial al know-how-ului: originalitatea şi specificitatea 14 .
Originalitatea a fost apreciată de către doctrină 15 ca raportându-se la cunoştinţele
transmise fiecărui francizat, în concret. Aşadar, se consideră că suntem în prezenţa
unui know-how lipsit de valoare datorită lipsei de originalitate, în situaţia când
francizatul cunoştea dinainte cunoştinţele transmise 16 .
Într-o altă opinie, originalitatea a fost apreciată în raport de caracterul secret al
know-how-ului, chiar împărtăşit mai multor francizaţi 17 , cunoştinţele transmise
francizatului trebuind a-i aduce acestuia un anumit avantaj. În situaţia în care know-
how-ul este lipsit de originalitate, redevenţa, care constituie preţul transmiterii
acestuia, va fi nejustificată, iar know-how-ul va fi lipsit de consistenţă.
Mai mult, s-a afirmat şi că acest caracter, de originalitate, al know-how-ului nu este
necesar câtă vreme întrebuinţarea sa contribuie la reuşita comercială a francizaţilor 18
.
Jurisprudenţa franceză s-a pronunţat în favoarea originalităţii know-how-ului,
apreciind că în lipsa unui know-how original, contractul de franciză este nul 19 .
Opiniile exprimate în doctrina franceză au un punct de convergenţă: know-how-ul
trebuie să aibă consistenţă şi să fie apt a aduce un avantaj concurenţial francizorului.
Aşa cum am arătat mai sus, know-how-ul este alcătuit dintr-un ansamblu de
informaţii, ansamblu care trebuie să aibă note de originalitate. Tocmai datorită
acestei structuri a know-how-ului, faptul ca un anumit francizor să fi fost anterior la
curent cu o parte dintre cunoştinţele transmise nu denotă automat lipsa know-how-
ului. Există posibilitatea ca unele dintre informaţiile care alcătuiesc know-how-ul să
nu fie originale, ori unele să aibă un grad mai ridicat de originalitate. Poate
reprezenta o ipoteză, chiar dacă este mai greu de imaginat, lipsa de originalitate a
tuturor elementelor know-how-ului, dar, totuşi, prin asamblarea lor, să se ajungă la
un sistem inedit. 20 În toate aceste situaţii, numai o apreciere de ansamblu a know-
how-ului va putea duce la concluzia că un anumit know-how este original, cuprinzând
informaţii valoroase şi, drept urmare, constituie un avantaj concurenţial pentru
francizat.

În situaţia precizată în doctrină 21 , în care francizatul se afla în posesia cunoştinţelor

care fac obiectul know-how-ului 22 , considerăm că va trebui să se aprecieze
originalitatea informaţiilor transmise, nu numai din prisma respectivului aderent la
reţeaua de franciză. Ceea ce poate cunoaşte un anumit beneficiar al contractului de
franciză sunt aspecte cu caracter general care sunt strâns legate de domeniul de
activitate al francizorului, deci informaţii pe care francizatul le-a achiziţionat în
cadrul desfăşurării propriei sale activităţi, anterioare începerii activităţii în cadrul
reţelei de franciză. Deci, chiar dacă doar pentru unii dintre viitorii francizaţi
informaţiile furnizate au puternice note de originalitate, pentru alţii acestea fiind
estompate de propriile cunoştinţe, atributul know-how-ului de a fi original se va
aprecia global, iar nu în raport cu fiecare dintre francizaţi. Ansamblul transmis nu
poate să constituie know-how pentru unii dintre cei care au aderat la reţeaua de
franciză, de vreme ce pentru alţii este complet lipsit de valoare 23 . Ceea ce va
cuprinde know-how-ul vor fi, pe de-o parte, informaţii de bază pentru desfăşurarea
respectivei activităţi, pe care le putem denumi „trunchiul comun”, iar, pe de altă
parte, acele informaţii care au un caracter de noutate absolut şi care vor diferenţia
respectiva reţea de franciză de alte reţele care desfăşoară o activitate similară. Este
ceea ce a fost denumit elementul de specificitate al know-how-ului.
Aşadar, specificitatea rezidă dintr-o anumită articulare a elementelor know-how-ului,
proprie unei anumite reţele de franciză şi care trebuie să conducă la realizarea
optimă a obiectului de activitate al reţelei 24 . Specificitatea se va aprecia deci, în
funcţie de piaţa unde evoluează francizorul.
3.3. Know-how-ul este identificat

Regulamentul 4087/88 preciza că identificat însemna „faptul ca know-how-ul să fie
descris într-o manieră suficient de completă pentru a permite verificarea îndeplinirii
condiţiilor de secret şi de substanţialitate; descrierea know-how-ului poate fi făcută
în contractul de franciză, într-un document separat ori în orice altă formă”. Întocmai
celorlalte caractere ale know-how-ului, prin intrarea în vigoare a Regulamentului
2790/99 definirea caracterului identificat al know-how-ului a suferit o modificare,
astfel: „faptul că know-how-ul trebuie să fie descris într-o manieră suficient de
completă care să permită să se verifice dacă îndeplineşte condiţiile de
confidenţialitate şi substanţialitate”. Diferenţa care există între cele două acte
comunitare este minimă, Regulamentul 2790/99 renunţând la explicaţia dată în
finalul definiţiei din vechiul regulament.
În legislaţia noastră, se precizează că „identificat însemnă că know-how-ul trebuie
descris într-o manieră suficient de completă care să permită să se verifice dacă
îndeplineşte condiţiile de confidenţialitate şi substanţialitate”, în Regulamentul
Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr.
21/1996, în cazul înţelegerilor verticale, iar în Regulamentul Consiliului Concurenţei
privind exceptarea acordurilor de transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor
art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 identificat înseamnă că „este
descris într-o manieră suficient de cuprinzătoare pentru a face posibilă verificarea
îndeplinirii criteriilor de secret şi substanţialitate”. Se observă, aşadar, că, din punct
de vedere semantic, nu există diferenţe între cele două texte de lege, iar O.G. nr.

52/1997, precum şi Codul fiscal nu fac niciun fel de precizări cu referire la acest
caracter al know-how-ului.
Aşa cum precizează ambele regulamente comunitare, caracterul identificat se referă
la modalitatea de descriere a acestuia, care trebuie să fie făcută astfel încât să poată
da anumite precizări asupra conţinutului know-how-ului, precizări în măsură a releva
celelalte caracteristici ale know-how-ului.
S-a apreciat că, în termenii Regulamentului 4087/88, descrierea know-how-ului
trebuie să fie făcută printr-un înscris 25 , înglobat în contractul de franciză, ori separat
de acesta.
S-a afirmat şi că exigenţa formalismului (descrierea într-o manieră suficient de
completă pentru a se verifica dacă îndeplineşte condiţiile de secret şi substanţialitate
– s.n.) demonstrează, în cazul fiecărei francize, transmisibilitatea know-how-ului,
transmiterea acestuia făcându-se iniţial, la momentul încheierii contractului de
franciză, dar având ulterior nevoie de „suporturi” permanente care îl identifică 26 .
Aşadar, există o legătură între calitatea informaţiilor care alcătuiesc know-how-ul de
a fi transmisibile şi caracterul identificat al acestuia. Modalitatea practică prin care
se verifică existenţa caracterului identificat al know-how-ului este înglobarea
acestuia pe un suport care să poată fi pus la dispoziţia francizatului.
În acest context, se ridică întrebarea dacă în situaţia în care este îndeplinită condiţia
de transmisibilitate a know-how-ului, automat acesta va fi şi identificat? Considerăm
că, şi în cazul în care informaţiile care alcătuiesc know-how-ul unui anumit francizor
sunt potenţial transmisibile din cauza modalităţii concrete în care se face descrierea
informaţiilor, care poate să fie mai puţin pedantă, se poate ca know-how-ul să nu fie
identificat. Aşadar, pentru a avea un know-how identificat este necesar, dar nu şi
suficient, a avea un know-how transmisibil. Invers, dacă know-how-ul este
transmisibil, se poate ca acesta să nu fie şi identificat din cauza deficienţelor de
comunicare a acestuia. Deci, cele două noţiuni nu se suprapun.
Faptul ca un anumit know-how să fie identificat are un aşa-numit rol „operaţional”,
decelând între adevăratele şi falsele francize 27 , precum şi un important rol pe
tărâmul probaţiunii, sarcina probei schimbându-se după cum există ori nu suporturile
pentru transmiterea acestuia 28 .
În doctrină s-a sesizat şi aspectul evolutiv al know-how-ului 29 , care este un concept
supus inovaţiilor, îmbunătăţirilor aduse de către fiecare dintre francizaţi, dar mai ales
de către francizor. În fiecare situaţie în care conceptul francizabil se modifică, noua
formulă nu impietează caracterul identificat al know-how-ului. În această situaţie
însă, noile formule trebuie cuprinse pe suporturile care înglobează know-how-ul
pentru a putea face, ulterior, dovada existenţei lor.
1
Art. 1.2.g din Regulamentul 4087/88.
2
3
Art. 7 pct. 15 din Legea nr. 571/2003.
4
C.A. Paris, 16 aprilie 1991, D. 1992, Somm. Comm., p. 392, cu notă de D. Ferrier .
5
6

7
Cass. com., 13 iulie 1966, Sté Bottonificio Fossanese, apud Ph. le Tourneau, op. cit.,
p. 205.
8
Ibidem.
9
A se vedea M. Mocanu, Franciza – blazonul succesului (I): obligaţia de informare în
contractul de franciză, în R.D.C. nr. 7-8/2005, p. 94.
10
De exemplu, cazul unei francize hoteliere la care se raliază un comerciant care
anterior presta servicii hoteliere, dar sub marca proprie.
11
Cass. com., 13 iulie, JCP 1967, nr. 15131, apud J.-M. Leloup, op. cit., p. 54; H.
Bensoussan, op. cit., p. 139; Ph. Bessis, op. cit., p. 32.
12
Cass. com., 9 octombrie 1990, apud H. Bensoussan, op. cit., p. 140.
13
Art. 7, pct. 15 din Legea nr. 571/2003.
14
A se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 56. Pentru o opinie contrară, în sensul că
originalitatea şi specificitatea conduc la aprecierea caracterului secret al know-how-
ului, a se vedea Ph. Bessis, op. cit., p. 32; C.M. Costin, op. cit., p. 194.
15
16
Ibidem.
17
18
19
C.A. Paris, 29 septembrie 1992, D. 1995, Somm. com., p. 76, cu notă de D. Ferrier ;
C.A. Versailles, 7 martie 2002, în RJDA 7/02, nr. 829. În ultima speţă s-a decis
anularea contractului pentru imposibilitatea de a se demonstra „o anumită
originalitate” a know-how-ului, care nici nu se dovedise notoriu anterior semnării
contractului.
20
21
Ibidem.
22
S-a vorbit în acest caz despre aprecierea intuitu personae a elementului
originalitate; a se vedea C.A. Versailles, 9 decembrie 1987, care preciza că
„originalitatea nu se apreciază în funcţie de un produs, ci în funcţie de ansamblul
elementelor, ţinând totodată cont de persoana francizatului”, apud H. Bensoussan,
op. cit., p. 131.
23
În sensul că know-how-ul se apreciază în mod obiectiv prin raportare la întreaga
branşă de activitate, ori prin raportare la produs, iar nu ţinând cont de cunoştinţele
proprii ale francizatului, a se vedea C.A. Paris, 18 iunie1992, în RJDA 1993, nr. 106;
Cass. com., 10 mai 1994, în RJDA 1994, nr. 995, apud Ph. le Tourneau, op. cit., p.
221.
24
25
26
27
Ibidem.
28
În cazul în care suporturile pentru transmiterea know-how-ului există şi sunt
comunicate, va fi sarcina francizatului de a proba lipsa caracterului secret,
substanţial ori identificat al know-how-ului, în timp ce în cazul în care aceste
suporturi nu există, va cădea în sarcina francizorului a demonstra existenţa propriului
know-how şi faptul de a-l fi comunicat francizatului. A se vedea J.-M. Leloup, op.
cit., p. 59.
29

§4
Know-how-ul, un concept aflat în evoluţie
Know-how-ul reprezintă o valoare economică, fiindu-i beneficiarului contractului de

franciză un veritabil instrument în faţa compe-titorilor. În timp însă, sistemul pus la
punct de către francizor trebuie actualizat pentru a corespunde standardelor noilor
generaţii de produse ori servicii oferite de către concurenţă 1 , în caz contrar existând
posibilitatea perimării conceptului, aceasta cu atât mai mult cu cât contractele de
franciză sunt contracte de lungă durată 2 .
Vechiul Regulament comunitar 4087/88 impunea şi francizatului obligaţia de „a
comunica francizorului orice experienţă dobândită în cadrul exploatării conceptului
francizabil şi de a acorda, francizorului şi celorlalţi francizaţi, o licenţă ne-exclusivă
pentru know-how-ul rezultând din acea experienţă” 3 .
Dispoziţia mai sus enunţată a fost reiterată şi de textul Liniilor directoare care vin să
completeze Regulamentul 2790/99 4 .
Codul deontologic european al francizei conferă dreptul francizorului de a face
demersuri în sensul evoluţiei conceptului francizabil 5 .
La rândul său, contractul-model de franciză internaţională elaborat de Camera
Internaţională de Comerţ din Paris prevede dreptul francizorului a actualiza
„manualul operaţional în orice moment, sub rezerva de a comunica în scris
francizatului fiecare modificare adusă” 6 .
S-a apreciat în doctrină 7 că, în această formulare, contractul-model al CCI (Camera
Internaţională de Comerţ din Paris) prevede, nuanţat, doar obligaţia de a transmite
îmbunătăţirile aduse know-how-ului nu şi actualizarea sa, aşa cum prevede Codul
deontologic european al francizei, ori cum s-a exprimat jurisprudenţa franceză 8 .
Chiar admiţând că există o distincţie între comunicarea îmbunătăţirilor aduse know-
how-ului şi comunicarea know-how-ului astfel actualizat, această distincţie ni se pare
a fi fals creată, iar nuanţarea pe care autorul o aprecia a fi introdusă de contractul-
model de franciză al CCI, lipsită de finalitate practică. În concret, francizaţii trebuie
să ajungă în posesia noilor achiziţii, indiferent că acestea sunt integrate în corpul
know-how-ului, care astfel este modificat, ori că sunt transmise separat.
Comunicarea aspectelor care se impun a fi schimbate este frecvent făcută prin
intermediul unor fişe 9 care indică paginile eliminate din manualul operaţional, ori
care cuprind noile informaţii 10 .
Activitatea de dezvoltare continuă a tehnicilor comerciale transmise 11 ridică
probleme din punctul de vedere al raporturilor obligaţionale stabilite între francizor şi
beneficiar.
La momentul încheierii contractului de franciză se va face şi transmisiunea know-how-
ului înglobat pe un anumit tip de suport. Acesta va impune modalitatea de
desfăşurarea a activităţii francizatului, operând întocmai unei clauze contractuale şi
având, drept urmare, forţa juridică a acesteia. Ulterior, orice modificare a know--
how-ului impusă de către francizor va reprezenta o modificare unilaterală a
contractului 12 .

Jurisprudenţa s-a pronunţat în acelaşi sens, rezoluţionând un contract de franciză din

culpa francizorului care a modificat unilateral şi radical conceptul francizabil fără
acordul francizatului şi fără a-l informa, în prealabil şi complet, pe acesta 13 .
Doctrina a făcut sugestii în ceea ce priveşte redactarea clauzelor contractuale care
conduc la reînnoirea know-how-ului 14 . Astfel, s-a apreciat a fi oportun ca
modificările aduse know-how-ului să fie făcute cu acordul francizatului dacă acestea
vor necesita investiţii care depăşesc un anumit prag 15 . Într-o altă variantă de
redactare a contractului de franciză, acesta va putea stipula expres că francizatul
este obligat să desfăşoare activitatea în conformitate cu manualul operaţional remis
de către francizor, aşa cum acesta va fi modificat de către francizor, care este obligat
a-i da francizatului un aviz prealabil 16 . Desigur că se va putea stipula în contract şi că
francizatul se obligă să pună în practică modificări ale anumitor elemente ale
conceptului (precum reamenajarea magazinului francizatului), dinainte stabilite 17 .
Reglementarea unor astfel de situaţii este deosebit de importantă, datorită
necesităţii păstrării echilibrului contractual care, în acelaşi timp, nu trebuie să
impieteze viabilitatea reţelei de franciză. Trebuie astfel, imaginate posibilităţile
modificării contractului de către francizor care, în calitatea sa de promotor al reţelei
de franciză, deţine şi responsabilitatea dezvoltării şi adaptării conceptului. Ceilalţi
membri ai reţelei, francizaţii, sunt obligaţi a reitera succesul francizorului; este
evident că ei vor trebui a se alinia adaptărilor impuse de acesta. Cu toate acestea,
modificările aduse conceptului sunt veritabile modificări ale contractului de franciză
care pot antrena obligaţii suplimentare, ori pot augmenta obligaţiile stabilite prin
contract.
Se observă că dreptul comunitar 18 impune francizaţilor obligaţia de a comunica
francizorului experienţa acumulată în cadrul desfăşurării activităţii, aceştia
contribuind astfel la dezvoltarea continuă a know-how-ului. Din punctul de vedere al
legiuitorului comunitar, responsabilitatea dezvoltării permanente a know-how-ului
revine şi membrilor reţelei de franciză, care nu pot să-şi aproprie rezultatul
experienţei acumulate în calitate de membri ai reţelei.
Şi legislaţia noastră impune francizatului aceeaşi obligaţie prin intermediul
Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei
nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, iar O.G. nr. 52/1997 stipulând
doar obligaţia francizatului de a dezvolta reţeaua de franciză 19 . Această obligaţie se
referă inclusiv la dezvoltarea know-how-ului, care este elementul esenţial al
Contractul de franciză, fondându-se pe reuşita comercială a francizorului, trebuie să
asigure un know-how care să fie pertinent pe toată durata contractului, nu doar la
momentul încheierii acestuia 20 . Din această perspectivă, apare ca fiind evident
interesul pe care îl are francizorul în menţinerea competivităţii reţelei. În aceeaşi
măsură însă, există şi interesul francizaţilor în a asigura bunul mers al reţelei,
contractul de franciză fiind încheiat în interesul comun al tuturor membrilor reţelei 21
. Astfel, la nivelul întregii reţele de franciză vor exista schimburi de informaţii având
ca obiectiv, aşa cum s-a exprimat jurisprudenţa franceză, „actualizarea şi controlul
permanent al know-how-ului” 22 .

Caracterul evolutiv al contractului de franciză, denumit de doctrină şi „caracter

dinamic” 23 , este considerat a fi elementul care face diferenţa între contractul de
franciză şi contractul de know-how, care are ca obiect doar comunicarea unui know-
how în forma în care acesta se află la momentul încheierii contractului.
1
Preşedintele Federaţiei belgiene a francizei aprecia, încă din anul 1999, că „un
concept (francizabil – s.n.) avea o viaţă de zece ani, acum reducându-se la o perioadă
cuprinsă între şase şi nouă ani”; a se vedea P. Jeanmart, L’Officiel de la franchise, nr.
23 novembre 1999, p. 34, apud J.-M. Leloup, op. cit., p. 353.
2
Contractul de franciză trebuie să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor
necesare (principiul regăsindu-se în textul O.G. nr. 52/1997 la art. 6 alin. (1), precum
şi în Codul deontologic european al francizei – art. 5.3), în practică, în medie, durata
pentru care se încheie contractele fiind de 5-6 ani; a se vedea D. Baschet, op. cit.,
nr. 856. Pentru clasificarea contractelor după criteriul duratei pentru care acestea se
încheie, a se vedea M.N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, vol. II,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 23 şi urm.
3
4
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 44 lit. d).
5
A se vedea Codul deontologic european al francizei, Anexa 3. S-a apreciat, în
doctrină, regretul că normele Codului deontologic prevăd doar dreptul, neimpunând şi
obligaţia francizorului de a înnoi conceptul francizabil.
6
A se vedea art. 9.5 al contractului-model de franciză internaţională elaborat de
Camera internaţională de comerţ din Paris (CCI).
7
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 210-211.
8
C.A. Paris, 12 ianuarie 1994, în RJDA 1994, nr. 795, apud Ph. le Tourneau, op. cit.,
p. 210. Instanţa franceză s-a referit la actualizarea periodică a know-how-ului
„pentru a ţine cont de evoluţia cunoştinţelor specifice şi de acelea ale pieţei”.
9
Aceste fişe au fost denumite în doctrină şi „circulare”. A se vedea Ph. Bessis, op.
cit., p. 34.
10
11
Jurisprudenţa belgiană a statuat în sensul recunoaşterii existenţei obligaţiei
francizorului de a dezvolta tehnicile comerciale transmise în sensul eficientizării lor.
A se vedea Commerce Bruxelles, 10 noiembrie 1987, Droit de la distribution 1987-
1992, Kluver, 1994, p. 323, apud D. Matray , op. cit., p. 32.
12
Modificările aduse manualului operaţional – care au înrâurire asupra modalităţii de
desfăşurarea a activităţii francizabile ori implică modificarea condiţiilor financiare
impuse francizatului constituie o modificare a drepturilor şi a obligaţiilor francizatului
–, în conformitate cu normele de drept comun, vor trebui făcute cu acordul
francizatului. A se vedea F. Vidts, op. cit., p. 79.
13
Comm. Bruxelles, 3 iulie 1998, în R.D.C. 1999, p. 291, cu notă de Vaes: D.A.O.R.
1999, liv. 49.100, apud F. Vidts, op. cit., p. 80.
14
A se vedea F. Vidts, op. cit., p. 82; J.-M. Leloup, op. cit., p. 360.
15
A se vedea F. Vidts, op. cit., p. 82.
16
17
Ibidem.

18
Anterior, prin art. 3.1.b din Regulamentul 4087/88, iar în prezent prin textul pct.
44 lit. d) al Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamen-
tului 2790/99.
19
Art. 4 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 52/1997 al cărui text reiterează dispoziţiile art.
2.2.a din Codului deontologic european al francizei, pct. 39 lit. d) al Instrucţiunilor
modificările şi completările ulterioare care reproduc textul pct. 44 lit. d) al Liniilor
20
A se vedea D. Ferrier , La protection du réseau de franchise, D. 1999, p. 1169. În
sensul că know-how-ul este o valoare economică perisabilă, a se vedea D. Alllam, F.
Jovanovic, P. le Gall, Étude empirique des situations conflictuelles caractéristiques
des réseaux de franchise, Université Paris I, septembrie 2000, p. 59, apud D. Baschet,
op. cit., nr. 275. Jurisprudenţa a exprimat aceeaşi idee, afirmând că „metodele
originale aflate în constantă evoluţie pentru a se păstra pe gustul clientelei, care sunt
în permanent puse la dispoziţia francizaţilor prin intermediul manualului operaţional,
prin difuzarea de circulare, precum şi prin intermediul unor reuniuni periodice (...) nu
conduc la concluzia inexistenţei know-how-ului” – C.A. Paris, 22 septembrie 1992, D.
1995, Somm. com., p. 77.
21
Ph. le Tourneau , op. cit., p. 97 şi urm. Pentru o opinie contrară, a se vedea C.M.
Costin, op. cit., p. 49 şi urm.
22
Colmar, 9 iunie 1982, D. 1982, p. 553, cu notă de J.-J. Burst, apud D. Baschet, op.
cit., nr. 278.
23
§5
Transmisiunea know-how-ului
Transmisiunea know-how-ului constituie principala obligaţie a francizorului, fără de

care nu s-ar putea pune în practică conceptul francizabil, deci nu s-ar ajunge la
reiterarea reuşitei francizorului de către francizaţi.
Doctrina apreciază această obligaţie ca fiind esenţială 1 , considerând că
transmisiunea elementelor know-how-ului trebuie să fie o reuşită din punct de vedere
„pedagogic” 2 , iar transmisiunea trebuie astfel realizată încât să cuprindă şi o
instruire a noilor francizaţi, nu doar simpla remitere a suporturilor care înglobează
know-how-ul.
În acest sens, Codul deontologic european al francizei prevede obligaţia francizorului
de a asigura francizatului o pregătire iniţială 3 , iar textul O.G. nr. 52/1997 4 reia, la
rândul său, această dispoziţie.
Şi contractul-model de franciză internaţională prevede obligaţia francizorului de a
„furniza francizatului elementele necesare demarării activităţii” 5 , dar şi pe aceea de
a „asigura formarea iniţială a francizatului” 6 .
Aşadar, obligaţia francizorului de a pune la dispoziţia francizatului know-how-ul este
dublată, încă de la debutul relaţiilor contractuale, de aceea de a asigura şi o
pregătire iniţială, în vederea demarării afacerii de către beneficiarul contractului.

În ceea ce priveşte modalitatea de comunicare a know-how-ului, s-a apreciat că

aceasta poate fi făcută oral ori în scris 7 .
Datorită cantităţii mari a informaţiei care trebuie remisă în majoritatea cazurilor,
comunicarea se face în scris, prin intermediul unor documente separate, privite ca
anexe ale contractului şi care sunt denumite, în doctrina de specialitate, „manual”,
„biblie”, „caiet tehnic” ori „ghid” 8 . Aceste documente pot fi înglobate pe un altfel
de suport decât cel de hârtie 9 , atât din raţiuni de natură practică 10 , dar mai ales
ţinând cont de evoluţia tehnică şi, în consecinţă, de uşurinţa cu care poate fi
comunicat know-how-ul la momentul iniţial, cel al încheierii contractului, dar şi
modificările aduse ulterior, dacă se alege un alt suport decât cel de hârtie 11 .
Considerăm că, în realitate, aşa cum prevăd normele mai sus-menţionate, dar şi
clauza inserată în contractul-model de franciză internaţională redactat de CCI,
comunicarea know-how-ului se face prin remiterea acestuia pe un suport, dar
totodată şi prin formarea, pregătirea iniţială a francizaţilor. Aşadar, ceea ce denumea
un autor „transmisiune verbală” 12 , este în realitate pregătirea pe care francizorul
este dator a o oferi francizatului la momentul intrării acestuia în reţea. Cele două
modalităţi de transmisiune a conceptului nu se exclud, ci vor fi, de fiecare dată,
utilizate concomitent. De altfel, este dificil de conceput cum întregul ansamblu de
informaţii, chiar sintetizat 13 , va putea fi, în mod real, comunicat francizatului. Este
vorba despre informaţii complexe, din diverse arii de activitate, de un întreg
ansamblu care va norma activitatea francizatului, deci reţeaua. Mai mult, sunt
numeroase datele de natură tehnică ce alcătuiesc know-how-ul 14 , iar acestea nu pot
fi comunicate oral, nici chiar dacă se admite că s-ar realiza în cadrul unor stagii de
pregătire. O transmisiune veritabilă a know-how-ului va avea un suport material care
va fi însoţit de explicaţii suplimentare, ori de demonstraţii efectuate în
stabilimentele francizorului.
Jurisprudenţa a considerat pregătirea francizaţilor în perioada imediat următoare
transmisiunii know-how-ului o modalitate strânsă de colaborare între cele două părţi
contractante, iar nu un instrument de evaluare al francizatului 15 . În continuarea
raţionamentului, aceeaşi instanţă a afirmat că părţile ar fi putut stipula clauza în
sensul aprecierii stagiului ca fiind o perioadă premergătoare contractului de franciză,
şi de care să depindă încheierea acestuia. Deci, instanţa nu a exclus, de plano,
inserarea în contract a unei condiţii suspensive, respectiv îndeplinirea în condiţii
satisfăcătoare a „uceniciei”. Aceste aspecte sunt legate de recrutarea francizaţilor şi
vor face obiectul unei analize ulterioare 16 .
În ceea ce priveşte durata pe care se întinde pregătirea iniţială, aceasta diferă de la o
reţea la alta, putând însuma câteva săptămâni, ori câteva luni 17 care se repartizează
pe intervale în care formarea se desfăşoară în cadrul unităţii pilot, în cadrul
propriului stabiliment 18 , dar şi în cadrul unui centru special de formare al respectivei
reţele 19 .
Momentul la care trebuie să fie făcută transmisiunea know-how-ului nu este precizat
de către actele normative comunitare, ori de legislaţia română.
Jurisprudenţa a apreciat ca fiind tardivă transmisiunea know-how-ului care a fost
făcută abia după trecerea unei perioade de şase luni de la momentul intrării în
vigoare a contractului de franciză 20 . Cu prilejul acestei analize, s-a afirmat că

trebuie ca obligaţia de a comunica know-how-ul să fie executată la momentul

încheierii contractului de franciză 21 .
Considerăm ca fiind evidentă necesitatea comunicării know-how-ului în perioada
imediat următoare încheierii contractului din cel puţin două raţiuni: formarea noilor
francizaţi, o altă obligaţie care incumbă francizorului, trebuie făcută, aşa cum o
precizează şi denumirea, la momentul iniţial, cel al intrării în reţea, iar această
formare nu va fi eficientă în lipsa suportului material care să înglobeze informaţia
prezentată; reuşita francizatului în afaceri, care va contribui la bunul renume al
reţelei, va fi determinată de o instruire rapidă a acestuia. Aşadar, niciuneia dintre
părţi nu-i va profita întârzierea momentului comunicării know-how-ului.
Curtea de Casaţie franceză a apreciat existenţa obligaţiei de comunicare a know-how-
ului, indicând necesitatea analizării de către instanţele de judecată a modului în care
s-a făcut transmisiunea 22 . Într-adevăr, doar o analiză amănunţită va putea conduce la
concluzia că, deşi francizorul deţinea un know-how substanţial, acesta nu a fost
comunicat, ori nu a fost la timp comunicat francizatului. De asemenea, în urma
analizei, se poate concluziona că francizorul nu deţine un know-how care să
îndeplinească criteriile de valabilitate precizate în regulamentul comunitar, ori în
legislaţia naţională, decizia trebuie luată ţinând cont atât de conţinutul know-how-
ului, cât şi de faptul material al comunicării acestuia 23 .
S-a arătat, în doctrină, că transmisiunea cu întârziere a know-how-ului demonstrează
o insuficientă articulare a acestuia, că inca-pacitatea francizorului de a transmite
know-how-ul la momentul încheierii contractului de franciză se datorează faptului că
informaţiile care alcătuiesc know-how-ul nu sunt experimentate de francizor, nefiind
testate de acesta 24 .
Considerăm că transmisiunea tardivă a know-how-ului, care este o obligaţie a
francizorului izvorâtă din contractul de franciză, şi mai mult decât atât, lipsa
transmisiunii know-how-ului, sunt cazuri de neexecutare a contractului de către
francizor care antrenează rezilierea contractului, dar şi răspunderea contractuală a
francizorului. Este, într-adevăr, posibil ca neexecutarea contractului să se datoreze
unei insuficienţe a know-how-ului, dar comunicarea acestuia fiind o obligaţie a
francizorului, trebuie analizată pe tărâmul executării contractului.
Obligaţia francizorului de a pune la dispoziţia francizatului know-how-ul, precum şi
aceea de a asigura o pregătire iniţială a acestuia, trebuie executată, aşa cum însăşi
natura contractului o impune, încă de la debutul relaţiei contractuale 25 . De altfel, şi
principiul executării contractului cu bună-credinţă ar impune o limită temporală
acestei obligaţii. Neexecutarea ori executarea cu întârziere obligaţiei pot avea
numeroase cauze, nu doar pe aceea a unui know-how necorespunzător. În lipsa unei
analize a elementelor care alcătuiesc know-how-ul, menită să verifice dacă acestea
îndeplinesc cerinţele de valabilitate, nu se poate decide în sensul anulării
contractului de franciză 26 .
Dimpotrivă, dacă în urma unei analize a metodelor puse la dispoziţia francizaţilor se
constată că know-how-ul a fost transmis francizaţilor, dar acesta nu îndeplineşte
cerinţa de originalitate, iar în concluzie nu este substanţial, instanţa se va pronunţa
în sensul constatării nulităţii contractului de franciză pentru lipsa cauzei 27 .

Analiza know-how-ului transmis poate însă şi arăta că acesta îndeplineşte condiţiile

de secret, substanţialitate, fiind şi identificat, situaţie în care instanţa nu poate
pronunţa nulitatea contractului pentru lipsa cauzei 28 .
Obligaţia francizorului de a transmite know-how-ul este o obligaţie de rezultat 29 ,
acesta putând a-i pune la dispoziţie francizatului materialul care înglobează know-
how-ul, deci putând fi susceptibilă de a obţine un rezultat precis determinat 30 .
Într-o opinie, s-a apreciat că obligaţia francizorului referitoare la know-how este de
rezultat în ceea ce priveşte comunicarea materială a acestuia şi de mijloace în ceea
ce priveşte buna înţelegere a acestuia de către francizat, cât şi rentabilitatea sa,
acest din urmă element fiind determinat şi de elementul aleatoriu al afacerii, dar şi
de modul în care activitatea care face obiectul francizei va fi desfăşurată de către
francizat 31 . Considerăm că trebuie distins între obligaţia francizorului de a comunica
know-how-ul şi aceea de a furniza francizaţilor pregătirea iniţială. În cazul obligaţiei
de transmisiune, rezultatul constă în faptul remiterii suportului material al know-how-
ului. În cazul obligaţiei de pregătire a francizaţilor şi care este subsecventă obligaţiei
de comunicare, se poate ridica problema însuşirii, a înţelegerii de către francizat a
conţinutului know-how-ului. Francizorul se obligă să-şi execute în cât mai bune
condiţii obligaţia de instruire a noilor francizaţi, însă nu poate „să-şi asume un anumit
rezultat” 32 , încadrându-se astfel în profilul clasic al obligaţiilor de mijloace.
Francizorul căruia îi incumbă obligaţiile amintite mai sus se supune unui efort
considerabil, material, logistic şi uman pentru a putea desfăşura, paralel activităţii
sale economice, activitatea necesară extinderii reţelei. Costurile pe care le implică
comunicarea know-how-ului şi pregătirea proaspeţilor francizaţi vor fi indirect
suportate de către aceştia din urmă, prin intermediul plăţii redevenţei iniţiale 33 .
Corelativ obligaţiei de comunicare a know-how-ului, care îi incumbă francizorului,
există obligaţia de preluare a informaţiilor transmise 34 .
Majoritatea doctrinei nu reţine printre obligaţiile francizatului pe aceea de a se forma
35
, la fel textele regulamentelor comunitare, precum şi ale Codului deontologic
european al francizei, al contrac-tului-model de franciză internaţională redactat de
CCI, precum şi O.G. nr. 52/1997 nu fac referire la această obligaţie.
Considerăm că, deşi se poate subînţelege existenţa unei obligaţii de formare în
activitatea care face obiectul francizei, subsumată obligaţiei francizatului de a
respecta întocmai metodele comerciale ale francizatului, ori în aceea, mai generală,
de a păstra identitatea comună şi reputaţia reţelei, aceasta poate fi privită distinct
de fiecare dintre cele două obligaţii amintite.
Jurisprudenţa franceză s-a pronunţat în acest sens, respingând cererea francizatului
de anulare a contractului de franciză pentru lipsa transferului know-how-ului în
condiţiile în care francizatul „nu a preluat know-how-ul, neprezentându-se la stagiile
de formare iniţiate de către francizor” 36 .
Aşadar, instanţa a constatat o neexecutare a contractului din partea francizatului
care nu a înţeles să-şi însuşească informaţiile oferite de către francizor. Dacă instanţa
ar fi procedat altfel, francizorul ar fi fost în situaţia de a fi găsit culpabil de lipsa
transmisiunii know-how-ului în situaţia în care el ar fi făcut toate demersurile în a-l
pune la dispoziţia francizatului. Francizatului nu trebuie să i se permită a abuza de

dreptul său de a i se transmite know-how-ul. Acest drept impune două obligaţii

corelative: plata redevenţei iniţiale şi însuşirea know-how-ului, care se traduce prin
formarea iniţială.
1
A se vedea Ch. Matray , op. cit., p. 66; Ph. le Tourneau, op. cit., p. 219.
2
3
Codul deontologic european al francizei, art. 2.2.c, Anexa 3.
4
Art. 4 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 52/1997 se referă la „(...) know-how-ul furnizat de
către francizor (...)”. De asemenea, art. 6 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă precizează
că „această garanţie (a calităţii – s.n.) este asigurată prin transmiterea (...) know-
how-ului”.
5
A se vedea art. 9.1 al contractului-model de franciză internaţională, apud D. Ferrier ,
Contrat modèle de franchise internationale de la CCI: Les obligations du franchiseur,
în Le contrat de franchise, Séminaire organisé à Liégé 2000, Bruylant, Bruxelles, 2001,
p. 135.
6
A se vedea art. 9.8 al contractului-model de franciză internaţională, apud D. Ferrier ,
op. cit., p. 136.
7
8
A se vedea Ch. Matray , op. cit., p. 67; D. Ferrier , op. cit., p. 219. Autorul apreciază
ca fiind stupidă denumirea de „biblie” dată înscrisului care înglobează know-how-ul şi
care este frecvent întâlnită în practică, dar şi în literatura de specialitate.
9
Şi vechiul Regulament comunitar 4087/88 preciza că descrierea know-how-ului poate
fi făcută în contractul de franciză, într-un document separat ori în orice altă formă
(art. 1.2.i).
10
S-a sesizat existenţa unei reţele de franciză al cărei know-how era înglobat pe un
suport de hârtie însumând 35000 de pagini! A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p.
219.
11
Ibidem. S-a apreciat că în cazul unor reţele cu specific aparte, ca de exemplu, un
lanţ de servicii de coafură, este necesar chiar un material filmat pentru explicitare.
12
A se vedea D. Baschet, op. cit., nr. 252.
13
În sensul că documentele remise francizatului cu ocazia intrării sale în reţea
reprezintă o sinteză a conceptului francizabil, cuprinzând informaţii în ceea ce
priveşte gestionarea stocurilor, contabilitatea, planurile de amenajare a unităţilor
unde se va desfăşura activitatea francizatului, a se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p.
219.
14
Aspectele de natură tehnică se pot referi inclusiv la formule matematice, de calcul,
ori reţete.
15
Mons, 13 octombrie 1987, în R.D.C. 1988, p. 626, cu notă de Kileste, apud Ch.
16
Subliniem doar că există posibilitatea ca aceste stagii să fie plasate anterior ori
ulterior încheierii contractului de franciză, în primul caz, rămânând necesară selecţia
candidaţilor la reţeaua de franciză şi doar celor selectaţi permiţându-li-se
participarea la stagiul de formare. Candidaţilor care li se oferă posibilitatea accesării
vieţii de francizat le rămâne oricând pe perioada „stagiaturii” deschisă posibilitatea
renunţării, similar şi francizatului. Pentru detalii, a se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p.
207 şi urm.

