(IN)EXISTENȚA EGALITĂȚII DE ȘANSE ȘI FEMINISMUL ROMÂNESC LA

SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Valentina Tănase
Abstract
Prezentul studiu își propune o analiză a problematicii statutului femeii în societatea românească
din perspectiva reglementărilor de natură juridică care vor reliefa în cele din urmă cadrul social în
care se manifestă femininul românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Cum mișcarea feministă începe să se manifeste la noi la sfârșit de secol XIX, acțiunile feministelor
având ca scop contestarea poziției de inferioritate nu doar legală ci și socială și culturală, acest
început de luptă pentru drepturi este abordat în prezentul material.
Cuvinte Cheie: drepturi civile, drepturi politice, femeie, feminism, statut social.

1. Introducere
În trecut, cu câteva excepții, societatea a fost dominant una masculină în care rolul femeii era
aproape inexistent1. Bărbatul devine astfel elementul de referință în societate orice meditație asupra
naturii umane raportându-se la el ca la esența speciei umane iar femeia rămâne expresia maternității
și a sexualității2, situație care se va menține o lungă perioadă de timp. Învățate încă din copilărie
cum să fie bune neveste pentru soții lor, fetele nu aveau propriile idealuri sau dorințe fiind crescute
doar pentru a se mărita și a fi bune soții. Singura alternativă care le rămânea tinerelor fete era aceea
de a alege calea mănăstirii și a călugăriei3.
În societatea românească, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea este greu de reconstituit
puzze-ul cotidianului în care își desfășurau activitatea femeile căci ,,pentru a le da de urme,
trebuiește multă răbdare;” le găsim ascunse ,,prin cronici și [...] prin maldăre de acte vechi” ne
spune Constantin Gane.4 Dar, chiar și în maldărul acesta de cronici vechi despre care vorbește
autorul nu găsim multe referiri la femeia obișnuită ci doar la cele care ,,aveau un nume” și
care ,,dacă nu și-au scris Memoriile, pricina o fi că nu știau carte, iar biografii le-au lipsit, fiindcă
altele erau grijile bieților noștri scribi de pe vremuri, decât a lăsa posterității însemnările despre
viețile femeilor pe care le-au cunoscut (subl.n.).”5
Problematica privind statutul femeii în societate nu implică doar o percepție dihotomică
raportată la realitățile vieții private și publice. Subiectul în sine este unul extrem de ofertant și care
poate fi abordat dintr-o multitudine de perspective, dar, până la urmă, aceasta este istoria, ,,o
cunoaștere multiplă” după cum afirma Paul Veyne.6
Istoriografia românească în domeniu este una destul de lacunară și, deși a trecut mai bine de un
secol de la publicarea lucrării lui Nicolae Iorga - ,,Femeile în viața neamului nostru” 7, istoriografia
românească nu dispune încă de un număr important de biografii feminine.

Cu o serie de clarificări au venit în ultimii ani studiile de gen, de amintit fiind în acest sens
nume precum Mihaela Miroiu8, Maria Bucur9, Laura Grünberg, Ștefania Mihăilescu sau Oana
Băluță.

PhD student under a co-tutelage agreement between the "Ovidius" University of Constanta and "Titu Maiorescu"
University of Bucharest (ROMANIA) (e-mail: valentina_tns@yahoo.com)
1
Spre exemplu, istoria primelor secole ale societății romane nu cuprinde nici un fel de referire la femei fiind
semnificativă în acest sens legenda zeiței Rhea, care dispare imediat după ce îi aduce pe lume pe cei doi gemeni,
Romulus și Remus care vor fi alăptați de o lupoaică. Guy Achard, Femeia în Roma antică, (București: Prietenii Cărții,
2009), 7.
2
Ibid., 22.
3
Aceasta era de multe ori o cale pe care se îndreptau de bună voie deoarece le oferea oportunitatea de a obține o
educație sau unele responsabilități pe care în alte condiții nu le puteau obține.
4
Constantin Gane, Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane, (București: Corint, 2016), 15.
5
Ibid.
6
Paul Veyne, Cum se scrie istoria: text integral, (București: Meridiane, 1999), 20-23.
7
Nicolae Iorga, Femeile în viața neamului nostru. Chipuri, datine, fapte, mărturii, (Vălenii de Munte: Tipografia
Neamul Românesc, 1911).
 Dacă ne depărtăm puțin de abordarea feministă a scrierilor de gen, lucrurile stau chiar ceva mai
rău, lucrările care abordează evoluția statutului femeii de-a lungul timpului fiind puține și disparate.
Printre cei care s-au aplecat în mod deosebit asupra acestui subiect multifațetat putem aminti pe
Alin Ciupală10, Nicoleta Roman, George Marcu sau Costel Coroban cu studiul său referitor la
spitalele femeilor scoțiene din România în perioada Primului Război Mondial11.
Nu întâmplător am împărțit aceste exemplificări în abordări de gen și istorice. Făcând acest
lucru am încercat să scot în evidență că istoria femeii nu este sinonimă cu istoria feminismului, însă,
a vorbi de feminin și istoria femeii fără a integra feminismul și implicațiile sale este ca și cum ai
încerca să faci o istorie a Creștinismului fără a aborda problematica și implicațiile Marii Schisme.
Pe de altă parte, pentru a putea vorbi despre statutul femeii în societate trebuie să avem în
vedere și normele de natură juridică care îi limitează sau îi lărgesc spațiul în care femeia se poate
afirma într-o anumită perioadă de timp și am putea menționa aici lucrările cu conținut juridic ale
Cristinei Pop12 sau Ancăi Elena Bălășoiu13 – dar acesta este încă un început timid. Se simte încă
nevoia unei lucrări de ansamblu privind statutul juridic al femeii de-a lungul timpului, încadrare
fără de care nu putem avea o viziune clară asupra statutului femeii în societate.
Prezentul studiu abordează problema statutului femeii și a începutului luptei acesteia pentru
drepturi în societatea românească la sfârșit de secol XIX și început de secol XX și, deși îmi asum
faptul că acest subiect poate fi formulat, așa cum am spus, din multiple perspective, îmi propun să
reliefez în primul rând limitările de natură juridică cu care se confruntă femeia în perioada amintită
și care o încorsetează într-un limitat spațiu privat, din care reușește cu naturalețe să iasă ori de câte
ori necesitățile vieții impun ieșirea în afara acestui spațiu, un astfel de moment fiind Primul Război
Mondial.
