INSPECTORATUL GENERAL AL MARINEI ROMÂNE ÎNTRE ANII 1930 ȘI 1936

Dan-Dragoș Sichigea*

Abstract
Această lucrare își propune să analizeze o ultimă etapă a existenței Inspectoratului General al
Marinei, ca structură de conducere a Marinei Militare Române, între anii 1930 și 1936. Această
perioadă a fost marcată de ambiguități structurale și controverse la vârf, pe măsură ce organismul
militar al țării își căuta noi forme de organizare intrând în deceniul al patrulea al secolului trecut. Ca
urmare a pericolului revanșard, Armata Română și, implicit, forțele navale, au cunoscut reorganizări
succesive foarte rapide, evoluând de la un inspectorat/comandament din subordinea Ministerului de
Război la un Secretariat de Stat în cadrul unui minister nou creat.
Cuvinte cheie: Marină, Inspectoratul General al Marinei, forțe navale, Ministerul Aerului și
Marinei.

1. Introducere
Între 1919, când s-au constituit noile inspectorate tehnice de armă, de fapt o revenire la sistemul de
dinainte de Primul Război Mondial, și 1930, când s-a reînființat Comandamentul Marinei în paralel cu
Inspectoratul Marinei, această armă a cunoscut mutații considerabile. Multă vreme categoria de forțe
cea mai subdimensionată și vitregită din multe punct de vedere, Marina a primit în deceniul al treilea o
binemeritată atenție din partea factorilor de conducere ai statului român, concretizată, în mare parte,
prin credite importante pentru achiziționarea de noi nave de război. Până la aprobarea celui mai mare
dintre aceste credite, în 1925-1926, Ministerul de Război a putut să amelioreze apărarea pe apă a țării
doar prin mijloace aprope exclusiv organizatorice.
Structura de la vârful Marinei a evoluat, deci, de la calitatea de Comandament de forțe, o rămășiță a
organigramei din vremea războiului, și înlocuit cu Inspectoratul Tehnic al Marinei, în anul 1921. Acest
inspectorat reușea pentru prima dată să reunească „sub același acoperiș” elementele de comandă ale
fostului comandament și cele de planificare, reprezentate de Direcția Marinei, acum o parte
componentă a inspectoratului.
Ne-am propus ca prin studiul de față să urmăm pașii făcuți de organele de conducere ale Armatei
pentru îmbunătățirea actului de comandă din cadrul Marinei Militare și, totodată, să analizăm evoluția
Inspectoratului General al Marinei într-o perioadă de cristalizare a eforturilor de dezvoltare a acestei
arme, perioadă care a fost, totuși, marcată de de incertitudini și căutări de ordin structural. Deși tratată
în unele lucrări despre istoria Marinei Militare, perioada primei jumătăți a deceniului al patrulea nu a
fost niciodată analizată exhaustiv, din perspectiva funcționării structurii de conducere a Marinei.

2. Reînființarea Comandamentului Marinei

În anul 1930, prin Înaltul Decret nr. 1462 din 30.04.1930 – „Legea relativă la organizarea armatei”,
s-a înființat Comandamentul Marinei din nou, în cadrul Inspectoratului General al Marinei. La acel
moment, conform ordinei de bătaie, principalele structuri ale organului de conducere a Marinei,
Direcția și Statul Major, au fost subordonate Comandamentului proaspăt înființat, în vreme ce
viceamiralul Scodrea a devenit și Comandant al Marinei, păstrând funcția de Inspector General.
Deducem această mutare a sarcinilor anterioare ale Inspectoratului către Comandamentul Marinei din
articolul 49 al legii, care enumera atribuțiile inspectorilor generali de armă: „a) organizarea, pregătirea
și instrucția unităților și școlilor respective; b) elaborarea regulamentelor armei sau serviciului
respectiv; c) dotarea, aprovizionarea și controlul materialului aflat asupra trupelor și serviciilor; d)
încadrarea cu ofițeri superiori a trupelor, serviciilor și stabilimentelor ce le aparțin organic; e)

