Pronumele

1. Definiție: partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv, dând și diverse
informații gramaticale, semantice, stilistice cu privire la acesta.

2. Clasificare: în funcție de categoria persoanei, pronumele au fost clasificate în:

a. pronume personale: pronumele personale propriu-zise, pronumele de politeţe, pronumele de
întărire, pronumele reflexive, pronumele posesive;
b. pronume nepersonale: demonstrative, nehotărâte, negative, relative, interogative.
 Dintre acestea, trei subclase nu pot deveni adjective pronominale:
 pronumele personale: eu, noi, mine, mă, îmi, ție, te, lui, îi, ele, le;
 pronumele de politețe: dânsul, dumneavoastră, dumneaei, Domnia Sa;
 pronumele reflexive: sine, sieși, se, și, te, mă, îmi.
Celelalte au capacitatea de a se combina, în calitate de adjectiv pronominal, cu un
substantiv:
Mama însăși a venit la școală. (de întărire)
Copilul meu este inginer. (posesiv)
Această carte nu este pentru tine. (demonstrativ)
Fiecare copil a primit câte o minge. (nehotărât)
Niciun elev nu este atent. (negativ)
Am cumpărat ce carte mi-a trebuit. (relativ)
Care elev nu e atent la mine? (interogativ)

3. Categorii gramaticale: Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă forma în raport cu

genul, numărul şi cazul, însă spre deosebire de acesta, pronumele prezintă flexiune în raport cu
categoria gramaticală a persoanei (în cazul câtorva clase).
Categoria gramaticală a genului este marcată numai la pers. a III-a.
În aceleaşi contexte cu persoana a III-a apar şi pronumele nepersonale, dar acestea nu
acceptă categoria persoanei:
El citeşte. versus Acesta/fiecare/unul/altul citeşte. Cine citeşte? Cine citeşte reuşeşte.
 I. Pronumele personal propriu-zis – evocă în discurs participanţii la actul de
comunicare (fără alte precizări suplimentare): locutorul (eu, noi), alocutorul (tu, voi) şi
nonlocutorul, nonalocutorul (el/ea, ei/ele). Locutorul este cel care vorbeşte (vorbitorul),
alocutorul este persoana căreia i se adresează vorbitorul, iar persoana a treia arată obiectul sau
obiectele despre care se vorbeşte, când acestea sunt altele decât persoana I şi a II-a. La pers. a
III-a apare şi un pron. special: însul cu forme de gen şi număr: însul/însa, înşii/însele.
Paradigma flexionară a pron. personal cuprinde un număr mare de forme accentuate și
neaccentuate (clitice), care marchează solidar opoziţiile gramaticale de persoană, număr, gen şi
caz. Apar omonimii cazuale şi de gen. Paradigma are caracter defectiv.

Flexiunea pronumelui personal propriu-zis1

Caz Forme Persoana I Persoana a II- Persoana a III-a
a
Nr. Sg. Pl. Sg. Pl. Sg. Pl.
Gen m=f m=f m=f m=f m f m f
N eu noi tu voi el ea ei el
e
G - - - -
D accentuate mie nouă ţie vouă lui ei lo lo
r r
neaccentuate (î)mi ne (î)ţi v(ă) (î) (î) le le
(clitice) ni vi i i li li
Ac accentuate mine noi tine voi el ea ei el
e
neaccentuate m(ă) ne te v(ă) (î) o (î) le
(clitice) l i

1
După GALR, vol. I, 2005, p. 196.
 V - - tu! voi! - - - -

Persoana şi numărul pronumelui subiect impun persoana şi numărului verbului: eu citesc,

ei şi ele citesc, noi şi voi citim, ei şi ea merg la teatru, tu şi ei mergeţi…., eu cu voi
mergem…..etc.
Formele neaccentuate ale pronumelor personale propriu-zise se distribuie în următoarele
poziţii sintactice:
a. în relaţie cu un verb, în poziţia sintactică de complement indirect – formele neaccentuate de
dativ (îi spun), respectiv în poziţia sintactică de complement direct – formele neaccentuate
de acuzativ (îl cunosc);
b. în relaţie cu un substantiv, formele neaccentuate de dativ posesiv ocupă poziţia de atribut
pronominal, grupate fie cu substantivul (cartea-ţi, fața-i, viața-mi), fie cu adjectivul
(frumoasa-ţi carte, lungu-i păr);
c. în relaţie cu un substantiv şi cu un verb simultan, ca dative posesive (ţi-am văzut cartea
adică am văzut cartea ta), unde ţi are funcţie sintactică de complement indirect posesiv;