17
În cazul celebrei reţele de franciză McDonald’s, perioada de formare este de 10
până la 12 luni. A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 220.
18
Ibidem.
19
În cazul francizei McDonald’s, un asemenea centru de formare, la nivel naţional,
este situat la Chicago şi este întitulat „Hamburger University”. A se vedea J.-M
Leloup, op. cit., p. 208.
20
C.A. Paris, 10 martie 1989: Gaz. Pal. 1989, 2, p. 544, cu notă de C. Jamin, apud Ph.
le Tourneau, op. cit., p. 219. În speţă, instanţa a constatat existenţa unui know-how
secret, substanţial şi identificat privind congelarea, respectiv decongelarea
produselor de patiserie, care însă a fost transmis ulterior epocii încheierii
contractului.
21
În acest sens, a se vedea Ch. Matray , op. cit., p. 66, nota 155.
22
Cass. com., 29 aprilie 1997, D. 1998, p. 338.
23
Aix 29 aprilie 1980, Bull. Cour d’Aix 1980/2, p. 7; Trib. com. Lyon, 10 octombrie
1988, Les Petites Affiches 1988/144, p. 8; Paris, 25 februarie 1992, în RJDA 5/92, nr.
444, apud Mémentos Pratiques, Francis Lefebre, Distribution, 1994-1995. S-a remarcat
că doar în urma lecturării „manualului” francizei s-a putut decide asupra banalităţii
know-how-ului transmis.
24
25
În sensul că transmisiunea know-how-ului se situează în timp la joncţiunea
perioadelor precontractuală, respectiv contractuală, a se vedea Cass. com., 10 mai
1994, Lettre de la distribution, iulie 1994, apud D. 1995, Somm. com., p. 78.
26
Cass. com., 8 iulie 1997, D. Somm. com, p. 338.
27
C.A. Paris, 5e ch. A, 29 septembrie 1992, D. 1995, Somm. com., p. 78-78. Instanţa a
constatat că majoritatea informaţiilor care alcătuiau know-how-ul transmis constau în
instrucţiuni de folosire a unui utilaj, instrucţiuni care reprezentau reproducerea
integrală a unor fascicole tehnice editate de organizaţii profesionale din domeniu.
Jurisprudenţa franceză a pronunţat nulitatea contractului de franciză şi pe temeiul
lipsei obiectului ori a faptului că obiectul nu este determinat (Cass. com., 21 martie
1995, în RJDA 1995, nr. 1193; C.A. Versailles, 7 martie 2002, în RJDA 2002, nr. 756
apud Ph. le Tourneau, op. cit., p. 222, nota 84).
28
C.A. Paris, 1re ch. A, 22 septembrie 1992, D. 1995, Somm. com., p. 77. Instanţa a
constatat că francizorul a pus la dispoziţia francizatului două ansambluri de
documente, unul intitulat „Biblie”, iar celălalt „Panoplie”, ambele cuprinzând
informaţii cu privire la metodele de organizare, de gestiune, că francizorul a pus la
dispoziţia francizatului şi ulterior informaţii prin intermediul unor „buletine de
informare” ori al unor stagii de formare, astfel că a respins cererea francizatului prin
care acesta solicita pronunţarea nulităţii contractului pentru lipsa cauzei.
29
Pentru dezvoltări ale problematicii obligaţiei de informare din faza precontractuală
contractului de franciză, a se vedea M. Mocanu, Franciza – blazonul succesului (II):
obligaţia de informare în contractul de franciză, în R.D.C., nr. 12/2005, p. 70 şi urm.
30
A se vedea M.N. Costin, C.M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, ed. a 2-a,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 723. Pentru o opinie că autorul transmisiunii este
ţinut de o obligaţie de mijloace sau de o obligaţie de rezultat, în funcţie de
modalitatea în care a fost redactat contractul de franciză, a se vedea Lamy, Droit
commercial, Propriété industrielle (brevets), 1989, nr. 4515.

31
32
M.N. Costin, C.M. Costin, op. cit., p. 722.
33
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 220; Ch. Matray , op. cit., p. 67. Şi
jurisprudenţa s-a pronunţat în acest sens; a se vedea Commerce Bruxelles, 10
noiembrie 1987, Droit de la distribution, 1987-1992 Kluwer, 1994, p. 323, apud D.
Matray , op. cit. p. 31.
34
În acest sens, a se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 241.
35
Pentru enumerarea şi detalierea obligaţiilor francizatului, a se vedea Ph. Bessis, op.
cit., p. 81-88; C.M. Costin, op. cit., p. 198; Ch. Matray , op. cit., p. 75-93. În sensul
că francizatului îi incumbă obligaţia de a se asigura că personalul său îşi însuşeşte
activ know-how-ul furnizat prin participarea la cursuri de formare, a se vedea D.
Ferrier , Droit de la distribution, 2éme éd., Ed. Litec, Paris, 2000, p. 293.
36
C.A. Paris, 5e ch. C, 26 noiembrie 1992, Somm. com., D. 1995, p. 77-78.
Secţiunea a 2-a
Clauzele care protejează know-how-ul
Protecţia know-how poate fi asigurată prin intermediul a două clauze contractuale:

clauza de confidenţialitate şi clauza de non-concurenţă.
§1 - Clauza de confidenţialitate
§2 - Clauza de non-concurenţă
§1
Clauza de confidenţialitate
1.1. Reglementare legală

Know-how-ul este, aşa cum am arătat, un ansamblu de informaţii care este secret,
identificat şi substanţial. Know-how-ul repre-zintă, de asemenea, o valoare
economică oferind un avantaj comercial francizatului.
S-a apreciat, în doctrină, că valoarea economică a know-how-ului rezidă tocmai în
caracterul secret al acestuia 1 . Considerăm că, alături de celelalte caractere ale
know-how-ului, caracterul secret este cel care-i conferă, într-adevăr, valoare
economică 2 ; drept urmare, existenţa clauzei de confidenţialitate este pe deplin
justificată în demersul de conservare a valorii know-how-ului 3 .
Legislaţia comunitară, prin vechiul Regulament 4087/88, prevedea existenţa clauzei
de confidenţialitate, impunând printre obligaţiile francizatului pe aceea de „a nu
divulga know-how-ul transmis de către francizor” 4 . Această obligaţie, conform
Regulamentului 4087/88 intra în vigoare ulterior încetării contractului de franciză.
Prin textul Liniilor directoare care completează şi explicitează Regulamentul 2990/99
se impune francizatului, de asemenea, obligaţia de „a nu divulga către terţi know-
how-ul transmis de către francizor, atât timp cât respectivul know-how nu a intrat în
domeniul public” 5 .

Obligaţia de confidenţialitate este prevăzută şi de Codul deontologic european al

francizei care precizează că francizatul trebuie să nu divulge terţilor know-how-ul
transmis de către francizor, nici în timpul derulării contractului, nici după încetarea
acestuia 6 .
Contractul-model de franciză internaţională redactat de CCI prevede obligaţia
francizatului de a nu divulga nicio informaţie confidenţială, direct ori indirect,
terţilor, în afara personalului propriu, care trebuie a fi ţinut de acelaşi angajament de
confidenţialitate. Obligaţia de confidenţialitate va persista şi după încetarea
contractului (art. 22) 7 .
Şi legislaţia noastră impune beneficiarului contractului de franciză „să nu divulge la
terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata
contractului de franciză, cât şi ulterior” 8 . Această dispoziţie se reiterează în mai
multe locuri în textul O.G. nr. 52/1997, alin. (2) al art. 8 al acestui act normativ
precizând că „francizorul poate să impună obligaţii ferme fostului beneficiar,
asigurând astfel protejarea caracterului confidenţial al afacerii şi, în special,
neutilizarea know-how-ului de către o reţea concurentă”. De asemenea, se prevede şi
că „francizorul poate să impună (...) şi o clauză de confidenţialitate pentru a
împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de
exclusivitate” (art. 10 din O.G. nr. 52/1997). Un alt act normativ român, respectiv
nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, consideră ca fiind necesară
protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală ale francizorului „obligaţia impusă
beneficiarului de a nu divulga terţilor know-how-ul furnizat de către francizor atâta
timp cât acesta nu este căzut în domeniul public” 9 .
Aşadar, clauza de confidenţialitate este o stipulaţie contractuală recunoscută atât de
legislaţia europeană, cât şi de legislaţia română.
1.2. Conceptul de confidenţialitate

Doctrina a afirmat că această clauză este doar o „modalitate a obligaţiei mai generale
de a executa contractul cu bună-credinţă” 10 ori că „prezervarea secretului ţine de
natura contractului de franciză, chiar în lipsa unei stipulaţii în acest sens” 11 .
Considerăm judicioasă prima opinie. Caracterul secret al know-how-ului este cel în
jurul căruia se grefează întreaga construcţie a reţelei de franciză, iar acesta nu poate
exista decât în limitele discreţiei tuturor membrilor. Această discreţie se poate
analiza din prisma obligaţiei de a executa contractul cu bună-credinţă [art. 970 alin.
(1) C. civ., art. 1134 C. civ. francez], obligaţie care subsumează alte două obligaţii
care incumbă contractanţilor: obligaţia de loialitate şi obligaţia de cooperare 12 .
Obligaţia de loialitate este aceea care impune „abţinerea părţilor contractante de la
orice comportament dolosiv ori culpabil în executarea prestaţiilor” 13 , iar obligaţia de
cooperare a fost apreciată ca fiind conlucrarea părţilor în scopul atingerii obiectivelor
contractului 14 . În contractul de franciză, la fel ca în cazul altor contracte de
distribuţie, este esenţială cooperarea tuturor membrilor reţelei în scopul dezvoltării
acesteia, fiind contracte încheiate în interes comun 15 . Deci, din această prismă,
obligaţia de loialitate primeşte noi valenţe în cadrul contractului de franciză. Cu atât
mai mult deci, încălcarea obligaţiei de confidenţialitate va putea fi analizată ca o

încălcare a obligaţiei de loialitate în executarea contractului, obligaţie al cărei

creditor este francizorul, dar a cărei nesocotire va aduce atingere tuturor membrilor
reţelei, deci celorlalţi francizaţi care sunt terţi faţă de contractul de franciză încheiat
de către fiecare dintre francizaţi cu francizorul 16 .
În ceea ce priveşte cea de-a doua afirmaţie, respectiv aprecierea confidenţialităţii ca
fiind de natura contractului de franciză, considerăm că obligaţia de confidenţialitate
apare ca fiind de esenţa şi nu de natura francizei. Know-how-ul este pivotul în jurul
căruia se aglutinează francizaţii, uneori la scară mondială. În situaţia dezavuării
secretului şi intrării know-how-ului în domeniul public, însăşi raţiunea reţelei de a fi
nu mai subzistă. Unul dintre elementele contractului de franciză nemaiexistând,
contractul va trebui recalificat. Deci, este esenţială pentru existenţa contractului de
franciză existenţa know-how-ului, iar acesta trebuie să rămână secret. Clauza de
confidenţialitate va fi, prin urmare, de esenţa contractului. Chiar în lipsa stipulării
acesteia în contract, în stadiul actual al legislaţiei comunitare, dar şi al celei române,
existenţa acestei obligaţii va fi întotdeauna subînţeleasă. În practica redactării
contractelor de franciză s-a remarcat însă tendinţa de a se insera clauza de
confidenţialitate 17 .
Pornind în analiza acestei stipulaţii contractuale de la premisa că prin clauza de
confidenţialitate se protejează know-how-ul, putem afirma că întinderea acesteia sub
aspectul obiectului se rezumă la ansamblul informaţiilor care alcătuiesc know-how-ul.
S-a afirmat, în doctrină, că anumite informaţii sunt scoase din câmpul de aplicare al
clauzei de confidenţialitate, printre aces-tea aflându-se şi informaţiile având caracter
„generic” şi care sunt cunoscute de francizat dinaintea aderării sale la reţeaua de
franciză 18 . În realitate, această categorie de informaţii, care niciodată nu au fost
transmise francizatului deoarece acestea se aflau la cunoştinţa acestuia, nu fac parte
din ansamblul know-how-ului şi, drept urmare, nu vor face obiectul clauzei de
confidenţialitate.
O altă categorie de informaţii asupra cărora s-a ridicat întrebarea dacă se află sau nu
sub imperiul confidenţialităţii sunt cele care constituie dezvoltări aduse know-how-
ului de către francizaţi.
Într-o opinie, s-a apreciat că dacă îmbunătăţirile sunt detaşabile de know-how-ul
iniţial comunicat, acestea vor putea fi utilizate, ori înstrăinate 19 . S-a considerat deci,
că secretul nu poartă asupra acestor informaţii care alcătuiesc know-how-ul.
Într-o opinie contrară, s-a susţinut că îmbunătăţirile sunt indisociabil legate de know-
how-ul de bază aparţinând francizorului; drept urmare, confidenţialitatea trebuie să
privească întreg ansamblul 20 .
Opinăm în sensul abordării unitare a know-how-ului, ca ansamblu de informaţii aflat
în permanentă evoluţie, evoluţie la care îşi aduc contribuţia toţi membrii reţelei,
francizor şi francizaţi. Atât actele normative comunitare, cât şi legislaţia noastră
(care, de altfel, preia textual dispoziţiile europene) îl limitează pe francizat în uzul
propriilor îmbunătăţiri 21 , obligându-l a permite şi celorlalţi francizaţi utilizarea
acestora. Soluţia este logică, de vreme ce francizaţii sunt obligaţi a desfăşura o
activitate identică spre menţinerea identităţii reţelei. Oricare altă variantă ar avea
neajunsuri, fie blocarea pro-gresului tehnic, iar ca urmare, a celui economic, fie

desfăşurarea de către diverşi francizaţi a activităţii care face obiectul reţelei, astfel
cum aceştia au reuşit a o dezvolta, deci în mod neunitar.
Aşadar, know-how-ul, împreună cu îmbunătăţirile aduse acestuia de către membrii
reţelei, va trebui protejat prin nedivulgare, protecţia referindu-se la forma în care se
prezintă know-how-ul în momentul în care acesta este datorat, iar aici fiind incluse şi
îmbunătăţirile, astfel cum ele prind viaţă şi se integrează în conceptul de know-how.
Întinderea clauzei de confidenţialitate sub aspect temporal nu este limitată la
momentul încetării raporturilor contractuale, aceasta prelungindu-se şi ulterior, până
la momentul când acesta a căzut î n domeniul public, astfel precizând atât textele
comunitare, inclusiv Codul deontologic european, cât şi contractul-model de franciză
internaţională, dar şi legislaţia noastră.
Desigur că în toate situaţiile când francizatul este o persoană juridică, clauza de
confidenţialitate va cădea şi în sarcina prepuşilor francizatului. În acest sens,
contractul-model de franciză internaţională redactat de CCI stipulează expres ca şi
personalul francizatului să fie ţinut de aceeaşi obligaţie de confidenţialitate, situaţie
în care o clauză similară celei din contractul de franciză va trebui inserată în
contractul de muncă, dacă va fi cazul, ori de management, ori în orice alt contract
care va sta la baza desfăşurării activităţii francizabile prin intermediul unor alte
persoane. Jurisprudenţa franceză s-a şi pronunţat, încă anterior apariţiei
Regulamentului comunitar 4087/88, în sensul că, până la momentul intrării know-
how-ului în domeniul public, obligaţia de confidenţialitate incumbă francizatului,
inclusiv personalului acestuia 22 .
1.3. Sancţiunea încălcării confidenţialităţii

Întocmai oricărei alte stipulaţii contractuale, în cazul încălcării clauzei de
confidenţialitate din contractul de franciză se va putea antrena răspunderea
contractuală a francizatului, cu consecinţele ce decurg de aici.
În acest scop, inserarea unei clauze penale în contractul de franciză, în scopul
evaluării unui eventual prejudiciu produs prin încălcarea obligaţiei de
confidenţialitate, nu pare a fi soluţia cea mai potrivită, fiind dificil de cuantificat
valoarea unui asemenea prejudiciu, care poate fi determinat de numeroşi factori,
precum valoarea la care poate ajunge know-how-ul transmis, amploarea dezavuării
secretului, elemente necunoscute la momentul redactării contractului. Aşadar, odată
dezvăluit know-how-ul, proporţiile „dezastrului” nu pot fi controlate, motiv pentru
care evaluarea în avans a prejudiciului poate fi dezavantajoasă pentru francizor.
Nici în contractul-model de franciză internaţională redactat de CCI nu se regăseşte
clauza penală prin intermediul căreia să se cuantifice valoarea prejudiciului creat prin
divulgarea know-how-ului.
Chiar dacă, efect al antrenării răspunderii contractuale a francizatului, autorul
încălcării obligaţiei de confidenţialitate va putea fi obligat la plata de daune-
interese, ori se va activa clauza penală, „odată dezvăluită, informaţia confidenţială
este definitiv pierdută şi, în general, nu poate fi recuperată” 23 . Mai mult, pe tărâmul
probaţiunii, divulgarea secretului este dificil de dovedit, iar litigiile astfel generate s-
au dovedit a fi îndelungate şi extrem de costisitoare. Şi dificultăţi de natură

„psihologică” sunt luate în calcul, eventualul litigiu putând genera – în lanţ – atitudini
similare din partea unor parteneri contractuali până atunci loiali 24 . Acesta este
motivul pentru care s-a apreciat că inserarea clauzei de confidenţialitate are, în
principal, scopul de a evita abuzurile din partea partenerului contractual, fiind deci
un element de constrângere, mai mult decât un real mijloc eficace, odată ce
obligaţia a fost încălcată. Clauza de confidenţialitate are deci o funcţie disuasivă 25 .
Doctrina a afirmat şi că, expresie a atitudinii rezervate faţă de eficienţa clauzei de
confidenţialitate este tocmai formularea acesteia, care omite – în marea majoritate a
cazurilor – a indica explicit care este sancţiunea încălcării secretului 26 .
Eficienţa clauzei fiind deci limitată, s-a concluzionat, just, că o reală protecţie a
know-how-ului este asigurată doar de permanenta evoluţie a acestuia 27 . Opinăm că,
într-adevăr, în măsura în care know-how-ul evoluează în permanenţă, foştii francizaţi
care încalcă obligaţia post-contractuală de confidenţialitate nu pot transmite decât
informaţii pe care le-au cunoscut la un moment dat şi care pot fi desuete în raport cu
stadiul respectivei tehnologii ori tehnici de comercializare. Prejudiciul astfel produs
va fi minor, iar dacă informaţiile astfel furnizate sunt dintre cele căzute în domeniul
public, prejudiciul nici nu există.
1
E. Gastinel, La franchise commerciale et le droit communautaire des ententes, vol.
I, thèse, Lyon III, 1990, p. 68.
2
Know-how-ul, fiind o noţiune care desemnează un ansamblu coerent, nu poate fi
apreciat ca având valoare economică doar în considerarea elementului secret, chiar în
considerarea prevalenţei acestuia în faţa celorlalte caractere, respectiv cel de
substanţialitate şi acela de a fi identificat. Şi aceasta chiar dacă subsumate
caracterului de substanţialitate sunt aspectele de originalitate şi specificitate ale
know-how-ului şi care, evident, contribuie major la creşterea valorii know-how-ului.
În sensul că prezervarea caracterului secret al know-how-ului se realizează prin
intermediul clauzei de confidenţialitate, a se vedea F. Vidts, op. cit., p. 74; J.M.
Deleuze, op. cit., p. 75 şi urm.
3
Clauza de confidenţialitate poate avea ca obiect şi alte informaţii, precum cele de
natură financiară ori comercială. A se vedea F. Vidts, op. cit., p. 74. De asemenea,
clauza de confidenţialitate poate fi stipulată pentru perioada precontractuală, în
scopul de a proteja informaţiile transmise de către francizor candidatului francizat în
această etapă. În această situaţie însă, nu va fi vorba despre o clauză contractuală
care este menită a proteja know-how-ul, ci despre o obligaţie corelativă obligaţiei de
informare din faza precontractuală, şi care nu este specifică doar contractului de
franciză.
4
5
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 44 lit. c).
6
Codul deontologic european al francizei, art. 2.3.c.
7
C. Verbraeken, op. cit., p. 147-148.
8
Art. 4 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 52/1997.
9
nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare. Observăm că textul reia

dispoziţiile pct. 44 lit. c) al Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului

2790/99.
10
11
Ph. le Tourneau , op. cit., p. 207; Ph. le Tourneau, Le franchisage, JCP, éditions
N.I., 1985, p. 13, apud Ph. Bessis, op. cit., p. 82. Autorul a semnalat existenţa clauzei
de confidenţialitate considerând-o ca fiind de natura contractului încă anterior
apariţiei primului act normativ comunitar care impunea confidenţialitatea printre
obligaţiile francizatului.
12
L. Pop, op. cit., p. 62-63.
13
Ibidem.
14
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 181.
15
Ph. le Tourneau , Les contrats de franchisage, Ed. Litec, Paris, 2003, p. 97 şi urm.
Pentru o opinie contrară, a se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 49 şi urm.
16
În sensul că, în cazul contractelor de distribuţie, obligaţia de colaborare se
raportează nu doar între promotorul reţelei şi distribuitor, ci şi în raport cu ceilalţi
distribuitori, chiar dacă între aceştia nu există o legătură juridică, buna-credinţă
dobândind astfel valenţe extracontractuale, a se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 59 şi
urm. În acest context va rămâne de analizat în ce măsură distribuitorii din cadrul
aceleiaşi reţele intră în categoria terţilor.
17
Conform unui studiu al CREDA (Analyse des contrats de franchise), două din trei
contracte de franciză stipulează obligaţia de confidenţialitate. A se vedea CREDA
(sous la direction de Alain Sayag), Le contrat cadre, La distribution, vol. 2, Ed. Litec,
Paris, 1995, p. 234. În sensul că în majoritatea contractelor de franciză obligaţia de
confidenţialitate este detaliată, a se vedea şi J.-M. Leloup, op. cit., p. 226.
18
A se vedea H. Bensoussan, op. cit., p. 185.
19
H. Kenfacq , Franchise internationale, thèse, Toulouse I, 1996, p. 59, apud H.
Bensoussan, op. cit., p. 186
20
H. Bensoussan, op. cit., p. 186. Pentru o abordare similară, care împarte
îmbunătăţirile aduse know-how-ului în îmbunătăţiri detaşabile şi îmbunătăţiri care nu
sunt detaşabile de know-how, a se vedea E. Gastinel, op. cit., vol. I, p. 71 şi urm.
21
Pct. 44 lit. d) al Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99 şi pct.
39 lit. d) din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea
concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
22
Bordeaux, 7 iunie 1983, JCP 1983, II, 20087, cu notă de H. Seillan, apud D. Ferrier ,
op. cit., p. 293.
23
E. Gastinel, Les effets juridiques de la cessation des relations contractuelles,
Obligation de non-concurrence et de confidentialité, în La cessation des relations
contractuelles d’affaires Aix-en-Provence 1996, Presses Universitaires D’Aix-Marseille,
Faculté de Droit et de Science Politique, 1997, p. 209.
24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 211. Acelaşi autor apreciază că problema utilizării know-how-ului de
către cei cărora le-a fost dezvăluit rămâne a fi rezolvată, „terţul complice”
răspunzând delictual, iar în dreptul comerţului internaţional soluţia propusă de
regulile TRIPS – Acordul cu privire la protecţia drepturilor de proprietate intelectuală
(Trade Related Intellectual Property Rights ) a fost aceea a „interzicerii terţilor de a-

şi însuşi, divulga ori utiliza informaţii, fără a avea autorizaţia de a desfăşura aceste
activităţi” (art. 39). A se vedea E. Gastinel, op. cit., p. 209-210.
26
M. Fontaine, F. de Ly , Droit de contrats internationaux, Analyse et rédaction de
clauses, 2éme éd., co-édition FEC – Bruylant, Bruxelles, 2003, p. 324.
27
E. Gastinel, op. cit., p. 211; H. Bensoussan, op. cit., p. 187; Ph. le Tourneau, op.
cit., p. 286.
§2
Clauza de non- concurenţă
2.1. Noţiunea de non-concurenţă. Reglementare legală

Clauza de non-concurenţă este definită în doctrina juridică ca fiind clauza prin care
„îi este interzis unei persoane – debitorul obligaţiei de non-concurenţă – să exercite o
activitate economică în concurenţă cu cea desfăşurată de o altă persoană – creditorul
obligaţiei de non-concurenţă” 1 , ori clauza în temeiul căreia „debitorul obligaţiei se
obligă să înceteze activitatea sa şi i se interzice să desfăşoare, din nou, o anumită
activitate într-un anume sector geografic şi pentru o anume durată de timp” 2 .
Existenţa clauzei de non-con-curenţă în contractul de franciză a fost confirmată în
dreptul comunitar, întâi pe cale jurisprudenţială, iar apoi prin intermediul
regulamentelor care au reglementat, respectiv reglementează franciza.
Astfel, pronunţându-se în cazul reţelei Pronuptia, Curtea de Justiţie a apreciat că nu
se aduce atingere concurenţei între statele membre prin inserarea în contractul de
franciză a clauzelor care interzic francizatului, atât în timpul, cât şi după încetarea
contractului, a exercita o activitate identică ori similară celei desfăşurate de către
francizor. Clauza de non-concurenţă trebuia să fie indispensabilă protejării know-
how-ului pentru a justifica caracterul său restrictiv. Justificarea consta în faptul că
francizorul a permis unor comercianţi accesul la cunoştinţe pe care aceştia, altfel, le-
ar fi dobândit doar în urma unor eforturi îndelungate 3 .
Vechiul Regulament comunitar 4087/88, preluând opera jurisprudenţială anterioară,
prevedea interdicţia exercitării, direct ori indirect, de către francizat a unei activităţi
comerciale similare în teritoriul unde a desfăşurat activitatea care a făcut obiectul
contractului de franciză, pentru o perioadă rezonabilă care nu depăşea un an 4 .
Interdicţia se justifica, în termenii vechiului regulament, în măsura în care era
necesară pentru „protecţia drepturilor de proprietate industrială ori intelectuală ale
francizorului, ori pentru a menţine identitatea comună şi reputaţia reţelei de
franciză” 5 .
Ulterior, prin intrarea în vigoare a Regulamentului 2790/99 – care are un câmp de
aplicare mai larg decât anteriorul regulament care reglementa doar acordurile de
franciză –, obligaţia de non-concurenţă a fost definită ca „orice obligaţie directă sau
indirectă care interzice cumpărătorului să producă, să cumpere, să vândă sau să
revândă produse sau servicii care sunt în concurenţă cu produsele sau serviciile care
fac obiectul contractului” 6 . Obligaţia de non-concurenţă astfel definită este interzisă
în dreptul comunitar, putând fi exceptată doar dacă anumite condiţii sunt îndeplinite
7
.

În dreptul român, referiri la clauza de non-concurenţă fac mai multe acte normative.
Astfel, Ordonanţa de urgenţă nr. 52/1997 enunţă principiile care stau la baza
contractului de franciză, respectiv „(...) clauzele de non-concurenţă vor fi cuprinse în
contract, pentru protejarea know-how-ului” 8 . Acelaşi act normativ precizează că
„francizorul poate să impună obligaţii ferme fostului beneficiar, asigurând astfel
protejarea caracterului confidenţial al afacerii şi, în special, neutilizarea know-how-
ului de către o reţea concurentă ” 9 , dar şi că „francizorul poate să impună o clauză
de non-concurenţă şi de confidenţialitate, pentru a împiedica înstrăinarea know-how-
ului transmis pe durata contractului de exclusivitate” 10 .
Prin Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea
concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale, este definită în dreptul
român obligaţia de non-concurenţă ca fiind „orice obligaţie directă sau indirectă care
interzice cumpărătorului să producă, să cumpere, să vândă sau să revândă produse
sau servicii furnizate sau prestate de agenţi economici concurenţi, considerate
substituibile sau interschimbabile cu produsele sau serviciile care fac obiectul
înţelegerii” 11 . Definiţia obligaţiei de non-concurenţă din dreptul român este preluată
din dreptul comunitar, fiind similară celei din Regulamentul 2790/99 12 . Întocmai
prevederii din dreptul comunitar, clauza de non-concurenţă este validă doar în
anumite condiţii 13 .
Şi Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei
nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale
14
aduc importante precizări cu privire la clauzele de non-concurenţă în contractul de
franciză şi la forma acestora.
Codul deontologic european al francizei precizează obligaţia francizorului de a nu
divulga know-how-ul comunicat de către francizor, nici în timpul, nici după încetarea
contractului 15 , în acest scop contractul putând să prevadă o clauză de non-
concurenţă atât pe durata, cât şi după încetarea contractului, a cărei durată,
întindere şi obiect sunt astfel determinate încât să ţină cont de interesul reţelei 16 . În
cazul în care contractul prevede o exclusivitate, francizorul poate impune o clauză de
non-concurenţă în scopul de a împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe
durata contractului de exclusivitate 17 .
Contractul-model de franciză internaţională redactat de CCI prevede (art. 6) mai
multe obligaţii de a nu face ce incumbă francizatului, având ca obiectiv împiedicarea
acestuia de a concura cu reţeaua de franciză. Printre acestea se află interdicţia
impusă francizatului „de a dezvolta direct ori indirect, independent sau în calitate de
salariat, pe cont propriu sau în numele altei persoane, o activitate similară într-un
teritoriu unde l-ar concura pe un alt membru al reţelei, respectiv pe francizor” (art.
6.1.f), dar şi interdicţia „de a participa la capitalul unui agent economic concurent
care i-ar putea permite a influenţa activitatea economică a acestuia” (art. 6.1.g).
Aşadar, clauza de non-concurenţă în contractul de franciză este o stipulaţie
contractuală amplu reglementată atât de legislaţia comunitară, cât şi de legislaţia
română, care poate fi definită ca fiind acea clauză contractuală prin intermediul
căreia francizatul se obligă, atât pe durata executării contractului, cât şi pentru o
perioadă determinată după încetarea acestuia, să nu desfăşoare activităţi concurente
în teritoriul unde ar putea fi în concurenţă cu alţi membri ai reţelei 18 . Clauza de non-

concurenţă se întinde atât pe durata executării contractului, cât şi pe durata post-

contractuală.
Jurisprudenţa şi doctrina franceză au semnalat şi existenţa unei varietăţi a clauzei de
non-concurenţă, clauza de non-afiliere. Această stipulaţie contractuală permite
francizatului să continue a exercita acelaşi tip de activitate după expirarea
contractului, dar îi interzice afilierea la o reţea concurentă, ori crearea unei reţele
având acelaşi obiect de activitate 19 . Ceea ce i se interzice, aşadar, fostului francizat
prin clauza de non-afiliere este desfăşurarea unei activităţi concurente în cadrul unei
reţele care astfel va concura cu reţeaua de franciză pe care a părăsit-o. Deşi nu s-a
precizat în doctrină, jurisprudenţa franceză a semnalat că această varietate a clauzei
de non-concurenţă post-contractuală trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate ale clauzei de non-concurenţă. 20
2.2. Validitatea clauzei de non-concurenţă

Dreptul comunitar, aşa cum am arătat mai sus, validează clauzele de non-concurenţă
încheiate cu respectarea anumitor condiţii.
Regulamentul 2790/99, cât şi Liniile directoare 21 pentru aplicarea acestuia vin să
detalieze condiţiile care trebuie a fi îndeplinite de clauzele de non-concurenţă,
aducând înăspriri faţă de prevederile vechiului regulament.
Astfel, clauza de non-concurenţă care operează pe durata contractului de franciză şi
care, în termenii Regulamentului 4087/88, nu beneficia de o atenţie aparte, este
limitată temporal la o durată de maximum 5 ani de textul Regulamentului 2790/99 22 .
Aşa cum s-a afirmat în doctrină 23 , Liniile directoare pentru aplicarea regulamentului
sunt mai „îngăduitoare” în ceea ce priveşte condiţiile de validitate, nefiind prevăzute
limite temporale în care ar trebui să opereze obligaţia de non-concurenţă. Astfel, se
prevede doar că „francizatul este obligat să nu exercite – direct ori indirect – o
activitate comercială similară 24 ; de asemenea, că francizatul este obligat a nu
achiziţiona participaţii în cadrul unei societăţi concurente, care să-i permită a
influenţa politica economică a acestui competitor 25 . Tot textul Liniilor directoare
stipulează că „transferul know-how-ului substanţial justifică, cel mai frecvent,
obligaţia de non-concurenţă pe întreaga durată a acordului de furnizare, un exemplu
în acest sens fiind contractul de franciză” 26 .
Într-adevăr, textele enunţate mai sus nu aduc limitări în stipularea obligaţiei de non-
concurenţă. Considerăm însă această limitare este adusă de însuşi textul
regulamentului, nefiind necesară reiterarea dispoziţiilor acestuia şi în textul actului
care vine să-l completeze, respectiv să-l expliciteze, iar faptul că textul Liniilor
directoare nu aduce nicio precizare suplimentară în acest sens, nu modifică limita
temporală impusă prin Regulamentul 2790/99. În concluzie, conform legislaţiei
comunitare, orice obligaţie de non-concurenţă, pentru a nu cădea sub incidenţa art.
81 parag. 3 al Tratatului CE, trebuie a fi încheiată pe o durată de maximum cinci ani.
În ceea ce priveşte clauza de non-concurenţă post-contractuală , legislaţia comunitară
a evoluat în acelaşi sens, al înăspririi condiţiilor de validitate.
Astfel, prin soluţionarea cauzei care a consacrat franciza, pe cale jurisprudenţială în
dreptul comunitar, se considera valabilă doar interdicţia exercitării unei activităţi

identice ori similare celei desfăşurate de către francizor şi care opera pentru o
perioadă rezonabilă, ulterior încetării contractului, într-o zonă unde ar fi putut intra
în concurenţă cu un membru al reţelei 27 .
Ulterior, Regulamentul 4087/88 excepta clauza de non-concurenţă, în măsura în care
aceasta era necesară protecţiei drepturilor de proprietate industrială ori drepturilor
de proprietate intelectuală ale francizorului, ori pentru menţinerea identităţii
comune a reţelei 28 . Clauza de non-concurenţă, în termenii Regulamentului 4987/88,
se referea la desfăşurarea de către fostul francizat a unei activităţi similare, în
teritoriul unde a desfăşurat activitatea care făcea obiectul contractului de franciză şi
pentru o perioadă de timp rezonabilă, care să nu depăşească un an 29 .
Odată cu intrarea în vigoare a noului Regulament 2790/99 30 , condiţiile de
valabilitate ale clauzelor de non-concurenţă post-contractuale s-au modificat. Astfel,
dacă obligaţia de non-concurenţă priveşte produse sau servicii care sunt în concurenţă
cu produsele sau bunurile care fac obiectul contractului, este limitată la spaţiile şi
teritoriile unde cumpărătorul şi-a desfăşurat activitatea pe parcursul executării
contractului, este indispensabilă protecţiei know-how-ului transferat de către furnizor
cumpărătorului şi este limitată la un an de la data încetării contractului 31 , aceasta nu
va cădea sub incidenţa art. 81 parag. 3 al Tratatului CE.
Observăm că faţă de prima reglementare care se referea la „activităţi similare”,
asemenea interpretării date de Curtea de Justiţie în cazul Pronuptia, regulamentul
comunitar în vigoare restrânge obiectul clauzei de non-concurenţă, care trebuie să se
refere doar la „produsele şi serviciile aflate în concurenţă” 32 .
Limitarea din punct de vedere teritorial, în termenii Regulamentului 4087/88 era
„teritoriul unde şi-a desfăşurat activitatea fos-tul francizat”, fiind mai restrictivă
decât ceea ce apreciase anterior Curtea de Justiţie prin referirea la „zonă unde ar fi
putut intra în concurenţă”. În prezent, limitarea este mai strictă, clauza fiind valabilă
doar dacă restrânge activitatea fostului francizat la „spaţiul” unde şi-a desfăşurat
activitatea, „spaţiul” având sensul de „locaţie”, „imobil” 33 .
Limitarea din punct de vedere temporal nu a fost modificată prin Regulamentul
2790/99, perioada fiind tot de un an 34 , însă un alt criteriu s-a acutizat: dacă în
termenii Regulamentului 4087/88 stipularea clauzei trebuia să fie „necesară pentru
protecţia know-how-ului”, pentru a fi valabilă în prezent, clauza trebuie să fie
„indispensabilă protecţiei know-how-ului”.
Aşadar, din punct de vedere al legislaţiei comunitare, clauza de non-concurenţă post-
contractuală este supusă unei triple limitări: în ceea ce priveşte obiectul său, în
spaţiu şi în timp. De asemenea, clauza de non-concurenţă trebuie să fie indispensabilă
pentru protecţia know-how-ului comunicat.
În dreptul român, condiţiile de valabilitate ale clauzelor de non-concurenţă în
contractul de franciză sunt amplu reglementate. Astfel, chiar dacă O.G. nr. 52/1997
nu prevede condiţiile de valabilitate ale clauzei de non-concurenţă, acestea sunt
stabilite prin Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2)
din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale.