*
Școala Doctorală de Științe Umaniste – Universitatea „Ovidius” Constanța, Romania (email: dragos_sichigea@yahoo.com)
administrarea fondurilor afectate”. Aceste atribuții erau acordate însă, în textul legii, la același articol,
și comandanților marinei, aeronauticii și cavaleriei 1, ceea ce arată, din punctul nostru de vedere, că
nou-înființatul comandament prelua atribuțiile Inspectoratului. La articolul 49 se arăta clar că noua
structură, Comandamentul Marinei, exercita „comanda asupra tuturor comandamentelor trupelor,
serviciilor, depozitelor, stabilimentelor și școalelor marinei”.2
Această organigramă a Marinei a continuat pe toată durata anului 1930, cu viceaamiralul Scodrea în
funcțiile de Inspector General, dar și Comandant al Marinei, fapt confirmat de Decizia Ministerială nr.
4 din 1 ianuarie 1931, prin care s-au numit ordonatori primari de credite, iar pentru Marină a era trecut
numele viceamiralului. În aceste condiții, conform prevederilor legii de organizare a armatei,
Inspectoratul General al Marinei a fost de facto desființat, deși el continuat să existe formal, conform
Legii de organizare a ministerelor din anul 1929. Practic, toate funcțiile și atribuțiile au fost mutate la
Comandamentul Marinei. Viceamiralul Scodrea păstra funcția formală de Inspector General al Marinei,
dar activitatea de conducere efectivă a Marinei era realizată de către comandament.
Accentul s-a mutat, deci, la Comandament, care a păstrat această întâietate până la numirea în
funcția de Inspector General al Marinei a A.S.R. Principele Nicolae. 3 Înainte de aceasta însă, după
reîntoarcerea pe tron a lui Carol al II-lea, suveranul l-a numit pe fratele lui, prin Înaltul Decret nr. 2136
din 9 iunie 1930 „Inspector al armatei de uscat, al marinei și aeronauticei”. 4 Acest titlu strict formal, era
completat de Înaltul Ordin nr. 2144, prin care A.S.R. era numit Adjutant onorific al Regelui, „ca
răsplată pentru grija ce a avut pentru armată în ultimii ani”.5
La 1 mai 1931, prin Înaltul Decret Regal nr. 1558, A.S.R. Principele Nicolae, care ocupa la acea
dată funcția de Inspector al Armatei de Uscat, al Marinei și Aeronauticei, strict onorifică, a fost numit
Inspector General al Marinei. În paralel, prin același decret, viceamiralul Scodrea a fost numit
Comandant al Marinei, cu alte cuvinte șef al Comandamentului Marinei, în fapt o confirmare a postului
pe care îl ocupa oricum de aproape un an și o precizare necesară pentru a i se face loc A.S.R. în fruntea
Inspectoratului. Acest lucru era arătat în decret prin faptul că viceamiralul Scodrea își exercita comanda
conform art. 49 din „Legea de organizare a Armatei” din 30 aprilie 1930. 6 Cu toate acestea, în ciuda
faptului că, în esență, numirea membrului Casei Regale în noua funcție părea strict onorifică, pentru
Marina Militară ea a avut consecințe importante. Odată cu numirea Principelui Nicolae în fruntea a
ceea ce era definit ca fiind organul superior de conducere al Marinei, au fost reînființate structurile
subordonate, mai ales Statul Major al Marinei, iar Direcția Marinei a fost preluată din subordinea
Comandamentului Marinei. Acest lucru a însemnat practic că forțele navale aveau atunci două state
majore: cel al inspectoratului și cel al comandamentului. După aproximativ un an în care
Comandamentul Marinei a acționat practic ca un organul de sine-stătător la conducerea Marinei, iată că
în 1931 a fost retrogradat la simpla comandă a celor două unități tactice: cele două divizii, de Mare și
de Dunăre.
La 14 iulie 1931 Inspectoratul General al Marinei, printr-un referat aprobat de Ministerul Armatei,
a obținut transformarea sa din organ tehnic de conducere, cum prevedea legea organizării Armatei, într-
un organ de comandament.7 Acest fapt intra în contradicție flagrantă cu prevederile legii privitoare la
organizarea ministerelor din 1929, conform căreia inspectoratul putea inspecta doar acele unități

