Introducere

Actualitatea temei propuse spre investigare. Este indiscutabil că pe durata desfăşurării relaţiilor
sociale între persoane există pericolul apariţiei a diverse litigii care reies din conţinutul acestor relaţii. În
fiecare din aceste cazuri este necesară intervenţia unor organe care să soluţioneze problemele apărute şi să
restabilească dreptatea. De cele mai multe ori se apelează la instanţele de judecată, dar, în ultimul timp,
acestea nu ţin piept numărului mare de dosare şi volumului de lucru care cad în sarcina lor. Persoanele
care măcar o dată au fost implicate în soluţionarea unui litigiu în instanţele de judecată s-au convins de
faptul că această cale de soluţionare a litigiilor implică pierdere de timp, mijloace şi eforturi, astfel că din
ce în ce mai mult se caută alte căi, mult mai rapide şi eficiente. Deşi arbitrajul nu este o instituţie nouă,
acesta îşi face din ce în ce mai mult locul în practica soluţionării litigiilor. Arbitrajul este o cale
alternativă, extrajudiciară de soluţionare a litigiilor. Este o justiţie derogatorie de la cea statală, unde
părţile printr-o convenţie arbitrală decid să soluţioneze litigiul în arbitraj şi nu în instanţa de judecată.
Scopul lucrării în cauză este să investigheze care este specificul formei arbitrale de soluţionare a
litigiilor, care sunt principiile care guvernează această instituţie, avantajele soluţionării litigiilor în
arbitraj, care sunt efectele unei hotărîri arbitrale.
La 22 februarie 2008 au fost adoptate două legi de căpătîi pentru procedura arbitrală : Legea cu
privire la arbitraj şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Cu toate că prin adoptarea
legilor noi se urmărea înlăturarea unor imperfecţiuni şi neajunsuri ale legii vechi, din 31 mai 1994, totuşi
vom menţiona că şi legile noi prezintă şi ele nişte neajunsuri, iar prin prezenta lucrare se încearcă
depistarea acestor neajunsuri şi propunerea redresării situaţiei.
Prezenta lucrare îşi propune nu doar să studieze cadrul normativ nou în ce priveşte procedura
arbitrală, ci şi să facă un studiu al doctrinei şi al legislaţiei altor ţări în domeniu, în căutarea desfăşurării la
maxim a temei propuse spre examinare.

Scopurile trasate în lucrare:

1. definirea esenţei şi rolului arbitrajului drept cale alternativă de soluţionare a litigiilor;
2. evidenţierea condiţiilor obligatorii pentru a putea recurge la arbitraj;
3. elucidarea consecinţelor juridice generate pentru părţi ca urmare a alegerii acestei căi;
4. stabilirea specificului procesului arbitral ;
5. relevarea competenţei arbitrajului;
6. analiza efectelor hotărîrii emise de organul arbitral;
7. evidenţierea posibilităţii desfiinţării hotărîrii arbitrale.

1
 Capitolul 1. Noţiunea şi esenţa arbitrajului.
Dacă e să precăutăm întreaga literatură de specialitate în domeniul arbitrajului, nicăieri nu vom
găsi o definiţie unanim acceptată a arbitrajului, aceasta datorită diversităţilor de reglementări, dar şi
faptului că în drept definiţiile sunt adesea provizorii şi mereu perfectibile.
Actual, noţiunea de arbitraj se utilizează în două accepţiuni: pentru a desemna organul împuternicit
de a soluţiona un litigiu pe cale amiabilă şi în sensul de procedură aparte de soluţionare a litigiilor civile.
Doctrinarul A.G. Fedorov susţine că se poate vorbi şi de o a treia accepţiune, şi anume arbitrajul ca un
complet arbitral: cîţiva arbitri (de regulă trei) sau un arbitru împuternicit cu soluţionarea litigiului.
Art. 1 alin.(2) din noua Lege cu privire la arbitraj nr.23-XVI din 22 februarie 2008 menţionează că
arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre
părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părţilor, spre soluţionare în
arbitraj, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea lui pe calea arbitrajului. Art.
2 “Noţiuni principale” defineşte arbitrajul ca fiind o “cale alternativă de soluţionare a litigiilor atît de
către arbitri numiţi pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît şi de instituţii permanente de arbitraj.
Considerăm că articolul în cauză e menit de a ne defini în concret şi complet noţiunile-cheie folosite în
textul legii şi, deci, trebuie abordată cu seriozitate această problemă. Observăm că această noţiune e
definită simplist şi ne prezintă mai mult delimitarea dintre arbitrajul instituţional şi cel ad-hoc. Acestă
definiţie este preluată din Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994, care în art. 1 “ Judecata
arbitrală” nu dă o noţiune completă şi adecvată acestui termen, ci stabileşte felurile de arbitraj. În
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (art.1), găsim o scurtă definiţie,
precum că arbitrajul este reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numai pentru cazuri
determinate (arbitraj ad-hoc), ci şi de către instituţii permanente de arbitraj.
În Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa se menţionează că
„Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa (...) rapid şi echitabil litigiile care pot să rezulte
din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de
cooperare industrială”1.
În aspect procedural, arbitrajul se prezintă ca forma privată de soluţionarea litigiului civil dintre
părţi de către o persoană (persoane) fizice aleasă de părţile în litigiu.
În doctrină arbitrajul este definit ca fiind o modalitate nestatală de soluţionare a litigiilor civile,
ales de acord comun al părţilor pentru soluţionarea litigiului într-o formă procesuală stabilită de acestea,
exercitat de persoana (persoane) fizică în calitate de arbitru, faţă de care instanţele judecătoreşti statale
îndeplinesc, în limitele stabilite de lege, funcţii de sprijin şi control
Analizînd multilateral conceptul judecăţii arbitrale, am putea conchide că aceasta reprezintă o
formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluţionare a litigiilor civile, acceptată benevol de către părţile
1

2
aflate în litigiu, prin încheierea convenţiei arbitrale ce se efectuează de către arbitri aleşi de către părţi şi
în privinţa căreia instanţa de judecată îndeplineşte funcţii de control şi de coordonare.