Întocmai Regulamentului comunitar 2790/99, pe care îl şi reiterează de altfel, actul

normativ român impune o limită de maximum 5 ani în cazul clauzei de non-concurenţă
care operează pe durata contractului de franciză 35 .
Prin textul Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea
înţelegerilor verticale, (întocmai Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului
2790/99) se aduc completări Regulamentului Consiliului Concurenţei privind aplicarea
art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale.
Fără a insista asupra acestor precizări datorită similitudinii lor cu prevederile
comunitare, subliniem faptul că, din prisma legislaţiei române a concurenţei, sunt
considerate necesare protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală ale
francizorului obligaţia impusă beneficiarului de a nu se angaja, direct sau indirect, în
nicio afacere similară 36 , obligaţia impusă beneficiarului de a nu achiziţiona
participaţii la capitalul agenţilor economici concurenţi, care i-ar conferi puterea de a
influenţa comportamentul economic al acestora 37 . De asemenea, în termenii
Instrucţiunilor, în general, transferul de know-how substanţial justifică obligaţia de
non-concurenţă pe toată perioada acordului de furnizare, un exemplu în acest sens
fiind franciza 38 .
Observăm că textele se referă doar la interdicţia desfăşurării unei activităţi similare,
respectiv participarea la activitatea comercială a unei entităţi concurente. Prin
interpretare per a contrario rezultă că francizatului nu-i este interzis de plano, pe
întreaga durată a executării contractului, desfăşurarea altor activităţi comerciale.
Acestea nu trebuie însă să vină în concurenţă cu activitatea care face obiectul
Clauza de non-concurenţă post-contractuală este limitată sub triplul aspect al
obiectului, al spaţiului, al timpului. Astfel, clauza care priveşte produse sau servicii
care sunt în concurenţă cu cele care fac obiectul înţelegerii, este limitată la spaţiile
în care cumpărătorul a operat pe parcursul înţelegerii, nu depăşeşte un an de la
expirarea înţelegerii şi este indispensabilă pentru protejarea know-how-ului
transferat de către furnizor cumpărătorului nu va face parte din categoria
înţelegerilor interzise de dreptul român al concurenţei 39 .
Aşadar, în dreptul român, clauza de non-concurenţă este reglementată întocmai celei
din dreptul comunitar, ca fiind, în anumiţi parametri, o excepţie de la aplicarea
dispoziţiilor referitoare la practicile anticoncurenţiale, condiţiile de valabilitate ale
clauzei de non-concurenţă fiind expres prevăzute, atât în ceea ce priveşte clauza de
non-concurenţă care operează pe durata contractului, cât şi în privinţa celei post-
contractuale.
În cu totul alţi termeni a fost tratată problema valabilităţii clauzei de non-concurenţă
în dreptul francez, unde contractul de franciză este un contract nenumit şi, în
consecinţă, fundamentul clauzei de non-concurenţă este dificil de justificat, clauza
reprezentând o restricţie a libertăţii comerţului 40 .
Doctrina franceză a căutat fundamentul clauzei de non-concurenţă pe tărâmul
obligaţiei de garanţie 41 , pentru ca, ulterior, aceasta să se orienteze spre ideea de

protecţie a interesului legitim al creditorului obligaţiei de non-concurenţă şi care

rezidă în protejarea clientelei al cărei proprietar este francizatul 42 .
Doctrina franceză a semnalat incoerenţe legate de legitimarea clauzei de non-
concurenţă pe tărâmul proprietăţii asupra clientelei 43 . Ca urmare a încetării
activităţii care a făcut obiectul contractului de franciză, francizatul este privat de
clientelă, dar, totodată, este privat şi de aşa-numita „indemnizare de clientelă”,
respectiv contrapartida renunţării sale la propria clientelă în favoarea francizorului.
Ulterior, s-a căutat a se disocia noţiunea de „interes legitim” de aceea a „protecţiei
dreptului asupra clientelei”, apreciindu-se că interesul legitim al creditorului
obligaţiei de non-concurenţă – care este francizorul – este acela de a-şi proteja
reţeaua, ca aceasta să nu fie concurată de către fostul francizat 44 . După apariţia
Regulamentului 4087/88, s-a apreciat, şi în considerarea dispoziţiilor acestuia, că
interesul este acela de a proteja know-how-ul, dar şi „identitatea comună şi reputaţia
reţelei” 45 , astfel că o parte a doctrinei franceze nu mai acordă în prezent importanţă
căutării unui fundament al clauzei de non-concurenţă 46 .
Jurisprudenţa şi doctrina franceză consideră clauza validă în condiţiile în care este
limitată în timp, în spaţiu şi în ceea ce priveşte obiectul ei 47 , precum şi dacă este
proporţională cu interesele francizorului 48 . În dreptul francez, limita temporală a
clauzei de non-concurenţă post-contractuale, de un an, prevăzută de Regulamentul
2790/99, nu este aplicabilă câtă vreme nu este afectat comerţul pe piaţa comună 49 .
Aşadar, dacă în dreptul francez, în lipsa unei reglementări legale, a trebuit căutat un
fundament al clauzei de non-concurenţă, pe marginea acestuia au fost grefate
condiţii de valabilitate care corespund celor din dreptul comunitar, deci şi celor din
dreptul român. Dacă însă în dreptul comunitar pentru a fi validă, clauza trebuie să fie
indispensabilă pentru protejarea intereselor francizorului, în dreptul francez se
recurge la criteriul proporţionalităţii care vine a pune bariere spaţiale şi temporale
care nu sunt stabilite nici în doctrină, nici de către jurisprudenţă şi care vor fi
apreciate de la caz la caz 50 .
În ceea ce priveşte clauza de non-afiliere, în spaţiul francez, aşa cum am arătat,
aceasta, dacă îndeplineşte condiţiile referitoare la tripla limitare (timp, spaţiu,
obiect), este validată de către instanţele franceze 51 . În dreptul român însă,
considerăm că este cel puţin discutabilă validitatea clauzei de non-afiliere. Aceasta
impune o condiţie suplimentară: neafilierea la o altă reţea. Pe de altă parte, această
clauză nu pare a preciza, cu necesitate, celelalte condiţii „clasice” de valabilitate.
Considerăm că, oricum, faţă de condiţiile impuse de legislaţia română în vigoare,
clauza de non-afiliere aducând un element nou, care vine a restricţiona libertatea
contractuală a fostului francizat, nu se încadrează în categoria clauzelor care sunt
exceptate de la aplicarea dispoziţiilor în materie de concurenţă.
2.3. Clauza de non-concurenţă, clauză necesară în contractul de franciză 52 ?

În dreptul comunitar şi în dreptul român, justificarea existenţei clauzei de non-
concurenţă rezidă în intenţia de a proteja know-how-ul care nu poate fi recuperat
ulterior transmiterii sale 53 . În baza acestui temei, francizorului îi este permis a insera
în contract clauze de non-concurenţă 54 .

Unul dintre principiile care trebuie respectate, conform legislaţiei române, de către
contractul de franciză este şi acela al inserării clauzelor de non-concurenţă pentru
protecţia know-how-ului 55 .
Codul deontologic european al francizei, precizează că „francizorul împiedică, atât pe
perioada contractuală, cât şi pentru cea post-contractuală, orice utilizare ori
transmisiune a know-how-ului, care ar putea prejudicia reţeaua de franciză, în special
către reţele concurente” 56 , dar şi că în contract va putea fi prevăzută o clauză de
non-concurenţă pe durata contractului ori post-contractual, a cărei durată, întindere
şi obiect să fie astfel stabilite, încât să ţină cont de interesele reţelei” 57 .
O parte a prevederilor enunţate mai sus susţin ferm necesitatea inserării clauzelor de
concurenţă în contractul de franciză pentru a se asigura protecţia know-how-ului, în
timp ce altele lasă francizorului opţiunea inserării acestora.
Se ridică aşadar întrebarea dacă aceste clauze sunt clauze necesare în contractul de
franciză? Neinserarea clauzei de non-concurenţă în contract va antrena nulitatea
acestuia? Clauzele de non-concurenţă ţin de esenţa ori de natura contractului de
franciză? Neinserarea lor în contract nu va presupune o obligaţie implicită de non-
concurenţă, cel puţin pe perioada contractuală, obligaţie al cărei debitor să fie
francizatul?
În ceea ce priveşte clauza de non-concurenţă privind perioada contractuală
considerăm că aceasta, aidoma clauzei de confidenţialitate, este întotdeauna
subînţeleasă în contractul de franciză. Protecţia know-how-ului, care este cheia de
boltă a întregii construcţii, ţine de esenţa contractului. Mai mult, prin nerespectarea
obligaţiei de non-concurenţă pe perioada contractuală, francizatul va produce un
prejudiciu reţelei din care face parte şi spre a cărei dezvoltare ar trebui să
conlucreze, în virtutea interesului comun care stă la baza contractului şi care animă
reţeaua de franciză 58 . Concurând reţeaua din interior, francizatul nu va încălca doar
obligaţia implicită de non-concurenţă, dar şi pe aceea a executării contractului cu
bună-credinţă.
Aşadar, în toate situaţiile în care un francizat nu va respecta obligaţia de non-
concurenţă, desfăşurând activităţi care intră în sfera activităţilor care fac obiectul
contractului de franciză în afara reţelei, se va antrena răspunderea contractuală a
acestuia 59 .
Cu totul diferită este însă situaţia clauzei de non-concurenţă post-contractuale.
Aceasta, reprezentând o limitare adusă libertăţii comerţului şi având potenţialul de a
restricţiona concurenţa pe piaţă (indiferent dacă referirea se face la piaţa comunitară
ori piaţa românească), trebuie să îndeplinească anumite condiţii de validitate. În lipsa
inserării unei stipulaţii în acest sens în contract, putem aprecia că, după încetarea
contractului, fostul francizat ar fi încă ţinut de o obligaţie de non-concurenţă? Iar
această obligaţie să fie limitată în ceea ce priveşte obiectul ei la produse ori servicii
care au făcut obiectul contractului, la spaţiile în care fostul beneficiar din contractul
de franciză şi-a desfăşurat activitatea care a făcut obiectul francizei, iar temporal la
perioada de un an? Obligaţia de non-concurenţă trebuie şi să aibă un caracter
indispensabil protecţiei know-how-ului transmis. Iar acest caracter se apreciază de la
caz la caz, ţinându-se cont de caracteristicile reţelei de franciză, de cât de important
este know-how-ul transmis 60 . Dacă am putea admite existenţa unei obli-gaţii de non-

concurenţă post-contractuale care să aibă durata de un an, să privească produsele ori

serviciile contractuale şi să fie limitată la spaţiile unde şi-a desfăşurat activitatea
debitorul obligaţiei, în măsura în care această obligaţie mai are o limită care trebuie
apreciată în funcţie de elemente care variază de la o reţea la alta, nu se poate
admite existenţa unei obligaţii implicite de non-concurenţă post-contractuală. Regula
o constituie libertatea comerţului, libertatea contractuală, iar obligaţia de non-
concurenţă – fiind una de abstenţiune – este excepţia de la această regulă. Iar
excepţia trebuie a fi expres stipulată, nu subînţelesă. Raţiunea obligaţiei de non-
concurenţă, care este protejarea know-how-ului, justifică, într-adevăr, datorită
importanţei pe care o are acesta în cadrul relaţiilor care există între membrii reţelei,
existenţa unei obligaţii de non-concurenţă post-contractuale. Însă, din cauza
regimului acestei clauze şi a limitelor imperativ impuse de lege, obligaţia de non-
concurenţă post-contractuală nu poate fi una implicită, ea trebuie stipulată în
contract.
În lumina consideraţiilor de mai sus, apare mai facil de distins: în timp ce clauza de
non-concurenţă care operează pe timpul executării contractului apare a fi de esenţa
acestuia, clauza de non-concurenţă post-contractuală este, mai degrabă de natura
acestuia. O eventuală omisiune a redactării clauzei nu va antrena însă nulitatea
contractului de franciză 61 . Contractul de franciză astfel încheiat îşi va produce
efectele specifice. La finele contractului, fostul beneficiar va fi ţinut doar de
obligaţia de confidenţialitate, care va asigura protecţia know-how-ului.
Desigur însă că nimic nu va împiedica sancţionarea fostului beneficiar pe tărâm
delictual dacă, ulterior încetării contractului, acesta acţionează împotriva intereselor
reţelei de franciză.
2.4. Autonomia clauzei de non-concurenţă

Numeroase argumente pledează în favoarea autonomiei clauzei de non-concurenţă
post-contractuală: aceasta supravieţuieşte contractului de franciză, efectele sale
debutând la momentul încetării relaţiilor contractuale 62 , cauza clauzei este
protejarea know-how-ului transmis beneficiarului în cadrul contractului de franciză,
fiind deci diferită de aceea a contractului însuşi.
Mai mult, aşa cum s-a afirmat, clauza de non-concurenţă nu este indispensabilă
realizării obiectului contractului de franciză 63 .
De asemenea, aşa cum am arătat, clauza de non-concurenţă post-contractuală este o
clauză de natura, iar nu de esenţa contractului de franciză. Pentru unele contracte de
franciză, datorită specificului lor (precum franciza de distribuţie) clauza nu are un
caracter indispensabil, drept urmare nu va fi inserată.
Autonomia clauzei pare a fi evidentă în lumina acestor argumente. În cazul în care o
clauză de non-concurenţă post-contractuală este inserată în contractul de franciză, o
eventuală invalidare a acesteia nu trebuie să atragă nulitatea întregului contract.
Probleme au fost însă ridicate de executarea obligaţiei de non-concurenţă post-
contractuale. Astfel, în situaţia când creditorul obli-gaţiei intră în faliment, dar
datorită modalităţii de desfăşurare a procedurii acesta nu dispare, drepturile sale
fiind, eventual, cedate, va mai fi ţinut debitorul de executarea obligaţiei sale? 64 Dar

în situaţia, mai delicată, a rezilierii ori anulării contractului de franciză din culpa
francizorului? 65
Opinăm că, în aceste situaţii, în virtutea autonomiei clauzei, obligaţia de non-
concurenţă va subzista pe durata maximă, legal admisă, deoarece, aparte de conduita
creditorului obligaţiei, know-how-ul trebuie protejat, iar sancţionarea atitudinii
culpabile a acestuia din urmă se va face în temeiul contractului de franciză însuşi, iar
nu prin „ridicarea” protecţiei stabilită în mod valabil de către părţi prin inserarea
clauzei de non-concurenţă post-contractuale.
2.5. Sancţionarea încălcării obligaţiei de non-concurenţă

Încălcarea obligaţiei de non-concurenţă care operează pentru durata contractului va
antrena răspunderea contractuală a debitorului, cu consecinţele pe care le atrage
nerespectarea dispoziţiilor contractuale. Desfăşurarea unei activităţi similare celei
care face obiectul contractului de franciză, inclusiv prin achiziţionarea de participaţii
în cadrul unor concurenţi, poate fi cu uşurinţă probată în instanţă.
În ceea ce priveşte sancţionarea nerespectării obligaţiei post-contractuale de non-
concurenţă situaţia este diferită. Astfel, în situaţia în care creditorul obligaţiei invocă
încălcarea acesteia, fostul franci-zat se va apăra încercând a pune în discuţie însăşi
valabilitatea clauzei. Dacă limita temporală, cea spaţială şi cea referitoare la obiectul
obligaţiei sunt facil de verificat în cadrul unui proces, caracterul indispensabil pentru
protecţia know-how-ului, pe care trebuie să-l aibă clauza de non-concurenţă, este
dificil de verificat de către judecător. Acesta, de altfel, nu este un specialist în
domeniul comerţului, ori a producţiei care face obiectul francizei 66 . În atare situaţie,
chiar dacă instanţa este deseori chemată a aprecia dacă know-how-ul este
substanţial, secret şi identificat, este chiar mai dificil a se stabili dacă este
indispensabilă clauza de non-concurenţă pentru protecţia know-how-ului 67 .
Desigur că, atunci când i se va solicita instanţei obligarea fostului francizat la plata de
daune-interese, prejudiciul suferit de către francizor prin încălcarea obligaţiei de „a
nu face” va trebui probat în faţa instanţei de judecată 68 .
Din cauza dificultăţilor de ordin probatoriu şi a complexităţii unor asemenea cauze
care conduc la necesitatea de a se recurge la serviciile unor experţi, este de evitat a
se ajunge litigii, inclusiv din cauza riscului de a fi dezvăluit know-how-ul, al cărui
secret francizorul are interesul să-l păstreze 69 . Este adevărat, se poate evita
dezvăluirea know-how-ului prin recurgerea la arbitraj, însă există şi posibilitatea
nevalabilităţii clauzei compromisorii. Mai mult, debitorul obligaţiei de non-concurenţă
poate face demersuri pentru a împiedica judecarea litigiului de către instanţa
arbitrală, cunoscând reţinerile pe care le are francizorul în a dezvălui secretul
afacerii sale.
Aşadar, în cazul încălcării obligaţiei de non-concurenţă post-contractuale, numeroase
neajunsuri va avea creditorul obligaţiei în situaţia în care va recurge la judecată 70 .
Pentru acest motiv, va avea tot interesul în a introduce în contract şi o clauză penală
prin care să estimeze cuantumul unui eventual prejudiciu creat prin încălcarea
obligaţiei 71 .

Contractul-model de franciză internaţională redactat de CCI prevede posibilitatea

introducerii unei clauze penale care să cuantifice suma datorată de către francizat
francizorului în cazul în care cel dintâi nu şi-a respectat obligaţia de non-concurenţă
(art. 6.3). S-a afirmat că, pe bună dreptate, clauza penală este introdusă cu titlu de
opţiune, aceasta ridicând probleme delicate: introducerea sa în contract poate
înspăimânta viitorului francizat, pe de altă parte însă, neintroducerea sa în contract
va crea riscul ca francizorul să întâmpine numeroase dificultăţi în dovedirea
prejudiciului suferit 72 .
Argumentele pledează atât pentru introducerea clauzei penale, cât şi pentru
renunţarea la stipularea acesteia. Dacă avem în vedere scopul clauzei de non-
concurenţă post-contractuale, care este acela de a fi protejat elementul cheie al
contractului de franciză, adică know-how-ul, opţiunea pare a fi evidentă. Inserarea
clauzei penale va avea cu siguranţă un caracter disuasiv pentru fostul francizat, ceea
ce va asigura protecţia know-how-ului. Dacă, totuşi, acesta din urmă va acţiona în
scopul deturnării know-how-ului, francizorul, pe de o parte, nu va fi supus unor
importante costuri impuse de necesitatea dovedirii prejudiciului, iar, pe de altă
parte, nu va risca dezvăluirea know-how-ului cu ocazia judecăţii. Păstrarea
echilibrului între interesele francizorului (şi implicit ale reţelei de franciză din care
fac parte şi alţi francizaţi) şi cele ale fostului francizat s-a realizat prin impunerea
unor limite în ceea ce priveşte obligaţia de non-concurenţă post-contractuală.
Renunţarea la „asezonarea” clauzei de non-concurenţă post-contractuală cu o clauză
penală va prejudicia francizorul, fără însă a aduce niciun beneficiu francizatului.
Drept urmare, considerăm că prin renunţarea la redactarea acesteia se va crea un
dezechilibru în favoarea fostului francizat.
Activitatea reţelei de franciză are la bază utilizarea, întocmai, de către toţi membrii
reţelei, a know -how-ului francizorului.
Know-how-ul este elementul pivot , liantul reţelei. În lipsa unui know -how
competitiv, având caracterele impuse atât de legislaţia comunitară, cât şi de
legislaţia română (secret, substanţial, identificat) şi transmis într -o formulă
optimizată membrilor reţelei, astfel încât aceştia să poată reproduce activitatea
care face obiectul francizei, iar într-un final, succesul pe care francizorul l-a avut în
afaceri, contractul de franciză, reţeaua însăşi îşi pierde raţiunea de a fi.
Datorită evoluţiei tehnologiei, pentru a se menţine competitiv , know-how-ul trebuie
să evolueze în permanenţă. În acest scop, apare obligaţia francizorului de a -l informa
pe francizat şi asupra inovaţiilor cu privire la know -how. Informaţiile care fac know -
how-ul să evolueze, îmbunătăţirile aduse acestuia, trebuie comunicate şi de către
francizat francizorului.
Datorită poziţiei esenţiale pe care know -how-ul o are în cadrul contractului de
franciză, clauzele care-l protejează au, la rândul lor, o importanţă covârşitoare.
Atât clauza de confidenţialitate, cât şi acee a de non-concurenţă au ca scop
protejarea secretului know-how-ului. Spre deosebire de clauza de confidenţialitate,
clauza de non-concurenţă, operând inclusiv ulterior încetării relaţiilor contractuale,
şi deci limitând libertatea francizaţilor ori a foştilor francizaţi de a desfăşura
activităţi economice, este strict reglementată în dreptul comunitar şi în dreptul
român.

1
Y. Serra, Les fondements et le régime de l’obligation de non-concurrence, în RTD
com. nr. 1/1998, p. 7.
2
E. Gastinel, op. cit., p. 198.
3
Afacerea Pronuptia.
4
Art. 3.1.c din Regulamentul 4087/88.
5
Art. 3.1 din Regulamentul 4087/88.
6
Art. 1.b din Regulamentul 2790/99. Definiţia dată de textul comunitar este parţial
reprodusă, aceasta având şi o a doua parte: „ (...) orice obligaţie directă ori indirectă
care impune cumpărătorului să achiziţioneze de la furnizor sau de la un alt furnizor
desemnat de către acesta mai mult de 80% dintre achiziţiile sale anuale constând în
produse ori în servicii contractuale, ori în produse ori servicii substituibile, pe piaţa
relevantă, calculate pe baza valorii achiziţiilor făcute în cursul anului precedent”.
Această a doua parte a definiţiei este, de fapt, o clauză care reglementează
aprovizionarea, urmând a fi tratată separat de clauza de non-concurenţă.
7
Prevăzute atât de art. 5.a, art. 5.b din Regulamentul 2790/99, cât şi de textul
Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99.
8
Art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997.
9
Art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 52/1997.
10
Art. 10 din O.G. nr. 52/1997.
11
Art. 2 lit. b) din Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin.
(2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale.
12
Întocmai situaţiei din dreptul comunitar, definiţia obligaţiei de non-concurenţă este
mai extinsă, astfel: „obligaţie directă sau indirectă care impune cumpărătorului să
achiziţioneze de la furnizor sau de la un alt agent economic desemnat de către
furnizor mai mult de 80% din achiziţiile sale totale – însumând atât produse sau
servicii prevăzute în contract, cât şi produse şi servicii interschimbabile sau
substituibile prezente în contract” [art. 2 lit. b), parte finală din Regulamentul
Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr.
21/1996, în cazul înţelegerilor verticale].
13
Prevăzute de art. 6 lit. a) şi b) din Regulamentul Consiliului Concurenţei privind
aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor
verticale cu completările date de textul Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei din 14
aprilie 2004 privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu
modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale.
14
Acest act normativ preia textul Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului
2790/99.
15
Art. 2.3.c din Codul deontologic european al francizei.
16
Anexa 9 din Codul deontologic european al francizei.
17
Art. 3.4.e din Codul deontologic european al francizei.
18
F. Bortolotti, Franchise et droit de la concurrence, în Le contrat de franchise,
Séminaire organisé à Liège 2000, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 38. Observãm cã în
contractul de franciză clauza de non-concurenţă îl are creditor pe francizor, debitor
fiind francizatul, ori fostul francizat. Jurisprudenţa franceză s-a confruntat şi cu
situaţia inversă, un fost francizat acţionându-l în justiţie pe francizorul care, după
rezilierea contractului, s-a instalat în proximitatea spaţiului unde a continuat să-şi

desfăşoare activitatea, în nume propriu, fostul beneficiar. Cu această ocazie, instanţa

a stabilit că, în lipsa unei obligaţii de non-concurenţă expres stipulată în favoarea
francizatului, francizorul este liber să exploateze marca aşa cum doreşte, inclusiv prin
desfăşurarea activităţii în proximitatea unui fost francizat: C.A. Paris, 21 aprilie 2000,
D. 1265. Instanţa nu a exclus, aşadar, posibilitatea existenţei unei asemenea clauze
de non-concurenţă. Este discutabil dacă o asemenea clauză şi-ar găsi justificare, chiar
şi în dreptul francez, unde contractul de franciză este un contract nenumit.
19
C.A. Douai, 15 octombrie 2001, în RJDA 7/2002, p. 631 şi urm., D. 2004, p. 53-54;
Cass. com., 22 februarie 2000, în RJDA 2000, nr. 650, apud D. Baschet, op. cit., p.
421; H. Besnsoussan, op. cit., p. 193; Ph. le Tourneau, op. cit., p. 285. În sensul că o
asemenea clauză reprezintă o limitare a libertăţii comerţului, nefiind necesară
protecţiei know-how-ului: C.A. Paris, 30 iunie 2002, D. 2000, p. 379.
20
C.A. Paris, 30 iunie 2002, D. 2000, p. 379. Instanţa a considerat că o asemenea
clauză reprezintă o limitare a libertăţii comerţului, nefiind necesară protecţiei know-
how-ului, neîndeplinind deci, una dintre condiţiile de valabilitate ale clauzei de non-
concurenţă
21
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99.
22
Art. 5.a. prevede că nu sunt exceptate de la aplicarea art. 81 parag. 3 „orice
obligaţii directe ori indirecte de non-concurenţă a cărei durată este nedeterminată
ori depăşeşte cinci ani; o obligaţie de non-concurenţă ce poate fi reînnoită tacit este
considerată ca fiind încheiată pe o durată nedeterminată (...)”.
23
24
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 44 lit. a).
25
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 44 lit. b). Acest
text se regăsea şi în vechiul Regulament 4087/88, art. 3.1.d.
26
27
Afacerea Pronuptia.
28
29
Art. 3.1.d din Regulamentul 4087/88.
30
Regulamentul 2790/99 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, fiind aplicabil
începând cu data de 1 iunie 2000 în ceea ce priveşte acordurile de franciză (art. 12).
Regulamentul 2790/99 va expira la data de 31 mai 2010.
31
Art. 5.b din Regulamentul 2790/99.
32
S-a apreciat, în doctrină, că o interdicţie extinsă şi asupra altor produse ori servicii
decât cele care sunt în concurenţă cu produsele ori serviciile contractuale nefiind
menţionată de art. 4 şi art. 5 din Regulamentul 2790/99 va putea, eventual, beneficia
de o exceptare pe categorie. A se vedea F. Bortolotti, op. cit., p. 44.
33
Aşa cum s-a apreciat în doctrina de specialitate, interpretând literal textul
regulamentului s-ar ajunge ca o eventuală activitate a fostului francizat, desfăşurată
într-un imobil situat pe aceeaşi stradă, vizavi de imobilul unde şi-a desfăşurat
activitatea în calitate de francizat, să nu aibă caracter anticoncurenţial. A se vedea
J.-M. Leloup, op. cit., p. 347-348.
34
Prin Regulamentul 4087/88 s-a consacrat limitarea de un an, după ce, pe cale
jurisprudenţială clauza trebuia, sub aspect temporal, să se limiteze doar la o perioadă
care să fie justificabilă ulterior. A se vedea afacerea Pronuptia.

35
Art. 6 lit. a) din Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin.
(2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale prevede că nu
este exceptată de la aplicarea art. 5 din Legea nr. 21/1996, fiind deci interzisă „orice
obligaţie directă sau indirectă de non-concurenţă, a cărei durată este nedeterminată
sau depăşeşte cinci ani; o obligaţie de non-concurenţă care poate fi reînnoită tacit
după o perioadă de cinci ani va fi considerată ca fiind asumată pentru o perioadă
nedeterminată (...)”.
36
verticale, pct. 39, lit. a). Textul este similar cu cel al pct. 44 lit. a) din Liniile
37
verticale, pct. 39, lit. b). Textul este similar cu cel al pct. 44 lit. b) din Liniile
38
verticale, pct. 90. Textul este similar cu cel al pct. 157 din Liniile directoare pentru
aplicarea Regulamentului 2790/99.
39
(2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale.
40
O lege din 2/17 martie 1791 privind libertatea comerţului şi industriei nu permitea
inserarea în contracte a clauzelor de non-concurenţă. Jurisprudenţa franceză, abia la
începutul secolului al XX-lea, a schimbat această orientare apreciind că „libertatea de
a face comerţ ori de a desfăşura activităţi în industrie nu pot fi restrânse prin
intermediul unor convenţii decât dacă acestea nu impun o interdicţie generală şi
absolută, respectiv nelimitate nici temporal, nici spaţial”; a se vedea Cass. civ., 2
iulie 1990, D. 1901, Jur., p. 294, apud H. Bensoussan, La „clientèle au franchisé”,
facteur d’illégitimité de la clause de non-rétablissement, D. 2001, p. 2498.
41
Pentru dezvoltări, a se vedea Y. Serra, op. cit., p. 7 şi urm.; E. Gastinel, op. cit., p.
197 şi urm.
42
A se vedea Y. Serra, op. cit., p. 13; L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 306 şi urm. În
jurisprudenţa franceză s-a conturat o evoluţie, într-un început francizatul nefiind
considerat a fi titularul clientelei (C.A. Paris, 6 februarie 1996, D. 1997, p. 57; TGI
Paris, 30 octombrie 1998, Gaz. Pal. 1999, 1, Somm. p. 139, cu notă de J.-D. Barbier ,
apud A.-L. Monéger-Dupuis, Relations entre la clause d’enseigne, la franchise et le
bail commercial, D. 2000, p. 399), pentru ca ulterior clientela să fie considerată a fi
proprietatea francizatului. A se vedea C.A. Paris, 4 octombrie 2000, Le franchisé este
propriétaire de son fonds de commerce, Comm., cu notă de H. Kenfack, D. 2001, p.
1719; C.A. Paris, 3 iulie 2002, Lettre de la distribution, 9/2002, apud M.-P. Dumont-
Lefrand , Bail commercial et droit de la distribution, în RTD com. nr. 3/2003, p. 46.
Curtea de Casaţie franceză a confirmat această orientare apreciind că dacă, la nivel
naţional, clientela este ataşată notorietăţii mărcii francizorului, la nivel local
clientela nu există decât prin mijloacele francizatului care a acţionat pe riscul său:
Cass. 3e civ., 27 martie 2002, D. 2002, A.J., cu notă de E. Chevrier , p. 1487-1488.

43
D. Ferrier , La rupture du contrat de franchisage, JCP, éd. C.I., 1977, II, 12441,
apud L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 306; D. Ferrier , Droit de la distribution, 2éme éd.,
Ed. Litec, Paris, 2000, p. 298-299. În sensul că există o contradicţie fundamentală în
dreptul francez care consideră, pe de-o parte, clientela ca aparţinându-i francizatului
şi nu francizorului (fiind deci ataşată de persoana francizatului şi nu de marcă), astfel
nejustificându-se o indemnizare pentru pierderea clientelei, iar, pe de altă parte,
validând clauzele prin care fostului francizat îi este interzis, după expirarea
contractului, a continua activitatea care a făcut obiectul contractului de franciză,
ceea ce va conduce la pierderea clientelei, a se vedea Ph. le Tourneau, Le
franchisage, JCP 1980, éd. C.I., II, 13362, apud L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 306.
Acelaşi autor indică faptul că orientarea jurisprudenţei franceze, dată de Curtea de
Casaţie (Cass. soc., 10 iulie 2002) este aceea a anulării clauzelor de non-concurenţă
care nu conţin o contrapartidă financiară cu pierderea clientelei; a se vedea Ph. le
Tourneau, Les contrats de franchisage, Ed. Litec, Paris, 2002, p. 289. Un alt autor
propune aplicarea în dreptul francez a soluţiei din dreptul german, respectiv aceea a
acordării unei compensaţii financiare francizatului, chiar în lipsa unei stipulaţii
contractuale în acest sens, prin aplicarea, prin analogie a dispoziţiilor legale în
materia contractului de agent; a se vedea Fr.-X. Licari, op. cit., p. 618.
44
A se vedea J.-J. Burst, op. cit., p. 23, apud L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 307-308.
Autorul apreciază s-a produs o confuzie între noţiunea de „interes comun” şi aceea de
„clientelă comună”, când „interesul comun” ar trebui să fie reţeaua însăşi.
45
Ibidem, p. 309-310. În acelaşi sens, a se vedea C. Jamin, Clause de non-concurrence
et contrat de franchise, D. 2003, p. 2881. Autorul consideră că, pe de-o parte,
francizorul nu ar trebui să fie preocupat de o posibilă utilizare a know-how-ului de
către fostul francizat, deoarece acesta poate fi eficient utilizat doar în cadrul reţelei,
în organizarea internă a acesteia, iar, pe de altă parte, identitatea comună şi
reputaţia reţelei nu au de suferit în urma plecării unui singur francizat. Clauza de
non-concurenţă capătă, din această prismă, funcţia disuasivă a clauzei penale.
46
J.-M. Leloup, op. cit., p. 346; Ph. le Tourneau , op. cit., p. 285 şi urm.
47
Ibidem; L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 309-310; Cons. conc., 18 iunie 1997; Cons.
conc., 24 iunie 1997, D. 1998, p. 223; Cass. com., 22 februarie 2000, în RJDA nr.
6/2000, p. 518. Jurisprudenţa franceză a evoluat şi în ceea ce priveşte caracterul
alternativ ori cumulativ pe care-l au condiţiile de valabilitate ale clauzei de non-
concurenţă, în prezent fiind acceptat că limitarea operează cumulativ (ulterior, Cass.
soc., 10 iunie 2002, D. 2002, p. 3229) conform Cass. com., 4 iunie 2002, D. 2003, p.
902, după ce aceeaşi instanţă afirmase anterior că „nu este necesar pentru
valabilitatea clauzei să fie limitată şi în spaţiu şi în timp” (Cass. com., 30 octombrie
1989, Bull. civ., IV, nr. 260, p. 174, apud L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 304).
48
Jurisprudenţa franceză consideră proporţională clauza de non-concurenţă atunci
când aceasta menţine echilibrul între interesul legitim al francizorului şi libertatea
economică a francizatului: C.A. Douai, 15 octombrie 2001, în RJDA nr. 7/2002, p. 631
şi urm., D. 2004, p. 53-54; Cass. com., 12 martie 2002, D. 2003, p. 903. Într-o speţă s-
a decis că, ţinându-se cont de natura activităţii creditorului obligaţiei de non-
concurenţă şi de scopul urmărit de către acesta, stabilirea unei limite teritoriale care
acoperea şi oraşele învecinate, nu doar un perimetru din centrul oraşului unde-şi
desfăşurase activitatea debitorul obligaţiei de non-concurenţă, va antrena nulitatea

clauzei care este disproporţionată în raport cu finalitatea prevăzută: Cass. com., 17

decembrie 2002, D. 2004, p. 1156. O clauză de non-concurenţă post-contractuală
considerată a respecta principiul proporţionalităţii, alături de limita spaţială şi cea
temporală, a stipulat şi că, deoarece activitatea care făcea obiectul francizei era
vânzarea de tarte, în cazul în care fostul francizat va continua activitatea în domeniul
alimentaţiei, acesta va putea comercializa tarte doar ca desert, fără însă a păstra
elementele care ar putea produce confuziune cu tartele comercializate în temeiul
contractului şi, în special, fără a avea glazură caramelizată. A se vedea H.
Bensoussan, Le droit de la franchise, 2éme éd., Ed. Apogée, Rennes, 1993, p. 194.
49
Cass. Com., 3 decembrie 2003, Contrats, conc., consom., D. 2004, nr. 23, cu notă
de Malaurie-Vignal ; Petites Affiches, 27 iunie 2005, p. 7, în R.D.C. 2004, p. 659, cu
notă de Bergé în RJDA 2004, nr. 372, apud D. 2006, A.J., cu notă de E. Chevrier , p.
499; Cass. Com., 17 ianuarie 2006, D. 2006, p. 499. Într-o altă decizie, o instanţă
franceză a redus durata clauzei de non-concurenţă la un an, în considerarea
regulamentului comunitar: C.A. Paris, 26 iunie 1997, D. 1997, p. 1986, apud H.
Bensoussan, op. cit., p. 192. Soluţia surprinde, pe de-o parte, prin opţiunea instanţei
de a aplica, prin analogie, reglementarea comunitară, iar, pe de altă parte, prin calea
urmată: readaptarea contractului.
50
S-a considerat a fi validă o clauză de non-concurenţă cu o durată de trei ani, a cărei
limită teritorială era o unitate administrativ-teritorială (departamentul) şi avea ca
obiect comercializarea lentilelor de contact: Paris 5o B, 29 februarie 1996, apud J.-M.
Leloup, op. cit., p. 348. O altă decizie a validat o clauză de non-concurenţă care era
stipulată pentru o durată de trei ani: Cass. com., 6 aprilie 1999, apud J.-M. Leloup,
op. cit., p. 348.
51
S-a afirmat că această clauză este „legală deoarece vizează să restrângă şi nu să
interzică celui care se obligă exerciţiul fostei activităţi”; a se vedea V. Méyer, B.
Soussen, Contractul de franciză prevede o clauză de neafiliere
(www.observatoiredelafranchise.ro). Aceiaşi autori propun următorul model de clauză
de non-afiliere: „francizatul se angajează în mod expres să nu se afilieze, să nu adere
sau să nu participe în orice mod la o reţea concurentă francizorului sau să nu creeze
el însuşi una şi, în termeni mai generali, să se afilieze cu un grup, organism sau o
întreprindere direct concurentă francizorului. Această interdicţie va fi în vigoare
pentru un an şi pentru teritoriul exclusiv acordat francizatului”. Din modalitatea de
redactare nu rezultă dacă este vorba de perioada post-contractuală, cum ar rezulta
din impunerea termenului de un an şi indicarea teritoriului unde fostul francizat nu
poate opera, ori dacă se referă şi la perioada contractuală, caz în care condiţiile
impuse (timp şi spaţiu) nu corespund.
52
Clauzele necesare au fost definite ca „stipulaţii contractuale care au caracter
esenţial pentru calificarea raportului obligaţional ca realitate juridică, pentru
definirea naturii juridice a contractului şi a conţinutului său economic”. Clauzele
necesare sunt atât acelea în a căror absenţă contractul nu va fi valabil încheiat, dar şi
acele clauze prin care se configurează reglementarea economică creată prin contract
şi se precizează mijloacele juridice pentru protejarea acestei realităţi. A se vedea
M.N. Costin, op. cit., p. 215-216.
53
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 116.5, pct. 157;


verticale, pct. 57, lit. e), pct. 90.
54
O.G. nr. 52/1997 prevede că „francizorul poate să impună obligaţii ferme fostului
beneficiar asigurând (...) în special neutilizarea know-how-ului de către o reţea
concurentă” [art. 8 alin. (2)] şi că „francizorul poate să impună o clauză de non-
concurenţă şi de confidenţialitate pentru a împiedica înstrăinarea know-how-ului
transmis pe durata contractului de exclusivitate” (art. 10).
55
Art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997, precizează: „clauzele de non-concurenţă vor fi
cuprinse în contract pentru protejarea know-how-ului”.
56
Codul deontologic european al francizei, Anexa 3.
57
Codul deontologic european al francizei, Anexa 9.
58
În sensul că existenţa unei clauze de exclusivitate atrage, automat, existenţa unei
obligaţii implicite de non-concurenţă pentru toată perioada contractuală, la al cărei
temei stă interesul comun al părţilor, a se vedea Y. Picod , L’obligation de non-
concurrence de plein droit et les contrats n’emportant pas transfert de la clientèle,
JCP E 1994, I, 349, apud Ph. le Tourneau, op. cit., p. 255.
59
În sensul că obligaţia de non-concurenţă pe durata contractului, datorită naturii
contractului, este întotdeauna subînţeleasă în contractul de franciză, a se vedea Ph.
le Tourneau, op. cit., p. 103. Autorul revine asupra unei opinii anterior exprimate şi
conform căreia obligaţia tacită de non-concurenţă era subînţeleasă în contract doar
atunci când acesta cuprindea şi o clauză de exclusivitate. Acelaşi autor critică, pentru
formalismul excesiv, o soluţie prin care instanţa a considerat că nu a fost încălcată o
asemenea obligaţie de non-concurenţă în situaţia în care un concesionar, creând o
altă persoană juridică, a desfăşurat activităţi care aveau ca obiect produsele care
făceau obiectul contractului de concesiune: Cass. com., 15 decembrie 1992, Bull. civ.
IV, nr. 409, în RTD com. 1993, p. 565, cu notă de B. Bouloc.
60
Textul pct. 123 lit. a) al Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei privind aplicarea art.
5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în
cazul înţelegerilor verticale, care este identic celui din Liniile directoare pentru
aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 200.1, precizează că „restricţionările
verticale sunt cu atât mai uşor exceptabile cu cât transferul de know-how este mai
important”.
61
În cazul francizei de distribuţie, importanţa clauzei de non-concurenţă post-
contractuală este mult redusă datorită preponderenţei pe care o au produsele
comercializate prin intermediul reţelei în faţa metodei de comercializare. Drept
urmare, în cazul acestui tip de reţele, clauza de non-concurenţă nu va fi
indispensabilă pentru protecţia know-how-ului transmis, nejustificându-se inserarea ei
în contract.
62
S-a apreciat că durata pentru care operează clauza de non-concurenţă trebuie să se
socotească de la momentul în care efectiv încetează activitatea care a făcut obiectul
contractului de franciză, iar nu acela al încetării relaţiilor contractuale. A se vedea
63
C. Jamin, op. cit., D. 2003, p. 2880. Autorul precizează că şi cauza clauzei de non-
concurenţă diferă de aceea a contractului de franciză, ea constând în avantajele pe
care francizatul le-a avut ca urmare a încheierii contractului de franciză. În acelaşi
sens, al aprecierii clauzei de non-concurenţă drept o contrapartidă pentru tot ceea ce

i-a fost transmis francizatului pe durata contractului de franciză, a se vedea J.-M.