Formele neaccentuate intră în câteva structuri sintactice speciale

1. Formele neaccentuate de dativ şi acuzativ participă la dubla exprimare a
complementului direct şi a complementului indirect:
L-am văzut pe Ion. Am văzut-o pe Ana. / Pe Ion l-am căutat. Pe Ana am rugat-o să vină.
I-am dat lui Mihai o carte. I-am dat Ioanei un cadou. / Lui Mihai i-am cumpărat o carte.
Ioanei i-am dat un cadou.
Forma neacc. de acuzativ feminin o poate dubla o propoziţie completivă directă: Că e
bolnavă o ştiu.
2. Formele neacc. pot fi asintactice (nu intră în relaţie sintactică cu ceilalţi constituenţi ai
enunţului); au doar rol stilistic.
Dativ etic: formele neacc. de pers. I şi a II-a apar facultativ şi indică participarea afectivă
a vorbitorului la relatare (Mi-l ia odată Făt-Frumos şi mi ţi-l vâră pe zmeu în noroi până la
glezne. O să mi-l omoare. Ți-ai găsit!) Au rol de persuadare a ascultătorului.
Dativul cu valoare neutră: formele neacc. de persoana a III-a intră ca formanți obligatorii
în structura unor îmbinări, de tipul (Dă-i cu bere, dă-i cu vin…; Şi dă-i şi luptă; Îi dă cu gura;
Ce să-i faci? Asta e viaţa!)
Acuzativul cu valoare neutră: formele de persoana a III-a feminin, sg. şi pl. intră ca
formanți în structura unor îmbinări (A luat-o la sănătoasa, A băgat-o pe mânecă, N-o mai duce
mult., A luat-o razna., O ţine într-un plâns., O dă în ninsoare., Nu le are cu muzica.)

II. Pronumele de politeţe

Dintre limbile romanice, limba română are cel mai complex sistem al pronumelor de
politeţe.
Flexiunea pronumelui de politeţe
Pers. a II-a: N-Ac – dumneata (d-ta), dumneavoastră (dvs., dv, d-voastră)
G-D – dumitale (d-tale), dumneavoastră
Pers. a III-a: dânsul/dânsului, dânsa/dânsei, dânșii/dânșilor, dânsele/dânselor
N-Ac, G-D – dumnealui (d-lui), dumneaei (d-ei), dumnealor (d-lor)
 (N = Ac) dumneasa cu forma de G = D, dumisale. (mai rar întâlnită)
Locuțiuni pron. de politețe: Domnia Ta, Domnia Voastră, Domnia Lui / Lor, Domnia Sa/Ei.
Alături de acestea, apar unele onorifice, realizate ca îmbinări locuţionale, specializate pentru
diverse situaţii de comunicare (Preasfinţia Voastră, Maiestatea Voastră, Excelența Sa, Alteţa Sa,
Magnificenţa Sa, Eminența Sa, Sfinția Sa, Sanctitatea Sa, Preafericirea Sa etc.).
Regional, se folosesc și forme precum mata, matale, mătălică, tălică, mătăluță.
III. Pronumele reflexiv: însoţeşte un verb cu care se acordă în persoană. Exprimă, de obicei, identitatea
complementului (direct sau indirect) cu subiectul unui verb. Are forme numai pentru acuzativ şi dativ, identice cu
formele neaccentuate ale pronumelui personal la persoana I şi a II-a singular şi plural. Are forme proprii numai la
persoana a III-a.
El se laudă pe sine.
Eu mă întreb ce s-a întâmplat. (reflexiv) / El mă întreabă ce s-a întâmplat. (personal);
Eu mi-am reparat mașina. (reflexiv, dativ posesiv) / El mi-a reparat mașina. (personal, dativ
posesiv)
Eu mă trezesc. reflexiv – El mă trezește. personal
Eu îmi spun. reflexiv – El îmi spune. personal

Reflexivul poate apărea în diverse poziţii sintactice:

Nu se cunoaşte pe sine. (complement direct)
Nu are încredere în sine. (complement prepoziționl)
Sieşi îşi atribuie toată vina. (complement indirect)
Ea îşi respectă prietenii. (complement indirect posesiv)
S-a anunţat începerea competiţiei. (fără funcţie sintactică)
Se pare că vor câştiga şi anul acesta. (fără funcţie sintactică)
Se luminează cerul spre răsărit. (fără funcţie sintactică)

Sg. Pl.