1.1 Componența tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral. Numărul arbitrilor
-Arbitrul unic sau, după caz, completul de arbitraj învestit cu soluționarea unui litigiu determinat
constituie, în sensul prezentelor Reguli, tribunalul arbitral al Curții de Arbitraj.
-Arbitrii sunt numiți sau înlocuiți potrivit convenției de arbitraj și prezentelor Reguli.
P-ărțile sunt libere să stabilească numărul de arbitri. Dacă părțile nu au determinat numărul de
arbitri, litigiul se judecă de către trei arbitri. Prin derogare de la propoziția precedentă și/sau, după caz, de
la numărul de arbitri stipulat în convenția de arbitraj, în cazul în care nici o altă parte nu a răspuns în
termenul prevăzut în articolul 8 alin. (3) din prezentele Reguli, la propunerea unei părți să numească un
arbitru unic, și/sau, în termenul prevăzut în articolul 9 alin. (4) din prezentele Reguli, la propunerea să
numească al doilea arbitru, Președintele, în baza demersului respectiv al părții interesate, va numi un
arbitru unic în conformitate cu articolul 8 alin. (5) din prezentele Reguli.
- Părțile sunt încurajate să numească arbitrii din rândul celor înscriși pe Lista de arbitri a Curții de
Arbitraj, însă sunt libere să numească orice altă persoană care îndeplinește exigențele prevăzute de lege.
- Prin derogare de la prevederile articolului 8 și articolului 9 din prezentele Reguli, una sau mai multe
părți pot cere Președintelui să numească în locul lor unul sau mai mulți arbitri. În cazul tribunalului
arbitral alcătuit din trei arbitri, o astfel de cerere din partea unei sau câtorva părți cu interese comune nu
va afecta dreptul celorlalte părți la numirea arbitrului din partea acestora.
- Tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării împuternicirilor de către supraarbitru
sau, după caz, la data acceptării mandatului de către arbitrul unic.
- Din momentul constituirii, tribunalul arbitral se consideră învestit cu examinarea cererii de arbitraj,
precum și a celorlalte demersuri privind procedura arbitrală, cu excepția cererilor care, prin dispoziții
imperative ale legii, sunt de competența instanțelor judecătorești.
Numirea arbitrului unic
-În cazul în care soluționarea litigiului de către arbitru unic este prevăzută de acordul părților sau de
prezentele Reguli, iar arbitrul unic nu a fost numit prin convenție de arbitraj și nici nu s-a prevăzut
modalitatea de numire a acestuia, partea care vrea să recurgă la arbitraj trimite, prin Secretariat, o
notificare părții adverse, prin care aceasta din urmă este invitată să participe la numirea arbitrului unic.
- Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să se refere la convenția de arbitraj, să enunțe succint
pretențiile și temeiurile lor (obiectul litigiului) și, după caz, să indice numele, domiciliul și datele
profesionale ale arbitrului unic propus de partea care vrea să recurgă la arbitraj.
3
 - Partea notificată trebuie să trimită, la rândul ei, prin Secretariat, în termen de 15 zile de la primirea
notificării, răspuns la propunerea de numire a arbitrului.
- Dacă părțile au convenit să numească un arbitru de comun acord, însă nu au căzut de acord asupra
acestuia în decursul a 30 zile de la data la care partea opusă a primit notificarea prevăzută la alin. (1),
partea care vrea să recurgă la arbitraj poate solicita Președintelui să numească arbitrul unic.
- Președintele va numi arbitrul unic în decursul a 15 zile de la data primirii cererii.
Numirea tribunalului arbitral alcătuit din trei arbitri
-În cazul în care soluționarea litigiului de către un tribunal arbitral alcătuit din trei arbitri este
prevăzută de acordul părților sau de prezentele Reguli, iar arbitrii nu au fost numiți prin convenție de
arbitraj și nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire a acestora, fiecare parte numește câte un arbitru, iar
cei doi arbitri astfel desemnați numesc un al treilea arbitru.
- Partea care vrea să recurgă la arbitraj trimite, prin Secretariat, o notificare părții adverse, prin care
indică numele arbitrului pe care îl 14 numește și o invită pe partea adversă, la rândul ei, să numească un
arbitru.
- Notificarea prevăzută la alin. (2) trebuie să se refere la convenția de arbitraj, să enunțe succint
pretențiile și temeiurile lor (obiectul litigiului), să indice numele, domiciliul și datele profesionale ale
arbitrului numit de partea care vrea să recurgă la arbitraj.
- Partea notificată trebuie să trimită, la rândul ei, prin Secretariat, în termen de 15 zile de la primirea
notificării, răspuns cu indicarea numelui, domiciliului și datelor profesionale ale arbitrului numit.
- Dacă partea opusă nu numește în termen un arbitru, Președintele trebuie să numească un arbitru la
cererea primei părți în decursul a 15 zile din data primirii cererii.
- În termen de 10 zile de la ultima acceptare a împuternicirilor de arbitru în condițiile articolului 10
din prezentele Reguli, cei doi arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului. Dacă cei doi arbitri
desemnați omit să numească un al treilea arbitru în termenul menționat, la cererea uneia dintre părți,
arbitrul va fi numit de Președintele în decursul a 15 zile din data primirii cererii.
- În cazul arbitrajului comercial internațional, fiecare parte numește câte un arbitru, iar cei doi arbitri
astfel desemnați numesc un al treilea arbitru. Dacă o parte nu numește arbitrul în termen de 30 zile de la
primirea solicitării celeilalte părți sau, dacă cei doi arbitri desemnați nu vor putea numi în termen de 30
zile din data numirii lor un al treilea arbitru, acesta este numit, la cererea oricărei părți, de Președinte în
decursul a 15 zile din data primirii cererii.
- Dacă există mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, părțile care au interese comune vor numi un
singur arbitru. În caz de neînțelegere între părți, arbitrul comun va fi numit de Președinte la cererea unei
părți, în decursul a 15 zile din data primirii cererii. În cazul în care copârâții au interese de natură diferită
în litigiu și nu reușesc să numească un arbitru de comun acord în termenul prevăzut în alin. (4),
Președintele, la cererea părții interesate și cu respectarea alin. (5) aplicat mutatis 15 mutandis, numește
4
doi arbitri (inclusiv, după caz, prin revocarea oricărui arbitru deja numit), care astfel desemnați, numesc
un supraarbitru în conformitate cu alin. (6).
Acceptarea împuternicirilor de către arbitri
- În termen de 5 zile de la data comunicării numirii, fiecare arbitru și, respectiv, supraarbitrul vor
completa și semna câte o declarație scrisă de acceptare a împuternicirilor, conform formularului-tip pus la
dispoziție de Secretariat.
- Declarația indicată la alin. (1) va putea fi depusă pe suport hârtie sau prin corespondență
electronică. Această declarație va conține, în mod obligatoriu, următoarele elemente: a) acordul de a
îndeplini misiunea de arbitru în respectiva cauză; b) angajamentul de a respecta prezentele Reguli; c)
declarația privind absența cauzelor de incompatibilitate, prevăzute la articolul 11 alin.
- din prezentele Reguli, de natură a pune la îndoială imparțialitatea sau independența sa. În cazul în
care arbitrul consideră că poate să își îndeplinească misiunea de arbitru în mod independent și imparțial,
chiar dacă asemenea cauze există, el va declara faptele și împrejurările relevante; d) declarația că
arbitrului nu îi sunt cunoscute circumstanțe care ar putea indica asupra comiterii infracțiunii de spălare a
banilor și finanțării terorismului în conexiune cu procedura arbitrală în cauză; e) semnătura. (3)
Nesemnarea și nedepunerea declarației de acceptare, în termenul indicat la alin. (1), se interpretează drept
refuz de a îndeplini misiunea de arbitru.
Recuzarea și abținerea arbitrilor de la examinarea cauzei
- Persoana numită în calitate de arbitru este obligată să dezvăluie, până la acceptarea împuternicirilor,
orice circumstanță de natură să ridice îndoieli justificate asupra imparțialității sau independenței sale ori
de 16 natură să contravină convenției părților. Pe parcursul întregii proceduri arbitrale, arbitrul este
obligat să declare fără întârziere părților și Secretariatului apariția unor asemenea circumstanțe.
- Un arbitru nu poate fi recuzat decât dacă există o circumstanță de natură să ridice îndoieli justificate
asupra imparțialității sau independenței sale sau dacă acesta nu posedă calificările convenite de părți sau
nu întrunește exigențele legii.
- Se consideră că există îndoieli justificate asupra imparțialității sau independenței arbitrului în unul
dintre următoarele cazuri, prevăzute în mod neexhaustiv: a) persoana se află în una din situațiile de
incompatibilitate prevăzute de Codul de procedură civilă pentru judecători; b) persoana este asociat sau
membru al organelor de conducere ale unei persoane juridice, care este participant la respectiva cauză
arbitrală; c) persoana se află în raporturi de muncă cu una dintre părțile litigiului ori cu o societate
controlată de una dintre părți; d) persoana a prestat servicii de consultanță uneia dintre părți, a asistat sau
a reprezentat una dintre părți în privința litigiului în cauză ori a depus mărturie în una dintre fazele
precedente ale litigiului; e) persoana, avocații asociați și colaboratorii acesteia, avocații stagiari ai
persoanei sau ai avocaților asociați ai acesteia, au prestat sau prestează servicii în privința litigiului

5
examinat în arbitraj; sau f) există altă împrejurare de natură faptică sau juridică care poate afecta
imparțialitatea sau independența persoanei.
- O parte nu poate recuza arbitrul pe care ea l-a numit decât pentru cauze survenite sau despre care a
luat cunoștință după numire.
- Părțile sunt libere să convină asupra procedurii de recuzare a unui arbitru. Dacă părțile nu au
convenit altfel, partea care are intenția să recuze un arbitru trebuie să expună în scris Secretariatului
cauzele recuzării în decursul a 15 zile de la data la care a luat cunoștință despre 17 numirea arbitrului
respectiv sau despre circumstanțele care justifică înaintarea cererii de recuzare.
- Notificarea privind recuzarea arbitrului se comunică tuturor părților litigiului, arbitrului recuzat și
celorlalți arbitri implicați în soluționarea cauzei. Notificarea trebuie să conțină temeiurile recuzării.
- Toate părțile pot conveni asupra recuzării arbitrului. Arbitrul recuzat poate, de asemenea, formula o
declarație de autorecuzare, fără ca aceasta să aibă valoarea recunoașterii cauzei de recuzare. Declarația de
autorecuzare se întocmește în scris. Condiția formei scrise se consideră întrunită dacă declarația este
consemnată în procesul-verbal al ședinței, după caz, și este semnată de arbitrul respectiv.
- Dacă arbitrul recuzat nu se retrage din oficiu sau dacă cealaltă parte nu acceptă recuzarea în timp de
15 zile de la data la care arbitrul în cauză a primit notificarea privind recuzarea, Comitetului de
Conducere, în baza demersului părții interesate, se pronunță asupra recuzării în timp de 30 zile din
momentul primirii demersului. În vederea pronunțării asupra recuzării arbitrului, Comitetul de Conducere
va solicita observații din partea arbitrului recuzat și a părților, precum și, după caz, din partea altor
persoane. Toate observațiile vor fi comunicate părților și arbitrilor. Nedepunerea observațiilor în termenul
stabilit de Comitetul de Conducere nu împiedică examinarea demersului de recuzare. Decizia Comitetului
de Conducere asupra recuzării arbitrului nu se supune căilor de atac.
Temeiurile de încetare a împuternicirilor arbitrului
- Împuternicirile arbitrului încetează în caz de autorecuzare sau recuzare, deces, incapacitate de a
participa la examinarea litigiului, în alte cazuri în care arbitrul nu participă la examinarea litigiului în
decursul unei perioade nejustificat de îndelungate, precum și pentru alte temeiuri prevăzute de prezentele
Reguli.
- Încetarea împuternicirilor de arbitru, în cazurile în care ultimul nu participă la examinarea litigiului
în decursul unei perioade nejustificat 18 de îndelungate sau se află în incapacitate de a participa, se
constată în baza demersului unei părți prin decizia Președintelui după studierea circumstanțelor cazului
concret.
Înlocuirea arbitrului
-În caz de încetare a împuternicirilor arbitrului se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit
dispozițiilor stabilite pentru numirea lui.
Desfășurarea repetată a ședințelor în cazul înlocuirii arbitrului
6
 -În situația înlocuirii unui arbitru, procedura arbitrală se reia de la etapa la care împuternicirile
arbitrului au încetat, dacă tribunalul arbitral nu decide altfel.
Răspunderea arbitrilor
- Arbitrii sunt răspunzători de daune în condițiile legii dacă: a) după acceptare, renunță în mod
nejustificat la împuternicirile lor; b) nu participă fără motiv justificat la judecarea litigiului ori nu
pronunță hotărârea în termen nejustificat de îndelungat; c) nu respectă caracterul confidențial al
arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoștință în calitatea de arbitru fără a avea
autorizarea părților; și/sau d) încalcă în mod flagrant obligațiile ce le revin conform legii și/sau
prezentelor Reguli.
- Cu excepția cauzelor de răspundere prevăzute la alin. (1), părțile renunță la orice pretenție împotriva
arbitrilor, a Curții de Arbitraj (inclusiv tuturor componentelor sale, dar și persoanelor din cadrul Curții de
Arbitraj, atât angajate, cât și alese) și a oricărei alte persoane desemnate de către tribunalul arbitral, ce ar
putea apărea din orice acțiune sau omisiune admisă în legătură cu procedura arbitrală.