Leloup, op. cit., p. 346. În sensul autonomiei clauzei, a se vedea V. Méyer , Contractul
de franciză prevede o clauză de non-concurenţă (www.observatoiredelafranchise.ro),
autoarea precizând că „în caz de nerespectare a acestor criterii (de validitate a
clauzei – s.n.), clauza şi doar clauza va fi anulată (...), dar contractul va rămâne
valabil”. Pentru o opinie contrară, a se vedea E. Mihai, Dreptul concurenţei, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 231. Autoarea afirmă că nulitatea clauzei poate atrage, în
funcţie de ponderea ei, chiar nulitatea întregului contract.
64
A se vedea M. Fontaine, F. de Ly , op. cit., p. 324.
65
Comentând o hotărâre a Curţii de Casaţie franceze prin care aceasta a decis în
sensul de a nu obliga debitorul obligaţiei de non-concurenţă la executare în situaţia în
care contractul a fost reziliat din culpa creditorului acestei obligaţii (Cass. civ., 6
martie 1996, bull. civ. I, nr. 118, p. 84), un autor se întreba dacă este moral ca
partea din a cărei culpă a fost reziliat contractul să poată interzice partenerului
contractual să-şi exercite ulterior activitatea? Ţinând mai cu seamă cont că din
punctul de vedere al legislaţiei comunitare clauzele de non-afiliere sunt
anticoncurenţiale în măsura în care ele îndepărtează un comerciant de pe piaţă, fără
ca acestuia să i se reproşeze un comportament parazitar. A se vedea C. Jamin, Les
apports au droit des contrats-cadre, în Les arrêts d’Assemblée plénière relatifs au
prix, un an après, în RTD com. ianuarie-martie, 1997, p. 34.
66
H. Bensoussan, La „clientèle au franchisé”, facteur d’illégitimité de la clause de
non-rétablissement, D. 2001, p. 2500.
67
Ibidem. S-a apreciat că în cazul clauzei de non-concurenţă post-contractuale
trebuie cunoscute în amănunt detalii ale know-how-ului pentru a se face o apreciere
asupra caracterului indispensabil al acesteia.
68
Cass. 1re civ., 26 februarie 2002, Simonneau: Petites affiches, 18 noiembrie 2002, cu
notă de Ph. Stoffel-Munck, 2e esp., apud Ph. le Tourneau, op. cit., p. 285; Trib. com.
Montpellier, 30 noiembrie 1993, nr. R.G. 91 011 515, apud H. Bensoussan, Le droit de
la franchise, 2éme éd., Ed. Apogée, Rennes, 1993, p. 197. Autorul apreciază că din
cauza complexităţii analizei stabilirii valorii prejudiciului, instanţa poate recurge la
serviciile unui expert.
69
A se vedea H. Bensoussan, La „clientèle au franchisé”, facteur d’illégitimité de la
clause de non-rétablissement, D. 2001, p. 2501. Autorul semnalează pericolul care
rezidă din redactarea raportului de expertiză, care va fi public şi va dezavua
elemente cheie ale know-how-ului.
70
Plecând de la aceste neajunsuri s-a afirmat caracterul „inadaptat” al clauzei de
non-concurenţă post-contractuale, motiv pentru care se sugerează a nu fi introduse
clauze de non-concurenţă în contractul de franciză. A se vedea D. Baschet, op. cit.,
p. 421-421.
71
În sensul utilităţii introducerii clauzei penale, a se vedea M. Fontaine, F. de Ly , op.
cit., p. 658.
72
C. Verbraeken, op. cit., p. 149.
Capitolul IV
Clauza de exclusivita te teritorială

§1 - Conceptul de exclusivitate teritorială

§2 - Validitatea clauzei de exclusivitate teritorială
§3 - „E-franciza”
§4 - Răspunderea pentru încălcarea exclusivităţii teritoriale
§1
Conceptul de exclusivitate teritorială
Exclusivitatea teritorială prevăzută în contractul de franciză constituie o stipulaţie

contractuală complexă care impune în sarcina francizorului obligaţia de a nu
desfăşura activitatea comercială care face obiectul contractului de franciză într-o
zonă anterior determinată 1 .
Exclusivitatea teritorială apare în contextul în care francizaţii, distribuitorii în cadrul
contractului de franciză, îşi desfăşoară activitatea într-o piaţă unde, adeseori, oferta
este superioară cererii. În aceste condiţii, de acerbă concurenţă, în care francizatul
se află în competiţie directă cu distribuitorii reţelelor concurente (şi nu numai), nu
este oportună pătrunderea francizorului sau a unui alt francizat în teritoriul unde îşi
desfăşoară activitatea un alt distribuitor al aceleiaşi reţele 2 . În lipsa unei stipulaţii
contractuale care să-l protejeze pe francizat de membrii reţelei din care el însuşi
face parte, acesta va fi concurat şi „din interior”, trebuind, totodată, să facă faţă
competiţiei care există pe piaţă.
Clauza de exclusivitate teritorială prezintă astfel un interes ridicat pentru francizat.
Aflat la adăpostul exclusivităţii teritoriale, el va putea să-şi organizeze activitatea
fără a fi preocupat de posibila intruziune a altui francizat, ori a francizorului însuşi 3 .
Pe de altă parte, elementul cel mai atractiv pentru un aspirant la integrarea în
reţeaua de franciză este notorietatea mărcii francizorului, aceea care garantează
realizarea unui profit corespunzător. Notorietatea mărcii francizorului este aptă să
atragă o clientelă semnificativă încă din debutul desfăşurării activităţii pentru
proaspătul francizat 4 . În situaţia în care în favoarea francizatului este stipulată şi o
clauză de exclusivitate teritorială, aceasta va delimita clientela pentru respectiva
zonă de exclusivitate, conferind o dată mai mult siguranţă reuşitei comerciale a
francizatului. Deci, ceea ce se realizează prin stipularea unei asemenea clauze este
protejarea clientelei, deja fidelă mărcii, dintr-o anumită zonă teritorială. Această
protecţie funcţionează în interesul unui francizat faţă de ceilalţi francizaţi, dar şi faţă
de promotorul reţelei.
Aşadar, exclusivitatea teritorială a fost considerată ca fiind corolarul investiţiilor pe
care le-a făcut francizatul pentru a adera la reţea, beneficiul pe care-l primeşte în
schimbul 5 acestora.
Cu toate că din punctul de vedere al francizatului, interesul pentru existenţa acestui
tip de exclusivitate – cea teritorială – este evident, s-a discutat problema oportunităţii
stipulării acestei clauze. S-a afirmat, în acest sens, că absenţa unei asemenea clauze
îi poate motiva pe francizaţi să fie mai dinamici şi drept urmare mai performanţi 6 ,
consecinţa acestui comportament răsfrângându-se pozitiv asupra reţelei.

Este incontestabil că bunăstarea reţelei implică şi bunăstarea membrilor săi, însă

„dinamicitate şi performanţă” se poate obţine prin concentrarea eforturilor
membrilor reţelei, şi nu prin acţiunea separată a acestora. Colaborarea dintre
participanţii la reţea este esenţială, aceasta dă reţelei raţiunea de a fi 7 . Or, în
situaţia în care francizaţii se concurează între ei, colaborarea este mai greu de
realizat. Convergenţa de interese (cea care stă la baza colaborării) din cadrul reţelei
se caracterizează prin „dorinţa părţilor contractante de a asigura un echilibru între
interesul comun al tuturor membrilor reţelei priviţi în ansamblul lor şi interesul
particular al fiecăruia dintre aceştia” 8 . Deci, un deziderat al membrilor reţelei de
distribuţie este acela al asigurării armoniei, omogenităţii acesteia.
Funcţia pe care o îndeplineşte clauza de exclusivitate este tocmai aceea de a asigura
omogenitatea reţelei 9 .
Prin stipularea clauzei de exclusivitate teritorială în contractul de franciză nu se
realizează doar o limitare a libertăţii francizatului, ci se asigură o exploatare optimă
a reţelei în ansamblul ei 10 .
Clauza de exclusivitate teritorială poate fi astfel privită ca o reflexie a colaborării
distribuitorilor integraţi în reţea 11 .
Din prisma celor arătate mai sus, respectiv a interesului pe care-l are francizatul în
stipularea unei clauze de exclusivitate teritorială, precum şi a funcţiei pe care clauza
o are în armonizarea reţelei de franciză, această stipulaţie contractuală a fost
apreciată ca fiind aproape necesară 12 .
Chiar dacă considerăm utilă integrarea clauzei în contractul de franciză, iar
majoritatea contractelor de acest tip stipulează exclusivitatea teritorială 13 (75%
dintre contractele de franciză de servicii încheiate în Franţa), aceasta nu este de
esenţa francizei 14 . Drept urmare, contractul de franciză va fi valabil, chiar dacă nu
sunt stipulate clauze cu privire la o eventuală exclusivitate teritorială 15 .
Aşadar, în ceea ce priveşte contractul de franciză, exclusivitatea are doar un caracter
supletiv 16 , aceasta fiind poziţia adoptată unanim atât de jurisprudenţa, cât şi de
doctrina franceză 17 .
În situaţia în care exclusivitatea teritorială a fost stipulată în contractul de franciză
(în lipsa caracterului esenţial, această clauză putând fi cel mult o clauză opţională 18
), se ridică problema delimitării ariei exclusivităţii, precum şi a formelor pe care
exclusivitatea le îmbracă.
1.1. Aria exclusivităţii
O.G. nr. 52/1997 precizează că „francizorul se obligă să furnizeze beneficiarului
(francizatul – s.n.) informaţii despre (....) aria exclusivităţii 19 .
Aşadar, cei doi contractanţi sunt liberi să stabilească un teritoriu mai extins sau mai
restrâns, ca, de exemplu, strada unde îşi desfăşoară francizatul activitatea, cartierul
20
, oraşul, judeţul, chiar ţara unde se află francizatul, ori chiar un teritoriu
cuprinzând mai multe ţări 21 , această din urmă situaţie fiind adecvată francizei
principale 22 . Desigur că opţiunea va fi dictată, de la caz la caz, de raţiuni care ţin de
natura activităţii francizei, de capacităţile de dezvoltare a activităţii ce face obiectul
francizei în zona respectivă, de aptitudinile francizatului 23 .

Odată stabilită însă aria teritorială unde francizatul va urma să-şi desfăşoare
activitatea, francizorul trebuie a furniza informaţii detaliate despre aceasta.
1.2. Formele exclusivităţii

Doctrina franceză a identificat formele în care poate fi redactată clauza de
exclusivitate teritorială, şi anume: exclusivitatea de franciză, exclusivitatea de
franciză şi de furnitură, exclusivitatea de firmă 24 .
Exclusivitatea de franciză constituie stipulaţia contractuală prin intermediul căreia
francizorul se obligă să nu încheie alte contracte de franciză în vederea deschiderii
altor magazine-francizate în zona de exclusivitate 25 .
Această clauză nu-l împiedică însă pe francizor să distribuie, prin intermediul unor
alţi comercianţi, dar care nu sunt francizaţi, ori chiar el însuşi, produsele pe care le
comercializează reţeaua.
Deşi francizatul va rămâne, în această formă a exclusivităţii, singurul francizat în aria
vizată, stipulaţia nu-l avantajează, redu-cându-i mult din clientelă. Pentru o mai bună
protecţie teritorială a francizatului, va fi necesară stipularea clauzei în ce-a de-a
doua sa formă.
Prin instituirea exclusivităţii de franciză şi de furnitură francizorul se obligă atât să
nu încheie contracte de franciză cu alţi distribuitori în zona de exclusivitate, cât şi să
nu livreze produsele care sunt comercializate de către reţea decât francizatului 26 .
În această formulare, clauza de exclusivitate teritorială protejează mai bine
interesele francizatului 27 , însă şi pe cele ale reţelei, care îşi va păstra astfel
omogenitatea, vânzarea produselor în stabilimentele francizaţilor în aceleaşi condiţii
creând pentru consumatori o imagine unitară a reţelei 28 .
Alături de aceste două forme, a mai fost identificată şi aşa-numita exclusivitate de
firmă prin care francizorul se obligă să nu încheie contracte de franciză pentru zona
respectivă, dar nici să permită ca firma să fie arborată pe magazinul unei sucursale
ori filiale a francizorului 29 . Deci, această formă de exclusivitate conferă francizatului
certitudinea că niciun alt magazin nu va purta firma francizei, în schimb fiind permisă
aprovizionarea altor distribuitori, nefrancizaţi, şi care acţionează în aria teritorială
vizată.
1
A se vedea E. Gastinel, op. cit., vol. II, p. 138.
2
H. Bensoussan, Le droit de la franchise, 2éme éd., Ed. Apogée, 1993, p. 204.
3
Ph. le Tourneau, op. cit., p 47.
4
Ibidem, p. 125.
5
H. Bensoussan, op. cit., p. 204.
6
O. Gast, L’arrêt Copy 2000, Petites Affiches, 14 mai 1993, p. 17, apud L. Amiel-
Cosme, op. cit., p. 29.
7
C.M. Costin, op. cit., p. 49.
8
Ibidem, p. 57. Pentru detalii asupra noţiunii de „convergenţă de interese”, a se
vedea C.M. Costin, op. cit., p. 49-57.
9

10
Bourgoigne , Le contrat de franchise, Journal de Tribunaux, Bruxelles, 12 ianuarie
1974, apud L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 272.
11
L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 272.
12
H. Bensoussan, op. cit., p. 204. Acelaşi autor, într-un studiu ulterior, apreciază că
stipularea clauzei de exclusivitate este amăgitoare, francizaţii fiind cei care solicită
inserarea ei în contract; a se vedea H. Bensoussan, Franchise: l’exclusivité territoriale
vidée de sa substance, D. 2000, Chron., p. 269.
13
14
Elementele esenţiale ale francizei sunt: existenţa mărcii notorii a francizorului;
existenţa unui know-how substanţial, secret, particularizat; asistenţa permanentă
acordată francizatului în vederea reiterării reuşitei comerciale. J.-M. Leloup, op. cit.,
p. 63; D. Ferrier , op. cit., p. 284 şi urm.; H. Bensoussan, Le droit de la franchise, 2éme
éd., Ed. Apogée, Rennes, 1993, p. 16-17. Jurisprudenţa franceză a tranşat la rândul ei
problema: Cass. com., 16 ianuarie 1990, Somm. comm., D. 1990, p. 369. Şi textul
O.G. nr. 52/1997 precizează că „în cazul în care francizorul propune semnarea unui
contract de exclusivitate (...)” (art. 9). Rezultă că nici din punctul de vedere al legii
române exclusivitatea teritorială nu ţine de esenţa contractului de franciză.
15
Ph. le Tourneau, op. cit., p. 194. Contractul-model de franciză internaţională
redactat de CCI, prevede, în aceiaşi termeni, posibilitatea stipulării exclusivităţii
teritoriale (art. 5).
16
L. Amiel-Cosme, op. cit., p. 27.
17
H. Bensoussan, op. cit., p. 204; Ph. le Tourneau, op. cit., p. 3, 194, 254; J.-M.
Leloup, op. cit., p. 68-69; Cass. com., 16 ianuarie 1990, Somm. comm., cu notă de D.
Ferrier , D. 1990, p. 369.
18
A se vedea M.N. Costin, S. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 118. Acest tip de clauze,
nefiind indispensabile pentru configurarea raportului juridic, au menirea de a-i
proteja pe contractanţi împotriva riscurilor contractuale.
19
Art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997.
20
Această formulă de desemnare a zonei a fost considerată prea generală; a se vedea
J.-M. Leloup, op. cit., p. 69. Autorul citează o soluţie a Tribunalului comercial din
Lyon, din 30 mai 1978 care a stabilit că, deşi între magazinul francizorului şi cel al
francizatului este o distanţă de doar 1500 m, cele două clădiri sunt situate în cartiere
diferite, nefiind astfel încălcată exclusivitatea. Considerăm că, într-adevăr, astfel
scopul clauzei nu va fi atins, delimitarea cartierelor făcându-se de la o stradă la alta.
De aceea şi interpretarea instanţei este discutabilă: este adevărat că strada,
situându-se, din punct de vedere administrativ în alt cartier, va respecta aria
delimitată prin contractul de franciză, dar situarea magazinului, în alt cartier, dar în
proximitatea celuilalt ridică problema executării cu bună-credinţă a contractului de
franciză.
21
22
Franciza principală sau master franchise este utilizată în situaţia în care francizorul
doreşte implementarea unei reţele într-o altă ţară. Fiindu-i dificil să realizeze singur
această operaţiune, francizorul poate desemna un francizat principal, care va fi cel
care va selecţiona francizaţii care vor fi afiliaţi la reţea.

23
În cazul francizei de servicii, în 45% dintre cazuri aria exclusivităţii este
reprezentată de oraşul unde francizatul îşi desfăşoară activitatea; a se vedea Ph. le
Tourneau, op. cit., p. 255.
24
H. Bensoussan, op. cit., p. 205-206; J.-M. Leloup , op. cit., p. 70-71. Ultimul autor
preferă însă să denumească cea de-a doua formă doar exclusivité de fourniture.
25
26
Ibidem, nr. 776.
27
Jurisprudenţa franceză, la rândul său, s-a declarat favorabilă stipulării clauzei în
această formă; a se vedea Cass. com., 3 decembrie 1991, apud H. Bensoussan, op.
cit., p. 207.
28
29
A se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 71; D. Baschet, op. cit., nr. 775.
§2
Validitatea clauzei de exclusivitate teritorială
Clauzele de exclusivitate teritorială, prin natura lor, sunt susceptibile să aducă

atingeri concurenţei, în sensul art. 81 parag. 1 al Tratatului CE, realizând o
repartizare a pieţelor între francizor şi francizat.
În dreptul comunitar, afacerea Pronuptia a ridicat pentru prima dată problema
clauzei de exclusivitate teritorială în contractul de franciză.
Curtea de Justiţie a apreciat ca fiind restrictivă de concurenţă în sensul art. 81 parag.
1 al Tratatului CE (art. 85 în numerotarea precedentă) stipulaţia contractuală prin
care, pe de-o parte, francizorul acordă francizatului exclusivitate teritorială,
obligându-se să nu încheie alte contracte de franciză, dar nici să nu comercializeze el
însuşi produsele, iar, pe de altă parte, francizatul se obligă să nu comercializeze
bunurile care fac obiectul contractului de franciză decât în magazinul prevăzut,
neexistând posibilitatea deschiderii unui nou magazin în aceeaşi arie unde îşi
desfăşoară activitatea ca francizat.
Curtea de Justiţie a stabilit că juxtapunerea celor două clauze duce la repartizarea
pieţei între francizor şi francizaţi, ori între francizaţi şi este susceptibilă să afecteze
comerţul între statele membre.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a subliniat importanţa protejării teritoriale a
francizatului întrebându-se: „care francizat, după ce realizează investiţii
considerabile, acceptă să deschidă un magazin fără a aspira la o anumită protecţie
împotriva concurenţei pe care i-o face francizorul sau ceilalţi francizaţi?”
Comisia a adoptat, subsecvent acestei hotărâri, exceptări individuale în cazurile Yves
Rocher , Computerland , Charles Jourdan, Service Master , legitimând astfel
posibilitatea inserării clauzelor de exclusivitate teritorială în contractele de franciză.
Ulterior, Regulamentul 4087/88 a permis stipularea unei clauze de exclusivitate
teritorială în favoarea francizatului, francizorul renunţând astfel:
– să exploateze el însuşi conceptul francizei în zona concedată;
– să furnizeze produsele care fac obiectul francizei utilizatorilor finali ori unor
comercianţi care să le revândă;

– să încheie contracte de franciză cu alţi distribuitori decât francizatul 1 .

Conform Regulamentului comunitar 4087/88, excepţia viza şi franciza principală 2 .
Aşadar, Regulamentul 4087/88 prevedea obligaţia francizatului de a nu exploata
franciza decât în locurile stabilite prin contract, obligându-l totodată pe francizat „să
nu caute clienţi în afara terito-riului prevăzut în contract, în scopul comercializării
produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului de franciză 3 ”. Prin aceste
dispoziţii se delimitează zona de acţiune a francizatului principal, care mai este
denumit şi subfrancizor 4 . Acesta are, asemenea francizorului – promotor al reţelei –,
sarcina de a implementa reţeaua de franciză în zona în care îşi desfăşoară activitatea,
în acest scop încheind contracte de franciză cu francizaţii, întocmai cum ar face
iniţiatorul reţelei. Deoarece majoritatea contractelor de acest fel se încheie atunci
când zona în care acţionează subfrancizorul este îndepărtată de aria teritorială unde
reţeaua este deja dezvoltată, subfrancizorul are obligaţia de a adapta know-how-ul şi
de a controla modul în care francizaţii îl utilizează 5 .
Dispoziţia Regulamentului 4087/88 proteja deci reţeaua de franciză şi în situaţia în
care aceasta se dezvoltă prin intermediul subfrancizorilor. Obligaţia francizatului
principal (subfrancizorul) de a nu încheia contracte de franciză cu terţi situaţi în afara
teritoriului stipulat în contract 6 împiedica dezvoltarea haotică a reţelei, permiţând,
totodată, francizorului să supravegheze şi să coordoneze extinderea acesteia.
Regulamentul 4087/88 excludea însă protecţia teritorială absolută, deoarece nu se
aplica contractelor care stipulau obligaţia francizatului de a nu distribui în interiorul
pieţei comune produsele sau serviciile care fac obiectul contractului unor consumatori
finali, în funcţie de locul unde aceştia domiciliază. Drept urmare, francizaţii puteau,
conform regulamentului, distribui produsele (care făceau obiectul contractului de
franciză) unor clienţi din afara ariei de exclusivitate în situaţia în care acest lucru le
era solicitat 7 , piaţa nefiind închisă ermetic pentru zona de exclusivitate.
Ulterior, prin Regulamentul 2790/99 8 , precum şi prin interme-diul Liniilor directoare
pentru aplicarea acestuia, se autorizează, în principiu, validitatea clauzei de
exclusivitate teritorială.
Însă, aşa cum s-a apreciat în doctrină 9 , Regulamentul 2790/99 limitează mult
exclusivitatea teritorială: francizatul este liber, în principiu, să-şi vândă produsele sau
să presteze serviciile sale în teritoriul sau către clientela pe care o doreşte, fiind
interzisă clauza de exclusivitate teritorială care conduce la închiderea pieţei 10 .
Liniile directoare precizează unele dintre modalităţile prin care se poate realiza
partajarea şi închiderea pieţei, clasificându-le în metode directe şi metode indirecte
11
.
Metodele directe care duc la împărţirea pieţei sunt: obligaţia impusă distribuitorului
(francizatului) de a nu vinde produsele sale sau de a nu presta serviciile sale decât
anumitor categorii de clienţi sau unor clienţi aflaţi în anumite arii teritoriale
determinante; instituirea obligaţiei francizatului de a transfera altor distribuitori,
membri ai reţelei sale, comenzile făcute de clienţii aflaţi în aria de exclusivitate.
Metodele indirecte, destinate a descuraja distribuitorul să vândă clienţilor situaţi în
anumite arii teritoriale, consistă în refuzul ori diminuarea livrărilor către francizaţi,
diminuarea volumului livrărilor, limitarea volumului livrărilor faţă de cererea

exprimată în respectiva arie, reducerea bonusurilor ori a discounturilor, ameninţări

referitoare la rezilierea contractului ori reducerea profitului, refuzul de a asigura
service-ul produselor la scară comunitară. Practicile sunt mai susceptibile de a fi
restrictive atunci când sunt asociate cu introducerea de către francizor a unui sistem
de supraveghere a destinaţiei produselor prin utilizarea de etichete sau de serii
diferenţiate 12 .
Liniile directoare fac, tot în ceea ce priveşte exclusivitatea teritorială, distincţie între
vânzările active şi vânzările pasive desfăşurate în aria de exclusivitate 13 .
Astfel, vânzările active presupun prospectarea clienţilor din aria de exclusivitate a
unui alt distribuitor prin diferite metode (vizite, postere publicitare, anunţuri
publicitare prin intermediul mass-mediei, deschiderea unui magazin în teritoriul
francizatului).
Vânzările pasive se realizează prin deservirea clienţilor din aria de exclusivitate a
altuia, însă doar la cererea acestora din urmă. Printre metodele prin care se poate
realiza vânzarea „pasivă” a bunurilor către utilizatorii finali este şi vânzarea prin
internet, dar şi publicitatea generală ori alte metode de promovare prin intermediul
mass-mediei, dar care constituie metode rezonabile de abordare a clienţilor din afara
respectivelor teritorii.
Aşadar, textul Liniilor directoare, completând şi accentuând spiritul Regulamentului
2790/99, vine să atace, o dată mai mult, forţa clauzei de exclusivitate teritorială.
Permiţând francizorului explorarea teritoriului concedat francizatului, i se încalcă
acestuia din urmă exclusivitatea teritorială.
Pe de altă parte însă, distincţia reţinută de către textul comunitar a fost considerată
ca fiind vagă 14 .
Prin vânzări pasive, aşa cum am arătat, se înţelege, în sensul Liniilor directoare,
faptul de a răspunde cererilor clienţilor situaţi în aria de exclusivitate a unui alt
distribuitor. Însă, tot vânzare pasivă este considerată şi „orice formă de publicitate
sau acţiune de promovare a produselor care fac obiectul contractului între furnizor şi
distribuitori care este realizată prin intermediul mass-media ori prin intermediul
internetului şi care ajunge la clienţii stabiliţi în teritoriul exclusiv al altui distribuitor
(...)” 15 .
Care este, deci, diferenţa între cele două metode de prospectare ale clientelei:
anunţurile publicitare făcute prin intermediul mass-mediei şi a posterelor publicitare
(care constituie forme ale vânzării active) şi publicitatea în general ori acţiunea de
promovare a produselor, care sunt susceptibile să ajungă la clienţii din aria de
exclusivitate?
Chiar dacă publicitatea şi acţiunile de promovare care se circumscriu sferei vânzărilor
pasive vizează doar clienţii distribuitorului care o iniţiază, posibilitatea ca şi clienţii
altui distribuitor să le perceapă poate echivala cu o atragere, în mod activ, a
clientelei.
Aşa cum s-a apreciat însă în mod tradiţional, demersurile iniţiate în vederea captării
unei clientele din afara teritoriului propriu de exclusivitate sunt considerate vânzări
active 16 .

Distincţia reţinută de Liniile directoare contrazice poziţia clasică cu privire la ceea ce

este vânzarea activă. Chiar dacă publicitatea şi acţiunile de promovare care se
circumscriu sferei vânzărilor pasive nu-i vizează în primul rând pe clienţii altor
distribuitori, posibilitatea ca aceştia (clienţii) să perceapă mesajul publicitar ca
fiindu-le adresat, echivalează cu o atragere, în mod activ, a clientelei.
Intruziunile unui distribuitor în zona de exclusivitate a altui distribuitor, membru al
aceleiaşi reţele, atrage consecinţe şi în ceea ce priveşte relaţiile între promotorul
reţelei (francizorul) şi distribuitori (francizaţii) 17 .
Astfel, francizorul se poate obliga să nu încalce în vreun fel aria de exclusivitate a
francizatului, nici chiar prin exercitarea unor acţiuni ce se circumscriu vânzărilor
pasive. Desigur însă că francizorul nu va putea garanta francizatului că niciun alt
membru al reţelei nu va iniţia şi desfăşura demersuri în sensul celor permise de
Regulamentul 2790/99 cu explicitările aduse prin intermediul Liniilor directoare.
În măsura în care comportamentul francizaţilor scapă de sub controlul promotorului
reţelei, rolul acestuia, de „garant” al reţelei, este diminuat, cel puţin sub aspectul
obligaţiei „de a-l proteja pe fiecare distribuitor împotriva faptelor prin care ceilalţi
distribuitori ar putea obstrucţiona comerţul exercitat de el.” 18
În dreptul român, situaţia se prezintă identic celei comunitare, dispoziţiile
Regulamentului Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea
concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale 19 fiind similare celor ale
Regulamentului 2790/99, iar textul Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei privind
aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările
ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale, întocmai Liniilor directoare pentru
aplicarea Regulamentului 2790/99 aducând completări Regulamentului Consiliului
Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996.
În termenii Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei, prin vânzări active se realizează
„abordarea activă a clienţilor individuali din teritoriile exclusive sau categoriile
exclusive de clienţi ale altor distribuitori, prin vizite sau prin poştă; abordarea activă
a unei categorii specifice de clienţi sau a clienţilor dintr-un teritoriu exclusiv al altui
distribuitor prin publicitate în mass-media sau prin alte activităţi promoţionale care
se adresează în mod expres unei categorii de clienţi sau clienţilor din acel teritoriu
(...)”, în timp ce vânzările pasive „înseamnă onorarea comenzilor nesolicitate,
primite de la clienţii individuali, inclusiv livrarea produselor către sau prestarea
serviciilor cerute de acei clienţi. Se consideră vânzare «pasivă» publicitatea generală
sau promovarea prin mass-media sau prin Internet care ajunge la clienţii din
teritoriile exclusive sau din categoriile exclusive de clienţi ale altor distribuitori, dar
care reprezintă o modalitate rezonabilă de abordare a clienţilor din afara acelor
teritorii sau categorii de clienţi” 20 .
Confuzia semnalată cu prilejul examinării legislaţiei comunitare se menţine şi în ceea
ce priveşte legislaţia română. Textul Instrucţiunilor Consiliului Concurenţei privind
aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările
ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale reia, asemenea textului comunitar,
noţiunea de „publicitate generală” care s-ar subsuma ideii de „vânzare pasivă” în
măsura în care este o „modalitate rezonabilă” de abordare a clientelei. Va rămâne în
sarcina jurisprudenţei a delimita publicitatea generală, care nu este în măsură a viza

clienţi aflaţi într-o anumită arie teritorială, de formele de publicitate care se

adresează – într-un caz particular, ori per se – clienţilor altui distribuitor. La fel va
trebui, jurisprudenţial, circumscrisă sfera „modalităţii rezonabile”, odată ce textul nu
fixează o limită care, depăşită fiind, va constitui o abordare activă a clienţilor situaţi
în teritoriul de exclusivitatea al altui distribuitor.
1
Art. 2.a din Regulamentul 4087/88.
2
Considerentul 5 din Regulamentul 4087/88.
3
Art. 2.d din Regulamentul 4087/88.
4
Pentru detalii asupra naturii contractului de franciză principală, a se vedea D.
Ferrier , op. cit., p. 300.
5
S. Koenigsberg, International Franchising, Juris Publishing, New York, 1996.
6
7
Art. 5.g din Regulamentul 4087/88.
8
Regulamentul 2790/99, prin art. 4.b, scoate din sfera exceptării acele acorduri care
vizează restricţionarea teritoriului în care cumpărătorul poate vinde bunurile ori
presta serviciile care fac obiectul contractului. Vechiul Regulament 4087/88 a rămas
în vigoare până la data de 31 decembrie 2001 pentru contractele încheiate înainte de
14 iunie 2000.
9
H. Bensoussan, Franchise: l’exclusivité territoriale vidée de sa substance, D. 2000,
Chron., p. 629.
10
11
12
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 49. Este exceptată
însă interdicţia de comercializare, atunci când există o justificare a acesteia, precum
interdicţia generală de comercializare a anumitor substanţe periculoase unei categorii
de clienţi, din motive de siguranţă ori de sănătate.
13
14
15
16
H. Bensoussan, op. cit., p. 632. Autorul apreciază că lipsa forţei obligatorii a Liniilor
directoare va determina instanţele să reţină definiţia clasică a vânzării active şi, ca
urmare, să califice drept vânzare activă publicitatea desfăşurată în oricare dintre
formele sale atât timp cât aceasta are loc în afara teritoriului concedat.
17
Ibidem.
18
A se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 80. Autorul reţine această obligaţie ca fiind cea
dintâi obligaţie a distribuitorului, alăturându-i acesteia şi obligaţia de a pune la
dispoziţie.
19
Art. 5 lit. b) reiterează dispoziţiile art. 4.b al Regulamentului 2790/99.
20
Pct. 45 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea
înţelegerilor verticale.
§3
„E-franciza” 560

560
Termenul e-franchise, însemnând „franciza electronică”, a fost reţinut ca fiind un
neologism care s-a impus în limbajul juridic francez; a se vedea H. Bensoussan, op.
cit., p. 630, nota 22. În mod similar, putem imagina o asemenea construcţie în
dreptul român.
Popularitatea şi facilitatea cu care milioane de persoane accesează internetul i-au
determinat pe comercianţi să recurgă şi la modalitatea de vânzare a produselor ori
chiar a prestării serviciilor lor online.
Dacă şi în ce măsură această metodă de comercializare este compatibilă cu structura
deja devenită, chiar în scurt timp, clasică a reţelei de distribuţie devine o problemă
presantă pentru comercianţi 1 . Poate conduce apariţia comerţului electronic la
dispariţia intermediarilor, a distribuitorilor?
Internetul deschide o piaţă fără limite teritoriale, oferta făcută de un comerciant prin
acest mijloc putând fi percepută de mai mulţi clienţi decât prin utilizarea oricărui alt
mijloc de promovare. Cu toate acestea, în special în ceea ce priveşte comercializarea
prin reţeaua de distribuţie în franciză, se face simţită necesitatea partenerilor, a
distribuitorilor-francizaţi. Aceştia sunt cei care cunosc caracteristicile pieţei în zonă,
dimensiunea calitativă şi cantitativă a cererii şi, drept urmare, posibilitatea
dezvoltării afacerii.
Pe de altă parte, know-how-ul, elementul cel mai important al contractului de
franciză, cel care permite reiterarea reuşitei comerciale, trebuie implementat în
fiecare arie teritorială, iar pentru a se realiza aceasta este necesară prezenţa unui
comerciant care să cunoască realităţile locale. În acelaşi timp însă, know-how-ul este
un concept „în mişcare”, un concept ce evoluează în permanenţă. Actualizările aduse
know-how-ul sunt, în numeroase cazuri, rezultatul adaptărilor pe care francizaţii le
aduc în funcţie de pieţele unde îşi desfăşoară activitatea 2 .
Aşadar, cel puţin din aceste puncte de vedere, factorul uman reprezintă încă un
element important în reţeaua de distribuţie, cu atât mai mult în reţeaua de franciză.
Ţinând cont de existenţa faptică a „e-francizei” 3 , Liniile directoare pentru aplicarea
Regulamentului 2790/97 fac următoarea referinţă: „fiecare distribuitor este liber să
recurgă la internet pentru a-şi face publicitate ori pentru a-şi vinde produsele” 4 , în
completare adăugând: „dacă un site nu este conceput într-un mod în care să se
adreseze în primul rând clienţilor aflaţi în aria de exclusivitate a altui distribuitor, nu
este considerat o formă de vânzare activă. În general, recurgerea la internet nu este
considerată o formă a vânzării active în ceea ce priveşte acele teritorii, cât
reprezintă o modalitate rezonabilă de abordare a tuturor clienţilor” 5 . Chiar dacă
precizarea referitoare la internet e făcută doar prin intermediul textului care vine în
completarea Regulamentului 2790/99, intervenţia pare a fi necesară, comercializarea
prin intermediul internetului trebuind a fi reglementată.
Cu toate acestea, textul a trezit controverse doctrinare 6 chiar de la apariţia sa. Dacă
exista nevoia de a reglementa posibilitatea membrilor reţelei de distribuţie de a-şi
deschide un web-site, modalitatea în care legiuitorul comunitar a făcut-o ridică
numeroase probleme.