Pers. I Pers. a II-a Pers. a III-a Pers. I Pers. a II-a Pers. a III-a

D mie ție sie, sieşi nouă vouă sieși

f. accentuate
f. neaccentuate (î)mi (î)ţi (î)şi ne, ni v(ă), vi (î)şi

Ac. mine tine sine noi voi sine

f. accentuate
f. neaccentuate m(ă) te s(e) ne v(ă) s(e)
IV. Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire
Este pronumele care precizează prin insistenţă obiectul al cărui nume îl înlocuieşte. Formele
de întărire cunosc un uz pronominal şi un uz adjectival, cel din urmă fiind specific limbii actuale.
a. E uimit de sine însuşi.
b. Mamei înseşi i-a spus adevărul.

Formele de întărire se apropie de adjectivele pronominale prin acordul în gen, număr şi caz cu
numele determinat: băiatul însuşi / băiatului însuşi, fata însăşi / fetei înseşi.

Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
Pers. I N - Ac. însumi însămi înşine însene

G-D însumi însemi înşine însene

Pers. a II-a N-Ac. însuţi însăţi înşivă însevă

G-D însuți înseți înşivă însevă

Pers. a III-a N-Ac. însuşi însăşi înşişi înseşi, însele

G-D însuşi înseşi înşişi înseşi

OBSERVAȚIE
Formele de întărire au frecvenţă relativ redusă, fiind folosite în special în limba scrisă. În limba
vorbită sunt preferate sinonimele adverbiale chiar, tocmai, personal, sinonimele adjectivale
propriu (propria ta conştiinţă), singur (tu singură), sinonimele pronominale unul (Eu unul / una
nu sunt de acord), sau sinonimele locuţionale cu mâna mea, cu ochii mei, cu urechile mele.

V. Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv

Este un pronume care are dublă valoare pronominală, întrucât înlocuieşte atât numele
obiectului posedat, cât şi numele posesorului.
Ex. Rochia mamei este udă încă; a mea s-a uscat.
Între pronumele şi adjectivele pronominale posesive există următoarea deosebire formală:
pronumele este totdeauna însoţit de articolul posesiv al, a, ai, ale, alor, în timp ce adjectivul se
foloseşte în unele situaţii fără acest articol, iar în altele cu el: cartea mea, dar o carte a mea.
În cadrul relaţiei de posesie, obiect posedat – posesor, adj. posesiv prin care se exprimă
posesorul este al doilea termen (stiloul meu, copilul nostru).
În construcţii învechite, poetice, posesorul apare înaintea obiectului posedat: (Pe-al
nostru steag e scris Unire; Ale tale doruri toate numai eu ştiu să le-ascult);
Observație:
 La persoana a III-a singular, paralel cu formele posesive (său, sa, săi, sale) se folosesc şi
formele pronumelui personal în genitiv (al său = al lui, al ei; a sa = a lui, a ei; ai săi = ai lui, ai
ei; ale sale = ale lui, ale ei)2; de asemenea, la persoana a III-a plural, unde paradigma
posesivului este defectivă, se folosesc formele de genitiv ale pronumelui personal (al, a, ai, ale
lor)3.

genul persoana
1 2 3
Un singur posesor
a) un singur obiect posedat m., n al meu al tău al său
f. a mea/mele a ta/tale a sa/sale
b) mai multe obiecte m. ai mei ai tăi ai săi
posedate
f., n ale mele ale tale ale sale
Mai mulţi posesori
a) un singur obiect posedat m., n al nostru al vostru -
f. a noastră/noastre a voastră/voastre -
b) mai multe obiecte m. ai noştri ai voştri -
posedate
f., n ale noastre ale voastre -

VI. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV Pronumele

demonstrativ are următoarele subspecii: de apropiere; de depărtare; de identitate; de
diferenţiere. Se declină și nu au cazul vocativ.