1. 2 Conventia de arbitraj  
Pentru inceput definim conventia de arbitraj ca fiind “acordul de vointa al partilor in legatura cu
solutionarea diferendului dintre ele pe cale arbitrala”(A.Rizeanu-Contestatia la executare in materie civila
in lumina practicii judiciare,pag. 9)
Mircea N.Costin si Sergiu Deleanu definesc conventia de arbitraj ca”acordul partilor contractului de
comert international de a supune litigiul ivit intre ele in legatura cu executarea acelui contract arbitrajului”
Octavian Capatana si Brandusa Stefanescu privesc conventia arbitrala ca pe o”intelegere prin care
partile supun spre rezolvare unui arbitraj institutional sau ocazional(ad-hoc) un anumit litigiu de comert
international, renuntand la dreptul de a se adresa in acest scop organelor jurisdictionale de stat.”
Conventia arbitrala poate imbraca doua forme:” fie o clauza compromisorie inscrisa intr-un contract,
fie un compromis”-art.1 (2) lit.a din Conventia de la Geneva din 1961.
De asemenea,potrivit art.343 al.2 C.proc.civ.,conventia arbitrala se poate incheia”fie sub forma unei
clauze compromisorii, inscrisa in contractul principal,fie sub forma unei intelegeri de sine statatoare,
denumita compromis”.
Atat clauza compromisorie cat si compromisul trebuie sa indice numele arbitrilor sau modalitatea de
numire a acestora. Legea nu impune aratarea obiectului litigiului si in cazul clauzei compromisorii,
intrucat prin definitie acesta este subinteles, litigiul referindu-se tocmai la neintelegerea partilor cu privire
la contractul in care este inserata aceasta clauza.
De asemenea, potrivit art. 4(1) b din Conventia de la Geneva din 1961 partile care decid sa supuna
litigiul unui arbitraj ocazional trebuie,pe langa desemnarea arbitrilor(sau precizarea modului de a-I
7
nominaliza) si sa determine locul(sediul) unde acestia se vor intruni pentru dezbateri si sa fixeze regulile
de procedura aplicabile.
In cazul optiunii in favoarea unui arbitraj institutionalizat, cerintele mentionate sunt indeplinite prin
simpla referire la regulamentul centrului respectiv.
Adoptarea unui regulament model, care sa suplineasca precizarile pe care partile sunt obligate sa le
prevada, este posibila si daca partile supun litigiul spre solutionare unui arbitraj ad-hoc.
Conventia arbitrala nu isi produce efectele decat intre cei care au incheiat-o, neputand fi opusa
tertilor, chiar daca si acestia sunt parti in contractul principal.
In cazul raporturilor de solidaritate sau indivizibilitate, ori a coparticiparii procesuale pasive, in care
cel putin o parte nu este legata de conventia arbitrala, se apreciaza ca reclamantul nu poate sa ii actioneze
pe toti paratii inaintea instantei judecatoresti, ci este tinut sa respecte conventia arbitrala referitor la cei
care au semnat-o, deci paratul interesat poate solicita instantei judecatoresti ca, in privinta lui, sa se
declare necompetenta.
De asemenea, sunt tinuti sa respecte conventia arbitrala succesorii celui care a incheiat-o, precum si
creditorii acestuia ce introduc cererea in baza art.974 C. civ.
Pentru ca in cadrul procedurii arbitrale sa fie atrasi si tertii, sub forma interventiei voluntare sau
fortate, este necesar ca tertul sa fi fost si el parte in conventia arbitrala, ori ca, ulterior declansarii litigiului
arbitral, partile initiale si tertul sa incheie un compromis in acest sens.
Inchierea unei conventii arbitrale exclude competenta instantelor judecatoresti, pentru litigiul care
face obiectul ei.
Tribunalul arbitral isi verifica propria competenta de a solutiona litigiul, hotarand in aceasta privinta
printr-o incheiere care poate fi atacata numai o data cu hotararea arbitrala pe fond, prin actiunea(cererea)
in anulare.
In situatia in care, desi s-a incheiat o conventie arbitrala, una dintre parti sesizeaza instanta
judecatoreasca, aceasta urmeaza sa isi verifice competenta. Instanta va retine spre solutionare pricina in
urmatoarele cazuri:
 paratul si-a formulat apararile in fond, fara nici o rezerva intemeiata pe conventia
arbitrala
 conventia arbitrala este lovita de nulitate sau este inoperanta
 tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile paratului
In celelalte cazuri, instanta judecatoreasca, la cererea uneia dintre
parti, contatand ca exista conventie arbitrala, se va declara necompetenta.
Eventualul conflict de competenta dintre o instanta judecatoreasca si tribunalul arbitral va fi
solutionat de catre instanta judecatoreasca ierarhic superioara instantei aflata in conflict( art.343 C. proc.
Civ.
8
 Capitolul 2. Particularităţile procedurii arbitrale
Procedura de desfăşurare a acţiunii în arbitraj poate fi diferită în funcţie de faptul dacă acesta este
un arbitraj ad-hoc sau instituţionalizat. De aceea părţile trebuie să cunoască regulile de desfăşurare a
procedurii în arbitrajul sesizat, în caz contrar aceasta ar putea avea consecinţe negative pentru ei.
Pregătirea pricinii pentru dezbateri. După depunerea de către reclamant a cererii în arbitraj şi după
expirarea termenului de prezentare a referinţei de către pîrît, arbitrajul sesizat fixează termenul pentru
dezbaterea litigiului şi dispune citarea părţilor.
Legea menţionează că între data primirii citaţiei şi data începerii dezbaterilor urmează să existe un
termen de cel puţin 15 zile. E foarte greu de transpus această normă în viaţă, deoarece se poate şti cu
siguranţă cînd citaţia a fost trimisă, dar în ce priveşte data primirii există diferite situaţii de ordin obiectiv
sau subiectiv care îndepărtează data primirii citaţiei, asfel ştirbindu-se din rapiditatea şi eficienţa
procedurii arbitrale.
La fel, la acestă etapă, instanţa permite accesul părţilor la actele depuse de oponenţi, prezentare de
pretenţii, argumente şi probe, arbitrul este obligat să înştiinţeze curtea arbitrală despre circumstanţele
cunoscute lui, care pot constitui temei pentru recuzare şi să refuze la participarea judecării litigiului.
Refuzul arbitrului, nu înseamnă recunoaşterea cauzei de recuzare. (art.17 Regulamentul Curţii de Arbitraj
şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producători Agricoli UNIAGROPROTECT).
Arbitrul poate fi recuzat şi după numirea sa, dacă una din părţi a descoperit circumstanţe care
pune la îndoială independenţa şi imparţialitatea sa. Părţile sunt în drept să ceară recuzarea, la orice etapă a
procedurii arbitrale pînă la încheierea dezbaterilor în termen de 15 zile de la data cînd au aflat despre
numirea arbitrului sau despre cauza de recuzare. Dacă însă s-a omis acest termen, atunci se consideră că
părţile sunt de acord cu candidatura arbitrilor aleşi şi se consideră că ei au refuzat de la dreptul lor de
recuzare. Cererea de recuzare se soluţionează în termen de 5 zile, fără participarea arbitrului recuzat
(art.19 din Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor
Producători Agricoli UNIAGROPROTECT).
Acţiunile de bază în această fază constituie verificarea existenţei unei acţiuni înaintată în arbitraj,
verificarea împuternicirile reprezentanţilor, numirea completului de arbitri, luarea măsurilor de asigurare
a obiectului litigiului.
Dezbaterile litigiului. La dezbaterea litigiului părţile pot participa personal sau prin reprezentanţi
şi pot fi asistate de orice persoane. Neprezentarea părţii citate reglementar la faza dezbaterilor are
următorele efecte:
1. examinarea litigiului în lipsa acesteia;
2. amînarea procesului, care poate avea loc o singură dată şi cu condiţia prezentării de
partea lipsă cel tîrziu în preziua dezbaterilor a motivelor întemeiate către cealaltă parte şi arbitri.