Existenţa unui site al distribuitorului din reţea are implicaţii în ceea ce priveşte
exclusivitatea teritorială, transmiterea know-how-ului, imaginea mărcii 7 , dar şi în
ceea ce priveşte revânzările din afara reţelei 8 .
În cele ce urmează, ne vom referi la consecinţele pe care le are apariţia site-ului
francizorului asupra clauzei de exclusivitate teritorială.
Aşa cum precizează Liniile directoare, în principiu, utilizarea internetului de către un
distribuitor în scopuri publicitare şi de vânzare este o vânzare pasivă 9 .
Cu toate acestea, acelaşi text precizează că „un mesaj transmis prin intermediul
circuitului electronic fără să fi fost solicitat” reprezintă o vânzare activă 10 .
Din nou linia de demarcaţie între vânzarea pasivă şi cea activă este sensibilă. În
principiu, se admite ca un distribuitor să-şi rezerve un site care nu este destinat doar
prezentării produselor, ci chiar în scopul vânzării acestora. Desigur că, chiar fără a
face vreo referinţă la clientela dintr-un anumit teritoriu, fără a concepe mesajul
publicitar în scopul de a fi perceput mai acut de o parte a pieţei, mesajul transmis
prin intermediul internetului va ajunge la potenţialii clienţi ai altor distribuitori.
Constituie însă o vânzare activă trimiterea unui mesaj nesolicitat. Într-adevăr, există
o diferenţă între situaţiile în care se află un client al reţelei care „navighează” pe
internet: el poate, dacă este interesat, să acceseze un site şi, astfel, să intre în
contract cu distribuitorul unei reţele, ori doar să se informeze, iar, într-o a doua
ipostază, utilizatorul internetului este „anunţat” că o anume reţea de franciză
comercializează prin intermediul distribuitorului un anumit produs, ori apreciază un
anumit serviciu cu ocazia consultării curierului electronic.
Cu toate acestea s-a afirmat 11 că utilizarea internetului în scopuri publicitare este o
„manevră activă” de comercializare, făcând posibil pentru orice distribuitor căutarea
de clienţi în aria de exclusivitate a altuia. Totuşi, distincţia între mesajul solicitat şi
cel nesolicitat este perceptibilă, iar diferenţa sesizată poate încadra mesajul solicitat
în rândul vânzării pasive, iar pe cel nesolicitat în cadrul tehnicilor active de atragere
a clientelei.
Liniile directoare conţin şi precizarea că „limba care este utilizată pentru redactarea
site-ului în mod obişnuit nu prezintă nicio importanţă” 12 .
Într-adevăr, majoritatea site-urilor sunt redactate în limba engleză, ori unele prezintă
utilizatorilor opţiunea de a alege între mai multe limbi, conţinutul şi aspectul site-ului
fiind similare.
Apare însă ca fiind evidentă încercarea de atragere a clientelei situată într-o altă arie
de exclusivitate decizia unui distribuitor de a redacta site-ul într-o limbă care nu este
cea a teritoriului unde se află zona sa de exclusivitate, ori chiar numai şi altă limbă,
care nu este vorbită în aria sa de exclusivitate.
Pe de altă parte, aşa cum arată Liniile directoare, „un site nu este considerat o formă
de vânzare activă dacă nu este conceput astfel încât să se adreseze în primul rând
clienţilor aflaţi în aria de exclusivitate a altui distribuitor” 13 .
Ce se va întâmpla însă acolo unde această distincţie nu este evidentă? De exemplu,
spaţiul vorbitorilor de limbă germană (cuprinzând o arie teritorială extinsă asupra
Germaniei, Austriei şi Elveţiei), spaţiul vorbitorilor de franceză, ori de engleză ori de
spaniolă?

Este foarte posibil ca, aşa cum am arătat 14 , aria de exclusivitate a unui distribuitor
să fie reprezentată de zone mai restrânse decât teritoriul naţional. În cazul acesta,
dar şi al distribuitorilor care redactează site-ul lor într-o limbă care este vorbită în
mai multe ţări, va fi mai puţin evident cărui segment de piaţă i se adresează
distribuitorul.
Deci, într-adevăr, limba în care este redactat site-ul are o relevanţă redusă, nefiind
prin ea însăşi un „indicator” al faptului că promotorul site-ului încearcă să atragă în
primul rând clientela altui distribuitor.
Apreciem că, în ansamblul ei, problematica recurgerii la internet în scopul promovării
şi vânzării produselor ori prestării serviciilor care fac obiectul contractului de franciză
nu este atât de acută, chiar privită doar din prisma exclusivităţii teritoriale, care este
cel mai puternic afectată.
Chiar dacă, virtual, un client ar putea solicita vânzarea unui produs ori prestarea unui
serviciu, preţul transportului pentru livrarea produsului trebuie luat în considerare,
iar în cazul francizei de servi-cii, demersurile ar putea fi chiar mai complicate, dacă
nu imposibil de realizat (cum ar fi, de exemplu, cazul unui francizat al unei reţele
care oferă servicii de pază şi protecţie).
Va reveni un rol important în gestionarea acestei probleme, promotorului reţelei –
francizorul.
De asemenea, în temeiul obligaţiei de colaborare ce revine tuturor membrilor reţelei,
dar şi a bunei-credinţe, aceştia vor trebui să conlucreze la dezvoltarea reţelei,
inclusiv prin intermediul internetului.
În acest sens, Liniile directoare precizează că francizorul poate impune ca în
contractul de franciză să fie cuprinse şi clauze referitoare la modalitatea de realizare
a unui site, la norma calitativă, chiar în detaliu, întocmai ca pentru înfiinţarea unui
magazin 15 .
Din punctul de vedere al exclusivităţii teritoriale, nu poate trece neobservată această
precizare. Paralela între deschiderea unui magazin şi înfiinţarea unui site conduce la
ideea că, de fapt, site-ul ar fi un magazin virtual? Este, doar, permisă conform
dreptului comunitar vânzarea pe bază de comandă în urma vizitării site-ului.
A îmbrăţişa ideea că site-ul este un magazin virtual conduce însă la concluzia că ar fi
posibilă intruziunea unui distribuitor în aria de exclusivitate a altuia.
Aşadar, încă o dată, textul Liniilor directoare, al cărui scop este acela de a facilita
aplicarea Regulamentului 2790/1999, pare să ridice îndoieli asupra calificării site-ului
promovat de unul dintre distribuitori 16 .
Din ansamblul dispoziţiilor Regulamentului 2790/1999 enunţate mai sus, precum şi din
precizările aduse de Liniile directoare, rezultă că, totuşi, internetul nu constituie un
nou sistem de distribuţie. Pe deplin justificat s-a opinat că internetul este o
modalitate de vânzare, o tehnică suplimentară aflată la dispoziţia distribuitorilor,
asemenea unui catalog ori unei vitrine 17 .
Preocuparea pentru alinierea fiecărui site la standardele reţelei este justificată din
prisma necesităţii asigurării omogenităţii reţelei de franciză. Iar pentru
exemplificare, paralela cu magazinul francizatului pare a fi cea mai elocventă
opţiune.

Francizatul poate deci controla modalitatea în care un distribuitor va stabili design-ul

site-ului în principiu, accesul francizaţilor la această modalitate de vânzare neputând
fi obstrucţionat 18 . Cu toate acestea, acelaşi text al Liniilor directoare precizează că
este posibil ca unui distribuitor să i se refuze accesul la utilizarea internetului în
scopul promovării ori vânzării produselor sale, atunci când refuzul este justificat 19 .
S-a apreciat că refuzul francizorului poate fi justificat în situaţia în care acesta invocă
protecţia know-how-ului ori protecţia imaginii mărcii 20 .
Dacă francizorul face dovada că know-how-ul său nu poate fi compatibil cu
modalitatea de vânzare prin intermediul internetului, ori că imaginea mărcii
francizorului ar avea de suferit în urma recurgerii la această cale, atunci refuzul său
este justificat, iar eventuala clauză contractuală prin care i s-ar interzice
francizorului să utilizeze internetul este valabilă.
S-a afirmat însă că nu ar constitui un refuz justificat cel întemeiat pe existenţa unor
contracte de franciză cu clauză de exclusivitate teritorială 21 . Într-adevăr, deoarece,
în principiu, deschiderea unui site este considerată o vânzare pasivă, deci care nu
încalcă exclusivitatea teritorială a altui distribuitor, refuzul francizorului nu poate fi
întemeiat pe considerente de protecţie a reţelei şi, drept urmare, nu poate fi
acceptat.
Pentru a definitiva aspectul internet – reţea de distribuţie, Liniile directoare fac o
ultimă precizare, şi anume că „în niciun caz furnizorul nu poate să-şi rezerve pentru
el dreptul de a vinde ori de a-şi face publicitate prin intermediul internetului” 22 .
Într-adevăr, refuzul pe care l-ar adresa francizorul francizaţilor în temeiul diligenţei
pentru protejarea know-how-ului şi imaginii mărcii poate şi trebuie să fie o piedică şi
pentru el însuşi de a recurge la internet. Drept urmare, francizorul nu poate să
utilizeze internetul, iar, în acelaşi timp, să le interzică francizaţilor să procedeze la
fel. Chiar dacă fiind promotor al reţelei francizorul are o poziţie aparte, superioară
chiar francizaţilor, tendinţa manifestată de textul comunitar este aceea de a echilibra
relaţiile francizorilor cu francizaţii.
În concluzie, din economia textului Liniilor directoare enunţate mai sus rezultă că:
– toţi membrii reţelei de franciză au dreptul de a utiliza internetul pentru a-şi face
publicitate ori pentru a-şi vinde produsele;
– francizorul poate interzice accesul francizaţilor la utilizarea internetului doar în
situaţia în care refuzul său este obiectiv justificat;
– francizorul nu poate în niciun caz să-şi rezerve dreptul de a recurge la internet în
scopul de a-şi face publicitate, ori pentru a-şi vinde produsele.
Dreptul comunitar favorizează utilizarea internetului de către membrii reţelei de
distribuţie. Chiar dacă Liniile directoare nu au forţa juridică a Regulamentului
2790/1999 pe care-l completează, ele reflectă poziţia Comisiei Europene în această
chestiune.
Această împrejurare a fost considerată a fi determinantă pentru o viitoare orientare a
Comisiei, motiv pentru care s-a apreciat că nu trebuie, totuşi, descalificat textul
Liniilor directoare şi considerat a fi lipsit de orice valoare juridică. 23

În dreptul român, Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din
Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul
înţelegerilor verticale, în secţiunea dedicată vânzării prin intermediul internetului nu
reiau întocmai textul Liniilor directoare. Astfel, Instrucţiunile impun principiul
libertăţii francizaţilor de a recurge la această metodă de promovare, arătând că
„orice distribuitor este liber să utilizeze internetul pentru publicitatea sau vânzarea
produselor” 24 . Excepţia de la acest principiu constă în abordarea directă a clienţilor
aflaţi în teritoriile exclusive ale altor distribuitori, deci vânzarea activă prin
intermediul internetului 25 .
Textul Instrucţiunilor nu reia dispoziţiile detaliate ale Liniilor directoare, drept
urmare, nu face precizări cu privire la standardele calitative ale site-ului, la limba
care este utilizată pentru redactarea textelor expuse, nu reiterează posibilitatea
interzicerii accesului francizaţilor la utilizarea internetului în situaţia în care aceasta
este obiectiv justificată.
Aşadar, Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea
înţelegerilor verticale impun principiul libertăţii deschiderii unui site de către
francizaţi, atâta vreme cât aceştia nu se vor folosi de acest mijloc pentru a efectua
vânzări active în aria de exclusivitate a altui distribuitor, precizând categoric că „în
niciun caz, furnizorul nu-şi poate rezerva pentru sine vânzarea şi/sau publicitatea pe
internet” (pct. 46).
1
J.-M. Leloup, op. cit, p. 73.
2
3
Încă din anul 2000, conform publicaţiei „Franchise Magasine”, existau 160 de reţele
ce dispuneau de web-site-uri; a se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 37. În prezent,
chiar şi site-ul Federaţiei franceze a francizei (www.franchise-fff.com) deschide
posibilitatea accesării, din pagina sa principală, a unui număr ridicat de site-uri
aparţinând diferitelor reţele de franciză. La fel, www.observatoiredelafranchise.ro
indică un număr de 143 de reţele de franciză active în România în anul 2007, posibil a
fi accesate chiar din pagina principală a site-ului.
4
5
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 51. Dispoziţiile au
fost considerate „perplexe”, textul impunând, totodată, principiul libertăţii
francizaţilor de a promova/comercializa produse prin intermediul internetului, dar şi
o constrângere a acesteia prin precizarea adusă în final, respectiv necesitatea de a
reprezenta o „modalitate rezonabilă” – sintagma neinvocând o excepţie de la acest
principiu; a se vedea D. Baschet, op. cit., nr. 783.
6
R. Fabre, Les contrats de distribution et internet à la lumière du nouveau règlement
communautaire, Chron., D. 2001, p. 461-464; H. Bensoussan, op. cit., p. 629-630.
7
R. Fabre, op. cit., p. 461.
8
A se vedea A. Lecourt, Franchise et internet: des rapports contractuels délicats, D.
2004, Chron., p. 623. Autorul apreciază că francizorul se poate asigura că nu va oferi
produsele sale spre vânzare unui distribuitor neagreat în condiţiile existenţei
„semnăturii electronice”. Într-adevăr, în condiţiile în care cumpărătorul poate fi

identificat, nu se ridică problema protecţiei reţelei. Furnizorul îşi poate cunoaşte

partenerul contractual cu care a luat legătura doar prin intermediul internetului, aşa
cum se întâmplă în cazul încheierii contractelor la distanţă (pentru detalii, a se vedea
M.N. Costin, S. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 90 şi urm.). Legislaţia română este în
prezent adaptată apariţiei unor astfel de situaţii, Legea nr. 455/2001 privind
semnătura electronică (M. Of. nr. 429 din 31 decembrie 2001) şi Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic, republicată (M. Of. nr. 483 din 5 iulie 2002) constituind
sediul legal general pentru desfăşurarea comerţului pe această cale.
9
10
11
12
13
14
A se vedea supra, p. 146.
15
16
A se vedea H. Bensossan, op. cit., p. 631.
17
R. Fabre, op. cit., p. 463. Curtea de Casaţie franceză a statuat în sensul că
implementarea unui site al francizorului nu este asimilabilă deschiderii unui magazin
în zona de exclusivitate a unuia dintre francizaţi: Cass. com., 14 martie 2006, în RJDA
nr. 6/2006, nr. 640.
18
19
20
21
Ibidem.
22
23
24
verticale, pct. 46.
25
Vânzarea activă se poate realiza ori prin transmiterea de e-mail-uri nesolicitate
clienţilor ori prin utilizarea bannerelor ori a hiperlegăturilor cu paginile de internet
ale furnizorilor şi care sunt disponibile doar clienţilor alocaţi exclusiv altui distribuitor
(pct. 46).
§4
Răspunderea pentru încălcarea exclusivităţii t eritoriale
În situaţia în care clauza de exclusivitate teritorială a fost inserată în contractul de

franciză, se ridică problema instituirii responsabilităţii pentru încălcarea acesteia, în
cazul în care exclusivitatea teritorială a fost afectată prin intruziuni ale francizorului
ori ale unui alt francizat.
Ne vom referi aşadar la situaţiile în care sunt aduse atingeri dreptului francizatului
din interior – de către membrii reţelei –, scopul inserării clauzei de exclusivitate
teritorială în contract fiind tocmai acela al protejării francizatului pentru a nu fi
concurat din interiorul reţelei. 1

Situaţia cea mai frecventă este, desigur, încălcarea exclusivităţii teritoriale de către
un alt francizat al aceleiaşi reţele. În acest caz, se impune atât instituirea
responsabilităţii francizatului care se face culpabil de această intruziune, dar şi a
francizorului, în temeiul obligaţiei sale de a garanta exclusivitatea stipulată în
favoarea fiecărui distribuitor 2 .
4.1. Răspunderea francizatului pentru încălcarea exclusivităţii teritoriale a altui

francizat
S-a apreciat că datorită organizării colective şi coerente a reţelei se impune
membrilor acesteia respectarea interesului reţelei, a uzanţelor sale, a stipulaţiilor
contractuale consimţite 3 . Există deci obligaţia distribuitorului, francizatul, de a
respecta exclusivitatea sau selecţia pe care este construită reţeaua. 4
În ce măsură se poate institui răspunderea francizatului care nu a respectat
exclusivitatea teritorială a altui francizat, exclusivitate instituită prin contractul de
franciză încheiat între francizor şi francizatul a cărui arie teritorială a fost încălcată?
Distribuitorul care încalcă teritoriul altuia este un terţ faţă de contractul de franciză
încheiat între francizor şi fiecare dintre ceilalţi francizaţi.
Fiecare francizat este, aşadar, un terţ non-contractant faţă de contractul de franciză
încheiat între francizor şi francizaţi, el nu şi-a dat consimţământul la stabilirea
respectivei exclusivităţi, fiind astfel scutit de efectul obligatoriu al clauzei de
exclusivitate. 5
În virtutea principiului opozabilităţii însă, non-contractanţii sunt datori să manifeste o
pasivitate respectuoasă actului juridic, neputând încălca drepturile izvorâte din
contract şi, drept urmare, împiedica producerea efectelor acestuia. 6
S-a reţinut că o condiţie de existenţă a opozabilităţii este cunoaşterea conţinutului
actului a cărui opozabilitate este pusă în discuţie 7 . Mai mult, „cunoaşterea efectivă”
nu este legată în mod necesar de un sistem de publicitate sau opozabilitate, ci se
caracterizează doar prin aceea că terţul s-a putut informa singur, direct 8 .
Se face, deci, culpabil de încălcarea drepturilor izvorâte din contractul de franciză
acel francizat care încalcă aria altuia deşi este integrat în aceeaşi reţea şi cunoaşte
existenţa clauzei de exclusivitate inserată în contractul încheiat între francizor şi
distribuitorul în a cărui arie teritorială a pătruns.
Cel mai probabil, francizatul-responsabil cunoaşte existenţa şi întinderea
exclusivităţii fiecăruia dintre colegii francizaţi de la francizor. Acesta din urmă este
obligat ca, la încheierea fiecărui contract de franciză, să comunice francizatului
informaţii despre reţeaua de franciză.
În practică, Regulamentul de ordine interioară al reţelei este organizat şi înmânat
francizaţilor sub forma aşa-numitelor „biblii” care conţin obligaţiile pe care
francizaţii trebuie să le respecte 9 .
De asemenea, alte sisteme de drept, precum cel francez, prevăd obligaţia
francizorului de a pune la dispoziţia viitorului francizat, în faza premergătoare
încheierii contractului, a aşa-numitului „document de informare precontractuală”
care trebuie să precizeze, printre alte informaţii, care este „câmpul exclusivităţilor”.
10

Şi textul O.G. nr. 52/1997 face precizări în ceea ce priveşte informarea francizaţilor
care trebuie să „participe în deplină cunoştinţă de cauză la derularea contractului de
franciză” [art. 2 alin. (2)]. De asemenea, „francizorul se obligă să furnizeze
beneficiarului (francizatului – s.n) informaţii despre (...) aria exclusivităţii acordate”
[art. 2 alin. (3)], iar contractul de franciză trebuie să cuprindă clauzele referitoare la
drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 5).
Observăm deci că, pe de-o parte, se obişnuieşte ca la încheierea contractului de
franciză să-i fie remis francizatului regulamentul reţelei, iar, pe de altă parte,
francizorul este dator să-l informeze pe noul venit cu privire la ceilalţi membri ai
reţelei, implicit şi cu privire la exclusivitatea teritorială acordată fiecăruia dintre
aceştia.
Chiar în cazul în care francizorul omite să comunice datele cu privire la exclusivitatea
teritorială, francizatul, dând dovadă de o minimă diligenţă poate conştientiza faptul
că francizaţilor „li s-au desemnat” arii de exclusivitate, datorită cel puţin
următoarelor împrejurări:
– contractele încheiate de către francizor cu fiecare dintre francizaţi sunt, în general,
identice din punct de vedere al conţinutului lor 11 ;
– contractul încheiat de respectivul francizat cu promotorul reţelei, conţinând o
clauză de exclusivitate teritorială şi, respectiv, obligaţia francizatului de a acţiona
doar în aria care îi este desemnată, constituie un element suficient pentru ca
francizatul să intuiască existenţa exclusivităţii teritoriale a celorlalţi: dacă lui îi
este permis accesul doar într-o anumită zonă, similar invers şi celorlalţi francizaţi
le va fi permis accesul doar în anumite arii teritoriale desemnate, pentru a nu se
suprapune din acest punct de vedere.
Urmând acest raţionament, se poate concluziona că este puţin probabil ca un
francizat să nu fie conştient de exclusivitatea teritorială stipulată în contractele de
franciză încheiate de către membrii reţelei sale şi, drept urmare, clauzele de acest
tip îi vor fi opozabile, în măsura în care francizatul nu poate face proba contrarie.
Încălcând exclusivitatea teritorială a unuia dintre francizaţi, cel care săvârşeşte actul
de intruziune va răspunde atât pe tărâm delictual – faţă de francizatul lezat deoarece
între cei doi membri ai reţelei nu există o legătură contractuală –, cât şi pe teren
contractual – faţă de francizor deoarece nu şi-a respectat obligaţia asumată prin
contractul de franciză, respectiv aceea de a respecta exclusivitatea sau selecţia pe
care este constituită reţeaua.
S-a afirmat că titularul dreptului la acţiune în responsabilitate civilă fundamentată pe
principiul opozabilităţii drepturilor personale (cum este dreptul personal de
exclusivitate) este titularul dreptului personal încălcat 12 . Pe această cale, se poate
obţine repararea prejudiciului suferit de către francizat prin acordarea de despăgubiri
băneşti către acesta din urmă.
Atunci când acţiunea este promovată de către francizor în temeiul contractului
încheiat între el şi francizatul invaziv, sancţionarea francizatului poate fi extremă,
respectiv excluderea acestuia din reţea ca urmare a rezilierii contractului de franciză.
13
Desigur că nu în toate cazurile se ajunge la măsuri extreme, iar încetarea

comportamentului culpabil al francizatului poate determina reluarea relaţiilor

contractuale.
4.2. Răspunderea francizorului pentru încălcarea exclusivităţii teritoriale a unui

francizat de către un alt francizat, membru al aceleiaşi reţele
În cazul în care un francizat încalcă exclusivitatea teritorială a altui francizat al
aceleiaşi reţele va fi antrenată atât răspunderea celui dintâi, dar şi a francizorului –
promotor al reţelei. Acestuia îi revine obligaţia de a-l proteja pe fiecare distribuitor
împotriva faptelor prin care ceilalţi distribuitori ar putea obstrucţiona comerţul
exercitat de el. 14 În virtutea acestei obligaţii asumate prin contractul de franciză,
francizorul va răspunde faţă de francizatul lezat.
În acelaşi timp însă, francizatul lezat are şi posibilitatea de a-l acţiona în răspundere
civilă delictuală pe autorul faptei ilicite, respectiv pe francizatul care i-a nesocotit
exclusivitatea teritorială.
S-a afirmat că ne aflăm în prezenţa unui caz special de cumul de răspunderi civile:
răspunderea civilă contractuală a francizorului şi răspunderea civilă delictuală a
francizatului, francizatul lezat fiind îndreptăţit să-i acţioneze în judecată,
concomitent, pe cei culpabili de încălcarea ariei sale teritoriale 15 , cei doi fiind
răspunzători solidar la repararea prejudiciului.
O problemă care poate fi, de asemenea, ridicată de intruziunea unui francizat în aria
de exclusivitate a altui membru al reţelei şi care nu a fost reţinută de doctrina de
specialitate, este aceea a dublei responsabilităţi a francizorului.
S-a afirmat, cu justeţe, că ne aflăm în prezenţa unui cumul de răspunderi civile: cea
delictuală a francizatului şi cea contractuală a francizorului 16 .
Există însă şi posibilitatea instituirii unei duble răspunderi civile în sarcina
francizorului în cazul în care acesta nu l-a informat pe unul dintre francizaţii reţelei
sale – în momentul în care trebuia să o facă – despre exclusivitatea acordată altor
francizaţi. În condiţiile în care francizatului căruia nu i s-a adus la cunoştinţă care
este aria de exclusivitate a altor membri ai reţelei, acesta poate încălca, din
ignoranţă, exclusivitatea altui coleg. Desigur că, aşa cum am arătat, francizatul poate
să intuiască existenţa unor eventuale clauze de exclusivitate, însă aceasta nu poate
influenţa faptul că el nu a fost informat de către francizor.
Aşadar, francizorul, omiţând să îl informeze pe unul dintre francizaţi cu privire la aria
exclusivităţii altor francizaţi, va fi responsabil atât faţă de francizatul care a încălcat
aria teritorială a altuia, cât şi faţă de francizatul a cărui exclusivitate a fost
încălcată.
Faţă de francizatul – autor al intruziunii –, francizorul va fi răspunzător pe tărâm
delictual, datorită încălcării obligaţiei precontractuale de informare.
Faţă de francizatul lezat, francizorul va răspunde contractual deoarece, prin
neîndeplinirea de către el a obligaţiei precontractuale de informare faţă de
francizatul autor al încălcării exclusivităţii, de asemenea, şi-a nesocotit obligaţia
contractuală – de această dată – de a-l proteja pe francizat împotriva faptelor prin
care ceilalţi francizaţi ar putea să-i obstrucţioneze comerţul.

În cazul în care autorul intruziunii nu cunoştea existenţa clauzei de exclusivitate, el

nici nu se face vinovat de încălcarea ariei terito-riale, nefiind îndeplinită condiţia
esenţială a opozabilităţii, respectiv cunoaşterea conţinutului contractului de franciză.
Deci, singurul care va fi răspunzător în acest caz, este francizorul, împotriva lui
putându-se îndrepta francizatul al cărui teritoriu a fost încălcat.
Şi francizatul – autor al intruziunii – va putea să îl acţioneze în justiţie pe francizor,
având atât posibilitatea de a anula contractul de franciză pentru vicierea
consimţământului, dar putând opta şi pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală
în situaţia în care fapta delictuală a francizorului i-a cauzat un prejudiciu a cărui
recuperare o doreşte.
Clauza de exclusivitate teritorială este o stipulaţie contractuală menită să -l
protejeze pe partenerul contractual mai slab, care în contractul de franciză este
francizatul. Acesta are nevoie de protecţia pe care i -o oferă exclusivitatea
teritorială, care îi garantează clientela situată într -o anumită zonă, deoarece cifra sa
de afaceri şi, respectiv, reuşita comercială sunt determinate de capacitatea mărcii
francizorului de a atrage o anumită clientelă.
Totuşi, stipularea exclusivităţii teritoriale nu este obligatorie în contractul de
franciză. Mai mult, chiar în prezenţa clauzei de exclusivitate teritorială, aceasta nu
poate fi absolută, drept urmare permite francizaţilor să aprovizioneze clienţii aflaţi
în ariile de exclusivitate a altor francizaţi, însă doar în situaţia în care acest lucru le
este solicitat.
Utilizarea internetului de către membrii reţelei de distribuţie în franciză face ca
produsele ce constituie obiectul contractului de franciză să fie cunoscute, dar şi
solicitate de către clienţii din afara ariei proprii de exclusivitate. Din această
prismă, utilitatea clauzei de exclusivitate teritorială nu mai apare atât de evidentă,
deşi preferinţele comercianţilor integraţi în reţeaua de franciză se îndreaptă, încă,
spre includerea clauzei în contract.
În toate situaţiile în care clauza a fost stipulată în contract dar ulterior a fost
încălcată de către ceilalţi membri ai reţelei, francizor ori francizaţi, neresp ectarea
acesteia atrage consecinţe grave în ceea ce îi priveşte pe francizaţi, ducând chiar la
excluderea acestora din reţea ca urmare a rezilierii contractului de franciză.
1
A se vedea supra, p. 145.
2
A se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 80; M. Behar-Touchais, G. Virassamy , Les
contrats de la distribution, LGDJ, Paris, 1999, p. 478.
3
M. Behar-Touchais, G. Virassamy , op. cit., p. 94.
4
Ibidem. În acelaşi sens, a se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 94.
5
S. Lebreton, L’exclusivité contractuelle et les compartiments opportunistes. Étude
particulière aux contrats de distribution, Ed. Litec, Paris, 2002, p. 425.
6
P. Vasilescu, op. cit., p. 88 şi urm.
7
Ibidem, p. 285 şi urm.
8
Ibidem, p. 286.
9
M. Behar-Touchais, G. Virassamy , op. cit., p. 469.
10
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 89-1008/1989, cunoscută sub numele de Loi Doubin.

11
A se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 86.
12
S. Lebreton, op. cit., p. 608.
13
S-a decis rezilierea unui contract de franciză de servicii la cărei obiect era
locaţiunea de vehicule ca urmare a încălcării, în mod repetat, a clauzei de
exclusivitate teritorială de către francizatul care a închiriat vehicule clienţilor situaşi
în aria de exclusivitate a francizatului vecin: Cass. com., 14 februarie 1989, nr. 86-
16673, apud M. Behar-Touchais, G. Virassamy , op. cit., p. 480.
14
C.M. Costin , op.cit. , p. 80.
15
Pentru detalii, a se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 80-96. Autorul realizează o
analiză detaliată a opţiunilor pe care francizatul lezat le are, respectiv să-i cheme în
judecată concomitent, asupra naturii de obligaţie de mijloace ori de rezultat a
obligaţiei.
16
Ibidem, p. 80-96.
Capitolul V
Clauza de aprovizionare exclusivă
§1 - Reglementare legală. Condiţii de validitate ale clauzei de aprovizionare exclusivă

§2 - Conceptul de aprovizionare exclusivă
§3 - Clauza de aprovizionare exclusivă şi clauza de randament
§4 - Clauza de aprovizionare exclusivă şi clauza cu privire la preluarea stocului
francizatului
§5 - Sancţiunea stipulării unei clauze de aprovizionare ilicite
§1
Reglementare legală. Condiţii de validitate ale clauzei de aprovizionare exclusivă
Clauza de aprovizionare exclusivă este acea stipulaţie contractuală prin care

francizatul se obligă a se aproviziona doar de la francizor ori de la furnizorii agreaţi
de către acesta din urmă 1 .
În dreptul comunitar, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a fost aceea care a
validat pentru întâia oară clauza de aprovizionare exclusivă, apreciind că nu este
restrictivă de concurenţă – în sensul art. 85 parag. 1 al Tratatului CE privind
categoriile de acorduri verticale şi practicile concertate (în actuala numerotare art.
81 parag. 3) – clauza prin care francizatul este obligat a se aproviziona în proporţie de
cel puţin 80% din totalul achiziţiilor sale de la francizor, iar pentru restul de la
furnizori agreaţi de către acesta, ţinând cont de natura şi calitatea produselor care
fac obiectul activităţii francizabile (articole de modă). Curtea a apreciat că obligaţia
se justifică, francizorul fiind îndreptăţit a lua măsurile necesare menţinerii reputaţiei
şi identităţii comune a reţelei 2 .
Ulterior, au fost acordate exceptări individuale în cazul reţelei Yves Rocher , Comisia
validând clauza prin care francizatul a fost obligat a nu comercializa decât produse
ale mărcii Yves Rocher . În ceea ce priveşte produsele accesorii celor care fac obiectul

contrac-tului de franciză, acestea puteau fi comercializate de către francizaţii reţelei

Yves Rocher , însă numai ulterior aprobării de către francizor 3 .
O altă exceptare a fost acordată în cazul reţelei Computerland, Comisia considerând
că obligaţia francizaţilor de a se aproviziona doar cu produse agreate de către
francizor se justifică prin necesitatea de a oferi cumpărătorilor finali garanţia că vor
obţine produse şi servicii de aceeaşi calitate din partea oricărui francizat, cu atât mai
mult cu cât reţeaua oferă spre vânzare o gama extinsă de produse a căror evoluţie din
punct de vedere tehnologic este rapidă. Aceasta ar face imposibil un control al
calităţii prin utilizarea altor metode, precum fixarea unor criterii obiective pe care
francizaţii să le urmărească în momentul în care fac achiziţii: stabilirea unor „reţete”
pentru achiziţionare ar conduce la restrângerea libertăţii francizaţilor de a
comercializa cele mai noi produse.
Ulterior, vechiul Regulament 4087/88 4 prevedea obligaţia francizatului de a vinde, ori
de a utiliza în cadrul prestării de servicii, exclusiv produse care să corespundă, din
punct de vedere calitativ, specificaţiilor minimale de calitate impuse de către
francizor 5 , precum şi obligaţia de a vinde sau de a utiliza în cadrul prestării de
servicii produse fabricate doar de către francizor sau de către terţi indicaţi de către
acesta, atunci când, datorită naturii produselor care fac obiectul activităţii
francizabile, nu este posibilă punerea în aplicare a indicaţiilor francizorului cu privire
la calitate 6 . Ambele obligaţii erau justificate doar în măsura în care erau necesare
protecţiei drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală ale francizorului şi
totodată menţinerii identităţii şi reputaţiei comune a reţelei de franciză 7 , precum şi
dacă se refereau la produsele care alcătuiau obiectul esenţial al activităţii francizate,
ele neputându-se aplica, mai ales produselor accesorii ori pieselor de schimb pentru
produsele accesorii 8 .
Tot în ceea ce priveşte obligaţia de aprovizionare, Regulamentul 4087/88 considera
ca fiind restrictive de concurenţă clauzele prin care francizaţilor le era interzis a se
aproviziona de la alţi francizaţi 9 .
Aşadar, în termenii Regulamentului 4087/88, clauza de aprovizionare exclusivă se
justifica din prisma necesităţii menţinerii identităţii comune şi a renumelui reţelei.
Regulamentul 2790/99, care a înlocuit vechea reglementare comunitară, nu tratează –
într-una sau mai multe secţiuni autonome – clauza de aprovizionare exclusivă, aceasta
fiind cuprinsă de definiţia dată clauzei de non-concurenţă.
Astfel, clauza de aprovizionare exclusivă reprezintă, potrivit Regulamentului 2790/99,
„orice obligaţie directă sau indirectă care impune cumpărătorului să achiziţioneze de
la furnizor sau de la alt agent economic desemnat de către furnizor mai mult de 80%
din achiziţiile sale totale – însumând atât produse sau servicii prevăzute în contract,
cât şi produse sau servicii interschimbabile sau substituibile prezente pe piaţa
relevantă – calculate pe baza valorii achiziţiilor efectuate în cursul anului precedent”
10
.
Regulamentul 2790/99 detaliază condiţiile de valabilitate ale clauzei de non-
concurenţă, precizând că nu este exceptată „orice obligaţie directă sau indirectă de
non-concurenţă, a cărei durată este nedeterminată sau depăşeşte cinci ani”, iar „o
obligaţie de non-concurenţă care poate fi reînnoită tacit după o perioadă de cinci ani

va fi considerată ca fiind asumată pentru o durată nedeterminată” 11 . Datorită

cuprinderii clauzei de aprovizionare în sfera obligaţiei de non-concurenţă, şi această
condiţie de valabilitate va trebui să fie îndeplinită de către clauza de aprovizionare
exclusivă.
Două sunt deci, în termenii actualului regulament comunitar, condiţiile de validitate
ale clauzei de aprovizionare exclusivă: durata, care trebuie să se limiteze la cinci ani,
volumul achiziţiilor care trebuie să fie plafonat la procentajul indicat, respectiv 80%.
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99 vin să completeze
dispoziţiile referitoare la clauza de aprovizionare exclusivă. Acestea precizează că
„obligaţia de non-concurenţă pentru produsele sau serviciile achiziţionate de către
beneficiar va fi exceptată de la aplicarea art. 81 parag. 1 dacă aceasta este necesară
pentru menţinerea identităţii comune şi a reţelei de franciză. În aceste cazuri, durata
obligaţiei de non-concurenţă va fi irelevantă câtă vreme nu depăşeşte durata
acordului de franciză” 12 .
Deci, în cazul în care obligaţia de aprovizionare exclusivă va depăşi durata de cinci
ani, precum şi durata contractului însuşi, încălcând condiţia de validitate impusă de
către Regulamentul 2790/99, aceasta va trebui, pentru a fi validă conform dreptului
comunitar, să fie necesară menţinerii identităţii comune şi reputaţiei reţelei de
franciză 13 .
În dreptul român, clauza de aprovizionare exclusivă este cuprinsă, întocmai legislaţiei
comunitare în vigoare, în definiţia dată clauzei de non-concurenţă, în timp ce actul
normativ care reglementează franciza în dreptul român, O.G. nr. 52/1997 14 , nu face
nicio referire la exclusivitatea de aprovizionare.
Astfel, conform Regulamentului Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin.
(2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale prin clauza de
non-concurenţă se înţelege şi „orice obligaţie directă sau indirectă care impune
cumpărătorului să achiziţioneze de la furnizor sau de la un alt agent economic
desemnat de către furnizor mai mult de 80% din achiziţiile sale totale – însumând atât
produse sau servicii prevăzute în contract, cât şi produse sau servicii interschimbabile
sau substituibile prezente pe piaţa relevantă – calculate pe baza valorii achiziţiilor
efectuate în cursul anului precedent” 15 .
La fel ca în dreptul comunitar, clauza de aprovizionare exclusivă va fi exceptată dacă
îndeplineşte condiţia de durată, respectiv să nu depăşească cinci ani ori să fie
stipulată pe o durată nedeterminată. Obligaţia care poate fi reînnoită tacit după o
perioadă de cinci ani va fi considerată ca fiind asumată pentru o durată
nedeterminată 16 .
verticale, întocmai Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, aduc
completări Regulamentului Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2)
din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale. Astfel, se
precizează că „obligaţia de non-concurenţă pentru produsele şi serviciile
achiziţionate de către beneficiar este exceptabilă dacă aceasta este necesară pentru
menţinerea identităţii şi reputaţiei comune a reţelei francizate. În aceste cazuri şi

durata obligaţiei de non-concurenţă este irelevantă, atât timp cât nu depăşeşte

durata acordului de franciză” 17 .
Aşadar, în dreptul român, condiţiile de valabilitate ale clauzei de aprovizionare
exclusivă corespund celor din dreptul comunitar, acestea referindu-se la procentul
achiziţiei, care trebuie să fie inferior celui de 80, precum şi la durata pentru care
stipulaţia contractuală operează şi care trebuie să fie limitată la cinci ani.
Considerăm că, la fel ca în dreptul comunitar, atunci când obligaţia este necesară
menţinerii identităţii şi reputaţiei comune a reţelei de franciză, cele două condiţii nu
mai trebuiesc îndeplinite, şi textul actului normativ român indicând că, inclusiv
precizarea referitoare la durată, nu mai este aplicabilă 18 .
1
A se vedea şi C.M. Costin, op. cit., p. 201. Clauza de aprovizionare exclusivă a fost
semnalată pentru întâia oară în cadrul „contractelor de bere”, prin intermediul
cărora un producător de bere se obligă să furnizeze produsul unui distribuitor (de tip
braserie), iar acesta din urmă, în schimbul unor avantaje, se obligă să se
aprovizioneze doar de la respectivul producător; datorită caracterului excesiv al
acestor clauze, legiuitorul francez a limitat la zece ani durata clauzelor de
exclusivitate, prin intermediul unei legi din 14 octombrie 1943. A se vedea L. Amiel-
Cosme, op. cit., p. 267.
2
Reţeaua Pronuptia comercializează rochii de mireasă, rochii de cocktail şi accesorii
ale acestora.
3
Comisia a apreciat că obligaţia impusă francizaţilor este compatibilă reţelei Yves
Rocher care reuneşte comercianţi independenţi sub o marcă şi metode comerciale
comune care s-au dovedit a fi eficace.
4
Regulamentul 4087/88 prevedea exceptarea acordurilor de franciză de la aplicarea
dispoziţiilor art. 81 parag. 1 al Tratatului CE.
5
6
7
8
9
10
11
12
Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 200.2. Textul
Liniilor directoare precizează şi că exceptarea se va aplica în cazul în care partea de
piaţă deţinută de către francizor sau de către furnizorul indicat de către acesta nu
depăşeşte 30% (pct. 200).
13
În acelaşi sens, a se vedea D. Baschet, op. cit., nr. 750; Ph. le Tourneau, op. cit.,
p. 185.
14
Observăm că nici Codul deontologic european al francizei, ale cărui texte au stat la
baza reglementărilor O.G. nr. 52/1997, nu face referiri la exclusivitatea de
aprovizionare.
15
(2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale. Textul este
similar celui al art. 2.b din Regulamentul 2790/99.

