Sunteți pe pagina 1din 6

3.

Scurt istoric al ideilor sociologice

3.1. De la filosofia socialului la teoria sociologică


Studiul obiectiv şi sistematic al comportamentului uman şi al societăţii
este o preocupare relativ recentă, ale cărei origini datează de la începutul
secolului al XIX-lea. Dacă dorim să atribuim sociologiei o genealogie mai
îndepărtată, putem să facem referire la preocupările filosofiei, încă din
antichitate, de a formula „adevăruri“ despre realitatea socială. Spre
exemplu, în Grecia antică apare un sistem inedit de participare la viaţa
politică: democraţia. Concomitent, se naşte un tip de gândire filosofică
liberă şi critică la adresa societăţii. Evul Mediu a fost marcat exclusiv de o
gândire supusă divinităţii, stagnând astfel producerea unor idei sau
concepţii de valoare. Abia în perioada Renaşterii oamenii vor înceta să
judece ordinea socială prin raportare la Dumnezeu. Din această ruptură se
nasc primele teorii ale contractului social, teorii care conferă un caracter
formal constituirii societăţii, ca produs pur al acţiunii oamenilor (M.
Lallement, 1997, p. 13). Pentru exemplificare, amintim scrierile unor
autori ca Descartes, Thomas Hobbes, C. De Montesquieu, John Locke,
Jean Jacques Rousseau şi nu, în ultimul rând, Immanuel Kant care situează
definitiv OMUL în centrul lumii.
Fundalul pe care şi-a făcut apariţia sociologia îl reprezintă seria
schimbărilor radicale provocate de Revoluţia Franceză de la 1789,
continuate mai apoi cu Revoluţiile industriale şi constituirea statelor-
naţiune. Dispariţia modurilor de viaţă tradiţionale a determinat încercarea
de a formula noi explicaţii, de a găsi noi sensuri ale lumii sociale.
Trebuie să facem precizarea că producerea ideilor sociologice a
depins, într-o foarte mare măsură, de factori contextuali, de aceea trebuie
să fim foarte atenţi atunci când analizăm sau interpretăm diverse teorii.
Spre exemplu, după catastrofele umane provocate de regimurile totalitare
din Europa de Est, modul nostru de a gândi şi interpreta ordinea socială s-a
schimbat de o manieră radicală. Totodată a pretinde că analizele lui Max
Weber sau Karl Marx sunt astăzi perimate, pentru că exprimă un punct de
vedere al epocii în care au fost elaborate, înseamnă a cădea în extrema care
presupune ignorarea unor modele de abordare a realităţii sociale. Astfel
numeroşi sociologi contemporani sunt tributari metodologiei investigative
propusă de autorii menţionaţi mai sus, fără a îmbrăţişa convingerile lor.
Prezentăm în cele ce urmează, fără pretenţia exhaustivităţii, câteva
repere semnificative ale dezvoltării sociologiei, atât prin valoare, cât şi
prin actualitate.
3.2. Repere ale dezvoltării sociologiei
1830-1842 August Comte îşi publică, în şase volume, lucrarea Cours
de philosophie positive. Autorul francez este considerat
„inventatorul“ termenului sociologie şi părintele pozitivismului.
Acest pozitivism se reduce la două reguli elementare: a)
observarea faptelor în afara oricăror judecăţi de valoare şi b)
enunţarea legilor de producere a fenomenelor sociale. În planul
cunoaşterii ştiinţifice, A. Comte identifică existenţa a trei stări.
Prima stare este cea teologică, a doua cea metafizică, iar cea de-
a treia cea pozitivă, în care spiritul uman a ajuns la maturitate şi
este capabil să explice lumea reală, căci numai astfel se poate
asigura bunăstarea socială.