În cercetarea întreprinsă nu am pretenția de a considera epuizat un subiect, inepuizabil de fapt în
realitate.

2. Reglementări de natură juridică. Drepturile civile și politice ale femeii la sfârșitul

secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

8
În prezent, Mihaela Miroiu este profesor la Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) conducător
de doctorat în Științe Politice și titulara cursului de Teorii politice feministe.  În 1994 ea a fost cea care a inițiat primele
cursuri de teorii feministe la  Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București și, de asemenea, este inițiatoarea
primului masterat de Studii de gen din România în 1998. În 2001 a inițiat și a coordonat și prima colecție de Studii de
gen din țară, la Editura Polirom. Un program masteral ,,Gen, minorități și cetățenie în Uniunea Europeanș” este
coordonat de prof. univ. dr. Eniko Vincze la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
9
Maria Bucur, cercetătoare de origine română care predă studii de gen la John W. Hill Chair of European History,
Departamentul de Istorie, Universitatea Indiana Bloomington, SUA., surprinde foarte bine situația actuală a
istoriografiei de gen astfel: ,,Când mă gândesc la recentul domeniu al studiilor de gen în Europa de est, îmi vine în
minte următoarea metaforă: istoriografia de gen, ca un arhipelag de eforturi individuale, de cele mai multe ori imature și
fără legătură între ele, care erupe periodic, precum multe insule vulcanice, legate de locurile instituționale ale puterii din
mediul academic mai curând prin plute decât prin poduri solide”, Maria Bucur, ,,An archipelago of Stories: Gender
History in Eastern Europe”, American Historical Review, vol. 113 Issue, decembrie 2008, p. 1975.
10
Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, (București: Meridiane, 2003); Idem, Bătălia
lor. Femeile din România în Primul Război Mondial, (Iași: Polirom, 2017); Idem (coord.), Despre femei și istoria lor
în România, (București: Editura Universității din București, 2004). Alin Ciupală este titularul primului curs de istorie a
femeii introdus în cadrul Facultății de Istorie a Universității din București în anul universitar 2001-2002. Cursul tratează
femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea cu raportare la spațiul public și privat.
11
Costel Coroban, Potârnichile gri. Spitalele Femeilor Scoțiene din România: 1916 – 1917, (Târgoviște: Cetatea de
Scaun, 2012).
12
Cristina Pop, Divorțul și succesiunile. Instrumente juridice de emancipare a femeii în societatea romană, (București:
Universul juridic, 2018).
13
Anca - Elena Bălășoiu, Drepturile femeilor în justiţia internaţională: aspecte teoretice şi de practică judiciară,
(Bucureşti: Pro Universitaria, 2018); Idem, Criminalitate și victimologie feminină, (București: Editura Pro
Universitaria, 2017).
 Statutul juridic al femeii într-o societate poate fi considerat ,,un barometru al democrației și al
modernității”14 și, pornind de la reperele juridice, cercetările asupra locului și rolului femeii în
societatea românească ar putea duce în cele din urmă la o profundă cunoaștere a realității acesteia.
Este de notorietate faptul că legislația secolului al XIX-lea lipsea femeia de drepturi politice.
Astfel, Legiuirea Caragea15 arăta în capitolul 1 că ,,numai bărbații se fac boieri, judecători obștești
(...) femeile sunt depărtate de toate cinurile politicești stăpâniri și slujbe politice”.16
Din documentele vremii reiese că statul juridic al femeilor române era de-a dreptul
umilitor: ,,Potrivit tradiţiei, în căsnicie bărbatul era stăpân. Pravila lui Vasile Lupu şi cea a lui Matei
Basarab consfinţeau supremaţia bărbatului care avea dreptul să-şi pedepsească soţia dacă aceasta
greşea (s-o sechestreze, s-o bată, <<dar nu prea din cale afară>>)”.17
Pravilniceasca Condică (sau Codul lui Ipsilanti) care a fost aplicată în Țara Românească din
1780 până la 1817 acorda soțului supraviețuitor, indiferent de sex sau stare materială, un drept de
moștenire din averea soțului decedat, întinderea drepturilor acordate depinzând de existența sau
inexistența descendenților. Și, totuși, pentru femeie existau și limitări. De exemplu, dacă văduva se
recăsătorea nerespectând anul de doliu, ea era înlăturată de la succesiunea defunctului. 18 Cu toate
acestea, legislația aceasta care precede Codul Civil de la 1865 conținea o serie de măsuri prin care
se urmărea apărarea condiției materiale a femeii19 definind rolurile din interiorul familiei (de soț și
de părinte) într-o manieră mai puțin rigidă decât o va face noul Cod Civil.20
Principiul egalității de șanse era deci departe de a fi afirmat în legislația epocii. Primul
document care pune problema egalițății dintre sexe este ,,Proclamația de la Islaz” din 9 iunie 1848
care la art. 16 prevedea ,,instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă sexele”21.
În România, prin Legea Instrucțiunii publice din 1864, școlaritatea devine obligatorie și gratuită
între 7- 12 ani, legea reglementând și situația școlilor secundare pentru fete ,,stabilite în toate
orașele unde sunt licee pentru băieți”22 și, cu toate acestea, analfabetismul continuă să fie o
problemă majoră a societății românești și mai târziu, atât în ceea ce privește bărbații cât mai ales
femeile23 chiar și după adoptarea Legii pentru învățământul secundar din 1928 care făcea mențiunea
că învățământul secundar va fi același pentru băieți și fete.24
Acest lucru s-a datorat în primul rând unei mentalități refractare cu privire la instrucția fetelor,
întâlnită nu numai în lumea rurală dar și în mediul urban inclusiv în rândul oamenilor de cultură ai
vremii care considerau că singura instruire de care au nevoie fetele este cea care să le ajute să
devină bune soții, gospodine, mame. Și chiar și în cazul în care fetele aveau rezultate școlare
extraordinare ele nu reușeau să rupă barierele spațiului privat pentru a se impune în cel public. Un
14
Cătălin Turliuc, ,,Reconstrucția statutului femeii de la discriminare la dezvoltarea profesională și egalitatea de șanse
II” în Cronica, nr. 3, 2011, 2.
15
Legiuirea Caragea este codicele de legi aplicat în Țara Românească din 1818 până la intrarea în vigoare a Codului
civil de la 1864. În aceeași perioadă în Moldova era aplicat Codul Calimach intrat în vigoare în 1817.