9
 Desfăşurarea şedinţei are loc în şedinţă închisă, dacă părţile nu au stabilit contrariu. La fel, rămîne
la discreţia părţilor alegerea limbii de lucru în proces.
Orice dispoziţie a instituţiei arbitrale va fi consemnată în încheierea şedinţei şi va fi motivată. La
cererea părţilor încheierea poate fi adusă la cunoştinţă reclamantului şi pîrîtului, de asemenea ei au acces
la toate actele ce constituie dosarul litigiului.
Ordinea audierii părţilor şi cum sunt conduse dezbaterile sunt stabilite de către supraarbitru.
Părţile îşi prezintă probele pentru a-şi argumenta poziţia. Hotărîrea arbitrală se ia în baza înscrisurilor,
probelor, documentelor prezentate în scris de către părţi, fără dezbateri orale, dacă aşa prevăd părţile sau
dacă ele au renunţat la dezbateri orale. Părţile sunt acelea care stabilesc regulile de joc ale procesului, ele
stabilesc chiar şi normele de drept aplicabile fondului litigiului; pot indica că se aplică normele
Republicii Moldova, ale altor state sau hotărirea va fi luată în baza uzanţelor comerciale. Însă dacă,
dezbaterile orale vor fi expuse, atunci arbitrii iau hotărirea imediat după acestea.
Toate probele aduse de părţi vor fi administrate în cadrul acestei şedinţe arbitrale, fie de către un
singur arbitru, fie de către întregul complet de judecată.
Arbitrii stabilesc independent dacă sunt competenţi în soluţionarea pricinii sau numesc dacă este
valabilă sau nu convenţia de arbitraj, ţinînd cont de faptul că contractul în care este inserată clauza este
nul: decizia prin care arbitrajul se declară competent, nu poate fi atacată în instanţă decît odată cu
hotărîrea finală emisă asupra fondului litigiului (art.27 al Legii).
Toate acţiunile care au avut loc în cadrul şedinţei sunt consemnate în procesul–verbal al şedinţei.
Acesta în mod obligatoriu are formă scrisă şi are un rol important pentru părţi. Procesul-verbal va
cuprinde următoarele menţiuni :
a) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;
b) cererile şi susţinerile părţilor;
c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnăturile arbitrilor.
Ca şi în cazul procedurii contencioase în acţiuni civile părţile pot efectua acte de dispoziţie:
- încheind acordul de compromis - pe parcursul examinării litigiului părţile pot tranşa litigiul,
tribunalul arbitral încetînd procesul şi fixînd aceste circumstanţe în hotărîre, ceea ce reprezintă
încuviinţarea unei tranzacţii;
- reclamantul îşi poate retrage pretenţiile, însă aici cu respectarea dreptului pîrîtului care de asemenea
trebuie să fie de acord cu încetarea procesului în caz contrar el poate avea un interes legitim şi doreşte
emiterea hotărîrii;
- pîrîtul poate recunoaşte acţiunea.

10
 De asemenea, putem considera ca act de dispoziţie a părţilor şi majorarea sau micşorarea
cuantumului pretenţiilor, acest act fiind posibil de a fi efectuat pînă sau la soluţionarea în fond a pricinii,
tribunalul în acest caz poate solicita prezentarea de probe suplimentare, sau poate respinge o asemenea
cerere pe motivul că aceasta trebuia a fi făcută în cererea de arbitrare, sau pînă la dezbateri cu anexarea
probelor corespunzătoare (pentru a nu admite tergiversarea procesului). În literatura de specialitate este
menţionat ca act de dispoziţie şi înaintarea unei cereri reconvenţionale.
Examinarea litigiului pe cale arbitrală poate să se încheie cu soluţionarea lui în fond şi
pronunţarea hotărîrii sub formă scrisă, semnată de toţi arbitrii, sau cu încheierea procedurii arbitrale,
în cazul în care:
 reclamantul îşi retrage acţiunea, cu excepţia cazului cînd pîrîtul ridică obiecţii, iar tribunalul
arbitral recunoaşte că acesta are un interes legitim să fie soluţionat în mod definitiv;
 părţile au convenit asupra încheierii procedurii arbitrale;
 instanţa arbitrală constată că, din anumite motive, continuarea procedurii a devenit inutilă
sau imposibilă (art. 32 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional).
Mandatul tribunalului arbitral se încheie odată cu încetarea procedurii arbitrale, cu excepţia
cazurilor cănd în termenele stabilite de art. 35 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional (în
condiţia în care părţile nu au convenit asupra unor altor termene), una dintre părţi, cu notificarea celeilalte
părţi, solicită tribunalului arbitral: rectificarea erorilor de calcul, a greşelilor de tipar sau orişicăror altor
erori similare celor din hotărîrea arbitrală; interpretarea unui punct sau a unei părţi din hotărîrea arbitrală
(dacă părţile nu au convenit în acest sens); adoptarea hotărîrii adiţionale referitor la capetele de pretenţii
susţinute în procedura arbitrală, dar omise în hotărîrea arbitrală.
De asemenea, arbitrajul poate să-şi reia împuternicirile asupra acţiunii examinate la depunerea în
instanţa de judecată a cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, iar la solicitarea uneia dintre părţi instanţa
de judecată consideră rezonabil să amîne examinarea chestiunii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale pe un
anumit termen şi să ofere tribunalului arbitral posibilitatea de a relua procedura arbitrală asupra hotărîrii
adoptate sau de a întreprinde alte acţiuni care, potrivit opiniei tribunalului arbitral, vor permite
tribunalului înlăturarea temeiurilor de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale (art. 37 alin.(4) din Legea cu
privire la arbitrajul comercial internaţional).
În general, tribunalele arbitrale în soluţionarea pricinilor, conving părţile să încheie tranzacţia de
împăcare, fixînd condiţiile convenite în hotărîrea arbitrală. Aşadar, tranzacţia de împăcare este un act de
dispoziţie a părţilor reprezentînd un acord de voinţă între reclamant şi pîrît ca urmare a unor cesiuni
reciproce ce determină drepturile şi obligaţiile lor în vederea stingerii litigiului. Totodată, codul civil
menţionează tranzacţia ca contract civil prin care părţile previn un proces ce urmează să înceapă, termină
un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti.
Deosebirea esenţială între aceste acte, este că în cazul procesului arbitral condiţiile unei astfel de
11
tranzacţii se consemnează în hotărîrea arbitrală, şi deci executarea va fi încuviinţată de instanţele
judecătoreşti cu respectarea art.485 CPC, iar tranzacţia civilă este susceptibilă de executare numai după
omologarea de către instanţă, aici aplicîndu-se alte norme şi anume cele cu privire la contracte, totodată
instanţa încuviinţează tranzacţia dacă aceasta nu încalcă legea ori drepturile şi interesele legitime ale
persoanei. Efectele încheierii tranzacţiei de împăcare în procesul arbitral sunt: - efecte în privinţa
drepturilor subiective materiale – şi efecte procesuale (adică imposibilitatea de a se adresa tribunalului
arbitral sau instanţei de judecată cu acelaşi obiect şi avînd acelaşi temei, art. 169 CPC). Astfel, trebuie
menţionat că tranzacţia efecuată atît în faţa instanţei de judecată, cît şi în faţa tribunalului arbitral are ca
efect autoritatea lucrului judecat şi forţă executorie. De asemenea, trebuie menţionat că tribunalul poate să
nu încuviinţeze tranzacţia de împăcare dacă aceasta depăşeşte competenţa tribunalului sau încalcă legea
sau ordinea publică, în acest caz are loc soluţionarea în fond a pricinii şi emiterea hotărîrii conform
intimei convingeri a arbitrului.

2.1. Contestarea şi executarea hotărîrii arbitrale

Hotărîrea arbitrală. Contestarea hotărîrii arbitrale
Scopul principal al adresării părţilor în instanţa arbitrală îl constituie obţinerea unei hotărîri, care
să soluţioneze într-un fel sau altul litigiul existent între părţi.
Din art.28 alin.(1) din Legea cu privire la arbitraj reiese că arbitrajul emite hotărîri în următoarele
cazuri:
1. soluţionarea, de către arbitraj, a litigiului dintre părţi;
2. încetarea procedurii arbitrale fără soluţionarea problemelor remise spre rezolvare
(hotărîre de încetare a procedurii arbitrale);
3. încheiera între părţi a unei tranzacţii asupra litigiului (emiterea hotărîrii în acest caz
avînd un caracter dispozitiv, adică dacă există o astfel de solicitare din partea părţilor).
Acelaşi aliniat menţionează că alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se emit
sub formă de încheiere.
În ceea ce priveşte natura juridică a hotărîrii arbitrale există un şir de discuţii. Astfel, unii
consideră că hotărîrea arbitrală este un act juridic şi îşi argumenteză poziţia prin faptul că în măsura în
care ea este pronunţată de către o autoritate, în cazul dat, de Curtea de Arbitraj, misiunea ei şi
modalităţile de constituire sunt organizate într-o manieră contractuală2.
Alţii menţioneză că hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional, fie luînd în consideraţie criteriul
formal (de exemplu procedura utilizată) sau material (existenţa unei contestaţii, definitivitate şi
irevocabilitate) aceasta se distinge de o simplă tranzacţie, mediere sau o simplă ordonanţă de procedură3.