16
identic celui al art. 5.a din Regulamentul 2790/99.
17
Pct. 123 lit. b) din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din
Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul
înţelegerilor verticale. Textul este identic cu cel din Liniile directoare pentru
aplicarea Regulamentului 2790/99, pct. 200.2.
18
Interpretarea este, din cauza similitudinii textelor actelor normative române cu
cele comunitare, aceeaşi ca în dreptul comunitar. Aici s-a ridicat problema forţei
juridice a Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99 care
completează şi explicitează regulamentul comunitar. Acestea au fost însă publicate în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene în secţiunea de „comunicări”, ceea ce ar
indica faptul că au forţa juridică a comunicărilor, iar nu aceea a regulamentelor
comunitare. Trebuie însă remarcat că textele Liniilor directoare vin în completarea
textului Regulamentului 2790/99, aducând precizări importante şi reglementând
situaţii neprecizate de către regulament. Pentru acest motiv s-a considerat că
precizarea făcută de Liniile directoare cu privire la condiţia pe care trebuie să o
îndeplinească clauza de aprovizionare exclusivă, respectiv aceea de a fi necesară
menţinerii identităţii şi reputaţiei comune a reţelei de franciză, trebuie analizată ca
fiind o excepţie de la aplicarea celeilalte condiţii indicată de textul Regulamentului
2790/99, respectiv aceea legată de durata clauzei; a se vedea D. Baschet, op. cit., nr.
750; Ph. le Tourneau, op. cit., p. 185. În dreptul român, situaţia este identică în ceea
ce priveşte conţinutul actelor normative. În ceea ce priveşte forţa juridică a actelor
normative care reglementează clauza de aprovizionare exclusivă în dreptul român,
trebuie remarcat că acestea sunt emise de către acelaşi organism, Consiliul
Concurenţei, şi au aceeaşi forţă probantă, actul normativ care reia în dreptul român
textul Liniilor directoare fiind, de fapt, textul care pune în aplicare dispoziţiile
Regulamentului privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în
cazul înţelegerilor verticale, fiind intitulat, sugestiv, Instrucţiunile privind aplicarea
art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale.
§2
Conceptul de aprovizionare exclusivă
Clauzele de aprovizionare exclusivă sunt adeseori stipulate în contractele de franciză,

în dorinţa de a se organiza aprovizionarea francizaţilor cu produsele pe care aceştia le
vor vinde consumatorilor, ori cu produse necesare acestora în prestarea serviciilor 1 .
Aşa cum rezultă din definiţia dată clauzei de aprovizionare exclusivă de către actele
normative, atât cele comunitare, cât şi cele române, obligaţia de aprovizionare
exclusivă poate fi stipulată atât în beneficiul francizorului, cât şi al unui terţ, agent
economic desemnat de către acesta din urmă.
Aprovizionarea poate fi făcută direct de la francizor, în cazul în care acesta
întruneşte dubla calitate de producător şi de distribuitor, ori francizorul poate el
însuşi constitui o centrală de cumpărare, ori indica o centrală de cumpărare 2 care să
îndeplinească funcţia de furnizor, ori aceste modalităţi pot fi combinate 3 . Condiţiile

efective în care se va desfăşura aprovizionarea vor fi prevăzute în anexe ale

contractului de franciză încheiat cu fiecare dintre membrii reţelei 4 .
Inserarea clauzei de aprovizionare exclusivă în contractele de franciză, pare a
prezenta, din prisma celor arătate mai sus, un interes deosebit pentru francizor, din
moment ce acesta este implicat în comercializarea de produse către toţi membrii
reţelei sale, obţinând astfel un câştig, altul decât cel obţinut prin desfăşurarea
activităţii care face obiectul contractului de franciză. De asemenea, pe această cale
francizorul se asigură că imaginea mărcii sale este protejată prin comercializarea
unor produse a căror calitate corespunde standardelor reţelei 5 . Acest din urmă
avantaj, fiind legat însă de protecţia reţelei, a imaginii şi reputaţiei acesteia, va privi
în primul rând reţeaua, al cărei garant este francizorul, cel obligat să supravegheze
ca toţi membrii reţelei să presteze servicii omogene 6 .
Marca francizorului este, aşa cum actele normative o şi precizează de altfel, simbolul
renumelui şi al identităţii reţelei de franciză şi constituie, totodată, garanţia calităţii
produsului şi/sau serviciului şi/sau tehnologiei furnizate consumatorului final. Această
garanţie este asigurată prin transmisiunea şi controlul respectării know-how-ului, dar
şi prin furnizarea unei game omogene de produse, servicii şi tehnologii 7 .
Codul deontologic european al francizei precizează că „francizorul se asigură prin
orice mijloace că este conformă imaginii mărcii colecţia de produse şi/sau de servicii
şi/sau de tehnologii furnizate consumatorului, iar aceasta prin intermediul clauzei de
aprovizionare exclusivă în cazul sistemelor unde aceasta se justifică şi în mod special
atunci când produsele poartă marca francizorului” 8 .
Acesta este, aşadar, avantajul major pe care îl prezintă stipularea clauzei de
aprovizionare exclusivă pentru francizor: îl ajută pe acesta la prezervarea imaginii
mărcii sale.
În ceea ce-l priveşte pe francizat, avantajele vor consta în evitarea unor sincope în
aprovizionarea cu produsele care vor fi comercializate, ori cu produsele necesare
prestării serviciilor, deoarece francizorul este cointeresat, mai mult decât un alt
simplu furnizor, în evitarea oricăror incidente de aprovizionare care ar putea
deteriora imaginea reţelei de franciză 9 .
Avantaje va avea şi consumatorul final, acesta fiind cel care beneficiază de produse
de înaltă calitate şi care îşi păstrează calitatea indiferent de membrul reţelei de
franciză care comercializează produsele ori prestează servicii care înglobează
produsele 10 .
Deci, în contratul de franciză, stipularea clauzei de aprovizionare exclusivă va avea
scopul de a proteja reţeaua, dar va conduce şi la o penetrare a pieţei de către
întreprinderile mici şi mijlocii prin posibilităţile pe care le oferă agenţilor economici,
respectiv acelea de a-şi programa cu precizie şi pe termen lung producţia şi vânzarea
produselor, de a limita riscurile date de fluctuaţiile existente pe piaţă, de a scădea
costurile producţiei, ale stocării mărfurilor, precum şi pe cele ale comercializării
acestora 11 .
S-a arătat, în doctrina franceză, că stipularea clauzei de aprovizionare exclusivă în
contractul de franciză se justifică în măsura în care aceasta din urmă este necesară
reiterării întocmai a sistemului pus la punct de către francizor, deci a activităţii care

face obiectul contractului de franciză 12 , dar, totodată, se justifică în măsura în care

îi procură francizatului un avantaj concurenţial 13 .
Doctrina a preluat orientarea jurisprudenţei franceze care, cu prilejul soluţionării
unei speţe, a decis în sensul de a valida o clauză de aprovizionare exclusivă stipulată
într-un contract de franciză având ca obiect servicii de coafură, clauza fiind necesară
reiterării activităţii francizorului 14 . Din această perspectivă, clauza de aprovizionare
exclusivă s-a considerat a fi un factor al transmisiunii know-how-ului către francizaţi,
respectiv un element care contribuie la creşterea notorietăţii mărcii francizorului 15 .
Interpretarea jurisprudenţei şi doctrinei franceze a fost justificată prin faptul că, în
dreptul francez, contractul de franciză nu este reglementat, iar atunci când comerţul
pe piaţa comună nu este afectat de înţelegerea respectivă, nici legislaţia comunitară
nu va fi aplicabilă. Drept urmare, deşi niciun text legislativ francez nu vorbeşte de
necesitatea menţinerii identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză, contractul de
franciză, prin natura sa, o impune. Mai mult, contractul de franciză impune, cu
necesitate, reiterarea întocmai a activităţii care face obiectul contractului de
franciză, iar acest lucru, aşa cum practica l-a demonstrat, nu poate fi făcut decât
prin respectarea tehnologiei furnizate. Însă, tehnologia nu poate fi reprodusă decât
având suportul materiilor prime pe care aceasta se sprijină.
Considerăm că, deşi necesară reiterării succesului francizorului prin reproducerea
identică a know-how-ului, aşa cum doctrina şi jurisprudenţa franceză au arătat 16 ,
clauza de aprovizionare exclusivă nu este un factor al transmisiunii know-how-ului.
Este vorba despre două momente diferite: transmisiunea know-how-ului, care este
plasată într-un moment imediat următor momentului încheierii contractului de
franciză, şi punerea în practică, utilizarea know-how-ului, care se va face pe tot
parcursul derulării contractului de franciză. Reiterarea întocmai a know-how-ului, la
care contribuie esenţial aprovizionarea cu produse corespunzătoare agreate de către
francizor, este de esenţa contractului de franciză, dar aceasta nu trebuie confundată
cu transmisiunea know-how-ului.
Aşadar, şi din prisma celor arătate mai sus, clauza de aprovizionare exclusivă este un
element care contribuie la conturarea unei imagini coerente şi solide a mărcii
francizorului, iar în consecinţă a reţelei de franciză înseşi.
Clauza de aprovizionare exclusivă poate fi inserată atât în contractele de franciză de
distribuţie, cât şi în contractele de franciză de servicii.
În cazul francizei de distribuţie, clauza de aprovizionare exclusivă este frecvent
întâlnită, aprovizionarea cu produse destinate revânzării fiind extrem de importantă 17
, ţinându-se cont de specificul activităţii care face obiectul contractului de franciză
de distribuţie şi care este constituit din selecţia produselor comercializate de către
reţea (alături, desigur, de modalităţile concrete de comercializare) 18 .
În ceea ce priveşte franciza de servicii, clauza de aprovizionare exclusivă nu va avea
aceeaşi pondere, metoda de comercializare referindu-se la prestarea anumitor
servicii, iar nu la vânzarea bunurilor. Cu toate acestea, şi în cazul francizei de servicii
obligaţia de aprovizionare exclusivă îşi găseşte justificarea în necesitatea de a oferi
servicii de calitate similară de către toţi membrii reţelei de franciză. Aceasta se
poate realiza doar în situaţia în care suportul material necesar oferirii serviciilor are

aceeaşi calitate ori sunt din acelaşi specimen, indiferent de membrul reţelei care
prestează respectivul serviciu 19 .
Aşadar, clauza de aprovizionare exclusivă va avea în contractul de franciză o
însemnătate diferită, în funcţie de tipul de franciză.
Este clauza de aprovizionare exclusivă o clauză necesară a contractului de franciză?
Analiza, respectiv răspunsul trebuie dat în funcţie de tipul de franciză în care clauza
este inserată.
În ceea ce priveşte franciza de distribuţie, trebuie reamintit că know-how-ul transmis
este redus la elementele accesorii comercializării produselor reţelei (precum
amenajarea spaţiului destinat vânzării), accentul căzând pe produsele distribuite,
respectiv calitatea acestora. Cu atât mai mult cu cât produsele sunt distribuite sub
marca francizorului, este necesar a fi stipulată o clauză de aprovizionare exclusivă
prin intermediul căreia să se stabilească, încă de la debutul relaţiilor de afaceri,
ritmul, cantitatea şi alte elemente ale aprovizionării. Jurisprudenţa franceză a
afirmat că în cadrul francizei de distribuţie clauza de aprovizionare exclusivă are un
caracter esenţial 20 .
În ceea ce priveşte franciza de servicii, s-a afirmat că, bazându-se mai puţin pe
colecţia de produse şi mai mult pe tehnica prestării respectivului serviciu, nu se va
impune cu necesitate o stipulaţie în ceea ce priveşte aprovizionarea, chiar dacă
anumite materii prime ori produse sunt necesare desfăşurării activităţii francizate 21 .
Considerăm că, indiferent de tipul francizei, fie ea de distribuţie ori de servicii,
aprovizionarea francizaţilor trebuie reglementată prin contract, clauza cu privire la
aprovizionare fiind una necesară, în sensul clauzelor necesare pentru definirea
realităţii economice stabilită prin contract 22 . Desigur că, nu în toate cazurile va fi
necesar ca iniţiatorul să asigure el însuşi aprovizionarea francizaţilor, ori să indice un
anumit furnizor, însă anumite specificaţii cu privire la calitate este necesar a fi
stipulate în fiecare contract de franciză. Numai astfel francizorul va putea asigura o
imagine omogenă a reţelei, indiferent de tipul acesteia 23 .
Deşi doctrina nu s-a oprit asupra francizei de producţie, trebuie subliniat că, în cazul
acesteia, întocmai francizei de servicii, materiile prime necesare procesului de
fabricaţie vor fi esenţiale. Drept urmare şi în cazul acesteia, întocmai francizei de
servicii, anumite specificaţii cu privire la calitate, sau chiar indicarea furnizorilor, în
situaţiile în care indicarea standardelor calitative nu este posibilă, trebuie semnalate
francizatului.
S-a arătat că distincţia majoră care există între concesiunea exclusivă şi franciză,
respectiv transmisiunea know-how-ului, precum şi necesitatea reiterării acestuia
întocmai, se transpune şi în aprecierea diferită a necesităţii inserării clauzei de
aprovizionare exclusivă în contractul de franciză. Spre deosebire de concesiune, care
are la bază distribuirea produselor furnizorului, implicând cu necesitate stipularea
clauzei de aprovizionare exclusivă, franciza este construită în jurul know-how-ului
francizorului, care este elementul care permite reiterarea succesului în afaceri al
iniţiatorului reţelei 24 . Însă, pentru reproducerea fidelă a know-how-ului este nevoie
de consiliere şi în ceea ce priveşte materia primă utilizată. Iată, aşadar, că există

numeroase motive pentru care aprovizionarea se impune a fi reglementată indiferent

de tipul reţelei de franciză.
Existând evidente diferenţe de abordare a problematicii clauzei de aprovizionare
exclusivă în funcţie de tipul reţelei de franciză, doctrina a afirmat că francizorii
trebuie să dovedească o atenţie sporită în redactarea acestor clauze, fiind liberi a-i
consilia pe membrii reţelei în ceea ce priveşte furnizorii, dar neimpunând
exclusivitate decât în ceea ce priveşte produsele care sunt indispensabile punerii în
practică a know-how-ului, deci a reiterării conceptului francizabil 25 .
Aşadar, clauza de aprovizionare exclusivă, fiind inclusă în contractul de franciză în
scopul menţinerii identităţii şi reputaţiei reţelei şi fiind valabilă doar în măsura în
care va fi necesară atingerii acestui scop, va fi limitată în ceea ce priveşte obiectul ei
la produse legate de aplicarea know-how-ului.
Vechiul Regulament 4087/88 preciza că „această obligaţie (de aprovizionare exclusivă
– s.n.) nu poate fi acceptată decât pentru produse care alcătuiesc obiectul esenţial al
francizei; ea nu se stipulează, în special, accesoriilor sau pieselor de schimb ale
acestor produse” 26 .
Regulamentul 2790/99 defineşte în termeni mai generali clauza de aprovizionare
exclusivă şi nu specifică o limitare din punct de vedere al obiectului acesteia.
Rămâne deci a se aprecia, de la caz la caz, validitatea uneia sau alteia dintre
stipulaţiile referitoare la aprovizionare 27 . Se poate însă îngloba într-un raţionament
bazat exclusiv pe prevederile Regulamentului comunitar în vigoare, ori a legislaţiei
române în vigoare, respectiv un raţionament întemeiat pe condiţia de necesitate a
prezervării identităţii comune a reţelei, inclusiv o specificaţie, precum aceea
referitoare la obiectul clauzei.
Astfel, va fi evident că nu va fi validă clauza de aprovizionare exclusivă care se va
referi la produse accesorii, iar nu necesare desfăşurării activităţii care face obiectul
francizei, deoarece natura obiectului asupra căruia poartă clauza va determina ca
aceasta să nu fie necesară punerii în practică a know-how-ului 28 .
Doctrina a făcut, pornind de la produsele accesorii realizării contractului de franciză,
o clasificare a produselor asupra cărora poartă clauza de aprovizionare exclusivă,
respectiv produse specifice şi produse nespecifice 29 . Produsele specifice vor
achiziţionate de la francizor, precum produsele care poartă marca acestuia, iar
produsele nespecifice pot face obiectul unor specificaţii ale francizorului, caz în care
francizaţii rămân liberi a se aproviziona de la oricare furnizor ale cărui produse
corespund specificaţiilor 30 .
Există însă şi situaţii când specificaţii de calitate nu pot fi făcute de către francizor
datorită domeniului comerţului acestuia, cum este cazul colecţiilor de modă 31 . În
aceste situaţii însă, câtă vreme franci-zorul indică o listă extinsă de furnizori care pot
aproviziona francizaţii cu produse similare, iar clauza se dovedeşte a fi necesară
menţinerii reţelei, va fi licită 32 .
Aşadar, clauzele de aprovizionare vor fi redactate în conformitate cu scopul urmărit
de către francizor, şi anume acela al protejării imaginii mărcii, iar drept consecinţă a
acesteia, a prezervării identităţii reţelei. Deoarece necesitatea menţinerii imaginii
uniforme a reţelei diferă de la caz la caz, şi intensitatea clauzei va fi stabilită diferit.

În acest scop, contractul-model de franciză internaţională redactat de Camera

Internaţională de Comerţ din Paris (CCI) prevede două tipuri de clauze de
aprovizionare: cea suplă – „în scopul asigurării unei înalte calităţi a serviciilor şi o
eficienţă maximă în stabilirea preţului, francizatul se va adresa, de preferinţă,
francizorului şi/sau furnizorilor selecţionaţi de către francizor, dar este liber a
achiziţiona produsele de la alţi furnizori cu condiţia de a respecta cu stricteţe
specificaţiile de calitate indicate de către francizor în Anexa 10 şi cu condiţia de a-i
putea demonstra francizorului că produsele respectă condiţiile cu privire la calitate”
şi cea strictă – „francizatul nu va putea achiziţiona produsele decât de la francizor sau
de la furnizorii selecţionaţi de către acesta şi nu va putea vinde în localurile sale alte
produse decât cele agreate de către francizor” (art. 19) 33 .
1
Conform unui studiu al CREDA (Analyse des contrats de franchise) doar unul din 25 de
contracte de franciză stipulează obligaţia de aprovizionare exclusivă. A se vedea
CREDA (sous la direction de Alain Sayag), Le contrat cadre, La distribution, vol. II, p.
256, tabelul 23. În sensul că majoritatea contractelor de franciză prevăd obligaţia de
aprovizionare exclusivă, a se vedea şi Ph. le Tourneau, op. cit., p. 173.
2
Pentru detalii asupra noţiunii de centrală de cumpărare, a se vedea C.M. Costin, op.
cit., p. 34.
3
A se vedea Ch. Matray , op. cit., p. 85; Ph. le Tourneau, op. cit., p. 255. Autorul
arată că în majoritatea cazurilor centrala de cumpărare este constituită sub forma
unei societăţi comerciale la care francizorul deţine participaţiuni.
4
În sensul că, în general, clauzele referitoare la aprovizionare sunt cuprinse în
anexele contractului de franciză, a se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 255.
5
6
Textul O.G. nr. 52/1997 o expune explicit: „francizorul, în calitate de iniţiator şi
garant al reţelei de franciză, trebuie să vegheze la păstrarea identităţii şi a reputaţiei
reţelei de franciză” [art. 15 alin. (2)].
7
O.G. nr. 52/1997, art. 6 alin. (2); Codul deontologic european al francizei, Anexa 4
(www.eff-franchise.com).
8
Codul deontologic european al francizei, Anexa 7 (www.eff-franchise.com). Această
prevedere a Codului deontologic european nu a fost preluată şi de către O.G. nr.
52/1997.
9
În ceea ce-l priveşte pe furnizorul-producător indicat de către francizor,
oportunitatea ar consta în „trezirea” interesului acestuia de a stabili un raport preţ-
calitate echilibrat, precum şi aceea de a respecta întocmai termenele de livrare, în
dorinţa de a nu-şi pierde clienţii; a se vedea D. Baschet, op. cit., nr. 741. Nu vedem
în ce măsură acestea ar reprezenta veritabile avantaje ale furnizorului. Cele două
presupuse avantaje sunt direcţii în politica comercială a unui comerciant care este
producător şi care, asemenea oricărui alt comerciant, are interesul de a-şi augmenta
activitatea. Aşa cum o arată Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului
2790/99, „o restricţionare verticală poate conduce la creşterea vânzărilor unui
fabricant, prin faptul de a impune distribuitorilor o anume uniformizare şi standarde
calitative care vor conduce la îmbunătăţirea imaginii mărcii sale, respectiv la
creşterea interesului consumatorului final pentru produsul său” (pct. 116.8).
Vânzările producătorului vor creşte deci prin impunerea unor standarde la nivelul

distribuitorilor, iar nu prin activităţi intrinseci fabricantului. Textul Liniilor directoare

a fost preluat şi în legislaţia română prin intermediul pct. 57 lit. h) al Instrucţiunilor
modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale, care arată că
„o restricţionare verticală poate conduce la creşterea vânzărilor prin crearea unei
imagini de marcă şi, în acest fel, la creşterea atractivităţii produsului pentru
consumatorul final, impunându-se un anume grad de uniformitate şi standardizare a
calităţii la nivelul distribuitorilor”. Considerăm că prin eliminarea din text a precizării
care se regăseşte în legislaţia comunitară, respectiv că este vizată creşterea
vânzărilor furnizorului, iar nu creşterea, în general, a vânzărilor, nu rezultă cu
claritate, din perspectiva legislaţiei române, care este avantajul stipulării clauzei de
aprovizionare exclusivă pentru producător.
10
11
Mémento pratique Francis Lefebvre, Droit des affaires, Concurrence,
Consommation, 2005-2006, nr. 1445.
12
J.-M. Leloup , op. cit., p. 109; D. Baschet, op. cit., nr. 744-745; H. Bensoussan, Le
droit de la franchise, 2éme éd., Ed. Apogée, Rennes, 1993, p. 216.
13
J.-M Leloup, op. cit., p. 111.
14
Soluţia a fost dată cu prilejul soluţionării unei cauze privind franciza Jean Louis
David , un lanţ de saloane de coafură, unde contractul de franciză impunea obligaţia
francizaţilor de a se aproviziona doar cu produse furnizate de către francizor ori
indicate de către acesta deoarece numai acestea au fost luate în calcul la momentul
la care francizorul a transmis know-how-ul său. Adică, tehnicile utilizate în cadrul
salonului şi în special cele referitoare la colorarea părului sunt reproductibile doar în
condiţiile în care produsele utilizate sunt cele care au fost folosite la momentul
elaborării lor de către francizor, indiferent de capacitatea, măiestria unuia sau a
altuia dintre francizaţi: Cons. Conc., déc. nr. 94-D-32, 24 mai 1994, BOCCRF 14 iulie
1994, p. 275 şi urm., apud D. Baschet, op. cit., nr. 745.
15
A se vedea Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4884.
16
A se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 109; D. Baschet, op. cit., nr. 744-745; H.
Bensoussan, op. cit., p. 216.
17
În cazul francizei de distribuţie, 30% dintre contracte cuprind o clauză de
exclusivitate de aprovizionare care impune ca achiziţiile să se facă de la francizor, iar
alte 30% dintre contracte prevăd ca achiziţiile să fie făcute de la distribuitorii agreaţi
de către francizor, conform unui studiu al CREDA (Analyse des contrats de franchise):
CREDA, Le contrat cadre, La distribution, p. 256.
18
A se vedea supra, p. 10 şi urm.
19
Asemenea produse necesare prestării de servicii sunt alimentele şi băuturile unui
lanţ de restaurante, lenjeria de pat, obiecte de mobilier, produse necesare igienei în
cazul unui lanţ hotelier, produsele vândute (ca activitate accesorie) în cadrul
saloanelor cosmetice; a se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 255.
20
A se vedea Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4883. Instanţa franceză s-a
pronunţat chiar în sensul că aprovizionarea exclusivă este un element determinant
pentru calificarea contractului de franciză (C.A. Paris, 9 aprilie 2002, LPA 2003, nr.
132, p. 24, apud Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4882). În acelaşi sens, a

se vedea V. Meyer , Contractul de franciză poate prevedea o clauză de aprovizionare

exclusivă (www.observatoiredelafranchise.ro).
21
A se vedea Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4883.
22
M.N. Costin, S. Deleanu , op. cit., vol. II, p. 119.
23
În sensul că o clauză de aprovizionare exclusivă este o clauză necesară în contractul
de franciză, a se vedea Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4877.
24
25
Ibidem.
26
27
Curtea de Casaţie franceză a infirmat decizia unei instanţe care a purces la o
apreciere sumară a unei clauze de aprovizionare exclusivă, afirmând doar că aceasta
ar fi fost necesară menţinerii reţelei de franciză, nearătând, în mod concret, prin ce
anume s-ar fi demonstrat caracterul necesar; a se vedea Cass. com., 10 ianuarie 1995,
D. 1997, Somm. com., p. 59; Cass. com., 2 iulie 2002, în RJDA nr. 11/2002, nr. 1206.
28
Într-o speţă s-a considerat a fi restrictivă de concurenţă clauza prin care contractul
de franciză al unei reţele de distribuire de produse cosmetice impunea francizaţilor a
se aproviziona de la francizor cu materiale necesare amenajării vitrinelor pentru
expunerea produselor, cu etichete şi pungi pentru împachetat produsele vândute; a se
vedea Cons. Conc., déc. nr. 99-D-49 6 iulie 1999, BOCCRF, 30 octombrie 1999, p. 629,
în RJDA nr. 2/2000, nr. 215. S-a subliniat însă că în cazul în care contractul ar fi
conţinut doar obligaţia de a amenaja într-un anumit fel vitrinele, ori ar fi specificat
materialele necesare (pungi de hârtie), clauza nu ar fi fost ilicită. La fel, într-o altă
speţă, s-a considerat nejustificată obligaţia impusă francizaţilor de a achiziţiona
anumite produse informatice, precum calculatoare şi imprimante; a se vedea Cons.
Conc., déc. nr. 97-D-48, 18 iunie 1997, apud Recueil Lamy, Droit économique, 2007,
nr. 4884.
29
D. Ferrier , Droit de la distribution, 4éme éd., Ed. Litec, Paris, 2006, p. 312; Ph. le
Tourneau, op. cit., p. 174-175.
30
D. Ferrier , Droit de la distribution, op. cit., p. 312.
31
Cons. conc., déc. nr. 96-D-36, 28 mai 1996, BOCCRF 20 august, p. 408, apud Recueil
Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4884. Aici, pe de-o parte, reînnoirea produselor se
face des, iar pe de altă parte, este dificil de indicat specificaţii de calitate cu
caracter obiectiv, know-how-ul constând tocmai în alegerea produselor pe care
clientul final le va prefera şi le va identifica ca fiind ataşate colecţiei de produse a
francizorului.
32
Cass. com., 6 aprilie 1999, apud J.-M. Leloup, op. cit., p. 110; D. Baschet, op. cit.,
nr. 745. O altă soluţie în sensul validării clauzei de aprovizionare exclusivă a fost dată
în aprecierea următoarelor elemente: listă vastă a furnizorilor, ghid în ceea ce
priveşte calitatea produselor, catalog al produselor, preţ indicativ; a se vedea Cass.
com., 21 ianuarie 1997, cu notă de C. Jamin, D. 1997, p. 414.
33
§3
Clauza de aprovizionare exclusivă şi clauza de randament

Subsumate noţiunii de aprovizionare exclusivă sunt şi clauzele denumite „de obiectiv”

ori „de randament” 1 , acestea însumând trei categorii: clauza de quota, clauza de
minimum, „clauza de penetrare” ori „coeficientul de penetrare” 2 .
Prin stipularea clauzei de quota în contractul de franciză, francizatul este obligat a se
aproviziona într-un anumit procentaj din totalul cifrei sale de afaceri ori din cel al
volumului produselor distribuite de la francizor 3 . Această stipulaţie nu-l va împiedica
pe francizat a se aproviziona de la alt furnizor odată ce a depăşit procentajul stabilit
în contract 4 .
Clauza de minimum impune francizorului a achiziţiona un volum minim ori o valoare
minimă a achiziţiilor sale de la francizor 5 .
Clauza care prevede un coeficient de penetrare impune francizatului a realiza un
anumit procent în ceea ce priveşte vânzările sale, fixat pentru o anumită perioadă, în
raport de totalitatea vânzărilor produselor din respectiva gamă, inclusiv a acelora
aparţinând unor mărci diferite, vânzări raportate la întreaga zonă acoperită de către
respectivul francizat 6 .
Aşa cum s-a afirmat în doctrină, clauzele de randament au scopul de a-l mobiliza pe
francizat, acesta fiind nevoit a se aproviziona într-un anumit ritm de la francizor 7 .
Doctrina a afirmat că există deosebiri între clauzele de randament şi clauza de
aprovizionare exclusivă 8 . Însă, în situaţia în care cantitatea ori procentul impus prin
intermediul lor este ridicat, cla-uzele de randament se vor circumscrie clauzei de
aprovizionare exclusivă 9 .
Sunt deci clauzele de randament mai mult decât o aplicaţie particulară a clauzei de
aprovizionare exclusivă?
Într-adevăr, referindu-se la un procent al achiziţiilor care să depăşească cifra de 80
(care este limita maximă impusă de legislaţia comunitară, dar şi de cea română),
indiferent de faptul că stipulaţia indică o cifră a volumului achiziţiilor ori, mai
evident, un procent al acestora, clauza de randament devine o veritabilă clauză de
aprovizionare exclusivă 10 . De fapt, clauzele de randament şi clauza de aprovizionare
exclusivă au acelaşi obiect: achiziţiile făcute de către un francizat de la francizorul
său. În măsura în care aceste achiziţii nu depăşesc un anumit prag clauza va fi validă,
legislaţia română şi cea comunitară neimpunând condiţii de valabilitate ale clauzelor
de randament, de altfel, nedefinindu-le, nici măcar necuprinzându-le într-o definiţie
mai largă, precum în cazul clauzei de non-concurenţă care o înglobează şi pe cea de
aprovizionare exclusivă.
Faptul că aceste clauze nu beneficiază de o recunoaştere, respectiv de o
reglementare legislativă, urmând a li se aplica, atunci când va fi cazul, dispoziţiile
referitoare la clauza de aprovizionare exclusivă, precum şi faptul că nici textul
explicit al Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2709/99 nu face nicio
referire la existenţa unor astfel de clauze, pot fi indicii în direcţia aprecierii acestora
ca aplicaţii particulare ale clauzei de aprovizionare exclusivă.
În ceea ce priveşte însă clauzele „de penetrare”, prin obligaţia asumată de către
francizat de a se extinde, respectiv de a avea un anume rezultat din punct de vedere
comercial, acestea se departa jează de celelalte două clauze de randament, cea de
quota şi cea de minimum.

Există deci diferenţe între ceea ce numeşte doctrina categorii ale aceleiaşi clauze.
Clauza „de penetrare” impune o dinamică a dezvoltării comerţului francizatului, nu
se referă atât la achiziţiile pe care acesta le face de la francizor. Evident că o mai
mare cotă a pieţei va determina şi creşterea volumului achiziţiilor francizatului, însă
aceasta va fi rezultatul augmentării capacităţii comerciale a francizatului. Deşi scopul
pentru care sunt inserate clauzele este acelaşi, respectiv dinamizarea francizatului,
acest scop este atins direct în cazul clauzelor de quota şi de minimum, francizatul
fiind obligat a se aproviziona într-un anumit ritm, în timp ce în cazul clauzelor „de
penetrare” acesta este atins indirect, o expunere mare pe piaţă nefiind posibilă în
lipsa mărfurilor care fac obiectul comercializării.
Scopul inserării clauzelor de randament este elementul de diferenţiere între acestea
şi clauza de aprovizionare exclusivă. Clauza de aprovizionare exclusivă este inserată
în contractul de franciză pentru a menţine imaginea mărcii sale, identitatea comună a
reţelei, în timp ce clauzele de randament sunt introduse în scopul de a-l determina pe
francizor a realiza o cifră de afaceri însemnată.
În cazul clauzei de quota şi a clauzei de minimum diferenţa este mai puţin vizibilă din
cauza apropierii de clauza de aprovizionare exclusivă.
Considerăm că atunci când în contractul de franciză sunt stipulate clauze de quota ori
de minimum care conduc la o depăşire a procentului de 80 în ceea ce priveşte
achiziţiile francizatului, acestea vor fi supuse aceleiaşi sancţiuni ca şi clauza de
aprovizionare exclusivă, respectiv nulitatea. Efectul anticoncurenţial este acelaşi în
cazul celor două tipuri de clauze, indiferent de scopul urmărit prin inserarea lor în
contractul de franciză.
S-a ridicat întrebarea dacă obligaţiile asumate de către francizat în cadrul clauzelor
de randament sunt obligaţii de mijloace ori obligaţii de rezultat? 11
În doctrină s-a afirmat că aceste obligaţii sunt obligaţii de mijloace şi nu de rezultat,
deoarece chiar dacă atingerea unui anumit rezultat economic depinde de atitudinea
distribuitorului, alte elemente, având o importanţă deosebită, contribuie la reuşita
acestuia. Aceste elemente sunt legate de activitatea francizorului, mai ales aceea
publicitară, de condiţii ale pieţei, de imaginea mărcii francizorului 12 .
În cazul clauzei „de penetrare” soluţia pare a fi chiar mai evidentă, fiind greu de
presupus că un anume distribuitor poate să se oblige ferm în a atinge o anume cotă de
piaţă, cunoscând consecinţele pe care le are neîndeplinirea unei asemenea obligaţii.
Contractul-model de franciză redactat de Camera de Internaţională de Comerţ din
Paris (CCI) propune două modele de clauze de quota: „francizatul trebuie să depună
toate eforturile pentru a realiza quota fixată” şi „francizatul este ţinut a realiza
quota fixată, în caz contrar francizorul putând ori cere rezilierea contractului pentru
neexecutarea de către francizat a obligaţiei sale contractuale în temeiul art. 27, ori a
continua executarea contractului, fără exclusivitatea anterior stipulată”(art. 19) 13 .
Aşadar, în viziunea redactorilor contractului-model de franciză internaţională,
clauzele de randament pot genera în sarcina francizatului atât obligaţii de mijloace,
cât şi obligaţii de rezultat, cu consecinţele specifice fiecărora.
Ţinând cont de natura obligaţiilor generate de către clauzele de randament în sarcina
francizaţior, considerăm că acestea ar trebui a fi redactate astfel încât să îmbrace

forma obligaţiilor de mijloace. Atingerea rezultatului fiind supusă unor elemente

aleatorii, impunerea unor cifre de realizat de către membrii reţelei poate fi
considerat un comportament abuziv al iniţiatorului reţelei. Desigur că, în dorinţa de a
proteja reţeaua, acesta are tot interesul în a impune, cel puţin, realizarea unei cifre
minime. De aceea nici raţionamentul invers, acela de a considera de plano abuzivă
inserarea unei clauze de randament care implică obligaţii de rezultat, nu va păstra
limitele echilibrului contractual.
În concluzie, se poate afirma că va fi deopotrivă util şi francizorului şi francizaţilor
inserarea unor clauze de randament care să impună o limită minimă a realizărilor
francizaţilor, iar aceasta cu caracter de obligativitate, fiind deci obligaţii de rezultat,
în timp ce clauzele de randament care să se refere la atingerea unui anume rezultat
nu vor fi discreţionare dacă vor indica şi nu vor impune un anume rezultat, fiind deci,
obligaţii de mijloace. Este posibilă coexistenţa obligaţiilor de rezultat cu acelea de
mijloace în cadrul clauzelor de randament.
1
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 39. În sensul că, alături de clauza de quota
şi clauza de minimum există încă o categorie a clauzelor de randament, respectiv
aceea a „clauzelor de obiectiv” care ar impune francizatului realizarea unui anumit
scop stabilit de către părţi, a se vedea Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr.
4275.
2
Ibidem, nr. 4272.
3
Ibidem, nr. 4273.
4
Pentru o soluţie jurisprudenţială în acest sens, a se vedea C.A. Rouen, 25 octombrie
2001, în RJDA nr. 8/2002, nr. 879.
5
6
Ibidem. Într-o exprimare sintetică s-a spus că prin intermediul clauzei „de
penetrare” francizorul poate impune francizatului să „cucerească” o parte a pieţei pe
perioada derulării contractului; a se vedea Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr.
4277.
7
Ph. le Tourneau , op. cit., p. 39. Autorul arată că indiferent de durata contractului-
cadru, clauzele de randament sunt supuse unei reaprecieri, a unei renegocieri anuale.
8
Ibidem, p. 40.
9
Ibidem. Deşi jurisprudenţa nu pare a face deosebire, autorul apreciază că aceleaşi
consecinţe vor fi antrenate şi de stipularea unor clauze de randament cu caracter
excesiv, întocmai aprovizionării exclusive.
10
S-a soluţionat şi în sensul că o clauză de quota, care impunea însă un procentaj al
vânzărilor ridicat, nu este asimilabilă clauzei de non-concurenţă, deci de
aprovizionare exclusivă, dacă din formularea sa nu rezultă caracterul obligatoriu
pentru distribuitor; a se vedea Cons. conc., déc. nr. 05-D-48, 28 iulie 2005, cu notă de
Peyre J., apud Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4273.
11
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 40. Autorul arată că intensitatea juridică a
clauzelor va depinde mult de modul de redactare a clauzei şi va diferi de la un
contract la altul.
12
Ibidem, p. 41. În acelaşi sens, a se vedea Fr.-X. Licari, op. cit., p. 455. Autorul
apreciază că inserarea în contract a unei clauze de randament care să impună
obligaţii de rezultat este abuzivă şi poate antrena răspunderea în temeiul obligaţiei

de informare precontractuală, de asemenea că impunerea unui obiectiv precis

determinat în cazul clauzei de randament este surprinzătoare ţinând cont de
aleatoriul care caracterizează activitatea de distribuţie.
13
§4
Clauza de aprovizionare exclusivă şi clauz a cu privire la preluarea stocului

francizatului
Ca urmare a obligării francizatului a se aproviziona de la francizor în anumite

cantităţi, impuse de către acesta din urmă, ori chiar în situaţia în care aprovizionarea
nu este obligatoriu a fi făcută de la francizor, francizatul se va găsi în permanenţă în
posesia unui stoc. De asemenea, francizatul se va afla în proprietatea echipamentelor
necesare desfăşurării activităţii care face obiectul francizei, fie că acestea sunt
necesare prezentării produselor, ori fabricării, ori prestării serviciilor 1 .
Atât în ceea ce priveşte stocul de produse, cât şi utilajele necesare desfăşurării
activităţii francizatului probleme se vor ridica la momentul încetării contractului de
franciză: produsele din stoc nu vor putea fi comercializate de către francizat, acesta
nemaiacţionând sub marca francizorului, utilajele, de asemenea, nu vor mai fi utile
francizatului câtă vreme achiziţionarea lor a fost impusă de către francizor în scopul
desfăşurării activităţii francizabile, având deci caracter accesoriu produselor.
Codul deontologic european al francizei arată că trebuie reglementată prin contractul
de franciză şi modalitatea de preluarea a stocurilor francizatului de către francizor:
„fiind indicate în contract condiţiile de preluare şi/sau utilizare a utilajelor specifice,
francizorul nu trebuie să urmărească prin aceasta a-l penaliza pe fostul francizat, ci
să protejeze identitatea şi reputaţia reţelei de franciză” 2 .
În dreptul român, O.G. nr. 52/1997 3 , nu reia o asemenea dispoziţie, mărginindu-se la
a arăta că „în cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili în mod clar circumstanţele
care pot să determine o reziliere fără preaviz”, precum şi că „francizorul va înştiinţa
pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a nu reînnoi
contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract” [art. 6
alin. (1)]. Aceste două dispoziţii nu sunt suficiente în a-l proteja pe francizat în
eventualitatea încetării contractului înainte de împlinirea termenului: prima, pentru
că se referă doar la cauzele care pot determina o reziliere fără preaviz, nu şi la alte
aspecte subsecvente încetării relaţiilor contractuale, cea de-a doua, pentru că este
prea generală. Sintagma „un preaviz suficient de mare” este necesară, dar nu şi
suficientă. Nu rezultă că preavizul ar fi datorat, printre altele şi pentru ca francizatul
să aibă timp pentru a-şi lichida stocul. De asemenea, noţiunea de „suficient” va
trebui determinată de la caz la caz, în funcţie de mărimea stocului.
Aşadar, în dreptul român acest aspect nu este reglementat, iar mărfurile
francizatului, precum şi utilajele accesorii producerii ori comercializării acestora
rămân în proprietatea fostului francizat care se vede în imposibilitate de a le
valorifica.