(a) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere

Pronume singular plural
Substantiv) +
adjectiv
m., n f m f., n
N, Ac. acesta / ăsta aceasta / asta aceştia / ăştia acestea / astea
G, D acestuia / ăstuia acesteia / ăsteia acestora / ăstora

Adjectiv + singular plural

substantiv
m., n f m f., n
N, Ac. acest / ăst această / astă aceşti / ăşti aceste/ aste
G, D acestui / ăstui acestei / ăstei acestor / ăstor

2
Asta nu înseamnă că aceste pronume personale devin posesive, sau, mai grav, adjective pronominale posesive.
3
Aceeași situație apare și în acest caz.
 Adjectivul postpus impune şi articularea substantivului (capitolul acesta), spre deosebire
de adjectivul antepus, care nu are nici particula finală deictică -a şi nu presupune nici articularea
substantivului (acest capitol).
Observație: Când ăsta, asta se referă la persoane dobândeşte conotaţii peiorative.

(b) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare

Are aceeaşi flexiune ca şi demonstrativul de apropiere cu două serii de forme literare şi
colocviale, populare sau dialectale.
Pronume singular plural
Substantiv) +
adjectiv
m., n f m f., n
N, Ac. acela / ăla aceea / aia aceia / ăia acelea / alea
G, D aceluia / ăluia aceleia / ăleia acelora / ălora

Adj. + substantiv singular plural

m., n f m f., n
N, Ac. acel acea acei acele
G, D acelui acelei acelor

(c) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de identitate

Este compus din pronumele demonstrativ de depărtare acela + şi invariabil. În ipostaza
de adjectiv pronominal, demonstrativul de identitate apare doar antepus nominalului determinat,
având forme omonime cu pronumele corespunzător.
caz masculin feminin
singular plural singular plural
N = Ac acelaşi aceiaşi aceeaşi aceleaşi
G=D aceluiaşi aceloraşi aceleiaşi aceloraşi

(d) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere

Este compus din pronumele demonstrativ de depărtare aferezat (a)cel(a) şi adjectivul

pronominal nehotărât alt. Flexionează după gen, număr şi caz. În ipostaza de adjectiv
pronominal, poate apărea atât în faţa nominalului determinat, cât şi după acesta.
caz masculin feminin
singular plural singular plural
N = Ac celălalt ceilalţi cealaltă celelalte
G=D celuilalt celorlalţi celeilalte celorlalte

VII. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT:

înlocuieşte un substantiv despre al cărui obiect dă indicaţii vagi sau nu dă niciun fel de indicaţii.
Are un inventar bogat în forme, sensuri şi tipuri referenţiale (unele pronume se referă numai la
persoane, iar altele numai la lucruri).
După structură, pronumele nehotărâte sunt:
-simple (deci neanalizabile): altul, cutare, unul, tot, mult, puțin, atâta;
-compuse:
fiecare, fiecine, oricare, orice, careva, câtva, cineva, ceva, oarecare, oareşicare, oareşicine,
oricine, orişicare, vreunul; altceva, altcineva etc.
Funcţionează şi ca pronume şi ca adjective pronominale, cu aceeaşi formă sau cu formă
schimbată (alt, un, vreun), unele fiind, însă, numai pronume (cineva, careva, altceva, altcineva,
altcareva, altcâtva, oarecine, fiecine, oricine), iar altele numai adjective (nişte, anume, alde,
oarecare, niscai(va)). Locuţiunile pronominale nehotărâte sunt alcătuite pe baza pronumelor
relative: cine ştie + cine, ce, cât; nu ştiu + care, cine, ce, cât; te miri + ce, cine, câte și mai câte.

Pentru evitarea numelui propriu se foloseşte pronumele nehotărât cutare.

Alde este popular şi apare în faţa unor substantive proprii, a unor substantive exprimând grade de
rudenie sau a unor pronume personale (alde Ion, alde tata, alde noi, alde tine).

 Uneori, pron. nehotărâte pot deveni substantive: Acest cineva e chiar decanul facultății. Nu e
un oarecare, ci e un mare doctor.
 În postpunere, oarecare devine adj. calificativ cu sensul „obișnuit”: E o studentă oarecare.
 ceva, mult, puțin pot deveni adverbe în anumite contexte verbale (având funcția de
circumstanțial de mod cantitativ): A cumpărat mult.