16
Legiuirea Caragea, (București: Academia R.P.R., 1955), 6.
17
Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838 - 1929), (Iaşi: Polirom, 2002), 17 –
18. Vezi şi Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, 17 – 48.
18
Pravilniceasca Condică: 1780 (Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris), (București: Academia R.P.R.,
1957), 102-106, 213-2134.
19
Elena Olariu, ,,Statutul femeii la mijlocul veacului al XIX-lea” în Alin Ciupală (coord.), Despre femei și istoria lor în
România, Editura Universității din București, 2004, varianta online:
http://ebooks.unibuk.ro/istorie/ciupala/includereaexcluderea.htm, accesed on October 20, 2017.
20
Maria Bucur, Mihaela Miroiu (ed.), Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești, (Iași: Polirom,
2002), 117.
21
Apud Damian Hurezeanu, Gheorghe Sbârnă, Partide şi curente politice în România 1821 – 1918. Programe şi
orientări doctrinare. 150 de surse originale, (Bucureşti: Eficient, 2000), 86. Cu toate că această prevedere era una
înaintată pentru Europa acelei perioade, în domeniul învăţământului, la fel ca şi în alte domenii, România s-a
modernizat cu întârziere faţă de lumea occidentală, ceea ce a influenţat în mod pregnant şi modul în care femeile
românce au avut acces la o educaţie de calitate dar şi la o serie de funcţii care să fie pe măsura posibilităţilor lor de
pregătire. Vezi Ana Maria Stan, ,,Eliza Constantinescu – Bagdad. Portretul unei feministe din lumea academică
interbelică”, în Anuarul Institutului de Istorie <<George Bariţiu>> din Cluj-Napoca, tom XLIX, 2010, p. 245.
22
Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX -lea, 54-55.
23
Cristina Sircuța, Viaţa femeilor în România interbelică, (București: Oscar Print, 2006), 113.
24
Art. 4 din Legea pentru învățământul secundar publicată în Monitorul Oficial nr. 105 din 15 mai 1928.
exemplu în acest sens este cel al Sarmizei Bilcescu care după ce obține doctoratul în drept la Paris
în 1880 fiind prima femeie din Europa care obține această performanță, este primită în Baroul Ilfov
în 1891, lucru care nu se întâmplase încă în alte țări din Europa și, cu toate aceste rezultate
strălucite, ea nu a practicat niciodată avocatura, devenind Doamna Alimănișteanu din 1897 când se
căsătorește cu inginerul Constantin Alimăniștenu.25
Legislația aceasta cu iz medieval se va mențin nu doar pe tot parcursul secolului al XIX-lea ci și
la începutul secolului XX limitele fiind deci impuse de Codul Civil intrat în vigoare la 1 decembrie
186526. Acesta consacra inegalitatea din punct de vedere civil a femeilor, articolul 950 de exemplu,
incluzând-o pe femeie printre incapabili alături de minori și interziși 27. Calypso Botez, militantă
feministă a epocii rezuma astfel această situație: ,,Noi, româncele [...] prin Codul Napoleon, care ne
cârmuiește, suntem clasate [...] între copii, minori, nebuni și idioți. Nu ne putem administra
bunurile, nu putem face nici un act fără autorizația bărbatului, nu ne putem crește copii cum vrem,
nu putem dispune nici de un lucru din casa noastră după voie, căci legea presupune că în casa în
care este un bărbat, totul este al lui. Într-un cuvânt femeia se mișcă numai după bagheta magică a
autorității maritale.”28
Acest Cod Civil, declara incapacitatea femeii măritate în întocmirea actelor publice. De
asemenea, femeia nu putea încheia nici un act administrativ decât cu învoirea soțului sau a justiției
(art.687), dacă se căsătorea cu un străin, își pierdea naționalitatea (art. 19), era obligată să aibă
domiciliul stabilit de soț (art. 93 și art. 196), era obligată să ofere ascultare soțului (art. 195) și altele
asemănătoare.29
Nici Constituția din 1866 nu aduce mari schimbări în ceea ce privește drepturile femeii. Astfel,
articolul 10 al Constituției Regatului României din 186630 deși stipula că ,,toți românii sunt egali
înaintea legii” și că doar aceștia sunt ,,admisibili în funcțiile publice, civile și militare” această
Constituție nu făcea vreo referire la femei, aceasta fiind exclusă de la exercitarea drepturilor civile
și politice. Excluderea era explicată prin raportare la prevederile Codului Civil care punea femeia
căsătorită sub autoritatea bărbatului iar cea necăsătorită sub cea a tatălui sau fratelui.
În România, rolurile din interiorul familiei încep să se schimbe în timpul Primului Război
Mondial când femeile din mediul rural obțin statutul de ,,capi de familie” prin legea privind
administrarea patrimoniului sătenilor mobilizați.31 Astfel, în timpul Primului Război Mondial
femeile românce încep să se impună efectiv în afara spațiului privat, familial, nu doar prin
atitudinea de susținere a luptei duse de tații, frații și soții lor, dar și prin acțiuni concrete de
implicare economică, administrativă și uneori chiar politică32. Cadrul public începe să devină încet
și apanaj al femeilor, momentele dificile din timpul războiului făcându-le pe acestea să
conștientizeze că sunt capabile sau că pot mult mai mult decât le permitea cadrul legislativ învechit
și care nu se mai potrivea noilor realități.

25
Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a sec. XIX, 59-60. Vezi și Sabina Cantacuzino, Din viața familiei I. C.
Brătianu 1821-1891, (București: Universul, 1933).
26
Acesta era de fapt o traducere fidelă a Codului Napoleonian din 1804 și despre care s-a spus că a apărut ,,ca o formă
fără fond și ca un abandon brutal al vechiului drept românesc” fiind nevoie de timp pentru a putea fi asimilat arătându-
se că abia la sfârșitul Primului Război se putea vorbi de împământenirea acestui cod de inspirație franceză. Vezi Mircea
Dan Bob (coord.), Familie și moștenire în România, (Bucureşti: Universul Juridic, 2016), 31.
27
,,Necapabili de a contracta sunt: 1. Minorii; 2. Interzișii; 3. Femeile.”, Codul Civil promulgat prin Decretul nr. 1655
din 1864. Această prevedere se va menține până în 1932 la publicarea Legii pentru ridicarea incapacităţii civile a femeii
măritate , promulgată cu Decretul Nr. 1412, M. Of. Nr. 94 din 20 aprilie 1932.