Situaţia este similară şi în dreptul francez unde, în lipsa unei stipulaţii exprese,
jurisprudenţa a considerat că francizatul rămâne în proprietatea stocurilor sale 4 , iar
doar într-un caz izolat furnizorul a fost obligat să preia stocurile distribuitorului însă,
în această situaţie, contractul a fost reziliat din culpa respectivului furnizor 5 .
În doctrină s-a încercat a se căuta un fundament pentru obligarea francizorului de a
prelua stocul francizatului, în temeiul unei bune-credinţe şi a unei echităţi „post-
contractuale” 6 . Acestea s-ar desprinde din art. 1135 C. civ. francez, al cărui text
este identic celui al art. 970 C. civ. român: „convenţiile trebuie executate cu bună-
credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într- însele, dar la toate urmările,
ce echitatea, obiectul sau legea îl dă obligaţiei, după natura sa”. Aşadar, conform
acestui raţionament, echitatea va fi aceea care va conduce la o corectă distribuire a
riscurilor contractuale, inclusiv la acelea legate de marfa rămasă în imposibilitate de
valorificare la francizat. În acelaşi timp, s-a considerat că un ultim efect al obligaţiei
de cooperare a părţilor s-ar analiza în obligaţia francizorului de a prelua stocurile
devenite inutile pentru francizat 7 .
Analiza interesează, fiind, din prisma similitudinii dispoziţiilor art. 1135 C. civ.
francez cu art. 970 C. civ. român, aplicabilă şi în dreptul român. Rămâne de văzut în
ce măsură jurisprudenţa noastră va considera că obligaţia de preluare a stocurilor de
către francizor va fi o obligaţie de natura contractului de franciză, o obligaţie care se
subînţelege că-i incumbă francizorului în temeiul obligaţiei, mai generale, de
executare a contractului cu bună-credinţă.
Considerăm că, în stadiul actual al legislaţiei noastre care reglementează franciza,
spre deosebire de dreptul francez unde contractul de franciză este unul nenumit, în
lipsa unor dispoziţii cu privire la preluarea stocurilor, expres stipulate în contract,
francizorul nu este ţinut de o obligaţie în acest sens. Într-adevăr, Codul deontologic
european al francizei face trimitere la acest aspect 8 , însă legis-laţia română în
materie nu enumeră printre clauzele care trebuie să fie cuprinse de contractul de
franciză pe aceea de preluare a stocurilor. De asemenea, aşa cum am arătat, niciunul
dintre principiile care trebuie să fie respectate de contract, în termenii O.G. nr.
52/1997, nu se referă la preluarea stocurilor. Obligarea francizorului de a prelua
stocul francizatului echivalează cu obligarea acestuia la încheierea unui contract de
vânzare-cumpărare. Este forţat a se purcede, în temeiul echităţii, la o reconsiderare
a obligaţiilor părţilor şi a stabilirii de noi obligaţii în sarcina unuia dintre contractanţi,
iar aceasta cu atât mai mult cu cât, în dreptul român, contractul de franciză
beneficiază de reglementare legală, iar aceasta nu face nicio trimitere la
problematica stocurilor. Este adevărat că buna-credinţă trebuie să guverneze orice
relaţie contractuală, iar dacă negocierile pentru încheierea unui contract se
desfăşoară sub egida acesteia, cu atât mai justificat este ca şi faza finală, de încetare
a raporturilor contractuale, să se desfăşoare la fel, de aici şi existenţa obligaţiei de
cooperare inclusiv în acest moment contractual. Considerăm însă că nu se pot crea
noi obligaţii în sarcina unuia sau a altuia dintre contractanţi, chiar în temeiul acestei
obligaţii de cooperare.
Deoarece ambii contractanţi au interese referitoare la preluarea stocurilor –
francizatul, pentru că nu are posibilităţi viabile de valorificare a mărfurilor,
francizorul, deoarece are interesul de a urmări destinaţia acestor mărfuri, interes

subsumat scopului mai general de a proteja şi menţine imaginea coerentă a reţelei –,

va fi util a se stipula în contractul de franciză clauze care să reglementeze preluarea
stocurilor.
Doctrina a sugerat trei variante de clauze cu privire la preluarea stocurilor : clauza
prin intermediul căreia francizorul să se oblige a prelua stocurile, în condiţii de preţ,
de asemenea, indicate 9 ; clauza prin intermediul căreia să i se lase francizorului
facultatea de a prelua stocul 10 ; clauza care să permită francizatului a continua
vânzarea produselor, sub marca francizorului, într-un anumit termen, suficient pentru
lichidarea respectivului stoc, de asemenea, stipulat în contract 11 .
1
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 282. Autorul exemplifică: aparatele folosite
într-un salon de coafură, utilajele necesare spălării autoturismelor într-un stabiliment
destinat acestei activităţi.
2
Codul deontologic european al francizei, art. 5, Anexa 15 (www.eff-franchise.com).
3
O.G. nr. 52/1997 are ca punct de inspiraţie Codul deontologic european al francizei.
4
Cass. com., 16 februarie 1970, Bull. civ. IV, nr. 63; Cass. com., 25 februarie 1986,
JCP 1988 II 20995, apud D. Baschet, op. cit., nr. 894.
5
Cass. com., 23 mai 2000, apud Ph. le Tourneau, op. cit., p. 282. În speţă era un
contract de concesiune unde stocul a fost preluat la valoarea de inventar a bunurilor.
6
Fr.-X. Licari, op. cit., p. 597 şi urm. Autorul încearcă găsirea unui punct comun
soluţiilor date în dreptul francez şi în dreptul german, unde, de principiu, promotorul
reţelei este obligat a prelua stocurile foştilor distribuitori.
7
A se vedea Fr.-X. Licari, op. cit., p. 600. Autorul consideră că, de vreme ce obligaţia
de cooperare se regăseşte încă din faza precontractuală, întinzându-se apoi pe
întreaga perioadă de executare a contractului, este logic ca aceasta să se întindă şi
pentru faza de final, de încheiere a relaţiilor contractuale.
8
Dispoziţiile Codului deontologic european al francizei nu au însă forţă obligatorie, în
afară de cazul când părţile înţeleg să le confere o asemenea valoare; a se vedea
Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4812; D. Baschet, op. cit., nr. 728.
9
Ph. le Tourneau , op. cit., p. 283. În acest caz, pe lângă produse, şi piesele de
schimb vor face obiectul preluării, iar autorul sugerează următoarea clauză: „în cazul
rezilierii contractului ori a refuzului de reînnoire a acestuia, fără culpa francizatului,
stocul constituit din produsele şi piesele de schimb nevândute, comandate în ultimele
şase luni contractuale, vor fi preluate de către francizor la preţul lor de achiziţie din
care se deduce o cotă de ...% care reprezintă costurile preluării”.
10
Ibidem. Această clauză are o utilitate mărginită, câtă vreme rămâne la latitudinea
francizorului de a achiziţiona produsele respective, practic francizatul găsindu-se în
aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă o asemenea clauză nu ar fi fost inserată în
contract.
11
§5
Sancţiunea stipulării unei clauze de aprovizionare ilicite

În cazul în care clauza de aprovizionare exclusivă stipulată în contractul de franciză

nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate, aceasta va fi nulă, atât din punctul de
vedere al legislaţiei române, cât şi al celei comunitare 1 .
Aşa cum s-a apreciat însă de către jurisprudenţa franceză, nulitatea clauzei de
aprovizionare poate antrena şi nulitatea contractului de franciză, atunci când aceasta
este esenţială pentru contractul de franciză, precum în cazul francizei de distribuţie 2
, însă atunci când clauza de aprovizionare exclusivă nu prezintă un caracter
determinant pentru contract, nulitatea acesteia nu va atrage şi nulitatea contractului
însuşi 3 .
Deci, obligaţiile asumate prin inserarea clauzei de aprovizionare exclusivă în
contractul de franciză, sunt aceea de a furniza produsele care fac obiectul clauzei în
ceea ce-l priveşte pe francizor şi, respectiv aceea de a respecta ritmul aprovizionării 4
, dar şi pe aceea de plată a preţului mărfii achiziţionate, în ceea ce-l priveşte pe
francizat 5 . Aceste obligaţii vor trebui respectate întocmai de către părţi, asemenea
oricăror obligaţii contractuale.
Astfel, jurisprudenţa franceză a decis rezilierea unui contract de franciză şi plata de
daune-interese către francizat deoarece francizorul a modificat unilateral
modalitatea de aprovizionare pe parcursul derulării contractului, impunând un sistem
de comandă pe bază de catalog, în timp ce în contract era prevăzut că aprovizionarea
se va baza pe reînnoirea periodică a colecţiilor, urmare a reuniunilor în scop
informativ şi al prezentărilor noilor produse 6 .
Într-o altă speţă însă, instanţa nu s-a pronunţat în sensul rezilierii contractului de
franciză din culpa francizatului care nu-şi îndeplinise obligaţia de plată a preţului
produselor furnizate de către francizor, considerând că nu există o legătură de
cauzalitate între obligaţiile care rezultă din contractul de franciză, pe de-o parte, şi
obligaţiile rezultând din vânzările efectuate în temeiul contractului de franciză, pe de
altă parte. Obligaţia de plată a preţului produselor furnizate de către francizor este o
contrapartidă pentru livrarea unui bun conform comenzii, ţinând deci de executarea
contractului de vânzare, iar nu de aceea a executării obligaţiilor rezultând din
contractul de franciză însuşi 7 .
Instanţa franceză face o diferenţiere între obligaţiile asumate prin contractul de
franciză însuşi, precum aceea a aprovizionării francizatului de la francizor şi obligaţia
francizatului de a plăti preţul produselor cu care a fost aprovizionat. Totuşi, această
din urmă obligaţie este corelată celei de aprovizionare exclusivă, fiind contrapartida
acesteia. Câtă vreme francizorul îşi îndeplineşte obligaţia contractuală de a livra
marfa, şi francizatul trebuie să îndeplinească obligaţia corelativă de plată a preţului.
În cazul în care această obligaţie nu este îndeplinită, francizorul îl va putea acţiona în
judecată pe francizat pentru rezoluţiunea respectivului contract de vânzare-
cumpărare. Acest contract, deşi subsecvent celui de franciză, are o rezonanţă
deosebită în executarea contractului de franciză însuşi. Clauza de aprovizionare
exclusivă este inserată în contract în scopul menţinerii imaginii unitare a reţelei.
Rezoluţionarea respectivului contract de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea
obligaţiei de plată a preţului mărfurilor nu va aduce un real beneficiu francizorului ori
reţelei înseşi. Părţile, fiind repuse în situaţia anterioară, vor trebui a proceda la o

nouă operaţiune de aprovizionare, respectiv de plată a preţului produselor furnizate.

Iar plata preţului poate, din nou, să nu fie făcută de către francizat!
Considerăm că o asemenea distincţie este artificial creată. Obligaţia francizatului de
a se aproviziona de la francizor rezultă din contractul de franciză, iar obligaţia de
plată a mărfurilor astfel achiziţionate este distinctă de contractul de franciză,
făcându-se doar în temeiul contractelor de aplicaţie? Nerespectarea obligaţiei de
aprovizionare exclusivă de către francizat ar atrage deci, rezilierea contractului de
franciză, însă neîndeplinirea obligaţiei de plată corelative aprovizionării, ar atrage
doar rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare care are ca obiect respectivele
mărfuri?
Contractele de vânzare-cumpărare care au ca obiect produsele prevăzute de clauza
de aprovizionare exclusivă sunt contracte de aplicaţie, a căror încheiere este
stipulată în contractul-cadru de franciză 8 . Aşa cum s-a arătat în doctrina de
specialitate, contractul-cadru nu obligă părţile la nicio livrare de marfă ori o plată,
stabilind doar un cadru general, pentru a cărui concretizare trebuie încheiate
contractele de aplicaţie 9 .
Atât obligaţia de aprovizionare, cât şi aceea de plată a produselor izvorăsc din
contractul de franciză 10 , iar nerespectarea acestora vor putea conduce la rezilierea
contractului. Obligaţia de plată a preţului este o obligaţie corelativă aprovizionării,
deci o obligaţie izvorâtă, indirect, din contractul de franciză care cuprinde clauza de
aprovizionare exclusivă 11 . Nu va fi nevoie de încălcarea în mod repetat a obligaţiei
de plată a preţului pentru ca aceasta să echivaleze cu o executare defectuoasă a
contractului de franciză, aptă să conducă la rezilierea acestuia. Neplata preţului
poate, ea însăşi, conduce la aceasta, traducându-se printr-o lipsă de executare cu
bună-credinţă a contractului de franciză însuşi.
Introducerea clauzei de aprovizionare exclusivă în contractul de franciză are o
utilitate deosebită, atât furnizorul (indiferent dacă acesta este sau nu şi promotorul
reţelei, ori un terţ), cât şi francizatul având astfel certitudinea unui ritm al vânzării,
respectiv al cumpărării de care, într -un final, va beneficia consumatorul.
Aprovizionarea exclusivă va conduce, prin exigenţele cu privire la calitate pe care le
impune, la menţinerea imaginii şi identităţii comune a reţelei de franciză, reiterarea
întocmai a know-how-ului şi, respectiv, a succesului în afaceri al francizorului,
neputându-se realiza decât în prezenţa materiilor prime ori a produselor
corespunzătoare. În urmărirea fidelă a acestui scop, clauza de exclus ivitate
teritorială va trebui să aibă ca obiect doar acele elemente necesare reiterării know -
how-ului; astfel se justifică şi importanţa diferită pe care clauza o are în funcţie de
tipul reţelei de franciză (şi care va determina, după caz, inclusiv nulitat ea
contractului de franciză în situaţia în care clauza este lovită de nulitate).
În funcţie de specificul şi, drept urmare, de necesităţile fiecărei reţele, în contractul
de franciză pot fi inserate variante ale clauzei de aprovizionare exclusivă, respect iv
clauza de quota, clauza de minimum , ori cea privind coeficientul de penetrare al
pieţei.
Odată impus prin contractul de franciză un ritm al aprovizionării, la momentul
încetării relaţiilor contractuale, francizatul poate ajunge într -o situaţie de bloca j,

fiind în imposibilitate de a valorifica mărfurile deja achiziţionate. Aceste situaţii pot

şi trebuie a fi preîntâmpinate prin stricta lor reglementare în contractul de franciză.
1
Art. 49 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată (M. Of. nr. 742 din 16 august
2005) prevede că „sunt nule de drept, fie ele exprese ori tacite, publice sau oculte,
orice angajamente, convenţii sau clauze contractuale raportându-se la o practică
anticoncurenţială prohibită prin art. 5 şi 6 din prezenta lege”; la fel, art. 81 parag. 2
al Tratatului CE prevede nulitatea de plin drept a clauzelor prohibite. Pentru detalii
despre nulitatea prevăzută de art. 81 parag. 2, a se vedea Ch. Gavalda, G. Parleani ,
Droit des affaires de l’Union européenne, Ed. Litec, Paris, 1999, p. 281. Clauza de
aprovizionare, astfel cum ea este inclusă în definiţia clauzei de non-concurenţă face
parte din categoria „clauzelor gri” care pot fi deci exceptate dacă îndeplinesc
anumite condiţii; a se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 185. Aceste clauze nu vor
beneficia de exceptare, rămânând ilicite, chiar dacă acordul în care sunt cuprinse va
beneficia, fiind deci licit; a se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 105. Pentru detalii
asupra tipurilor de clauze „albe”, care sunt permise, „negre”, cele care sunt
interzise, „gri”, valide şi deci permise în anumite condiţii, precum şi despre
abordarea impusă de către noul regulament comunitar, spre deosebire de cele
anterioare, pe categorii de acorduri de distribuţie, a se vedea C.-L. de Leyssac, G.
Parleani , Droit du marche, Presses Universitaires de France, 2002, p. 865 şi urm.
2
Cass. com., 7 octombrie 1997, JCP E 1998, p. 1645, cu notă de D. Mainguy , apud D.
Baschet, op. cit., nr. 749; C.A. Douai, 8 decembrie 1991, în RJDA 1992, nr. 11, nr.
1009; C.A. Aix-en-Provence, 2e ch., 10 ianuarie 1992, Bull. Aix 1992, p. 64, apud
Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4883. În dreptul intern francez,
sancţionarea clauzei de aprovizionare exclusivă este făcută în temeiul art. 1129 C.
civ. (textul se regăseşte şi în art. 964 C. civ. român), respectiv pentru lipsa obiectului
determinat al convenţiei. Pentru detalii asupra sancţionării în dreptul francez a
exclusivităţii de aprovizionare, a se vedea şi S. Lebreton, op. cit., nr. 149 şi urm.
3
A se vedea D. Baschet, op. cit., nr. 749; Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr.
4883.
4
În acest scop pot fi inserate în contract clauzele de quota.
5
Jurisprudenţa franceză pentru o perioadă îndelungată, în unanimitate, a pronunţat
nulitatea contractului de franciză pentru lipsa determinării preţului (în temeiul art.
1591 C. civ. francez care stipula că „preţul de vânzare trebuie să fie determinat şi
stabilit de către părţi”), poziţie criticată vehement de către doctrină (L. Vogel,
Plaidoyer pour un revirement: contre l’obligation de détermination du prix dans les
contrats de distribution, D. 1995, p. 155 şi urm.). Ulterior, Curtea de Casaţie franceză
(în cuprinsul a patru decizii ale Assemblée plénière du 1er décembre 1995) a schimbat
fundamental jurisprudenţa franceză. Pentru comentarii asupra acestor decizii, a se
vedea M. Joel, Le contenu juridique des décisions de 1 er décembre 1995, în RTD com.
nr. 1/1997 p. 1 şi urm.; T. Revet, La détermination du prix: nouveau enjeux. Un an
après les arrêts de l’Assemblée plénière, D. 1997. În dreptul român, O.G. nr. 52/1997
precizeazã ca fãcând obiectul obligaţiei precontractuale de informare „determinarea
tarifelor privind prestările de servicii şi tarifele privind produsele, serviciile şi
tehnologiile, în cazul obligaţiilor contractuale de cumpărare” [art. 2 alin. (3)].
6
C.A. Paris, 15 septembrie 2000, în RJDA nr. 2/2001, nr. 148.

7
Cass. com., 12 iulie 2005, în RJDA nr. 12/2005, nr. 1344.
8
Pentru detalii asupra contractului-cadru de franciză, a se vedea C.M. Costin, op.
cit., p. 189 şi urm.
9
Ibidem, p. 190. Autorul arată că principala obligaţie generată de contractul-cadru de
franciză în sarcina francizatului este aceea de a achiziţiona materialul sau produsele
utilizate pentru prestarea serviciilor ce formează obiectul francizei. S-a arătat că
obligaţiile de a se aproviziona, asumate prin contractul de franciză, sunt obligaţii de a
încheia ulterior contracte, deci simple obligaţii „de a face”, a căror neexecutare va
conduce la rezilierea contractului, eventual şi la acordarea de daune-interese, fără
ca, în principiu, creditorul obligaţiei să ceară executarea forţată; în scopul
constrângerii debitorului pot fi introduse pacte comisorii ori clauze penale; a se vedea
Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4273.
10
Obligaţia francizorului de a-l aproviziona pe francizat, corelativă obligaţiei
francizatului de a se aproviziona de la francizor, este, de asemenea, cuprinsă într-o
clauză propusă de contractul-model de franciză internaţională redactat de CCI:
„francizorul va furniza francizatului produsele care fac obiectul francizei şi/sau se va
asigura că sunt furnizate francizatului cel mai târziu în termen de X zile de la
receptarea comenzii făcute de către francizat” (art. 18.1). A se vedea D. Ferrier ,
Contrat modèle de franchise internationale de la CCI: Les obligations du franchiseur în
Séminaire organisé à Liégé 2000, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 136.
11
În acelaşi sens, că în executarea obligaţiei principale, de aprovizionare, francizatul
trebuie să încheie contracte de aplicaţie prin care să stabilească normele de livrare
(termene, preţ), a se vedea C.M. Costin, op. cit., p. 191.
Capitolul VI
Clauza privind preţul de vânzare al produselor comercializate în reţeaua de

franciză
§1 - Concept
§2 - Reglementare legală. Validitatea clauzei de impunere a preţului de revânzare de
către francizor
§3 - Validitatea clauzei prin care se recomandă preţul de revânzare ori a aceleia care
impune un preţ maximal de revânzare în reţeaua de franciză. Justificare
§4 - Preţuri recomandate şi preţuri impuse, o „subtilă” diferenţă
§5 - Sancţiunea stipulării clauzelor cu privire la preţ în contra dispoziţiilor legale
§1
Concept
Contractul de franciză, urmărind reiterarea succesului în afaceri al francizorului, se

va executa cu respectarea principiului menţinerii identităţii comune şi a reputaţiei
reţelei de franciză 1 .
La menţinerea unei imagini comune a reţelei vor contribui atât produsele ori serviciile
care vor fi comercializate, ori distribuite, ori chiar produse de către membrii reţelei,

cât şi preţul acestora, consumatorul final percepând reţeaua de franciză ca pe un tot

unitar. De altfel, produsele fiind comercializate, iar serviciile fiind prestate sub
aceeaşi marcă, pentru client va părea normal ca şi preţul să fie identic 2 . Mai mult,
publicitatea făcându-se unitar, la nivelul întregii reţele 3 , diferenţele de preţ vor crea
confuziune în rândul clientelei, iar aceasta se va reflecta tot în pierderea imaginii
unice a reţelei de franciză.
Î n lumina celor de mai sus, apare ca fiind pe deplin justificată intenţia francizorului,
care este promotorul, dar, totodată, şi garantul reţelei de franciză, de a impune
preţul cu care vor fi comercializate produsele sub marca reţelei de franciză, respectiv
serviciile prestate în reţea 4 .
Pe de altă parte însă, una dintre caracteristicile contractului de franciză este aceea
că este un contract de colaborare încheiat între comercianţi independenţi 5 . Iar una
dintre consecinţele independenţei părţilor contractului de franciză este aceea că
francizatul va putea stabili preţul produselor ori serviciilor care fac obiectul activităţii
reţelei de franciză respective 6 .
Există aşadar o contradicţie între interesele reţelei, de uniformizare şi oferire a unei
imagini comune a mărcii, iar, în ultimă instanţă, de a pune în aplicare know-how-ul
de către toţi membrii reţelei 7 şi interesele particulare ale francizaţilor, în special
acela de a-şi menţine calitatea de comercianţi independenţi, calitate care presupune
şi libertatea acestora de a fixa preţul produselor pe care le comercializează.
Fixarea preţului produselor ori serviciilor oferite de către reţeaua de franciză a primit
însă soluţionare jurisprudenţială, dar şi legislativă în dreptul comunitar, precum şi în
dreptul român.
1
Potrivit art. 3 din O.G. nr. 52/1997, „contractul de franciză trebuie să reflecte
interesele membrilor reţelei de franciză (...) prin menţinerea identităţii şi a
reputaţiei reţelei de franciză”.
2
A se vedea J.-M. Leloup, op. cit., p. 112. În acelaşi sens, a se vedea D. Baschet, op.
cit, nr. 801. Autorul din urmă consideră că în scopul menţinerii identităţii şi reputaţiei
comune a reţelei este imperios necesar ca între preţurile practicate de francizaţi să
nu existe diferenţe mari, de asemenea, fidelizarea clientelei se va realiza cu
dificultate în condiţiile în care diferenţe considerabile de preţ vor fi remarcate între
unii şi alţii dintre francizaţi. Aceasta reprezintă o abordare din punct de vedere
comercial a problemei.
3
Pentru detalii asupra modului în care este organizată publicitatea în reţeaua de
franciză şi a obligaţiilor legate de aceasta, a se vedea Ph. Bessis, op. cit., p. 86; Ch.
Matray , op. cit., p. 88. Vechiul Regulament 4087/88 conţinea prevederi referitoare la
obligaţiile privind publicitatea, art. 3.g incluzând printre obligaţiile francizatului şi pe
aceea „de a plăti francizorului o parte determinată din bugetul său de cheltuieli
pentru publicitate şi de a-şi face propria publicitate după ce a primit acordul
francizorului, în funcţie de natura activităţii”; acordul francizorului cu privire la
publicitate nu priveşte însă preţul ori condiţiile de vânzare ale produselor; a se vedea
Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4877.
4
Unii autori au şi pledat pentru omogenizarea preţurilor în reţeaua de franciză,
considerând că aceasta ar fi o condiţie indispensabilă succesului formulei. A se vedea

J.P. Clement , Le respect du prix imposé par le franchiseur, Symposium européen de

la franchise, Bruxelles, 18 noiembrie 1981; A. Frignani, Capitolo XIX – Il franchising
nella CEE, Il franchising – Manuale sugli aspetti di marketing finanziari e giuridici, Ed.
Buffetti, Roma, 1985, p. 247, apud E. Gastinel, op. cit., p. 127.
5
A se vedea supra, p. 35 şi urm.
6
7
S-a apreciat că interzicerea stabilirii de către francizor a preţului de revânzare a
produselor comercializate în reţeaua de franciză va limita obiectul know-how-ului
transmis, constituind o restricţie a reiterării conceptului francizabil; a se vedea J.-M.
Leloup, op. cit., p. 114.
§2
Reglementare legală. Validitatea clauzei de impunere a preţului de revânzare de

către francizor
În dreptul comunitar, Tratatul de la Roma prevede că sunt incompatibile cu piaţa

comună practicile concertate prin care se fixează, direct ori indirect, preţurile de
vânzare ori de cumpărare (art. 81 parag. 3).
Curtea Europeană de Justiţie a apreciat, cu ocazia soluţionării afacerii Pronuptia , că
este restrictivă de concurenţă impunerea unor clauze care limitează facultatea
francizatului de a determina liber preţurile la care comercializează ori prestează
serviciile sale; situaţia nu este aceeaşi atunci când francizorul comunică francizaţilor
preţuri indicative, cu condiţia ca totuşi să nu fie între francizor şi francizaţi, ori între
francizaţi o practică concertată în vederea aplicării efective a acestor preţuri 1 .
Ulterior, şi Comisia europeană a luat aceeaşi poziţie în materia fixării preţurilor.
Astfel, în cazul Yves Rocher a impus suprimarea clauzei care impunea preţuri, chiar
dacă, în practică acestea nu fuseseră aplicate de către membrii reţelei, arătând că
„Yves Rocher difuzează tuturor francizaţilor un catalog al preţurilor indicative. Toţi
francizaţii, inclusiv cei belgieni, sunt liberi a fixa propriul preţ de revânzare către
consumatori, fiindu-le recomandat a nu depăşi preţurile indicative arătate în
catalog”. În cazul Computerland , Comisia a arătat că „francizaţilor trebuie să li se
lase libertatea de a fixa propriile preţuri de vânzare; aceştia vor putea însă primi
bareme cu preţurile recomandate de către alţi furnizori”; la fel, în cazul reţelei
Charles Jourdan, unde listele de preţuri erau reînnoite în fiecare an, la cererea
Comisiei a fost menţionată în contractele de distribuţie libertatea distribuitorilor de a
fixa preţurile de vânzare, listele anuale de preţuri având doar caracter indicativ, iar
membrii reţelei nefiind ţinuţi a le respecta întocmai.
Urmărind linia abordată de către Curtea de Justiţie şi de către Comisie, Regulamentul
4087/88 prevedea că exceptarea nu se aplică situaţiilor când „francizatul este limitat
de către francizor în ceea ce priveşte preţurile de vânzare ale produselor ori
serviciilor care fac obiectul contractului de franciză” 2 . Cu toate acestea însă,
francizorul avea, în termenii Regulamentului 4087/88, posibilitatea de a recomanda
preţurile de vânzare 3 . Un eventual acord intervenit între francizaţii unei anumite
reţele prin care aceştia practicau, concertat, preţuri similare produselor ori serviciilor

oferite, putea, în termenii Regulamentului 4087/88, sta la baza unei decizii de

retragere a beneficiului excepţiei acordate pentru respectiva reţea 4 .
Reglementarea comunitară în vigoare, Regulamentul 2790/99, prevede că excepţia nu
se aplică „acordurilor verticale care, direct ori indirect, separat sau împreună cu alţi
factori aflaţi sub controlul părţilor, au ca obiect restrângerea libertăţii
cumpărătorului de a-şi determina preţul de vânzare, fără a exclude posibilitatea
furnizorului de a recomanda un preţ de vânzare, cu condiţia ca acesta să nu
echivaleze cu un preţ de vânzare fix ori minim, ajuns astfel ca urmare a presiunilor
exercitate de către una dintre părţi, ori ca urmare a stimulentelor convenite de către
părţi” 5 .
Liniile directoare pentru completarea Regulamentului 2790/99 aduc, de asemenea,
precizări în ceea ce priveşte impunerea preţului de revânzare, arătând că „restricţia
la care face referire art. 4, lit. a) a regulamentului de exceptare pe categorie,
vizează preţurile de vânzare impuse, respectiv acordurile sau practicile concertate
având, direct ori indirect, ca obiect stabilirea unui preţ de vânzare fix ori a unui preţ
minim sau a unui nivel de preţ de vânzare fix sau minim care va trebui aplicat de
către cumpărător. Atunci când dispoziţiile contractuale sau practicile concertate
fixează în mod direct acest preţ, restricţionarea este flagrantă. Preţul de revânzare
poate fi impus şi prin mijloace indirecte” 6 .
Tot Liniile directoare arată că „sistemul «preţului de vânzare impus» cuprinde şi
acordurile care se caracterizează prin faptul că preţul la care cumpărătorul este
constrâns să revândă, ori preţul la care acesta este stimulat să revândă nu poate fi
nici inferior, dar nici superior unui nivel stabilit, ori trebuie să fie egal unui nivel
stabilit. Intră în această categorie preţurile de vânzare minime, fixe, maxime, precum
şi preţurile pe care cumpărătorii sunt consiliaţi să le folosească. Preţurile de vânzare
maxime ori cele cu valoare indicativă, deşi nu reprezintă restricţii specifice pot, prin
efectul lor, conduce la o restricţionare a concurenţei” 7 .
Aşadar, din punctul de vedere al legislaţiei comunitare, impunerea de către
francizori, indiferent dacă în mod direct ori în mod indirect, a preţului de revânzare a
produselor ori serviciilor care fac obiectul activităţii reţelei de franciză constituie o
restricţionare a concurenţei. Clauza cu privire la impunerea preţurilor de revânzare
se încadrează în categoria clauzelor „negre”, deci a clauzelor interzise, care nu pot
beneficia de excepţie 8 . Doar oferirea unor indicaţii cu privire la preţ ori stabilirea
unui preţ maxim este compatibilă cu regulile concurenţiale.
Legislaţia română reglementează, asemenea legislaţiei comunitare, clauzele prin care
este impus preţul de revânzare a produselor.
Astfel, Legea concurenţei nr. 21/1996 interzice orice înţelegeri exprese sau tacite
între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de
asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, în special care urmăresc
„fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori
cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii
comerciale” 9 .
Conform Regulamentului Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din
Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale, exceptarea nu se

aplică şi vor fi deci interzise înţelegerile verticale care, direct sau indirect, separat
sau împreună cu alţi factori aflaţi sub controlul părţilor, au ca obiect „restrângerea
libertăţii cumpărătorului de a-şi determina preţul de vânzare, fără a exclude
posibilitatea furnizorului de a recomanda un preţ de vânzare, cu condiţia ca acest
preţ să nu reprezinte un preţ fix sau minim de vânzare la care s-ar ajunge ca urmare a
presiunilor exercitate sau a stimulentelor oferite de oricare dintre părţi” 10 .
Şi Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei
verticale, întocmai Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99 aduc
completări Regulamentului Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2)
din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale. Astfel, se
precizează că „restricţionarea gravă a concurenţei prevăzută la art. 5 lit. a) din
regulament se referă la impunerea preţului de revânzare, care este un acord sau
practică concertată având ca obiect, direct sau indirect, stabilirea unui preţ de
revânzare fix sau minim sau a unui nivel de preţ fix sau minim ce trebuie respectat de
către cumpărător. Clauzele contractuale sau practicile concertate care stabilesc în
mod direct preţul de revânzare au un caracter restrictiv clar. Impunerea preţului de
revânzare se poate realiza şi în mod indirect” 11 . Textul Instrucţiunilor arată că
„totuşi, lista cuprinzând preţurile recomandate sau preţurile maxime, trans-misă de
către furnizor cumpărătorului, nu este considerată în sine ca ducând la impunerea
preţului de vânzare” 12 .
Aşadar, şi în dreptul român 13 , întocmai legislaţiei comunitare, sunt interzise clauzele
prin care se impune un preţ fix ori minim 14 pentru revânzarea produselor ori
serviciilor care constituie obiectul de activitate al reţelei, în timp ce recomandarea
anumitor preţuri ori stabilirea unui preţ maxim sunt permise.
Drept urmare, principiul este acela al interzicerii stipulării unor clauze prin care să se
impună preţul de revânzare în reţeaua de franciză.
Se poate însă analiza ca fiind o excepţie de la acest principiu clauza prin care
francizorul poate recomanda preţurile de revânzare, ori poate impune o limită
maximă acestor preţuri.
1
Curtea a considerat că urma a rămâne în sarcina jurisdicţiilor naţionale verificarea
condiţiei cu privire la fixarea preţurilor printr-o practică concertată.
2
Art. 5.e din Regulamentul 4087/88.
3
Art. 5.e, parte finală, din Regulamentul 4087/88.
4
Art. 8.d din Regulamentul 4087/88.
5
6
Pct. 47 din Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99.
7
Pct. 111 din Liniile directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99.
8
A se vedea C.-L. de Leyssac, G. Parleani, op. cit., p. 867.
9
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată.
10
similar celui al art. 4.a din Regulamentul 2790/99.