1
Monitorul Oastei, no. 7, 1 iulie 1930, p. 197.
2
Ibid., p. 203.
3
Dan-Silviu Boerescu, Cu arma în mână! Carierele militare și faptele de arme ale membrilor dinastiei române, (București:
Ed. Integral, 2018), 100.
4
Monitorul Oastei, no. 24/20 iunie 1930, p. 440.
5
Ibid..
6
Documentar cu date și evenimente din istoricul Marinei Militare (perioada 1843-1944), vol I (în continuare Documentar
cu date și evenimente), lucrare întocmită pe baza documentelor arhivistice de către căpitanii de rangul II Dumitru Cozmei și
Emil Mărculescu, (Mangalia, 1979), 287.
7
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Cabinetul Ministrului, Dosar 152, f. 398.
neîndivizionate. Mai mult decât atât, celelalte structuri și servicii, precum Arsenalul Marinei și
Școalele, au fost trecute în subordinea inspectoratului. În afară de organigrama Marinei Militare, care
ilustrează această diminuare a importanței comandamentului, găsim și alte dovezi în acest sens. Astfel,
spre exemplu, în ședința Comitetului Consultativ al Marinei din 8 septembrie 1932, în care s-au
discutat carențele cu care se confrunta Marina în ceea ce privea regulamentele și manualele, după
observarea unei „mari lipse a acestor documente și urgența înfăptuirei lor” 8, situație prezentată de
Gheorghe Koslinski, Președintele Comisiei de Regulamente a Inspectoratului General al Marinei, s-a
trasat sarcina elaborării acestor documente de către Comandamentul Marinei, după ce primea o listă de
această comisie.
De altfel, starea aceasta de neclaritate cauzată de un sistem de conducere bicefal nu a întârziat să
provoace reacții ostile din partea Comandantului Marinei, care se vedea pus într-o postură inferioară
față de inspectorat. Într-un raport adresat Inspectoratului General al Marinei, în fruntea căruia se afla la
acea dată generalul Inspector de Armată Marcel Olteanu, viceamiralul Scodrea arăta urmările acestei
dedublări a responsabilităților între inspectorat și comandament. Conform memoriului Comandantului
Marinei, structura care conform legii ar fi trebuit să fie organul superior de comandă al Marinei „s-a
transformat în simplu organ de transmitere a ordinelor și aceasta numai atunci când ordinele
Inspectoratului General al Marinei nu sunt date direct unităților”. 9 De asemenea, existau și alte
consecințe negative ale acestei formule de conducere, cum ar fi faptul că unele unități subordonate
comandamentului au fost pur și simplu scoase din subordine și trecute la inspectorat. Prin scoaterea
Direcției Marinei de sub autoritatea comandamentului, acesta s-a văzut în imposibilitatea de a dirija
instrucția forțelor, cu efecte negative asupra nivelului pregătirii de luptă. Nu mai puțin importante erau
și aspectele psihologice, deoarece „prestigiul Comandamentului Marinei a fost știrbit prin micșorarea
atribuțiunilor sale, cu repercursiuni asupra spiritului de disciplină”. 10 Viceamiralul Scodrea concludea
elocvent ce urmări aveau aceste măsuri: „prin retragerea manifestă a atribuțiunilor Comandamentului
Marinei, prin scoaterea a mai multe unități de sub ordinele sale și, în plus, prin mutarea acestui organ
superior de conducere a Marinei din București (la Constanța, n.n.), ofițerii și întregul personal al
Marinei înțeleg că este vorba de o retrogradare vădită a acestui Comandament. Necontestat că o atare
tălmăcire nu poate duce decât la o scădere a disciplinei și recunoșterea superiorității suspuselor
persoane.”11
Din punctul de vedere al Comandantului Marinei soluția era să se mute înapoi Comandamentul
Marinei la București, în cadrul Ministerului Armatei, să i se redea atribuțiile unice de comandă și
inspecție și să se transforme Inspectoratul Marinei într-un organ tehnic. Conducerea ministerului nu a
împărtășit aceste opinii, rezoluția Ministrului, generalul Constantin Ștefănescu Amza, fiind următoarea:
„Inspectoratul General al marinei trebuie să fie în București căci face parte din Consiliul Superior al
Armatei și din organizarea Ministerului Armatei. Comandamentul Marinei, însă, nu este nevoie și nu
trebuie să fie la București, ci la Mare, adică la elementul care formează viața și rațiunea de a exista acel
Comandament. Ca urmare, lucrurile vor rămâne așa cum sunt acum.”12
Din punctul nostru de vedere, în ceea ce privește locația pe care trebuia să o aibă Comandamentul
Marinei, hotărârii Ministrului i se pot aduce argumenta pro și contra. Pe de-o parte, beneficiind de
avantajul de a ști cum s-au petrecut lucrurile, se poate afirma că prezența pe coasta Mării Negre a
Comandamentului Marinei s-a justificat din perspectiva conducerii războiului naval contra U.R.S.S. Pe
de altă parte, ca organ superior de comandă, locul lui s-ar justifica a fi și în Capitală, alături de Marele
Stat Major și de Ministerul Armatei, din care făcea parte. În ceea ce privește criticile aduse de
viceamiralul Scodrea orgranigramei Marinei, așa cum a fost ea stabilită în 1931, considerăm că
8
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 830, f. 79.
9
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Cabinetul Ministrului, 152, f. 399.
10
Ibid..
11
Ibid., f. 400.
12
Ibid., f. 398.
argumentele ofițerului de Marină erau întemeiate și au fost ignorate de către Ministru, care nu a luat
măsuri de remediere a unei situații dificile în care se găsea această armă.
Printre primele măsuri ale noii conduceri a fost schimbarea denumirii forțelor navale din „Marina
Militară”, așa cum era ea consemnată în documentele oficiale, precum „Legea relativă la organizarea
Marinei” din 1898 sau, cel mai recent la acel moment, în „Legea de organizare a Armatei” din 1930, în
„Marina de Războiu”.13 O lună mai târziu, pe 6 iunie 1931, are loc o nouă modificare a numelui, de
data aceasta pentru navele Marinei, care erau precedate de acea date de formula „N.M.S.” – Nava
Majestății Sale. În argumentația decretului se făcea referile la afecțiunea pe care o purtase primul rege
al României, Carol I, pentru forțele navale, cu atât mai mult cu cât în acele vremuri Marina de Război
se numea „Flotila Regală Română”.14
Ultima modificare formală, care a avut loc tot în anul 1931, a fost solicitată de către Inspectoratul
General al Marinei prin referatul nr. 2081 din 28 decembrie, în sensul schimbării, din nou, a denumirii
Marinei din „Marina de Războiu” în „Marina Regală”, „atât pentru continuarea unei vechi tradiții, cât
și pentru motivul că dacă fiecare navă de războiu e 'Nava Majestății Sale', atunci ansamblul navelor de
luptă formează 'Marina Regală'.”15