28
Calypso Botez, ,,Drepturile femeii în Constituția viitoare” în Noua Constituție a României. 23 de prelegeri publice în
consolidarea unității naționale (Evoluția problemei constituționale în România interbelică), (București: Cultura
Națională, 1923), 86.
29
Codice Civile din 26 noiembrie 1864 publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864. Ştefania
Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc, p 18.
30
Constituția României, publicată în Monitorul oficial nr. 142 din 1 iulie 1866.
31
Legea din 23 decemvrie 1916 relativă la administrarea patrimoniului sătenilor mobilizați, publicată în Monitorul
Oficial nr. 221 din 23 decembrie 1916.
32
Putem aminti în acest context atitudinea și acțiunile Reginei Maria în vederea intrării României în război de partea
Antantei.
 Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 cuprindea în cadrul
punctului III mențiuni privind ,,votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional,
pentru ambele sexe”33 și, cu toate acestea, nici Constituția din 1923 nu prevede dreptul de vot pentru
femei. Articolul 6 al acestei noi Constituții stabilea însă că prin legi speciale vor fi
determinate ,,condiţiunile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice” 34. Nu vor fi
elaborate astfel de legi speciale, de un drept de vot limitat urmând a beneficia femeile abia în 1929
când dobândesc dreptul de a vota și de a fi alese în consiliile comunale și județene.35
De menționat este și că legea fundamentală a statului din 1923 prevedea la articolul 137 că toate
reglementările cu caracter juridic existente anterior anului 1918 în provinciile reunite cu România
se vor menține până la realizarea unificării legislative. Astfel, normele de drept neavând un caracter
omogen pe tot cuprinsul țării, femeile aveau un număr mai mare sau mic de drepturi în funcție de
regiunea în care se aflau36, în România existând la acel moment cinci reglementări juridice diferite
și anume: Codul Civil din 1865 în Vechiul Regat, Codul Civil Rusesc în Basarabia, Codul Civil
Austriac în Bucovina și o parte a Ardealului și dreptul cutumiar maghiar împreună cu unele
prevederi ale codului austriac în restul Ardealului.37
Constituția din 1923, cu toate neajunsurile sale, făcea totuși un prim pas spre egalitatea celor
două sexe arătând că ,,drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalități a celor
două sexe”.38 Egalitatea civilă a celor două sexe va fi stabilită ulterior și prin Legea de ridicare a
incapacității juridice a femeii măritate din 193239, prin care era abrogat articolul 950 din Codul
Civil. Dar, rămâneau încă în vigoare o serie de alte articole precum art. 195 din Codul Civil potrivit
căruia femeia datora ascultare bărbatului și care statua inferioritatea femeii față de bărbat.
În continuare, nici Constituția din 1938 nu aducea vreo schimbare în ceea ce privește drepturile
femeilor însă, statua că normele și condițiile impuse pentru a participa la alegeri urmau să fie
stabilite printr-o lege electorală40. Această nouă Lege electorală din 1939 reglementa, pentru prima
dată, dreptul de vot al femeilor. Era acordat acest drept cu condiția ca femeia să fi împlinit vârsta de
30 de ani și să fie știutoare de carte 41 ceea ce ducea de fapt la o limitare drastică a participării
femeilor la vot iar dictatura carlistă făcea practic imposibilă exprimarea drepturilor electorale.
Odată cu instaurarea regimului comunist, din punct de vedere normativ, principiul egalității de
șanse începe să fie afirmat, însă, egalitatea de șanse însemna de fapt egalizare care nu urmărea un
tratament echitabil și o creștere a calității vieții femeii ci doar, de exemplu, în sectorul economic,
utilizarea acestora ca forță de muncă pentru industrializarea României.42

3. Începuturile mișcării feministe românești

În sens larg, feminismul reprezintă lupta pentru obținerea drepturilor femeilor și, de-a lungul
timpului, a avut o contribuție importantă în schimbarea situației acestora.43

33
Ioan Scurtu (coord.), Istoria României între anii 1918 – 1944. Culegere de documente, (Bucureşti: Ed. Didactică și
Pedagogică, 1982), 25-26.
34
Constituţia României, publicată în M.Of. nr. 282/29 martie 1923.
35
Legea nr. 167 din 3 august 1929 pentru organizarea administraţiunii locale, publicată în M.Of. nr. 170/3 august 1929
36
Cristina Sircuța, Viața femeilor în România interbelică, 162.
37
Ibid.
38
Constituţia României, publicată în M.Of. nr. 282/29 martie 1923.
39
Promulgată prin Decretul nr. 1412, publicat în Monitorul Oficial nr. 94 din 20 aprilie 1932.
40
Articolele 61 şi 63 din Constituţia României, publicată în M.Of. nr. 48/27 februarie 1938
41
Articolul 5 din Decretul-lege asupra reformei electorale, publicat „Monitorul Oficial” nr. 106 bis din 9 mai 1939.
42
Vezi Alina Hurubean (coord.), Statutul femeii în România Comunistă. Politici publice și viață privată, (Iași: Institutul
European, 2015).
43
Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (coord.), Lexicon feminist, 121-122. În cadrul acestui curent putem vorbi despre mai
multe orientări/direcții care s-au influențat reciproc precum: feminismul liberal, socialist, radical, postmodern,
ecofeminism.
 La noi, feminismul și-a făcut apariția încă de la începutul secolului al XIX-lea. 44 Acesta s-a
dezvoltat cam în același timp cu cel din țările occidentale dar raportându-se la realitățile sociale,
culturale şi politice românești.45
Bineînțeles că au exista în istoria neamului femei cu o atitudine tipic feministă și anterior
acestui secol46, dar termenul nu era cunoscut în epocă și, apoi, nu putem vorbi pentru acele vremuri
despre o mișcare coerentă, conștientă feministă.
Raportându-ne la statutul juridic al femeilor, putem afirma că ceea ce a dat un imbold formării
unei mișcări feministe a fost în primul rând, așa cum am arătat anterior, statutul normativ inferior al
acestora ceea ce va duce la configurarea unui început de luptă având ca scop sau țintă schimbarea
legislației.