2
3

12
 Ceea ce deosebeşte cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este că hotărîrea
arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul aceloraşi căi de atac ca şi o hotărîre judecătorească.
Analizînd argumentele prezentate de susţinătorii celor două poziţii vom concluziona că hotărîrea arbitrală
are un caracter dublu: este şi un act juridic, dar şi un act jurisdicţional: „Din caracterul mixt al arbitrajului,
convenţional la punctul de plecare (orice arbitraj avînd la origine un act de voinţă a părţilor) şi
jurisdicţional la punctul de ajungere (terminîndu-se printr-o sentinţă executorie), rezultă şi natura dublă a
sentinţei arbitrale. Soluţia care se dă naturii juridice a arbitrajului trebuie extinsă şi la hotărîrea arbitrală” 4.
Dubla natură a arbitrajului se regăseşte în toate actele şi fazele sale şi ca atare hotărîrea arbitrală este un
act jurisdicţional, în care este prezentă componenta contractuală, fiind asimilată prin lege, în privinţa unor
efecte, cu hotărîrea judecătorească.
T.R.Popescu menţionează: „sentinţa nu există deci decît prin compromis şi drept urmare are
aceeaşi natură juridică, întocmai ca şi compromisul, care este un contract, un mandat dat arbitrului, de
către părţi. Iar prin sentinţa dată arbitrul nu face decît să execute mandatul primit sau, cu alte cuvinte,
părţile au dat sentinţa prin intermediul arbitrului, mai cu seamă cînd arbitrul judecă în echitate ( amiable
composition)”.
Deliberarea în cadrul arbitrajului are loc în secret, la deliberare participînd toţi arbitrii şi aceştia
semnînd-o obligatoriu. Secretul deliberării este deosebit de important, deoarece astfel putem spune că se
asigură pronunţarea de către arbitri a unei hotărîri juste, care se bazează pe toate probele examinate în
cadrul şedinţei arbitrale. Se garantează, astfel, încrederea părţilor în corectitudinea soluţiei propuse
litigiului şi în obiectivitatea, imparţialitatea arbitrilor. Dacă arbitrajul este compus din 3 arbitri, hotărîrea
se ia cu majoritatea de voturi. Dacă o opinie nu întruneşte majoritatea de voturi, opinia supraarbitrului
prevalează, deoarece acesta se va uni cu una din opinii sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar nu şi după
ce ascultă părţile şi ceilalţi arbitri. Ca şi în procedura generală, în procedura arbitrală este posibilă
exprimarea opiniei separate, care se anexează la hotărîrea de bază, cu condiţia ca ea să fie motivată.
Dacă o parte renunţă la o pretenţie, arbitrajul o va scoate de pe rol, cu excepţia cazului în care
partea opusă cere ca arbitrajul să se pronunţe asupa acestei pretenţii.
Hotărîrea se remite părţilor în cel mult 10 zile de la pronunţare, acest moment atribuindu-i
hotărîrii caracter definitiv.
Cu privire la efectele hotărîrii arbitrale în literatura juridică se precizează că ele se raportează la
trei momente :
1. din momentul pronunţării hotărîrea arbitrală este obligatorie pentru părţi; ea intră în puterea
lucrului judecat fără nici o formalitate;
2. din momentul comunicării ei, hotărîrea are efectele unei hotărîri judecătoreşti definitive;

13
 3. din momentul investirii cu formulă executorie, hotărîrea arbitrală constituie titlu executoriu şi se
execută întocmai ca o hotărîre judecătorească.
Efectele hotărîrii arbitrale sunt următoarele :
1. autoritatea lucrului judecat - acest efect accentuează caracterul jurisdicţional al sentinţei arbitrale.
Aceasta nu are nevoie de exequator pentru a fi considerată o decizie judiciară. Exequatorul nu face decît
să dea forţă acelei sentinţe care este neglijată. Efectul fundamental al autorităţii lucrului judecat este
limitat de principiul inopozabilităţii faţă de terţi. Sentinţa arbitrală nu are autoritatea lucrului judecat
decît faţă de acele părţi care au semnat convenţia arbitrală.
2. odată cu pronunţarea hotărîrii, arbitrilor li se epuizează puterea de a mai judeca, el încetează a
mai fi arbitru. Chiar înainte de a fi contestată hotărîrea sa, arbitrii nu mai pot reveni asupra deciziei sale,
chiar şi cu consimţămîntul părţilor. Însă, arbitrul poate interpreta, rectifica, completa şi adopta o hotărîre
adiţională. Astfel, la cererea oricărei părţi arbitrajul trebuie să ia o hotărîre de interpretare a dispoziţiilor
din hotărîrea arbitrală în termen din 30 zile de la data adoptării hotărîrii. În cazul existenţei în textul
hotărîrii arbitrale a greşelilor tipografice, de calcul sau alte greşeli similare ori omisiuni din hotărîre se va
emite o încheiere de rectificare a hotărîrii, în termen de 30 zile de la data adoptării ei. Dacă, în hotărîrea
sa, arbitrajul nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi sau dintre arbitri, din oficiu,
poate solicita, în termen de 15 zile de la data primirii sau, după caz, de la data pronunţării hotărîrii,
completarea acesteia. În cazul în care se pronunţă asupra unui capăt de cerere susţinut în procedura
arbitrală, dar neinclus în hotărîrea arbitrală, instituţia arbitrală adoptă o hotărîre adiţională. Hotărîrea de
completare, hotărîrea de interpretare şi încheierea de corectare a greşelilor se dau cu citarea părţilor.
Aceste acte fac parte integrantă din hotărîrea arbitrală. O parte poate solicita instanţei arbitrale rectificarea
hotărîrii arbitrale sau pronunţarea unei hotărîri adiţionale doar cu notificarea celeilalte părţi, instituirea
acestei norme fiind benefică, deoarece asigură operativitatea procedurii arbitrale.
Pentru soluţionarea problemelor menţionate mai sus, părţile nu achită cheltuielile legate de
aceasta. E de menţionat că art. 30 din Legea cu privire la arbitraj este întitulat „Rectificarea şi
interpretarea hotărîrii. Hotărîrea adiţională”, dar de fapt conţine doar soluţiile în ce priveşte completarea
şi adoptarea hotărîrii adiţionale, problemele ce privesc rectificarea şi interpretarea hotărîrii arbitrale fiind
menţionate în art. 29. Sunt de neiertat astfel de greşeli în cadrul unui act legislativ nou.
În primul rînd, la fel ca şi o hotărîre judecătorească, hotărîrea arbitrală se emite în scris şi este
semnată de toţi memebrii completului de judecată, sau dacă a fost judecat litigiul doar de un singur
arbitru, atunci doar semnătura lui. În cazul cînd o semnătură lipseşte, atunci se indică motivele absenţei
acesteia.
Hotărîrea arbitrală va cuprinde :
a) componenţa judecăţii arbitrale, data şi locul pronunţării hotărîrii;

14
 b) numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice,
sau reşedinţa părţilor;
c) referinţă la convenţia de arbitraj în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate motivele care stau la
baza soluţiei;
f) semnătura arbitrilor;
g) alte prevederi.
Părţile au siguranţa că dosarul lor se păstrează şi nu este pierdut, deoarece dacă pricina se
examinează şi se soluţionează de către instituţia permanentă de arbitraj, atunci dosarul se păstrează de
către instituţia permanentă, iar dacă de un arbitraj ad-hoc, atunci de către instanţa care ar fi fost
competentă să decidă în cauză dacă nu ar fi fost încheiată convenţia arbitrală.
Contestarea hotărîrilor arbitrale. Odată hotărîrea arbitrală pronunţată, una dintre părţile litigiului
(evident partea care nu a avut cîştig de cauză) se poate arăta nemulţumită de soluţia dată prin hotărîrea de
arbitraj. Spre deosebire de procedura comună, unde părţile au la dispoziţie un şir de căi de atac ale
hotărîrii pronunţate, în instituţia arbitrală părţilor le este recunoscut un singur procedeu, şi anume
contestarea hotărîrii. Salutabil este faptul că noua Lege cu privire la arbitraj a înlăturat unele deficienţe ale
legislaţiei vechi cu privire la arbitraj, mai ales în ce priveşte înlocuirea termenului de „revizuire” a
hotărîrilor arbitrale ce se conţinea în vechea Lege cu privire la arbitraj, care confunda două instituţii
distincte ale procedurii civile.
Din analiza Codului de procedură civilă şi a Legii cu privire la arbitraj observăm că aceste acte
conţin norme contradictorii şi se pune problema care dintre ele se ve aplica în caz de conflict. Considerăm
că trebuie să se aplice normele Codului de procedură civilă deoarece Legea cu privire la arbitraj face
trimitere, în materie de contestare, la normele CPC, care reglementează procedura contestării în detaliu.
Mai mult ca atît, normele CPC instituie prioritatea normelor tratatelor internaţionale.
Instanţele competente în desfiinţarea hotărîrilor arbitrale. Conform art. 477 CPC, hotărîrea
arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în judecată de către părţile în
arbitraj, înaintînd o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale la instanţa care, în lipsa convenţiei de arbitraj,
ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă. Art.31 din Legea cu privire la arbitraj
prevede procedura cu privire la contestarea hotărîrilor arbitrale, acesta cuprinzînd norme de trimitere.
Norme similare sunt cuprinse şi în art. 34 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Făcînd
o analiză a art.477 alin. (3), art.30 alin. (2) şi art.36 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă,
observăm că normele cuprinse în aceste articole sunt contradictorii. Astfel, art. 477 alin. (3)menţionează
că cererile de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale se depun la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi
fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă, pe cînd art. 30 în alin.(2) menţionează că sunt
15
competente să judece contestaţia împotriva hotărîrii arbitrale curţile de apel de drept comun sau, după caz,
Curtea de Apel Economică. Aceste nome nu cuprind concretizări în ce priveşte alegerea uneia sau altei
instanţe. Considerăm că, în această problemă, trebuie de luat în consideraţie faptul că, în lipsa convenţiei
arbitrale, litigiul s-ar judeca în prima instanţă de o judecătorie, de o curte de apel de drept comun,de
Judecătoria Economică de Circumscripţie Chişinău sau de Curtea de Apel Economică. Astfel, delimitarea
competenţei dintre înstanţele judecătoreşti în judecarea pricinilor de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale se
stabileşte conform regulilor de competenţă generală şi regulilor de competenţă jurisdicţională a
instanţelor judecătoreşti de drept comun şi a judecătoriilor economice. Potrivit art. 477 alin.(2) CPC,
părţile nu pot renunţa prin convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărîrea arbitrală. La acest drept se
poate renunţa după pronunţarea hotărîrii arbitrale.
Depunerea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale. Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se
depune în scris şi este semnată de partea care contestă sau reprezentantul acestuia. Aceasta va cuprinde :
1. instanţa căreia îi este adresată cererea;
2. denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea;
3. numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
4. locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
5. data înmînării hotărîrii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de desfiinţare a
hotărîrii;
6. solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărîrea arbitrale, motivele contestării hotărîrii
(art.478 CPC).
Ca anexe la cerere pot fi:
- hotărîrea arbitrală în original sau o copie a acesteia, în cazul arbitrajului instituţionalizat,
aceasta fiind autentificată de preşedintele Curţii arbitrale, iar în cazul celui ad-hoc – de către notar;
- convenţia arbitrală în original sau copie legalizată în modul stabilit;
- actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
- dovada de plată a taxei de stat;
- copia de pe cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
- procura sau alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
Dacă cererea depusă nu corespunde condiţiilor menţionate mai sus, ea se restituie solicitantului
sau nu i se dă curs, conform art. 170 şi 171 CPC.
Cererea este examinată în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data intrării ei în judecată.
Părţile în arbitraj sunt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei, însă absenţa acestora nu duce la
amînarea sau la împiedicarea pricinii.