VIII. PRONUMELE NEGATIV: Reprezintă în discurs un ansamblu vid de entităţi (N-a venit
nimeni.; N-a zis nimic.). Este o clasă cu trei termeni: nimeni, nimic, niciunul. Se realizează
numai ca pronume (nimeni, nimic) sau ca pronume (niciunul) şi adjectiv pronominal (niciun).
Flexiunea pronumelui şi adjectivului pronominal negativ

NICIUNUL
caz singular plural
masculin feminin masculin feminin
N = Ac niciunul/niciun niciuna/nicio niciunii niciunele
G=D niciunuia/niciunui niciuneia/niciunei niciunora/niciunor

Pronumele nimeni şi nimic se substantivizează (un nimeni, un nimic / nimicul,

nimicuri). Nimic intră şi în componenţa unor locuţiuni: adverbiale (pe nimic) sau adjectivale (de
nimic). Niciunele este folosit cu valoare neutră cu semnificaţia de "lucruri, cunoştinţe": N-are de
niciunele. Nu ştie de niciunele.

Alte valori omofone:

N-a venit nici unul, nici celălalt. Nici – conjuncție, unul – pron. nehotărât
El nu ne este nici un dușman, dar nici un prieten. Nici – conjuncție, un – articol
nedefinit
Din bibliografia de examen nu citisem nici o treime. Nici – adverb, o – numeral
Fata cu care eram nu era nici o colegă de facultate, nici sora mea, ci doar o amică.
Nici – conjuncție, o – articol nedefinit
 IX. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV – înlocuieşte într-un
enunţ interogativ (propoziţie / frază interogativă parţială) un cuvânt (de obicei, substantiv sau
pronume) aşteptat ca răspuns.
 Cine a citit?
 Ce a citit fiecare?
Pronumele interogative sunt folosite în întrebările parţiale pentru a cere interlocutorului o
informaţie legată de identitatea unei entităţi (fiinţă, lucru: cine, ce, care) sau o apreciere
cantitativă în legătură cu aceasta (cât, câtă – apreciere cantitativă nonnumărabilă; câţi, câte -
apreciere cantitativă numărabilă; al câtelea, a câta – arată ordinea prin numărare).
Comportamentul pronominal / adjectival al membrilor clasei este diferit: cine cunoaşte
doar o realizare pronominală; ce, care, cât, câtă, al câtelea, a câta au atât realizare pronominală,
cât şi adjectivală; locuţiunea interogativă ce fel de, doar realizare adjectivală.
Singular Plural
N-Ac. care, cine, ce, cât (câtă) câţi (câte), care
al câtelea, a câta
G-D cui, căruia, căreia câtor, cărora

X. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV apar numai în

propoziţii subordonate neinterogative. Au aceleaşi forme cu ale pronumelui interogativ (cine, ce,
care, cât) la care se adaugă formele de şi relativul compus ceea ce. Pronumele şi adjectivele
relative şi interogative au funcţii sintactice în propoziţiile din care fac parte.

Forma contopită a pronumelui de genul feminin ceea ce se foloseşte când are sens
neutru (Nu înţeleg1/ ceea ce trebuie2/ să faci3/), dar separat când recunoaştem elemente
analizabile în cel ce, cea ce, cei ce, cele ce (pronume demonstrativ cel şi pronume relativ ce etc):
Cel1/ce învaţă2/ are succes.
Pronumele relativ intră în structura unor locuţiuni şi expresii: locuţiuni adverbiale (din
ce în ce, cât de cât, cine ştie când, cine ştie unde, cine ştie cum), expresii şi locuţiuni
pronominale (cine ştie cine, cine ştie ce, te miri cine, te miri ce, care mai de care, care pe care,
câte şi mai câte).
Ceea ce individualizează relativele în cadrul sistemului pronominal este comportamentul
lor sintactic:
 pe de o parte, se înscriu în structura propoziţiei subordonate pe care o introduc în
frază, îndeplinind o funcţie sintactică în cadrul acesteia;
 pe de altă parte, marchează un raport de subordonare în cadrul frazei
(introducând diverse tipuri de subordonate):
ex. - Îi voi da răspunsul pe care îl aşteaptă. Relativul pe care introduce în frază o propoziţie
atributivă, în cadrul căreia îndeplineşte funcţia sintactică de complement direct.
Când pronumele relativ introduce în frază o propoziţie atributivă, se realizează un tip
special de acord, numit acordul încrucişat:
 pronumele relativ se acordă cu nominalul din regentă pe care îl substituie (fetele în
cuvântul cărora cred);
 lexemul posesiv al (când apare) se acordă cu nominalul din propoziţia subordonată
(atributivă) pe care o introduce relativul (fetele în ale căror vorbe cred etc.)