Mișcarea feministă a început prin lupta pentru accesul la învățătură al fetelor și, deși
analfabetismul în rândul acestora rămâne o problemă stringentă a societății românești, inclusiv la
începutul secolului XX, așa cum reiese și din Recensământul anului 193047, accesul acestora la
diverse forme de învățământ va duce la închegarea unui grup din ce în ce mai consistent de femei
învățate care vor demonstra că deosebirile dintre sexe nu înseamnă neapărat și o apriorică
inferioritate intelectuală a acestora. Și chiar dacă la început statul nu le va încredința decât
conducerea și supravegherea școlilor de fete48 ele încep să-și impună controlul asupra acestui mic
sector al vieții publice dar care le va permite în cele din urmă formarea și impunerea unor noi valori
care să le faciliteze pe termen lung schimbarea unei mentalități, pregnant patriarhale, de sfârșit de
secol XIX și început de secol XX. Pornind deci de la sistemul educațional se conturează un început
de drum în ceea ce privește fenomenul general de emancipare.
În continuare, când vorbim despre începutul mișcării feministe românești, avem în vedere cadrul
social în care un grup restrâns de femei și anume, femeile educate, care aveau acces la informație.
Vorbim, așadar de un feminism al elitei din spațiul urban49 căci este greu de imaginat o mișcare
amplă feministă a mediului rural, acolo unde trăia majoritatea populației.50
Una dintre primele societăți feministe constituită în aceste condiții este Societatea Femeilor
Române din Buda, înființată în 1815. Aceasta avea peste 30 de membre printre care Maria Roja,
Pelaghia Papacosta, Maria Nicolici toate provenind din familii de negustori macedo – români şi
care avea ca scop contribuţia financiară la ,,susţinerea fondului şcolilor naţionale de rit ortodox din
Regatul Ungariei.”51
După ce punctul 16 al Proclamației de la Islaz (1848) prevedea ,,instrucție egală pentru tot
românul de amândouă sexele”, ulterior, evenimentele istorice importante din istoria românilor
44
Ibid., 200. În 1815 se înfiinţa Societatea Femeilor Române din Buda, având peste 30 de membre.
45
Atunci când vorbim despre feminismul românesc, avem în vedere tipul de societate, patriarhală, tradiţionalistă, cu
toate consecinţele ce converg de aici. Desigur, nu doar feminismul a avut un anumit curs datorită acestei alcătuiri a
societăţii, însă feminismul este cel la care ne referim în acest context.
46
Georgeta Fodor, ,,Provocările vieţii cotidiene. Aspecte privind viaţa femeilor din Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania în secolele XV – XVII”, în ,,Studia Universitas Petru Maior” Seria Historia, nr. 10, (Târgu Mureş:
Universităţii ,,Petru Maior”, 2010), 13-28. În acelaşi sens vezi şi Vasile Papadopol, Românce văzute de străini,
(Bucureşti: Corint, 2016); Constantin Gane, Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane; Nicolae Iorga, Femeile în
viaţa neamului nostru, (Bucureşti: Cortex, 2014); Idem, Scrisori de femei, (Bucureşti: Vremea, 2014).
47
Potrivit recensământului din 1930, atât în mediul urban cât și în mediul rural bărbații știutori de carte sunt mult mai
numeroși decât femeile. De fapt analfabetismul femeilor determină procentul ridicat al analfabetismului din România.
Femeile din mediul rural constituiau peste 40% din totalul populației țării în vârstă de peste 7 ani și acest număr mare de
femei dădeau o proporție de doar 37,8% de femei alfabetizate. Exista și o discrepanță majoră între provinciile României
Mari în ceea ce privește nivelul de instrucție. Datele statistice arată o inferioritate culturală accentuată a femeilor
comparativ cu bărbații în Oltenia (70,4% bărbați, 31% femei), Muntenia (74,2% bărbați, 41, 9% femei) și Basarabia
(51,4% bărbați , 25,1% femei). La polul opus se afla Banatul (80,1% bărbați, 64,4% femei), Transilvania (73,8 bărbați
și 62,9 femei.) Vezi Enciclopedia României, Vol. I, (București, 1938), pp.142-145. Ion Alexandrescu, Recensămintele
României. Mică Enciclopedie, (București: Meronia, 2007), 59-63.
48
Alin Ciupală, Femeia în societatea românească, 60-61
49
Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, (Iaşi: Polirom, 2004), 60
50
Potrivit recensământului din 1899 doar 18,8% din totalul populației trăia în mediul urban iar restul de 81,2% în
mediul rural situație care nu se modifică foarte mult la începutul secolului XX când potrivit Recensământului din 1930,
78,9% din locuitori trăiesc la sate și doar 20,1% în orașe. Ion Alexandrescu, Recensămintele României, 29-54.
51
Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (coord.), Lexicon Feminist, 200
precum Revoluția de la 184852, Unirea Principatelor de la 185953, precum și Războiul de
independență din 1877 – 1878, au fost importante ocazii de care au profitat femeile pentru a ieși din
spațiul privat.
Participarea femeilor la campania de independență a fost considerată ,,botezul de foc” 54 pentru
întreaga elită feminină (feministă sau nu) pusă în fața unei noi provocări, războiul. Spitalele de
campanie vor înlocui vechile saloane, prin eforturi proprii vor fi echipate ambulanțe care vor fi
trimise pe front, cea mai importantă contribuție a femeilor la efortul de război fiind deci cea din
domeniul sanitar.55 De remarcat faptul că după încetarea ostilităților, comitetele de femei care-și
asumaseră îngrijirea răniților nu au dispărut ci s-au transformat în diferite asociații unele dintre ele
activând în continuare în domeniul sanitar. Pe lângă acestea, au apărut și noi asociații feministe,
toate având ca principal obiectiv îmbunătățirea situației femeilor. Cu titlu de exemplu pot fi
amintite: Societatea Doamnelor Române din Bucovina cu sediul la Cernăuți, Liga Femeilor
Române din Iași cu Filiale în mai multe orașe, Asociaţia Femeilor Române - ,,Sprijinul” – fondată
de către Ecaterina Arbore şi Virginia Alexandrescu, Asociația Cultura și Ajutorul Femeii în frunte
cu Sarmiza Bilcescu – Alimănișteanu, Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR)
condusă de cea despre care se poate spune că a dominat mișcarea de emancipare socială și politică a
femeilor din România interbelică, Alexandrina Cantacuzino.56
Experiența câștigată în timpul războiului de independență va fi folosită și în 1913, în timpul
celui de-al Doilea Război Balcanic când armata română a avut de înfruntat epidemia de holeră și
mai ales în timpul Primului Război Mondial.57
Mișcarea feministă a fost puternic marcată de Marele Război. Pierderile și profundele suferințe
pe care le suportă statul român odată cu intrarea în război au determinat suprimarea activității de
revendicare a drepturilor pentru femei și adoptarea unui activism social pentru susținerea atât a
celor plecați pe front cât și a populației civile. Potrivit Alexandrei Petrescu, războiul are un dublu
efect: unul negativ deoarece declanșarea acestuia a determinat încetarea discuțiilor care tocmai
începuseră cu privire la dreptul de vot, dar și unul pozitiv, deoarece la sfârșitul conflagrației femeile
se aflau pe poziția de solicitare a dreptului de vot ca ,,recompensă” pentru jertfa lor. Pentru
România, inclusiv contextul social și politic era favorabil ca urmare a realizării unității, act politic la
care femeile și bărbații participă deopotrivă.58
Astfel, Războiul a oferit mișcării feministe un nou cadru de afirmare. Numărul femeilor care se
alătură mișcării crește în perioada interbelică în mod simțitor, anii '20 fiind și perioada de apogeu a
mișcării.