11
verticale, pct. 42. Textul este similar pct. 47 al Liniilor directoare pentru aplicarea
Regulamentului 2790/99 şi dă exemple de fixare în mod indirect a preţului de
revânzare: prin fixarea adaosului comercial, prin fixarea nivelului maxim de discount
pe care un distribuitor îl poate oferi pentru un anume nivel de preţ, prin
condiţionarea rabaturilor sau rambursărilor costurilor promoţionale oferite de către
furnizor de respectarea de către cumpărător a unui nivel stabilit de preţ, prin
stabilirea unei legături între preţul de revânzare fixat şi preţurile de revânzare
practicate de către concurenţi, prin inserarea în acord a unor ameninţări, intimidări,
avertismente, penalizări, întârzieri sau suspendări în livrare, ori rezilierea acordului
î n cazul nerespectării unui anumit nivel al preţului. Jurisprudenţa franceză a
considerat ca fiind o metodă indirectă de impunere a unui preţ minim refuzul
furnizorului de a livra produse către distribuitor motivând insuficienţa preţului de
revânzare; a se vedea Cass. crim., 31 octombrie 2000, nr. 99-86.588, Bull. crim. nr.
326, p. 966, apud Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4281.
12
verticale, pct. 42, partea finală.
13
Se observă că actul normativ care reglementează franciza în dreptul român, O.G.
nr. 52/1997, nu face nicio referire la preţul produselor/serviciilor comercializate în
reţeaua de franciză.
14
S-a arătat că impunerea unui preţ minim este dăunătoare concurenţei deoarece
preţul minim face imposibilă practicarea unor preţuri sub această limită, astfel fiind
eliminată concurenţa prin preţ, dar totodată şi dreptul consumatorilor de a beneficia
de preţuri concurenţiale, rezultate în urma confruntării între cerere şi ofertă; a se
vedea C. Butacu, Legislaţia concurenţei. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 39.
§3
Validitatea clauzei prin care se recomandă preţul de revânzare ori a aceleia care
impune un preţ maximal de revânzare în reţeaua de franciză. Justificare
Aşa cum rezultă din analiza actelor normative prezentate mai sus, atât în dreptul
comunitar, cât şi în dreptul român 1 sunt exceptate de la aplicarea măsurilor împotriva
practicilor anticoncurenţiale şi, deci valide, clauzele prin care francizorul doar îi
consiliază pe francizaţi, recomandându-le preţurile care ar trebui practicate, ori
arătând o valoare maximală a preţului.
S-a considerat, în doctrina de specialitate, că o asemenea posibilitate lăsată la
îndemâna francizorilor este marcată de o oarecare „ipocrizie” 2 , „sub aparenţa unei
simple recomandări, francizorul fiind dator a se limita ca prin intermediul unor
mecanisme directe ori indirecte să impună aşa-numitele «preţuri recomandate»”. A
fost semnalat, aşadar, pericolul care constă în disimularea sub noţiunea de „preţ
recomandat” a preţului impus 3 .

Pe de altă parte însă, inserarea unor dispoziţii referitoare la preţurile practicate în

reţeaua de franciză este justificată atât din prisma interesului reţelei înseşi, a cărei
coeziune şi imagine unitară este conservată prin eliminarea diferenţelor de preţ, cât
şi din prisma intereselor francizaţilor, contradictorii în acest caz intereselor reţelei, şi
care sunt subsumate independenţei părţilor.
Libertatea de a fixa preţul de revânzare a produselor de către francizat poate fi
analizată şi ca fiind o consecinţă a independenţei sale: în timp ce afilierea la reţea îi
permite acestuia să practice preţuri avantajoase în raport cu comercianţii
independenţi, principiul independenţei părţilor, care guvernează contractul de
franciză, îi permite să negocieze în avantajul său marja sa cu francizorul.
Un dublu avantaj s-ar desprinde deci, pentru francizat: aprioric, o situaţie privilegiată
în raport cu concurenţii săi care nu beneficiază de avantajele colaborării în reţea,
apoi posibilitatea, de la caz la caz, de a-şi negocia propriile preţuri de achiziţionare
ale produselor (în special în cazul francizei de distribuţie) şi, drept urmare,
posibilitatea de a stabili, conform cu politica sa de adaosuri, preţurile de revânzare.
Pe de altă parte, în cazul în care francizorul, pe lângă comunicarea unor preţuri cu
valoare „orientativă”, menţionează respectivele preţuri pe etichete care sunt
adresate francizatului, acesta va beneficia de o economie care a fost considerată
„deloc neglijabilă” 4 . Este ceea ce în doctrina de specialitate a fost numit „ajutorul în
gestiune” 5 pe care-l primeşte francizatul cu ocazia recomandării preţurilor de
revânzare.
Modalităţile de supraveghere ale gestiunii francizatului, care este impusă de către
francizor, sunt însă şi instrumente de restrângere a libertăţii acestuia în ceea ce
priveşte politica referitoare la preţuri 6 . Francizaţii sunt obligaţi a comunica
francizorului documente contabile şi fiscale care să ateste respectarea întocmai a
metodelor de gestionare, însă această obligaţie va permite francizorului a verifica
preţurile practicate de către francizaţi.
Aşadar, preţurile recomandate de vânzare s-ar justifica prin dorinţa de uniformizare
la nivelul reţelei, a cărei imagine ar putea fi afectată prin stabilirea unor preţuri
exagerat de mari ori extrem de reduse 7 .
Impunerea unor preţuri maxime de revânzare are efecte pozitive în ceea ce-l priveşte
pe consumatorul final care, aşa cum s-a afirmat, beneficiază de preţuri diferenţiate,
ca rezultat al raportului cerere-ofertă 8 . Preţurile maxime care sunt impuse
francizaţilor lasă acestora din urmă posibilitatea stabilirii libere a preţurilor
practicate, ţinând cont de propriile costuri, permiţându-le deci posibilitatea de a
acţiona pe piaţă în condiţiile unei concurenţe normale 9 .
Ţinând cont de cele expuse mai sus, respectiv de echilibrul pe care clauzele
referitoare la preţul de revânzare recomandat ori preţul maximal îl pot crea între
tendinţele oportuniste ale francizaţi-lor, care – în temeiul principiului independenţei
care guvernează contractul de franciză – au tot interesul a stabili liberi preţurile de
revânzare, şi de necesitatea de uniformizare a reţelei prin punerea în aplicare
întocmai a know-how-ului, inclusiv prin practicarea unor preţuri omogene, se ridică
întrebarea: sunt clauzele referitoare la preţ clauze necesare în contractul de
franciză?

Considerăm că stipularea în contractul de franciză a clauzelor cu privire la preţul de

revânzare, va conferi coerenţa vitală existenţei reţelei. Clauzele referitoare la preţ
prezintă importanţă în ceea ce priveşte dezvoltarea armonioasă a reţelei, a creării
unei imagini unitare care conduce la creşterea notorietăţii, respectiv la creşterea
vânzărilor, care va determina augmentarea cifrei de afaceri. Din această prismă,
clauzele referitoare la preţ sunt clauze necesare, clauze care configurează o realitate
economică a contractului 10 . Drept urmare, în lipsa stipulării lor în contractul de
franciză, contractul va fi valabil, nefiind clauze care să ţină de esenţa francizei. Aşa
cum am afirmat, principiul este acela al libertăţii de a stabili preţurile de revânzare
în cadrul reţelei de franciză; doar raţiuni de natură economică fac deosebit de utilă
stipularea lor în contract, câtă vreme nu aduc atingere principiului independenţei
părţilor.
Urmând această linie, contractul-model de franciză internaţională redactat de
Camera Internaţională de Comerţ din Paris (CCI) prevede două tipuri de clauze
referitoare la preţul de revânzare al produselor: prima este redactată în considerarea
dispoziţiilor Regulamentului 2790/88 – „francizatul va fi liber a fixa preţurile pentru
revânzarea produselor sale; francizorul va putea, totuşi, recomanda preţuri de
vânzare”, iar cea de-a doua este redactată pentru situaţia când reglementarea
comunitară nu este în vigoare – „francizatul va respecta lista de preţuri stabilită de
către francizor pentru revânzarea produselor” (art. 19) 11 .
1
Art. 4.a al Regulamentului 2790/99 arată că nu „exclude posibilitatea furnizorului de
a recomanda un preţ de vânzare, cu condiţia ca acestea să nu echivaleze cu un preţ
de vânzare fix ori minim”. Textul este preluat identic de art. 5 lit. a) din
Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea
concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale.
2
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 139; Ph. le Tourneau, J.-C. Commercial,
contrats-distribution, Concessions-franchisage, F565, p. 24, apud H. Bensoussan, op.
cit., p. 91.
3
S-a arătat că riscul cel mai important pentru concurenţă al preţurilor recomandate şi
maxime este că preţul recomandat sau maxim va funcţiona ca punct de referinţă
pentru revânzători, putând fi practicat ca preţ de revânzare de majoritatea acestora
sau de toţi, fiind în acest caz un preţ fix; a se vedea C. Butacu, op. cit., p. 88.
4
Ibidem.
5
6
Th. Granier , Prix imposés, prix conseillés: le contrat de franchisage à l’épreuve du
droit de la concurrence, în RTD com. nr. 3/1991, p. 363.
7
G. Ripert, R. Roblot, op. cit., p. 585. Autorii numesc „gafe” vânzările la preţ redus a
unor produse de lux.
8
C. Butacu, op. cit., p. 39.
9
10
Clauzele necesare sunt atât acelea în a căror absenţă contractul nu va fi valabil
încheiat, cât şi acele clauze prin care se configurează realitatea economică creată
prin contract. A se vedea M.N. Costin, S. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 119. În sensul că
stipulaţiile referitoare la preţ sunt clauze necesare în contractul de franciză, a se
vedea Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4877.

11
§4
Preţuri recomandate şi preţuri impuse, o „subtilă” diferenţă
Aşa cum legislaţia comunitară, dar şi cea română o precizează, este admisă doar
recomandarea unor preţuri de către francizor. Dacă formularea clauzei cu privire la
preţ este făcută astfel încât aceasta de fapt impune un preţ, iar nu recomandă,
clauza nu va fi validă. Se poate ca, din modalitatea de formulare a clauzei să fie
dificil a se stabili dacă preţul este impus ori doar recomandat de către francizor 1 .
Jurisprudenţa comunitară, dar şi cea franceză, a examinat şi interpretat numeroase
clauze cu privire la preţ. Astfel, clauza prin care francizatul se obliga „a respecta atât
cât se poate marjele de preţ indicate cu titlu de recomandare” de către francizor a
fost considerată a fi ilicită, deoarece are efectul de a descuraja francizaţii în a stabili
în mod autonom preţurile de revânzare 2 .
Într-o altă speţă, s-a apreciat, de asemenea, ca fiind ilicită comunicarea de către
francizor, odată cu aprovizionarea francizatului, a preţurilor de revânzare prin
inscripţionarea preţurilor pe etichetele ataşate produselor. Deoarece înlocuirea
etichetelor de pe produsele comercializate de către reţea ar fi atras pierderea
garanţiei, francizatul s-a găsit în imposibilitate de a modifica preţurile de revânzare,
care devin astfel preţuri impuse, iar nu recomandate 3 . S-a apreciat însă, cu prilejul
examinării unei speţe similare, unde francizorul a livrat produse etichetate şi al căror
preţ era cuprins pe etichete, că şi în situaţia în care preţurile astfel comunicate
puteau fi modificate de către francizat, operaţiunea având costuri ridicate, această
practică îl va determina pe francizat să revândă la preţurile „sugerate” de către
francizor. Şi în această situaţie, fără a fi impus în mod direct, va avea un astfel de
caracter datorită modului în care este „recomandat” 4 . La fel, în cazul în care
francizorul furnizează şi documente care sunt destinate clientului final şi care indică
valoarea unor comisioane ori alte sume, acestea nu constituie „simple recomandări
privind adaosurile ori preţurile” 5 . Cu toate acestea, în situaţia în care preţurile sunt
indicate pe etichete care sunt însă furnizate separat de produse, astfel încât
francizaţii au posibilitatea de a nu utiliza respectivele etichete, aceste preţuri nu au
fost considerate a fi impuse francizaţilor 6 .
În ceea ce priveşte preţurile maxime care pot fi impuse de către francizori, s-a
apreciat ca fiind validă clauza prin care „francizatul se obligă a utiliza tarifele de
bază ale francizorului, atunci când acestea sunt tarife maxime şi pe care francizorul
le defineşte astfel în scopul asigurării omogenităţii reţelei de franciză” 7 , ori când,
fiind impus un tarif maximal, francizaţii păstrează facultatea de a practica preţuri
inferioare acestuia 8 .
1
Un autor întreba retoric „unde se află frontiera între preţurile recomandate şi
preţurile impuse?”; a se vedea H. Bensoussan, op. cit., p. 93.
2
Cass. com., 1er juin 1993, în RJDA 12/93 nr. 1054, apud Mémento pratique Francis
Lefebvre, Droit des affaires, Concurrence, Consommation, 2005-2006, nr. 1254.
3
Cass. com., 7 octombrie 1997, în RJDA nr. 1/1998, nr. 37.

4
Cons. conc., déc. nr. 96-D-36, 28 mai 1996, BOCCRF 20 august 1996, p. 408, apud
Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4887. În speţă, pe lângă inscripţionarea
preţurilor pe etichetele produselor, şi în casele de marcat erau înregistrate aceleaşi
preţuri, iar campania publicitară pentru un anumit număr de produse indica, de
asemenea, preţurile de revânzare.
5
Cons. conc., déc. nr. 93-D-43, 19 octombrie 1993; Recueil Lamy, Droit économique,
2007, nr. 4887. Din dorinţa de a economisi, francizaţii au tot interesul de a utiliza
aceste imprimate, ceea ce va conduce la utilizarea preţurilor „sugerate” de către
francizor într-o manieră, facultativă, dar prin care reuşeşte să-l preseze pe francizat.
6
Cons. conc., déc. nr. 2001-D-58, confirmé par Paris, 7 mai 2002, L’Officiel de la
franchise nr. 44, p. 120, apud D. Baschet, op. cit., nr. 805.
7
C.A. Paris, 16 iunie 1993, D. 1995, p. 79. Cu ocazia analizării preţurilor practicate de
o reţea de concesionari s-a statuat că dacă preţurile unei părţi dintre produse sunt
identice, simpla identitate nu conduce la concluzia existenţei unei înţelegeri în acest
sens: Cons. conc., 18 iunie 1991, Affaire Honda France, apud Mémento pratique
Francis Lefebvre, Droit des affaires, Concurrence, Consommation, 2005-2006, nr.
1256. La fel, în cazul unei reţele de franciză s-a decis că întotdeauna faptul impunerii
preţului de către francizor trebuie probat, fiind insuficient a se constata că francizaţii
şi-au aliniat preţurile: Cons. conc., déc. nr. 03-D-39, 4 septembrie 2003, LPA 2004,
nr. 119, apud Recueil Lamy, Droit économique, 2007, nr. 4887.
8
Cons. conc., déc. nr. 2000-D-10, 11 aprilie 2000, BOCCRF 23 mai 2000, apud D.
Baschet, op. cit., nr. 814.
§5
Sancţiunea stipulării clauzelor cu privire la preţ în contra dispoziţiilor legale
În cazul în care stipulaţiile cu privire la preţ impun membrilor reţelei anumite preţuri
de revânzare, ori impun tarife minime, sancţiunea aplicată va fi aceea a nulităţii
absolute, atât în legislaţia comunitară, cât şi în legislaţia română 1 .
Deoarece stipularea clauzelor referitoare la preţurile practicate în reţeaua de
franciză în contra dispoziţiilor legale va aduce atingere însuşi principiului
independenţei părţilor care stă la baza contractului de franciză, considerăm că
nulitatea clauzei referitoare la preţ va atrage întotdeauna şi nulitatea contractului de
franciză 2 .
Stipularea în contractul de franciză a clauzelor cu privire la preţul de revânzare al
produselor ori a serviciilor comercializate de către reţea conturează o imagine
coerentă a reţelei, consumatorului final fiindu -i dificil a înţelege unitatea reţelei
care comercializează produse ori prestează servicii identice în lipsa unei identităţi
ori similitudini a preţurilor.
Impunerea preţurilor de revânzare va impieta independenţa părţilor – caracteristică
esenţială a contractului de franciză –, aceasta constituind o practică
anticoncurenţială atât din perspectiva dreptului comunitar, cât şi a legislaţiei
române.

Principiul fiind acela al libertăţii de stabilire a preţurilor de revânzare de către

fiecare dintre membrii reţelei, doar clauzele prin intermediul cărora francizorul
impune preţuri maximale, ori îl consiliază pe francizat cu privire la preţul de
revânzare, vor fi valide.
Sub „masca” consilierii se pot însă ascunde adevărate obligaţii impuse francizaţilor
cu privire la tarifele practicate. De aceea stipulaţiile contractuale referitoare la preţ
trebuie a fi atent examinate.
Includerea în contractul de franciză a unei stipulaţii contractuale cu privire la
preţurile de revânzare, lovită de nulitate absolută, va antrena nulitatea contractului
însuşi, fiind astfel încălcată independenţa părţilor, element esenţial al francizei.
1
Art. 49 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, precum şi art. 81 parag. 2 al
Tratatului CE prevăd nulitatea de plin drept a clauzelor prohibite.
2
Jurisprudenţa franceză s-a pronunţat în sensul că nulitatea clauzelor cu privire la
preţ antrenează nulitatea contractului de franciză în ansamblul său: Cass. com., 7
octombrie 1997, în RJDA nr. 1/1998, nr. 37; Cass. com., 7 iulie 2002, LPA 3 iulie 2003,
nr. 132, p. 57, apud D. Baschet, op. cit., nr. 808.
Codul deontologic european al francizei

Bibliografie
Index
Codul deontologic european al francizei
Prefaţă : Prezentul Cod deontologic al francizei este o variantă actualizată a codului

redactat de către Federaţia Europeană a francizei în anul 1972.
Fiecare federaţie sau asociaţie naţională a francizei, membră a Federaţiei Europene a
francizei a participat la redactarea prezentului cod, asigurând promovarea,
interpretarea şi adaptarea sa într-o manieră utilă fiecărei ţări.
Prezentul cod se doreşte a fi unul al bunelor practici şi al bunei conduite a
utilizatorilor francizei din Europa.
Articolul 1. Definiţia francizei
Franciza este un sistem de comercializare a produselor şi/sau a serviciilor şi/sau a
tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă şi continuă între entităţi juridico-
financiar distincte şi independente (1), francizorul şi francizaţii săi, în cadrul căreia
francizorul acordă francizaţilor săi dreptul şi le impune obligaţia de a exploata
afacerea în conformitate cu conceptul francizorului (2). Dreptul astfel concedat
îndreptăţeşte şi obligă francizatul, în schimbul unei contribuţii financiare directe ori
indirecte, să utilizeze marca produselor şi/sau a serviciilor, know-how-ul şi alte
drepturi de proprietate intelectuală, beneficiind totodată de asistenţa comercială
şi/sau tehnică continuă din partea francizorului, în cadrul şi pentru perioada pentru
care a fost încheiat între părţi un contract de franciză, în scris.

Know-how-ul este un ansamblu de informaţii practice, nebrevetate, rezultat al

experienţei francizorului şi testate de către acesta. Know-how-ul este secret,
substanţial şi identificat.
– „Secret” înseamnă că know-how-ul, în ansamblul său, sau într-o anumită configurare
ori asamblare a componentelor sale, nu este în general cunoscut ori uşor accesibil:
acesta nu trebuie interpretat în sens restrâns, că fiecare dintre elementele care-l
alcătuiesc trebuie să fie absolut necunoscute ori imposibil de a fi obţinute pe altă
cale decât de la francizor.
– „Substanţial” înseamnă că know-how-ul trebuie să conţină o informaţie
indispensabilă vânzării produselor ori prestării serviciilor către utilizatorii finali şi în
special pentru prezentarea produselor spre vânzare, transformarea produselor în
legătură cu prestarea serviciilor, relaţia cu clientela şi gestiunea administrativă şi
financiară; know-how-ul trebuie sa fie util francizatului, fiind susceptibil, de la
momentul încheierii contractului de franciză, să amelioreze poziţia francizatului, în
special prin ameliorarea rezultatelor sale şi prin ajutorul oferit în scopul penetrării
unei noi pieţe.
– „Identificat” înseamnă că know-how-ul trebuie descris într-o manieră suficient de
completă pentru a putea permite să se verifice îndeplinirea condiţiilor de a fi
secret şi substanţial, descrierea know-how-ului poate fi făcută în cadrul acordului
de franciză, printr-un document separat ori în orice altă formă adecvată.
Articolul 2. Principii
2.1. Francizorul este iniţiatorul unei „Reţele de franciză” constituită din francizor şi
francizaţii săi, francizorul are sarcina de a asigura perenitatea reţelei de franciză (4).
2.2. Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fi pus la punct şi să fi exploatat cu succes conceptul pentru o perioadă de timp
suficientă, cel puţin într-o unitate-pilot, anterior lansării reţelei de franciză (5);
b) să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală asupra firmei, mărcii şi a

celorlalte semne distinctive (6), (7);
c) să asigure francizaţilor o pregătire iniţială şi asistenţa comercială şi/sau tehnică pe

întreaga durată a contractului.
2.3. Francizatul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să se dedice dezvoltării reţelei de franciză precum şi menţinerii identităţii comune

şi a reputaţiei acesteia (8);
b) să furnizeze francizorului informaţii în scopul de a-i facilita acestuia cunoaşterea

performanţelor şi a situaţiei financiare, necesare unei bune gestionări a afacerii.

Francizatul va permite francizorului şi/sau delegaţilor săi accesul în stabilimentele

sale şi la registrele sale contabile într-un interval orar rezonabil;
c) să nu divulge terţilor know-how-ul comunicat de către francizor nici pe durata, nici
după încetarea contractului (9).
2.4. Francizorul şi francizatul vor trebui să îndeplinească, continuu, următoarele

obligaţii:
a) în relaţiile lor mutuale, părţile vor acţiona echitabil. Francizorul trebuie să
avertizeze, în scris, francizatul de orice încălcare a contractului, putându-i acorda un
interval rezonabil pentru a o remedia;
b) să soluţioneze toate litigiile prin comunicări şi negocieri directe, purtate cu

loialitate şi de bună-voie.
Articolul 3. Recrutare, publicitate şi divulgare
3.1. Publicitatea pentru recrutarea francizaţilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate

şi deci să nu conţină informaţii de natură a induce în eroare.
3.2. Orice document publicitar care indică direct sau indirect rezultatele financiare
previzionate pentru francizat trebuie să fie obiectiv şi verificabil.
3.3. Pentru ca francizatul să se poată angaja în cunoştinţă de cauză, francizorul va

trebui să-i pună la dispoziţie un exemplar al prezentului Cod deontologic precum şi o
clarificare completă, în scris, asupra clauzelor contractului de franciză, aceasta din
urmă trebuind a fi remisă potenţialului francizat într-un interval de timp rezonabil,
înainte de încheierea contractului (10).
3.4. În cazul în care francizorul propune încheierea unui contract de exclusivitate,

trebuie respectate următoarele principii:
a) înainte de încheierea contractului, viitorului francizat trebuie să-i fie remise, în
scris, informaţii asupra conţinutului contractului, precum şi asupra spezelor care-i vor
incumba candidatului-francizat;
b) odată contractul semnat, plăţile anticipate vor fi rambursate de către francizor sau
vor fi deduse din valoarea dreptului de intrare, după caz;
c) trebuie să fie stipulată durata pentru care este încheiat contractul de exclusivitate;
d) trebuie să fie stipulată o clauză de dezicere reciprocă;

e) francizorul poate impune o clauză de non-concurenţă şi de confidenţialitate, în

scopul de a împiedica divulgarea know-how-ului transmis, în timpul contractului de
exclusivitate.
Articolul 4. Selectarea candidaţilor

Francizorul selecţionează şi nu acceptă decât acei francizaţi care, în urma unei
analize rezonabile se constată că îndeplinesc competenţele cerute (experienţă,
calităţi personale şi capacitate financiară) pentru a exploata afacerea în sistemul de
franciză (11).
Articolul 5. Contractul de franciză
5.1. Contractul de franciză trebuie încheiat în conformitate cu prevederile dreptului

naţional, cu prevederile comunitare şi cu cele ale Codului Deontologic.
Contractul trebuie să reflecte interesele membrilor reţelei de franciză, protejând
drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului şi menţinând
identitatea comună şi reputaţia reţelei de franciză (12).
Toate contractele de franciză şi orice alte convenţii care reglementează relaţiile
dintre francizor şi francizat trebuie redactare, ori traduse de către un traducător
autorizat în limba oficială a ţării francizatului, copii ale contractului trebuind a fi de
îndată remise acestuia din urmă.
5.2. Contractul de franciză trebuie să definească fără ambiguitate obligaţiile părţilor,

precum şi toate clauzele referitoare la colaborarea părţilor.
5.3. Contractul trebuie să precizeze minimum următoarele aspecte:

– Drepturile francizorului;
– Drepturile francizatului;
– Bunurile şi/sau serviciile furnizate francizatului;
– Obligaţiile francizorului (13);
– Obligaţiile francizatului;
– Condiţiile financiare impuse francizatului;
– Durata pentru care este încheiat contractul, stabilită astfel încât să permită
amortizarea investiţiilor specifice francizei făcute de către francizat;
– Condiţiile de prelungire a duratei contractului, după caz (14);
– Condiţiile în care va putea opera cesiunea drepturilor izvorâte din contract şi
dreptul de preemţiune în favoarea francizorului;
– Condiţiile în care va putea utiliza francizatul marca francizorului şi celelalte semne
distinctive: sigla, logo-ul etc.;
– Dreptul francizorului de a acţiona în sensul evoluării conceptului său;
– Condiţiile de reziliere a contractului;

– Clauzele cu privire la restituirea către francizor a bunurilor corporale ori

incorporale, aflate în proprietatea sa, în cazul în care contractul a fost cesionat
înainte de expirarea duratei pentru care a fost încheiat (15).
Articolul 6. Franciza principală
Prezentul Cod deontologic nu reglementează relaţiile dintre francizor şi francizatul
principal.
Prezentul cod se aplică în relaţiile dintre francizatul principal şi francizaţii acestuia.
Anexă
(1) Francizatul este răspunzător pentru mijloacele umane şi financiare pe care le

utilizează, de asemenea francizatul răspunde faţă de terţi pentru actele săvârşite în
cadrul exploatării francizei. Francizatul are obligaţia de a colabora cu loialitate spre
succesul reţelei la care a aderat.
(2) Conceptul francizabil constituie un ansamblu original al celor trei elemente:
– Dreptul de proprietate sau de folosinţă asupra semnelor distinctive: marca, sigla,

nume comercial, simboluri, logo-uri;
– Existenţa unei experienţe prealabile, a unui know-how;
– Existenţa unei colecţii de produse, servicii şi/sau tehnologii brevetate sau
nebrevetate, create, actualizate, puse la punct, dobândite de către francizor.
(3) Know-how-ul:
Francizorul garantează francizatului folosinţa know-how-ului pe care-l prezervă şi

totodată, dezvoltă.
Francizorul transmite know-how-ul francizatului, prin intermediul informării şi
pregătirii acestuia din urmă în mod corespunză-tor, asigurându-se că know-how-ul va
fi corect aplicat. Francizorul încurajează furnizarea informaţiilor cu privire la know-
how şi de la francizaţi către francizor, în scopul îmbunătăţirii know-how-ului. Pe
perioadele precontractuală, contractuală şi post-contractuală, francizorul împiedică
orice utilizare ori transmisiune a know-how-ului, în special către reţelele concurente,
care ar putea produce un prejudiciu reţelei de franciză.
(4) Reţeaua de franciză se constituie din francizor şi francizaţii acestuia.
Reţeaua de franciză, prin organizarea şi prin dezvoltarea sa contribuie la ameliorarea

producţiei şi/sau distribuţiei produselor şi/sau serviciilor sau la promovarea
progresului tehnic şi economic, rezervând utilizatorilor o parte echitabilă din profitul
rezultat. Francizorul trebuie să încurajeze un dialog permanent, structurat, cu
francizaţii, favorizând acţiunea concertată a membrilor reţelei. Francizatul trebuie să
se implice în viaţa reţelei şi să acţioneze în interesul general al reţelei. Marca
francizorului, simbol al identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză constituie garanţia
calităţii serviciilor prestate consumatorului. Această garanţie este asigurată prin

transmisiunea know-how-ului şi prin verificarea respectării întocmai a acestuia,

precum şi prin punerea la dispoziţie a unei game omogene de produse şi/sau servicii
şi/sau tehnologii. Francizorul se asigură că francizatul, printr-o publicitate adecvată,
va face cunoscut că este un comerciant independent din punct de vedere juridic.
(5) Francizorul are obligaţia de aloca resurse umane şi financiare în scopul de a
promova marca sa, în scopul cercetării şi inovaţiei, care să faciliteze dezvoltarea şi
durabilitatea conceptului său.
(6) Drepturile asupra semnelor distinctive trebuie să aibă o durată cel puţin egală cu
aceea a contractului.
(7) Imaginea mărcii
Francizorul garantează francizatului folosinţa drepturilor de proprietate intelectuală,

precum marca, sigla etc. puse la dispoziţia sa. Francizorul menţine şi dezvoltă
imaginea mărcii sale. Francizorul controlează modalitatea de exploatare a mărcii şi a
celorlalte elemente de către francizat. Francizorul se va asigura că după încetarea
contractului fostul francizat va înceta a utiliza marca şi celelalte semne de
distinctive. În cazul în care prin contract a fost acordată exclusivitatea folosirii mărcii
într-un teritoriu determinat, francizorul trebuie să detalieze clauzele contractului de
exclusivitate (obiectul, durata). Francizorul trebuie să se asigure, prin orice mijloace,
ca produsele şi/sau serviciile şi/sau tehnologiile furnizate consumatorului să fie în
conformitate cu imaginea mărcii, în special prin intermediul clauzei de aprovizionare
exclusive, în cadrul reţelelor care justifică inserarea acesteia şi în special când
produsele sunt comercializate sub marca francizorului.
(8) Francizatul are o obligaţie de loialitate faţă de ceilalţi francizaţi ai reţelei şi faţă
de reţea însăşi. Francizatul este răspunzător, alături de francizor, pentru dezvoltarea
reţelei.
(9) În ceea ce priveşte acest aspect, contractul va putea stipula o clauză de non-
concurenţă pe durata contractului sau o clauză de non-concurenţă post-contractuală,
a cărei întindere şi obiect trebuie a fi astfel stabilite încât să ţină cont de interesul
reţelei.
(10) Viitorul francizat care se află în posesia informaţiilor prevăzute de lege are
obligaţia de a ale analiza cu rigoare în scopul de a le utiliza în planul de afaceri, a
cărui realizare cade în sarcina sa.
(11) Viitorul francizat trebuie să ofere cu loialitate informaţii asupra experienţei,

capacităţii financiare şi cunoştinţelor sale în vederea selecţionării.
(12) Relaţiile contractuale:

Francizorul şi francizaţii colaborează în cadrul unui sistem unde interesele lor sunt
reunite atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Succesul francizei se datorează
supleţei sistemului şi simţului răspunderii pe care-l are fiecare dintre membri.
Relaţiile dintre parteneri trebuie, deci, să permită ca funcţionarea sistemului să
evolueze spre satisfacerea consumatorului final. Francizorul elaborează un contract
care prevede complet şi fără echivoc drepturile şi obligaţiile părţilor. Contractul
trebuie să expună strategia reţelei de franciză. Contractul trebuie să indice care sunt
mijloacele necesare realizării conceptului francizabil. Contractul de franciză nu
trebuie să impună părţilor restricţii care nu sunt necesare atingerii obiectivelor
acestuia. Echilibrul contractual trebuie apreciat în ansamblu, în funcţie de interesul
reţelei de franciză. Cadrul contractual trebuie să faciliteze dialogul continuu şi
soluţionarea diferendelor prin conciliere.
(13) Francizorul, fiind răspunzător pentru menţinerea identităţii şi a reputaţiei
reţelei, trebuie să depună eforturile necesare, în raport cu mijloacele de care
dispune şi cu scopurile sale, şi să:
1. definească normele de calitate şi să se asigure ca acestea sunt respectate de către

francizor în cadrul prestării serviciilor/comercializării produselor către consumatorul
final.
2. reinformeze, periodic, francizatul asupra obligaţiei, specifică în contractul de

franciză, de a informa consumatorul asupra faptului că este comerciant independent.
3. să-i atragă francizatului atenţia asupra necesităţii de a-i acorda o garanţie

consumatorului final, fie prin propria sa solvabilitate, fie printr-o scrisoare de
garanţie bancară sau orice alt mijloc, atunci când, datorită specificului activităţii
care face obiectul francizei, se face plata unui avans de către consumatorul final.
(14) Francizorul îi comunică francizatului, printr-un preaviz emis într-un interval de
timp rezonabil, intenţia sa de a nu reînnoi contractul ajuns la termen, ori de a nu
încheia alt contract de franciză.
(15) Prin impunerea de către francizor a unor clauze cu privire la condiţiile de

preluare şi/sau utilizare a materialelor specifice reţelei trebuie să se urmărească
menţinerea identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză, iar nu sancţionarea fostului
francizat.

Contractul de Franciza 55b089199c983

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contractul de Franciza 55b089199c983

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Franciza – definiţie, caractere juridice, tipuri de franciză

Dezvoltarea comerţului, dinamica acestuia în contextul globalizării au creat premisele

numiţi francizaţi, sau, în concepţia legiuitorului român, beneficiari 3 , are o origine

Contractul de franciză a apărut în secolul al XIX-lea în spaţiul american, venind în

ul şi alte drepturi de proprietate intelectuală, fiind susţinut prin aportul continuu în

Trebuie, aşadar, decelat între franciză, care este un sistem de comercializare, în

comercianţi, aceştia optând în a denumi atât operaţiunea, cât şi contractul franchise.

Pe de altă parte, tot datorită specificului activităţii de prestări de servicii, francizaţii

într-un magazin având anumite caracteristici, gestionat în conformitate cu o strategie

Contractul de franciză. Definiţie. Caractere juridice

redevenţe minimale (prevăzută în art. 21.7) şi care-l asigură pe francizat contra

4.2. Caracterele juridice specifice contractului de franciză

4.2.1. Contractul de franciză este un contract intuitu personae

loialitatea, consecvenţa şi perseverenţa francizatului se sprijină pe date obiective cu

Jurisprudenţa a sesizat şi o exercitare abuzivă de către francizor a dreptului de a

francizorului. Francizorul trebuie să comunice acceptarea sa prin intermediul unei

4.2.2. Contractul d e franciză este un contract de colaborare

de franciză. Astfel, dacă, în general, interesele contractanţilor sunt opuse şi

Întocmai celorlalte contacte, şi în cadrul contractului de franciză părţile trebuie să

4.2.3. Contractul de franciză este un contract de colaborare între comercianţi

Astfel, în standardele impuse prin contractul de franciză, fiecare dintre francizaţi va

fără acordul francizorului drepturile şi obligaţiile izvorâte din contractul de franciză”.

Deosebiri şi asemănări între contractul de franciză şi alte contracte cu fizionomie

5.1. Contractul de franciză şi contractul de agent

5.2. Contractul de franciză şi contractul de know -how

În cadrul contractului de know-how, beneficiarul va utiliza know-how-ul dar sub

5.3. Contractul de franciză şi contractul de distribuţie selectivă

În cadrul contractului de franciză va fi esenţială comunicarea know-how-ului de către

5.4. Contractul de franciză şi concesiunea exclusivă

fixa liber preţul produselor pe care le distribuie şi desfăşurând activitatea în nume şi

acestora. O definiţie a „înţelegerii de agent” este dată, identic, de două acte

acestuia în cadrul contractului de franciză, şi anume prin faptul că, în cazul

Obligaţia de informare în contractul de franciză

Legătura aparte stabilită între francizor şi francizat, tradusă prin „încrederea” pe

contractului. De asemenea, se vor reflecta în mod corespunzător în acel element al

Obligaţia de informare îşi are originea în contextul studiului principiului autonomiei

Atenţia îndreptată asupra obligaţiei de informare este de dată relativ recentă, în

atunci este indubitabil că absenţa ori deficienţa obligaţiei de informare trebuie să

Obligaţia legală de informare prevăzută în sarcina francizorului

necesare pentru „a se informa”, iar obligaţia ce-i incumbă partenerului nu există

neofit. Dacă el ar deţine cunoştinţele necesare exploatării afacerii, ar fi negată însăşi

3.2. Conţinutul obligaţiei de informare

3.3. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei legale de informare în contractul de

3.3.1. Executarea obligaţiei de informare

momentului în care au fost furnizate, se întrevede necesitatea cuprinderii acestor

oferirea informaţiei. De altfel, transgresiunea obligaţiilor de mijloace în obligaţii de

3.3.2. Natura juridică a răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare:

Cu toată evidenţa acestei afirmaţii a responsabilităţii delictuale în cazul dezavuării

3.3.3. Sancţiunea neexecutării obligaţiei precontractuale de informare

Dacă în cazul contractului de franciză obligaţia de informare are ca fundament actul

faptul că acesta nu trebuie să aştepte pasiv informaţiile oferite de francizor pentru ca

Clauze cu privire la protecţia know-how-ului

Secţiunea 1 - Know-how-ul – element cheie al contractului de franciză

Know-how-ul – element cheie al contractului de franciză

Jourdan 6 , Service Master 7 , considerând că nu aduc atingere concurenţei. Cu acest

desemnează procedeele de fabricaţie sau cunoştinţele privitoare la utilizarea şi

2.1. Know-how-ul este un ansamblu de informaţii

până la identitate – de către francizat a activităţii francizorului, să fie transmise şi

2.2. Informaţiile sunt de natură practică

2.3. Informaţiile sunt nebrevetate

2.4. Informaţiile sunt rezultatul experienţei francizorului şi sunt testate de către

2.5. Informaţiile sunt transmisibile

înmagazinate pe un suport, indiferent de natura acestuia, pentru a fi transmise mai