16
 În timpul dezbaterilor pricinii, judecata constată în urma administrării tuturor probelor prezentate
de către părţi, obiecţiile lor, existenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale.
Temeiurile pentru desfiinţarea hotărîrii sunt următoarele (art. 480 CPC):
1. litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale. Astfel,
art.2 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte că litigiu constituie conflictul izvorît din raporturi juridice
civile, inclusiv patrimoniale, dintre părţi, din raporturi contractuale sau necontractuale, cum ar fi:
vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări şi altele asemenea sau din raporturi de
proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală. Această normă
stabileşte cercul de litigii care pot fi date spre soluţionare în arbitraj, adică aceasta reprezintă o modalitate
pozitivă de determinare a competenţei arbitrale. Observăm că Legea cu privire la arbitraj nu stabileşte o
listă exhaustivă a litigiilor soluţionabile în arbitraj, ci purcede, în art. 3 din Lege, întitulat
„Arbitrabilitatea”, adică litigiile care pot fi soluţionate pe cale arbitrală, la menţionarea litigiilor care nu
pot fi soluţionate în arbitraj (modalitatea negativă de determinare a competenţei arbitrale) :
a) pretenţiile ce ţin de dreptul familiei;
b) pretenţiile izvorîte din contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv
cele referitoare la încheierea, validitatea, încetarea şi calificarea unor astfel de contracte;
c) pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe.
2. convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
3. hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu
este semnată de arbitri. În dispozitivul hotărîrii arbitrale se menţionează soluţia propusă de arbitri la
litigiul existent. În cazul absenţei dispozitivului, hotărîrea nu va putea fi executată. La fel, arbitrii urmează
să motiveze faptul luării uneia sau altei decizii;
4. dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate;
5. arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenţia
arbitrală;
6. partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea arbitrilor sau despre dezbaterile
arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale, sau din alte motive întemeiate, nu s-a putut
prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii;
7. arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori
care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori hotărîrii arbitrală conţine dispoziţii în probleme ce depăşesc
limitele convenţiei arbitrale;
8. hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele
moravuri.

17
 Deoarece în Codul de procedură civilă (Capitolul XLIII), în Legea cu privire la arbitraj (art. 31) şi
în Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional (art. 37) se declară că în judecată pot fi contestate
numai hotărîrile arbitrale, aceasta nu se referă la încheierile emise de instanţa arbitrală.
Subiecţi ai contestării hotărîrii arbitrale sînt numai părţile în arbitraj (art. 477 CPC, art. 31 alin. (1)
din Legea cu privire la arbitraj).
Termenul de depunere a cererii. Legea procedurală stabileşte termenul pentru contestarea hotărîrii
arbitrale. Acesta nu poate depăşi trei luni de la data adoptării hotărîrii arbitrale contestate de partea
interesată dacă legea Republicii Moldova sau tratatul internaţional la care aceasta este parte nu prevede
altfel (art. 477 alin. (3) CPC, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj). Dacă a avut loc rectificarea
sau interpretarea hotărîrii arbitrale, ori emiterea hotărîrii adiţionale, termenul de trei luni se calculează de
la data pronunţării hotărîrii rectificate, interpretate, adiţionale care devin părţi integrante ale hotărîrii
arbitrale (art. 37 alin. (3) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional). Dacă persoana care
solicită desfiinţarea hotărîrii arbitrale a încălcat termenul de trei luni pentru depunerea cererii de
contestare a hotărîrii, ea poate cere repunerea în termen odată cu prezentarea probelor ce confirmă
motivele întemeiate de încălcare a termenului. O asemenea solicitare poate fi menţionată în cererea de
desfiinţare a hotărîrii arbitrale sau aparte.
Şedinţa instanţei de judecată. În conformitate cu art. 479 CPC, cererea de desfiinţare a hotărîrii
arbitrale se examinează în şedinţa de judecată potrivit regulilor stabilite de CPC, în cel mult o lună de la
data intentării procesului. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, la solicitarea ambelor
părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului materialele dosarului, hotărîrea arbitrală contestată în
original. Conform art. 36 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, instituţia permanentă
de arbitraj depozitează şi păstrează dosarul în arhivele sale. Ea trebuie să pună la dispoziţia instanţei de
judecată sau a altor organe autorizate, la cererea lor, copii de pe materialele din dosar, iar dacă se reîncepe
procedura arbitrală, tribunalul arbitral este în drept să inspecteze dosarul depozitat. Totodată, la cererea
comună a părţilor, materialele dosarului cauzei arbitrale se depozitează, împreună cu originalul hotărîrii
arbitrale şi cu dovezile de comunicare a hotărîrii arbitrale, la instanţa de judecată în a cărei circumscripţie
teritorială tribunalul arbitral îşi are sediul. În cadrul dezbaterii cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale,
instanţa de judecată constată, în baza cercetării probelor prezentate de părţi în argumentarea pretenţiilor şi
obiecţiilor sale, prezenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale. La examinarea cererii
de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, instanţa de judecată nu examinează în fond litigiul dintre părţi, nici nu
rejudecă în fond hotărîrea arbitrală, ci verifică prezenţa încălcărilor procedurale pentru desfiinţarea
hotărîrii arbitrale, menţionate în art. 480 CPC.
Încheierea instanţei de judecată cu privire la contestarea hotărîrii arbitrale. În urma examinării
cererii de contestare a hotărîrii arbitrale, cercetării probelor înfăţişate de părţi, judecata constată prezenţa

18
sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale, pronunţînd o încheiere de desfiinţare totală sau
parţială a hotărîrii arbitrale sau respinge cererea de desfiinţare a hotărîrii (art. 481 alin.(1) CPC).
Potrivit art. 481 alin.(1) CPC, conţinutul încheierii instanţei de judecată trebuie să corespundă
cerinţelor generale cu privire la încheierile judecătoreşti stabilite în art. 270 CPC, precum şi prevederilor
indicate în art. 481 alin.(1) CPC, şi să cuprindă:
 date despre hotărîrea arbitrală contestată şi locul pronunţării hotărîrii;
 denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a emis hotărîrea contestată;
 numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
 desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau refuzul total sau parţial de a admite
cererea petiţionarului;
 concluziile şi motivele în caz de desfiinţare totală sau parţială a hotărîrii arbitrale, confirmate
prin probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată, motivele de respingere a unor probe, precum şi
legislaţia de care s-a călăuzit instanţa.
Desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în
arbitraj pentru soluţionarea litigiului, cu excepţia cazului în care litigiul nu poate fi obiectul dezbaterii
arbitrale, ori să depună cerere în judecată potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. În
conformitate cu art. 481 alin.(4) CPC, dacă hotărîrea arbitrală a fost desfiinţată total sau parţial din cauza
nulităţii convenţiei arbitrale sau dacă hotărîrea a fost emisă într-un litigiu neprevăzut de convenţia
arbitrală ori nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme ce nu s-au cerut
conform convenţiei arbitrale, părţile în arbitraj se pot adresa, pentru soluţionarea unui astfel de litigiu, în
judecată în conformitate cu regulile generale din CPC.
Încheierea instanţei judecătoreşti cu privire la desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau privind refuzul de
a o desfiinţa poate fi atacată în ordinea şi în termenele stabilite de art. 423-428 CPC.