1867 Karl Marx publică lucrarea sa de referinţă, Capitalul.


Chiar dacă autorul s-a considerat ziarist şi activist politic,
scrierile sale au marcat, deopotrivă, istoria, filosofia, economia,
şi sociologia, printr-o manieră inedită de abordare a
fenomenelor sociale. Tezele autorului sunt cu mult mai
complexe decât ar putea lăsa să se înţeleagă punctul de vedere
determinist. În concepţia marxistă sistemul social este asociat
unui anumit mod de producţie, format din mijloace de producţie
şi relaţii de producţie, aflate într-o inter-condiţionare reciprocă,
iar decalajul dintre aceste două componente reprezintă cauza
producerii schimbărilor sociale. Mecanismul de producere a
schimbării sociale este explicat printr-o continuă luptă între
clasele sociale aflate în relaţii antagonice. Astfel autorul
fundamentea-ză una dintre principalele perspective din
sociologie: teoria conflictului.
1884 Pionier al sociologiei engleze, Herbert Spencer
influenţează puternic analiza socială a sfârşitului de secol, prin
lucrarea sa The Man Versus the State, lucrare fundamentată pe
o teorie evoluţionistă (autorul observă că societăţile evoluează
de la omogen la eterogen, de la simplu la complex). Teza
supravieţuirii celui mai puternic îi serveşte drept paravan
intelectual pentru a lansa ideea conform căreia regulile naturii
nu trebuie perturbate cu nici o intervenţie din partea omului sau
a statului. Mai mult decât atât Spencer face o comparaţie între
societate şi corpul uman, ajungând la concluzia că în corpul
uman există un singur organ care controlează organismul, ceea
ce nu se întâmplă în societate. Într-adevăr conştiinţa socială nu
se concentrează la nivelul unei singure instanţe, ci la nivelul
tuturor celor care compun societatea, fapt ce l-a determinat pe
autor să concluzioneze că nu societatea, ci individul stă la baza
unei organizări sociale eficiente.
1893-1897 Apar cele mai semnificative lucrări ale lui Emile
Durkheim, cel care acordă sociologiei statutul de disciplină
academică şi o diferenţiază net de celelalte ştiinţe ale socialului.
Durkheim pune bazele unei reflecţii sociologice globale care s-
a dezvoltat din lecturile sale critice ale operelor lui A. Comte,
H. Spencer ş.a., bazată pe rigoare metodologică. În lucrarea sa
De la division du travail social (Despre diviziunea muncii
sociale), publicată în 1893, apare teza conform căreia funcţia
diviziunii muncii este să producă solidaritate socială, adică, pe
măsură ce diviziunea muncii se adânceşte, oamenii devin tot
mai dependenţi unul de altul, întrucât fiecare are nevoie de
bunuri şi servicii oferite de cei care le furnizează. Publicarea
acestei lucrări atrage critici din partea lumii ştiinţifice, drept
pentru care, doi ani mai târziu (1895), publică Les Règles de la
méthode sociologique, unde prezintă, într-o viziune originală,
regulile şi metodele demersului investigativ în sociologie.
Această lucrare constituie şi astăzi un reper important al
cercetării ştiinţifice deoarece conţine principii fundamentale pe
care trebuie să le respecte orice sociolog. Primul principiu
afirmă că faptele sociale trebuie să fie abordate ca nişte lucruri,
autorul înţelegând că viaţa socială poate fi analizată la fel de
riguros ca şi fenomenele naturale. Al doilea principiu impune
ca faptele sociale studiate să fie identificate cu precizie şi
definite astfel încât să poată fi diferenţiate clar în cadrul
categoriei din care fac parte. Cel de-al treilea principiu vizează
obiectivitatea şi impune sociologului să explice faptele sociale
prin ele însele şi nu prin maniera în care ele se reflectă în
conştiinţa cercetătorului.
Pentru a exemplifica, într-o oarecare măsură, maniera de
abordare obiectivă a socialului, face un studiu asupra
sinuciderii (Le suicide, 1897), ca fapt social. După ce a
subliniat constanţa acestui fenomen, pe baza datelor statistice, a
stabilit diferite corelaţii (procentul sinuciderii creşte o dată cu
vârsta, sinuciderile sunt mai numeroase în capitală decât în
provincie etc.) şi a identificat trei forme majore de sinucidere
(altruistă, egoistă şi anomică). Deşi se pot aduce multe obiecţii
studiului lui É. Durkheim, acesta rămâne o lucrare clasică, a
cărei relevanţă pentru sociologie nu s-a pierdut nici astăzi.
1892 Graţie unei finanţări private, la Chicago se înfiinţează
primul departament de sociologie, care va imprima un ritm
crescut nou-născutei discipline în peisajul academic. Pe plan
teoretic, sociologia americană este influenţată de cea
europeană, dar pragmatismul american îşi pune amprenta, mai
ales pe aspectele de ordin metodologic. Se dezvoltă studii de
microsociologie, fapt care permite apariţia unei noi abordări,
cea a interacţionismului simbolic. Reprezentantul de marcă al
sociologiei interacţioniste este Georges Herbert Mead, care şi-
a concentrat atenţia asupra socializării indivizilor prin
interacţiunea cu ceilalţi sau, aşa cum afirma autorul, formarea
binelui prin schimbul cu comunitatea. În cazul interacţiunii,
schimbul (care înseamnă limbaj, gesturi, simboluri) se
efectuează între individ şi grupul din care face parte, iar ceea ce
contează este semnificaţia mesajului. Simbolurile şi sensurile
care le sunt ataşate se constituie ca ansambluri organizate în
funcţie de care individul îşi defineşte rolul său, apoi, pe măsură
ce individul adoptă comportamente specifice rolurilor, ajunge
să adopte, în fapt, atitudinea membrilor comunităţii din care
face parte.
1921 Max Weber publică lucrarea Economie şi societate.
Autorul german, alături de É. Durkheim, este considerat
fondator al sociologiei moderne. Opera sa este foarte complexă,
fiind şi astăzi o sursă de inspiraţie pentru sociologi. A abordat
teme precum: raporturile dintre economie şi social, analiza
formelor de putere, raţionalitatea comportamentelor,
birocratizarea societăţii moderne ş.a. Spre deosebire de alţi
sociologi, M. Weber nu se rezumă doar la o analiză obiectivă a
fenomenelor, ci urmăreşte să înţeleagă acţiunea socială,
imaginându-se în situaţia celor pe care îi studiază, de aceea
defineşte sociologia ca pe o ştiinţă care îşi propune să înţeleagă,
prin interpretare, viaţa socială şi să explice cauzal desfăşurarea
şi efectele acesteia. Prin urmare, principala metodă de abordare
în ştiinţele sociale trebuie să fie cea comprehensivă, detaşată de
orice tentaţie pozitivistă. Această metodă urmăreşte să
reconstruiască sensul pe care indivizii îl atribuie activităţii lor.
În anii ’80 concepţia weberiană a fost readusă în
actualitatea demersului investigativ în sociologie, pe fondul
unui impas în care a intrat abordarea cantitativistă.
1937 Sociologul american Talcott Parsons publică prima sa
lucrare de referinţă, The Structure of Social Action (Structura
acţiunii sociale). Angajat într-un amplu pro-iect teoretic, care
se opune empirismului caracteristic sociologiei americane, de
până la acea dată, autorul încearcă să ofere o teorie sociologică
integrată, totalizatoare, adunând într-un întreg diferitele
metodologii de abordare a socialului, propuse de fondatorii
sociologiei moderne. Parsons se concentrea-ză asupra ideilor,
valorilor, normelor, ca şi asupra integrării acţiunilor
individuale, orientate de norme şi valori, în sisteme sociale
cuprinzătoare, dând naştere funcţionalismului sistemic. Această
teorie porneşte de la faptul că societatea, compusă din indivizi
autonomi, este mai mult decât suma acestora. Se afirmă, în
acest context, existenţa unei organizări interne a individului
(personalitatea) care reproduce organizarea societăţii. A studia
structura acţiunii sociale înseamnă, aşadar, a evidenţia relaţiile
şi modalităţile de schimb dintre actorii sociali, a percepe
conexiunile dintre structura analizată şi totalitatea socială.
1953 Sociologul american Robert King Merton înfăptuieşte o
revoluţie salutară a abordării funcţionaliste în sociologie, prin
publicarea lucrării Social Theory and Social Structure (Teoria
socială şi structura socială). În această lucrare cu accente
prag-matice, autorul încearcă să imprime o direcţie cercetării
ştiinţifice, aceea a necesităţii construirii teoriilor cu grad mediu
de generalitate, care se interpun între ipotezele de lucru şi
abstracţiunile marilor teorii.
1951-1959 În această perioadă îşi publică principalele sale lucrări
sociologul american Charles Wright Mills. A fost o
personalitate neobişnuită în peisajul sociologiei americane,
asumându-şi o poziţie contestatară. El este cunoscut, în primul
rând, pentru Imaginaţia sociologică (1959) –o excelentă
introducere şi o prezentare a carac-terului umanist al sociologiei
ca ştiinţă. Imaginaţia sociologică reprezintă viziunea, modul de
a privi lumea, astfel încât să poată fi identificate legăturile dintre
problemele aparent independente ale individului şi problemele
sociale importante.