Cu siguranță rolul pe care au fost nevoite femeile să și-l asume odată cu izbucnirea Marelui
Război a avut ca rezultat o modificare a statutului femeii în societate. Necesitatea asumării unor noi
angajamente vor determina modificări în mentalul femeilor care se vor simți încătușate de o
legislație învechită. Un exemplu ar fi acela că pentru a se angaja femeile căsătorite aveau nevoie de
consimțământul soțului, acesta fiind imposibil de obținut de la bărbații mobilizați sau prizonieri.

52
Printre femeile luptătoare devotate ale perioadei se numără: Ana Ipătescu care prin intervenția ei a reușit să salveze
guvernul revoluționar, Maria Rosetti, Catinca Caracaş, Maria Eliade Rădulescu, Elena Cuza, Zoie Golescu. Vezi
Ștefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc, p19.
53
Printre cele care se afirmă este și Dora d Istria (Elena Ghica), personalitate care se bucură de un mare prestigiu în
cercurile intelectuale europene, autoarea unor ample lucrări de politică internațională, viață economică sau politologie.
Autoare a importante studii feministe, aceasta susține ideea unității statale a românilor atât pentru progresul națiunii cât
și pentru îmbunătățirea situației femeilor. În același context al momentului unificator 1959 de notabilă este și
activitatea Sofiei Cocea Chrisoscoleu și cea a Constanței Duca Schiau, în special în domeniul dezvoltării și organizării
învățământului. Ștefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc, 20-21, 66-69; 70-72.
54
Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, 85
55
De exemplu, Elisa Brătianu povestește cum bunica din partea tatălui a înființat un spital cu 20 de paturi la Buftea.
Ibid., 85 și 137 nota 43.
56
Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (coord.), Lexicon Feminist, 201-202. Vezi și Anemari Monica Negru (ed.),
Alexandrina Cantacuzino și mișcarea feministă din anii interbelici , (București: Cetatea de Scaun, 2014)
57
Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, 85 – 86.
58
Alexandra Petrescu, ,,Le féminisme roumain et le vote universel entre les deux guerres”, in Studia Politica. Romanian
Political Science Review, vol III, nº 3, Bucarest, septembre 2003, 790-791
 După război, toate eforturile mișcării feministe au fost canalizate spre includerea dreptului de
vot ,,pentru ambele sexe” așa cum prevedea și Rezoluția de la Alba Iulia. Astfel, în perioada
premergătoare elaborării Constituției din 1923 feministele românce au avut o intensă activitate.
Pentru susținerea cauzei lor sunt publicate numeroase articole de presă 59, sunt ținute conferințe, se
fac reorganizări la nivelul asociațiilor feministe pentru asigurarea unei conduceri unitare a acțiunilor
acestora. De exemplu în 1921 se constituie Consiliul Național al femeilor Române (CNFR) condus
de un comitet executiv compus din reprezentante ale tuturor grupărilor feministe locale și care avea
ca scop conducerea unitară a acțiunilor feministe. Acest Consiliu se va afilia în același an
Consiliului Internațional Feminin constituit încă din 1888. În cadrul Consiliului, Elena Văcărescu
era delegată pentru reprezentarea Consiliului în relațiile cu Franța, Anglia, Belgia, Italia, Spania,
America de Nord, iar Elena Râmniceanu în relațiile cu Elveția, Olanda, Norvegia, Suedia, Austria,
Bulgaria.60 Alte personalități care se impun în această perioadă sunt Eleonora Stratulescu,
Alexandrina Cantacuzino, Calypso Botez, Elena Meissner.61
Cu toată implicarea mișcării feministe, dreptul de vot în condiții egale pentru ambele sexe, nu se
materializează odată cu Constituția din 1923 și poate fi interpretat ca un eșec al mișcării feministe.
Și totuși îndelungile acțiuni ale asociațiilor feministe vor duce la acordarea votului politic parțial
acordat femeilor în 1929, respectiv dreptul de a alege și de a fi alese în consiliile comunale și
județene, acest drept fiind rezervat însă doar anumitor categorii de femei și doar în condițiile în care
erau îndeplinite anumite criterii precum absolvirea unui ciclu de învățământ secundar, normal sau
profesional62, criterii îndeplinite la vremea respectivă de un număr foarte redus de femei, marea
majoritate fiind analfabete.
În concluzie putem afirma că Feminismul, produs al epocii moderne, este o mișcare de protest
social care are ca rezultat modernizarea societății în ansamblu. În societatea românească de început
de secol XX femeile au fost nevoite să treacă atât printr-un ,,proces de includere cât și prin unul de
excludere” socială63. Feministele au avut de luptat cu o concepție limitată, aceea că emanciparea
femeii va avea ca rezultat schimbarea locurilor tradiționale atât în familie cât și în afara familiei.64
Principiul egalității de șanse între cele două sexe va fi, cel puțin normativ, afirmat pe deplin în
Decretul numărul 2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative unde se arăta
că ,,femeile au drept de vot și pot fi alese în adunarea deputaților în aceleași condiții ca și bărbații”,
același decret introducând prin articolul 3, principiul votului universal, egal, direct şi secret.65
Apoi, toate constituțiile din perioada comunista, respectiv din 194866, 195267, 196568 și 198669,
proclamau drepturile și libertățile indiferent de sex, dar, în contextul comunismului totalitar, acestea
erau practic încălcate iar situația femeii în loc să se îmbunătățească, cunoaște o perioadă mai grea și
59
Articolele din presa feministă au susținut necesitatea emancipării nu doar politice ci și sociale, economice și
culturale. Necesitatea extinderii drepturilor femeilor era sugerat și de titlurile publicațiilor
feministe: ,,Românca”, ,,Drepturile Femeii”, ,,Viitorul româncelor”, ,,Acțiunea feministă”.