2.2 Executarea hotărîrilor arbitrale. Refuzul în eliberarea titlului executoriu

Hotărîrea arbitrală urmează a fi executată imediat sau în termenul indicat în ea de partea împotriva
căreia s-a pronunţat. Dacă o parte refuză să execute hotărîrea, partea interesată are dreptul să depună în
termen de trei luni de la data primirii hotărîrii o cerere, prin care să solicite eliberarea titlului de executare
silită a hotărîrii. Problema eliberării titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează de
instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă.
Cererea de eliberare a titlului executoriu se depune în instanţa de judecată de drept comun sau, după caz,
în judecata economică, în scris, de partea care a avut cîştig de cauză – atît de reclamant, cît şi de pîrît:
reclamantul în caz de admitere a acţiunii, iar pîrîtul în caz de respingere a acţiunii reclamantului, cînd el

19
cere restituirea cheltuielilor de judecată legate cu examinarea litigiului în arbitraj. Această cerere trebuie
să cuprindă:
1. instanţa căreia îi este adresată cerere;
2. arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală;
3. numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
4. locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
5. data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;
6. solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii
arbitrale;
7. numărul de telefon, faxul, adresa electronică, alte date, la dorinţa solicitantului.
La cerere vor fi anexate următoarele acte:
1. hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată de preşedintele Curţii de arbitraj (în cazul
arbitrajului permanent) sau de notar (în cazul soluţionării litigiului în arbitrajul ad-hoc);
2. convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
3. dovada de plată a taxei de stat;
4. copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;
5. procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
În cazul neîntrunirii condiţiilor menţionate mai sus se vor surveni consecinţele stabilite de art.170
şi art. 171 CPC.
Examinarea cererii are loc în cel mult o lună din momentul depunerii cererii. Examinarea se face
în şedinţă de judecată cu înştiinţarea părţilor despre locul şi data şedinţei de judecată, însă neprezentarea
lor nu împiedică examinarea ei, judecătorului fiindu-i recunoscută posibilitatea de a solicita materialele
dosarului în al cărui temei se solicită eliberarea titlului executoriu, potrivit regulilor de reclamare a
probelor stabilite în art. 119 CPC.
În cadrul şedinţei de judecată instanţa constată existenţa sau lipsa temeiurilor prevăzute la art.485
CPC. Dacă instanţa constată, pe parcursul examinării cererii de eliberare a titlului executoriu, că într-o
instanţă de judecată se află pe rol cererea privind contestarea hotărîrii arbitrale, aceasta poate amîna
examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu şi, la solicitarea părţii care a adresat în judecată
cererea de eliberare a titlului, o poate obliga pe cealaltă parte la asigurarea eventualelor pagube.
În urma examinării cererii de eliberare a titlului executoriu pentru executarea silită a hotărîrii
arbitrale, instanţa de judecată pronunţă o încheiere de eliberare a titlului executoriu sau de a refuza
eliberarea lui.
Instanţa de judecată este obligată să elibereze titlu executoriu în toate cazurile cu excepţia celor
prevăzute în art.485 din CPC:
a) convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
20
 b) partea în arbitraj nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre
dezbaterile arbitrale şi nici despre locul, data şi ora şedinţei arbitrajului, sau, din alte motive întemeiate,
nu a putut să dea explicaţii arbitrajului;
c) hotărîrea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală
ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în problemele neprevăzute de
convenţia arbitrală. Dacă dispoziţiile în problemele ce decurg din convenţia arbitrală pot fi separate de
dispoziţiile care nu rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu executoriu numai în acea parte
a hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la problemele care se înscriu în convenţie;
d) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu
convenţia arbitrală sau cu legea;
e) hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată
de judecată conform legii, în al cărei temei a fost pronunţată.
Instanţa va refuza, de asemenea în acordarea titlului dacă se constată ca litigiul examinat de
arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii sau cînd hotărîrea arbitrală
încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei RM sau bunele moravuri. Dacă analizăm atent temeiurile
de refuz în eliberarea titlului executoriu menţionate la art. 485 CPC observăm că aceste temeiuri coincid
cu temeiurile de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, cu excepţia lit. e): dacă hotărîrea arbitrală nu a devenit
obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată. În acest caz se cere prezentată
încheierea instanţei de judecată cu privire la desfiinţarea hotărîrii arbitrale.
Încheierea de eliberare a titlului executoriu va trebui să cuprindă:
1. denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat hotărîrea;
2. numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
3. date despre hotărîrea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii pe care o
solicită petiţionarul şi locul pronunţării ei;
4. menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii sau despre refuzul de a-l
elibera.
Art. 486 alin.(3) CPC menţionează că refuzul de a elibera titlul executoriu pentru îndeplinirea
silită a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj dacă posibilitatea adresării
nu s-a epuizat ori să înainteze acţiunea în baze generale.
Art. 486 alin.(4) CPC menţionează că în cazul existenţei temeiurilor prevăzute la art. 484 CPC
părţile în arbitraj sînt în drept de a se adresa în judecată pentru soluţionarea litigiului după regulile
generale, astfel că acest aliniat repetă ultima propoziţie din alin. (3) al aceluiaşi articol.
Încheierea judecătorească pronunţată în cadrul soluţionării problemei eliberării titlului de
executare a hotărîrii arbitrale poate fi atacată în ordinea şi termenele stabilite de Codul de procedură civilă

21
al RM. Făcînd o comparaţie cu situaţia în Franţa, vedem că avem trei tipuri de executări: spontană,
provizorie şi forţată5.
Cele spontane – prevăd executarea imediată a hotărîrii arbitrale şi mai exact aceasta ar fi ca un
efect obligatoriu al convenţiei arbitrale semnate de părţi.
Cele provizorii - pot fi date fie de părţi, fie din iniţiativa arbitrilor. Ea are mai mult ca scop
anihilarea efectului suspensiv al căilor de atac.
Şi exequatorul - care prevede implicarea instanţei judecătoreşti, doarece doar ea singură dispune
de „imperium”. Exequaturul este un titlu de executare silită a unei senţinţe arbitrale, la fel ca şi pentru o
hotărîre judecătorească. Acest titlu se dă printr-o ordonanţă emisă de judecător, fără citarea părţilor, ceea
ce rezultă că se efectuează fără a se ţine cont de principiul contradictorialităţii. Evident că judecătorul va
fi nevoit să verifice cel puţin sentinţa arbitrală dacă nu atentează ordinii publice, nu are careva vicii vis-
a-vis de formă, pentru ca să poată elibera titlu de executare silită. Astfel, respectînd procedura stabilită
de normele Codului de Procedură Civilă francez, partea interesată poate dobîndi titlu de executare forţată
a hotărîrii arbitrale.
O hotărîre arbitrală poate fi adoptată într-un stat, iar executată în alt stat. Este o posibilitate reală
oferită de reglementările judiciare ale ţărilor care fac parte la Convenţia pentru recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958, încheiată la New-York, în vigoare pentru
Republica Moldova din 17 decembrie 1998.
Convenţia de la New-York, va fi aplicată în cazul recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale
date pe teritoriul unui alt stat, decît acela unde se cere recunoşterea şi executarea hotărîrilor străine şi
rezultate din diferende între persoane fizice şi juridice. Ea se aplică, de asemenea, sentinţelor arbitrale
care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi
executarea( art.1)6.
Recunoaşterea înseamnă o simplă recunoaştere făcută de instanţa de judecată printr-o sentinţă
legală, executorie pentru părţi. Pentru a face recunoscută o sentinţă arbitrală este necesar ca doar o parte
să iniţieze procesul. Chiar dacă sentinţa este definitivă şi obligatorie, ea trebuie să fie executorie pentru a
fi utilă părţii care are cîştig de cauză. Posibilităţile ca să fie recunoscută o hotărîre arbitrală sunt mai mari
dacă statul străin a semnat Convenţia încheiată la New-York.
Statul care semnează sau ratifică această convenţie va putea în bază de reciprocitate să declare că
va aplica Convenţia numai la recunoaşterea şi executarea hotărîrilor date în alt stat contractant. De
asemenea, poate să declare că va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturile de drept
contractuale sau necontractuale, care sunt considerate comerciale de către legea sa naţională (art.1 alin (3)
)7.
5

6
7

22
 Legislaţia noastră internă, dar în mod special ne referim la Codul de Procedură Civilă, prevede în
acest sens, că pe teritoriul R.Moldova se vor aplica hotărîrile arbitrale străine dacă astfel este prevăzut,
sau în baza principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor.

Capitolul 3. Arbitrajul internaţional

 
Arbitrajul Internaţional de pe lângă Asociaţia Lichidatorilor şi Administratorilor din Republica
Moldova a fost constituit la 22.06.2009 prin comunicatul informativ înregistrat cu nr.187 la Curtea
Supremă de Justiţie a RM, ca o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, independentă în
exercitarea atribuţiilor ce îi revin, care este organizată şi funcţionează în conformitate cu:
Ø      Legea RM nr.23-XVI din 22.02.2008 „Cu privire la arbitraj”;
Ø      Legea RM nr.24-XVI din 22.02.2008 „Cu privire la arbitrajul comercial internaţional”;
Ø      Regulamentul nr.08/05 din 08.05.2009 „Privind organizarea şi funcţionarea Arbitrajului
Internaţional”;
Ø      Regulile de procedură arbitrală şi Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale, aprobate de
Adunarea Generală a Membrilor Asociaţiei la 08.05.2009;
Ø      Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional din 21.04.1961,
Ø      Convenţia de la New York pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale din
10.06.1958 şi
Ø      alte acte internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Sediul Arbitrajului Internaţional este în Republica Moldova, mun. Chişinău, str. Ivan Zaikin, nr.60.
Arbitrajul Internaţional dispune de ştampilă cu denumirea sa completă.
 