REZUMAT

9 Sociologia reprezintă ştiinţa implicată în studiul explicativ şi


comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, precum şi a unor părţi,
fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi
complexe.
9 Delimitarea obiectului de studiu, în sociologia contempo-rană, se
produce în jurul unor concepţii referitoare la structura socială, la
schimbarea socială şi, nu în ultimul rând, la raportul dintre individ şi
societate.
9 Sociologia are deschise căile de legătură cu toate ştiinţele, fie ele
ale naturii sau umaniste, fapt pentru care s-au dezvoltat numeroase
domenii ale sociologiei.
9 Sociologia are importante implicaţii practice. Ea poate contribui la
critica socială şi la practica reformei sociale în mai multe moduri. În
primul rând, prin înţelegerea fenomenelor şi proceselor sociale, apoi, prin
investigarea unor posibile consecinţe ale implementării unor programe
economice, politice, culturale etc. Nu în ultimul rând, şi poate cel mai
important, sociologia poate produce conştiinţa de sine, oferind grupurilor
şi indivizilor o şansă sporită de a-şi determina condiţiile propriei lor vieţi.
9 Fondatorii sociologiei moderne au fost Émile Durkheim şi Max
Weber care au stabilit unele dintre problemele de bază ale sociologiei,
precum şi modalităţi de investigare a realităţii sociale. Opera lor a fost
dezvoltată, îmbogăţită şi constituie şi astăzi puncte de reper pentru
sociologi.

TERMENI – CHEIE

y fenomen social y schimbare socială


y proces social y paradigmă
y relaţii sociale y pozitivism
y realitate socială y funcţionalism
y fapt social y structuralism
y acţiune socială y interacţionism simbolic

BIBLIOGRAFIE

1. Durkheim, É., Regulile metodei sociologice, Iaşi, Editura Polirom,


2002.
1. Giddens, A., Sociologie, Bucureşti, Editura All, 2001.
2. Lallement, M., Istoria ideilor sociologice, Bucureşti, Editura Antet,
1997.
3. Mihu, A., Introducere în sociologie, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1992.
4. Mills, C.W., Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Editura Politică,
1975.
5. Ralea, M., Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Casa
Şcoalelor, 1944.
6. Zamfir, C., Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Iaşi, Editura
Cantes, 1999.