60
Cristina Sircuța, Viața femeilor în România interbelică, 282 – 283. Este notabil faptul că în cadrul unui Congres al
Alianței privind dreptul de vot al femeilor, desfășurat la Roma în 12 – 19 mai 1923 Alexandrina Cantacuzino a
inițiat ,,Mica Înțelegere Feminină”, o asociație a liderelor mișcării feministe din România, Polonia, Cehoslovacia,
Grecia, Iugoslavia având ca scop obținerea drepturilor politice pentru femei dar și menținerea păcii în Balcani. Vezi,
Anemari Monica Negru (ed.), Alexandrina Cantacuzino, vol. I, 35-39, 208-222.
61
Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie, p. 62. Personalităţile marcante ale mişcării feministe româneşti sunt
prezentate cu date biografice în studiul Ştefaniei Mihăilescu, ,,Istoria feminismului politic românesc (1815 – 2000)”,
219-227, în Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu, Lexicon feminist.
62
Articolul 375 din Legea nr. 167 din 3 august 1929 pentru organizarea administraţiunii locale, publicată în M.Of. nr.
170/3 august 1929.
63
Silvana Rachieru, ,,Includerea/excluderea socială a femeilor în România modernă (1878 - 1914), în Alin Ciupală
(coord.), Despre femei și istoria lor în România, p 37-44.
64
Ibid.
65
Articolul 2 din Decretul-Regal nr. 2281 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative, publicat in Monitorul
Oficial nr. 161 din 15 iulie 1946
66
Constituţia Republicii Populare Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 87 bis/13 aprilie 1948.
67
Constituţia Republicii Populare Române, publicată în Monitorul Oficial, nr. 1 din 27 septembrie 1952.
68
Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, nr. 1 din 21 august 1965.
69
Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, nr. 65 din 29 octombrie 1986.
mai cenușie decât și-ar fi putut-o imagina vreodată feministele perioadei antebelice și interbelice
care proiectau un viitor luminos odată cu recunoașterea legislativă a egalității în drepturi.

4. Concluzii
Așadar, din toate cele arătate, putem spune că la sfârșit de secol XIX și început de secol XX,
femeia din societatea românească are un statul inferior pe care începe să-l conștientizeze, la nivel de
masă, mai ales după Primul Război Mondial. În acest context, lupta pentru drepturi civile şi politice
reprezintă un domeniu, dar un domeniu major, al istoriei femeilor.
Nu trebuie să înțelegem că până în secolul al XIX-lea femeile nu au fost discriminate. Din
contră, se întâmpla acest lucru, așa cum am arătat, de altfel, mai sus. Însă, anumite lucruri presupun
evoluție. Discriminarea se practica și în secolul al XVII-lea și al XVIII – lea, dar atunci conceptul
nu exista. Atunci femeile nu aveau nicăieri drept de vot, de exemplu, iar această deosebire exista și
ea fără să fie pusă sub semnul întrebării. 70 Apoi, studiile arată că modelele de inegalitate stabilite
într-o anumită societate, sunt transmise generațiilor următoare și astfel copiii și ulterior adulții din
generațiile următoare le preiau socotindu-le corecte moralmente.71 Dacă înțelegem acest lucru,
înțelegem și de ce în societatea românească s-au perpetuat mentalitățile patriarhale în ciuda
evoluției sociale firești.
Dacă ne-am raporta la începutul secolului XX, dar fiind cu atât mai mult aplicabil secolelor
anterioare, dar și o constantă a societății actuale, izvoarele istorice oferă informații mai ales cu
privire la femeile vizibile, care se detașau, despre cele care se aflau în vârful piramidei sociale, cele
despre care s-ar putea spune că ieșeau din tipicitatea regulii, și, probabil, tocmai acest lucru
făcându-le să rămână înscrise în tot felul de mărturii. Prin contrast, există mult mai puține informații
referitoare la femeile care se aflau la baza ierarhiei sociale, despre cele care reprezentau majoritatea
populației de sex feminin, cele ,,invizibile, dar mereu prezente”. Pentru a reliefa statutul celor din
urmă am avut în vedere legislația dar trebuie avute în vedere și obiceiurile, moravurile și tot ceea ce
ar putea crea mentalitatea epocii.
Concluzionez spunând că din toate cele relatate reiese că societatea românească a fost și, din
păcate se menține și astăzi, una profund patriarhală. Consider că psihologia ar putea arăta motivele
pentru care anumite societăți sunt mai înclinate spre discriminare decât altele, dar și la nivel
individual, de ce unii indivizi sunt mai înclinați spre discriminare decât alții.
Femeia poate fi surprinsă într-o diversitate de manifestări, dincolo de norme și reglementări, atât
în spațiul public cât și în cel privat. În cadrul familiei, de exemplu, spațiu rezervat acesteia, femeia
și-a asumat toate atitudinile și comportamentele fiind nu doar, așa cum i se cerea de altfel, o soție
iubitoare și o companioană a soțului dar și educatoarea copiilor săi și o gospodină desăvârșită.
Prezentul articol abordează mai ales spațiul public al luptei pentru drepturi, domeniu în care
informațiile provenite pe filiera feminismului sunt foarte valoroase. Însă, pot fi identificate și
ipostazele feminine ale femeii-soție, mamă, om de cultură, artist, dar și femeie amantă sau chiar
prostituată, ipostaze care vor fi abordate probabil întru-un articol viitor.
Fără îndoială că cercetările ulterioare ar putea scoate la lumină noi informații privind statutul
social și juridic al femeii.