 
ATRIBUŢIILE ARBITRAJULUI INTERNAŢIONAL
 
Principala atribuţie a Arbitrajului Internaţional constă în organizarea şi administrarea soluţionării pe
calea arbitrajului a unor litigii interne sau internaţionale, care au apărut din raporturile de drept civil în
sens larg între părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, care au încheiat în acest sens o convenţie
arbitrală.
Organizarea şi soluţionarea litigiului arbitral sunt stabilite prin Regulile de procedură arbitrală,
potrivit cărora Arbitrajului Internaţional soluţionează orice litigiu (conflict) cu participarea persoanelor
23
fizice şi/sau juridice, inclusiv dintre acţionar (asociat, participant sau membru) şi societatea comercială
sau necomercială, derivând din raporturile juridice civile; patrimoniale; din raporturile obligaţionale
contractuale şi necontractuale, cum ar fi vânzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări
şi altele; sau din raporturile de proprietate şi alte drepturi reale, inclusiv proprietatea intelectuală; dintr-un
contract comercial, inclusiv la încheierea, interpretarea, executarea, anularea şi desfiinţarea lui, ca şi din
alte raporturi juridice economice şi comerciale.
Pretenţiile care ţin de dreptul familiei, pretenţiile izvorâte din contractele de locaţiune (chirie) a
încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validarea, încetarea şi calificarea unor astfel
de contracte, pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe nu fac obiectul unei convenţii
arbitrale.
 
 
CONVENŢIA ARBITRALĂ
 
 
Convenţia de arbitraj este acordul prin care părţile supun arbitrajului toate litigiile, sau anumite litigii
care au apărut sau care ar putea să apară între ele cu privire la un raport juridic determinat, contractual sau
necontractual.
Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii şi poate îmbrăca forma unei clauze
compromisorie, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare denumită
compromis.
 
 
STRUCTURA ARBITRAJULUI INTERNAŢIONAL
 
 
Arbitrajul internaţional se compune din 10-20 arbitri, numiţi de Biroul Asociaţiei Lichidatorilor şi
Administratorilor din RM la propunerea preşedintelui în funcţiune a Arbitrajului Internaţional, pe timp de
4 ani, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Regulile de procedură arbitrală.
Arbitrajul Internaţional este condus de un colegiu compus din: preşedinte, vicepreşedinte şi 3
membri. Colegiul Arbitrajului Internaţional este numit de către Biroul Asociaţiei pe un termen de 4 ani,
dintre arbitrii înscrişi pe listă. Preşedintele şi vicepreşedintele colegiului, are calitatea de preşedinte şi
vicepreşedinte a Arbitrajului Internaţional.

24
 Preşedintele Arbitrajului Internaţional are conducerea curentă a acestui Arbitraj şi o reprezintă în
relaţiile interne şi internaţionale. De asemenea, preşedintele exercită atribuţiile referitoare la organizarea
şi administrarea litigiului arbitral, prevăzut de Regulile de procedură arbitrală.
Vicepreşedintele ajută preşedintele în îndeplinirea atribuţiilor sale şi este înlocuitorul de drept a
acestuia. Preşedintele şi vicepreşedintele pot fi aleşi arbitri sau supraarbitri în tribunalul arbitral.
Totalitatea arbitrilor înscrişi în lista de arbitri constituie plenul Arbitrajului Internaţional, care este
competent să dezbată problemele de drept mai deosebite ivite în activitatea Arbitrajului Internaţional şi să
examineze propunerilor privind reglementările referitoare la arbitraj şi la competenţa arbitrilor.
Arbitrajul internaţional are un secretariat compus din secretari arbitrali şi alţi salariaţi încadraţi de
Asociaţia Lichidatorilor şi Administratorilor din RM, la propunerea preşedintelui Arbitrajului
Internaţional. Secretariatul exercită orice acţiuni de birotică şi secretariat, necesare asigurării activităţii
efective a Arbitrajului Internaţional şi procedurii arbitrale, fiind condus de preşedintele şi vicepreşedintele
Arbitrajului Internaţional.
 
 
TRIBUNALUL ARBITRAL CONSTITUIT
 
Soluţionarea litigiului aparţine în exclusivitate tribunalului arbitral constituit. Prin tribunal arbitral
constituit se înţelege arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor investiţi de părţi prin convenţia
arbitrală ori în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală, să soluţioneze litigiul determinat şi să
pronunţe o hotărâre definitivă obligatorie pentru ele.
Poate fi arbitru orice persoană fizică având capacitate deplină de exerciţiu care şi-a dat
consimţământul să arbitreze şi care, după părerea părţii în cauză, este competentă în a soluţiona litigiul.
Arbitrii ce constituie tribunalul arbitral ales, sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor
lor jurisdicţionale, iar Asociaţia Lichidatorilor şi Administratorilor din RM se va abţine să intervină în
soluţionarea litigiului sau să influenţeze într-un fel tribunalul arbitral constituit.
 
 
AVANTAJELE
 
Soluţionarea litigiilor de către Arbitrajul Internaţional prezintă următoarele avantaje :
 Hotărârile arbitrale definitive şi obligatorii pentru părţi – conform art.28 (6) a Legii
cu privire la arbitraj, hotărârea arbitrală remisă părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive,
care poate fi desfiinţată numai pe calea acţiunii în anulare, dar nu pentru motive care vizează fondul

25
litigiului, ci doar pentru excepţiile procedurale. Hotărârea arbitrală poate fi investită cu formulă
executorie astfel încît, ulterior, să i se aplice procedura executării silite.
 Recunoaştere internaţională a hotărârii arbitrale – hotărârea unui tribunal arbitral se
bucură de o recunoaştere internaţională mai puternică decât cea a unei instanţe judecătoreşti naţionale.
Mai mult de 120 de state au semnat şi ratificat Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine, încheiată la New York, în 1958, la care a aderat şi Republica
Moldova. Pe lângă, aceasta mai există şi numeroase tratate bilaterale sau multilaterale menite să faciliteze
recunoaşterea internaţională.
 Neutralitatea – decurgând din principiul autonomiei de voinţă a părţilor, în cadrul
procedurii arbitrale apare avantajul plasării părţilor, inclusiv din state diferite, pe o poziţie de perfectă
egalitate în ce priveşte locul arbitrajului, limba în care au loc dezbaterile, procedura şi regulile de aplicare,
naţionalitatea arbitrilor şi reprezentarea legală. Această posibilitate de alegere este în măsură să asigure o
perfectă neutralitate, înlăturând avantajarea necuvenită a uneia din părţi.
 Competenţa specializată a arbitrilor – arbitrii Arbitrajului Internaţional sunt specialişti
cu înaltă calificare în domeniul dreptului şi relaţiilor comerciale internaţionale şi ei pot fi aleşi de către
părţi de pe Lista de arbitri. Există astfel posibilitatea alegerii, în calitate de arbitri, în litigiile comerciale a
unor specialişti în domeniul dedus judecăţii, sporind astfel încrederea părţilor şi garanţia competenţei
celor ce-i vor judeca. Arbitrajul oferă astfel o judecată eficientă, prin arbitri cu experienţă îndelungată şi
de o competenţă recunoscută în domeniul respectiv. De altfel, neindeplinirea condiţiilor de calificare
poate constitui o cauză de recuzare a arbitrilor. 
 Confidenţialitate – arbitrajul conferă confidenţialitate, desfăşurarea procedurii arbitrale
realizându-se în cerc închis, ce permite păstrarea secretului comercial şi evitarea publicităţii judiciare,
aspect deloc neglijabil mai ales în raporturile comerciale. Natura privată a arbitrajului explică faptul că
arbitrajul nu este guvernat de principiul publicităţii. Astfel, numai părţile – personal sau prin
reprezentanţii lor – participă la dezbaterea litigiului. Nici hotărârea tribunalului arbitral nu se pronunţă în
şedinţă publică, ea fiind adusă numai la cunoştinţa părţilor implicate. De altfel, legea instituie răspunderea
arbitrilor pentru încălcarea acestei obligaţii. În acest fel, reputaţia părţilor, îndeosebi a comercianţilor,
poate rămâne neafectată, indiferent de soluţia finală pronunţată în arbitraj.
 Rapiditate – procedura arbitrală se desfăşoară pe parcursul a cel mult 6 luni. De
asemenea, arbitrajul prezintă şansa de a nu se supune unui formalism excesiv care deseori sufocă
desfăşurarea în condiţii de eficienţă şi celeritate a unui litigiu. Astfel, sub rezerva respectării dispoziţiilor
imperative ale legii, a ordinii publice sau a bunelor moravuri, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrala
sau printr-un act separat, regulile de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze în soluţionarea
litigiului. În lipsa unor asemenea norme, tribunalul arbitral poate să reglementeze procedura de urmat,
conform propriilor regulamente adoptate.
26
   Costuri reduse – taxele de arbitraj sunt exprimate procentual, regresiv, pe tranşe, la
valoarea obiectului litigiului, potrivit Normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale, de asemenea, taxa
arbitrală include şi onorariile arbitrilor. Faptul că părţile pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului
litigiile patrimoniale dintre ele, ceea ce poate reprezenta, în dinamica relaţiilor de afaceri, ideea de
parteneriat de natură să permită menţinerea şi continuarea raporturilor contractuale între persoanele
implicate. Ideea de parteneriat în arbitraj este susţinută, între altele, şi de posibilitatea ca suportarea
cheltuielilor de judecată să se facă potrivit înţelegerii părţilor. Numai în absenţa unei astfel de înţelegeri,
se aplică regula prevăzută pentru soluţionarea litigiilor de către instanţele de judecată şi anume,
suportarea cheltuielilor antrenate să se facă de către partea care a pierdut litigiul.

27