Astăzi, juridic vorbind, legislația s-a schimbat, ne-am aliniat standardelor internaționale, am
implementat acquis-ul comunitar și, cu toate acestea, mentalitatea nu s-a schimbat foarte mult
societatea românească rămânând în continuare una patriarhală în ceea ce privește abordarea
problematicii statutului femeii. Cercetările feministe încearcă astfel nu numai ,,să redea femeile
istoriei” ci și ,,să redea istoria femeilor” considerând că ar fi necesară o ,,Her-story” și nu doar ,,Hi-
story”(istoria lui)72. Firește, este o exagerare aceasta, dar care se dovedește necesară în acest context
căci, nu-i așa, pentru a ajunge la ,,aurita cale de mijloc” este nevoie de cele mai multe ori să
atingem extremele. Și astfel, poate vom ajunge să înțelegem că analizând și înțelegând istoria
femeilor, cunoaștem și înțelegem istoria omenirii.

70
Michael Bonton, Discriminarea, (București: Du Style, 1998), p.22.
71
Ibid., 25.
72
Mihaela Miroiu, Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, (București: Alternative, 1995), 33
 Bibliografie
Achard, Guy. Femeia în roma antică. București: Prietenii Cărții, 2009;
Alexandrescu Ion. Recensămintele României. Mică Enciclopedie. București: Meronia, 2007;
Bălășoiu Anca - Elena. Drepturile femeilor în justiţia internaţională: aspecte teoretice şi de
practică judiciară. Bucureşti: Pro Universitaria, 2018;
Idem. Criminalitate și victimologie feminină. București: Pro Universitaria, 2017;
Bob, Mircea Dan (coord.). |Familie și moștenire în România. Bucureşti: Universul Juridic,
București, 2016;
Bonton, Michael. Discriminarea. București: Du Style, 1998;
Botez, Calypso. ,,Drepturile femeii în Constituția viitoare” în Noua Constituție a României. 23
de prelegeri publice în consolidarea unității naționale (Evoluția problemei constituționale în
România interbelică). București: Cultura Națională, 1923;
Bucur, Maria, Miroiu, Mihaela (ed.). Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice
românești. Iași: Polirom, 2002
Cantacuzino, Sabina. Din viața familiei I. C. Brătianu 1821-1891. București: Universul, 1933;
Ciupală, Alin (coord.). Despre femei și istoria lor în România. București: Editura Universității
din București, 2004;
Idem. Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial. Iași: Polirom, 2017;
Idem. Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Bucureşti: Meridiane, 2003;
Constituţia Republicii Populare Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 87 bis/13 aprilie
1948;
Constituţia Republicii Populare Române, publicată în Monitorul Oficial, nr. 1 din 27 septembrie
1952;
Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, nr. 1 din 21 august
1965;
Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, nr. 65 din 29
octombrie 1986;
Constituţia României, publicată în M.Of. nr. 282/29 martie 1923;
Constituţia României, publicată în M.Of. nr. 48/27 februarie 1938;
Constituția României, publicată în Monitorul oficial nr. 142 din 1 iulie 1866;
Coroban, Costel. Potârnichile gri. Spitalele Femeilor Scoțiene din România: 1916 – 1917.
Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2012;
Cristina, Pop. Divorțul și succesiunile. Instrumente juridice de emancipare a femeii în
societatea romană. București: Universul juridic, 2018;
Decretul Nr. 1412, M. Of. Nr. 94 din 20 aprilie 1932;
Decretul nr. 1412, publicat în Monitorul Oficial nr. 94 din 20 aprilie 1932;
Decretul-lege asupra reformei electorale, publicat „Monitorul Oficial” nr. 106 bis din 9 mai
1939;
Decretul-Regal nr. 2281 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative, publicat in
Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1946;
Enciclopedia României, Vol. I, București, 1938;
Gane, Constantin. Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane. București: Corint, 2016;
Hurezeanu, Damian; Sbârnă, Gheorghe. Partide şi curente politice în România 1821 – 1918.
Programe şi orientări doctrinare. 150 de surse originale. Bucureşti: Eficient, 2000;
Hurubean, Alina (coord.). Statutul femeii în România Comunistă. Politici publice și viață
privată. Iași: Institutul European, 2015;
Iorga, Nicolae. Femeile în viața neamului nostru.Chipuri, datine, fapte, mărturii. Vălenii de
Munte: Tipografia Neamul Românesc, 1911;
Idem. Scrisori de femei. Bucureşti: Vremea, 2014.
Legea din 23 decemvrie 1916 relativă la administrarea patrimoniului sătenilor mobilizați,
publicată în Monitorul Oficial nr. 221 din 23 decembrie 1916;
 Legea nr. 167 din 3 august 1929 pentru organizarea administraţiunii locale, publicată în M.Of.
nr. 170/3 august 1929;
Legea pentru învățământul secundar publicată în Monitorul Oficial nr. 105 din 15 mai 1928;
Legiuirea Caragea, București: Academia R.P.R., 1955;
Mihăilescu, Ștefania. Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte 1838 - 1929). Iași:
Polirom, 2002;
Miroiu, Mihaela. Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, București:
Alternative, 1995;
Idem. Drumul către autonomie. Teorii politice feministe. Iaşi: Polirom, 2004;
Negru, Anemari Monica (ed.). Alexandrina Cantacuzino și mișcarea feministă din anii
interbelici. București: Cetatea de Scaun, 2014;
Dragomir, Otilia; Miroiu, Mihaela (coord.). Lexicon Feminist. Iaşi: Polirom, 2002;
Petrescu, Alexandra, ,, Le féminisme roumain et le vote universel entre les deux guerres”, în
Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol III, nº 3, Bucarest, septembre 2003, 790-
791;
Pravilniceasca Condică: 1780 (Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris), București:
Ed. Academiei R.P.R., 1957;
Scurtu, Ioan (coord.). Istoria României între anii 1918 – 1944. Culegere de documente.
București: Editura Didactică și Pedagogică, 1982;
Sircuța, Cristina. Viața femeilor în România interbelică. București: Oscar Print, 2006;
Stan, Ana Maria, ,,Eliza Constantinescu – Bagdad. Portretul unei feministe din lumea
academică interbelică”, în Anuarul Institutului de Istorie <<George Bariţiu>> din Cluj-Napoca,
tom XLIX, 2010;
Turliuc, Cătălin. ,,Reconstrucția statutului femeii de la discriminare la dezvoltarea profesională
și egalitatea de șanse II” în Cronica, nr. 3, 2011;
Veyne, Paul. Cum se scrie istoria: text integral. București: Meridiane, 1999.