3. Inspectoratul General al Marinei sub comanda unor ofițeri din forțele terestre
În perioada următoare, în anul 1932, funcția de Inspector General a fost ocupată o foarte puțină
vreme de către generalul de divizie Henri Cihoski16, fost ministru de război în guvernul Maniu și
contribuitor important al legii de organizare a armatei din 1930. Conform Înaltului Ordin de Serviciu al
M.S. Regele, comunicat de Ministerul Armatei cu nr. 3134 în data de 23 ianuarie 1932, generalul
Cihoski l-a înlocuit vremelnic de A.S.R. Nicolae, plecat în concediu, timp de două luni, de la 10
ianuarie până în luna martie. La 5 martie 1932 generalul Cihoski a demisionat din Armată și a fost
înaintat la gradul de general de corp de armată în rezervă. În locul lui, la conducerea Inspectoratului
General al Marinei, a fost numit prin Înaltul Ordin de Serviciu nr. 2686 al M.S. Regele, generalul
Inspector de Armată Olteanu, ca înlocuitor al A.S.R. Nicolae.17
Noi modificări organizatorice au fost aduse printr-un alt act legislativ, „Legea pentru organizarea și
funcționarea Ministerului Apărării Naționale” din 8 iunie 1932. Aceasta, după cum se constată din
nume, trata în detaliu activitatea organului de resort pentru securitatea națională. De asemenea, legea
abroga toate prevederile privitoare la Ministerul Armatei din „Legea pentru organizarea ministerelor”
din 2 august 1929 (art. 97-113).18 Noua lege modifica oarecum statutul inspectoratelor de armă, așa
cum a fost el stabilit prin legea din 1929, în sensul că în loc de sintagma „organe tehnice și
administrative” apărea „organe de conducere tehnice și administrative”. Simpla introducere a
termenului „de conducere” întărea poziția Inspectoratului General al Marinei față de Comandamentul
Marinei, care, deși subordonat conform organigramei, prin faptul că avea un stat major, servicii și
birouri administrative proprii, tindea să ducă la o dedublare a atribuțiilor în domeniul conducerii
forțelor navale. Cu toate că această modificare era de bun augur pentru clarificarea rolului suprem pe
care îl juca Inspectoratul General al Marinei, trebuie observat că Aeronautica era cu un pas în față;
legea prevedea în rândul „organelor de conducere superioară (subl. n.), comandament și pregătire” un
subsecretariat special, care să se dedice exclusiv aviației militare – Subsecretariatul de Stat al Aerului.19

13
Înaltul Decret nr. 1730 din 20 mai 1931.
14
Monitorul Oastei, no. 21/20 iunie 1931, p. 433.
15
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 828, f. 50.
16
La vremea aceea era Comandantul Inspectoratului III Armată. Valeriu Avram, Lucian Drăghici, Gabriel-George Pătrașcu,
Ion Rîșnoveanu, Războiul de întregire (1916-1919) Comandanți militari români, (București: Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, 2016), 35.
17
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 830, f. 13.
18
Monitorul Oficial, no. 132/8 iunie 1932.
19
Ibid.
 La articolul 32 din această lege se arăta că toți inspectorii generali de arme aveau atribuțiile și
drepturile de comandament „ca și comandanții de corp de armată” 20, cu care erau echivalați prin lege.
Prin aceasta, funcția supremă de comandă a Marinei a fost întoarsă la situația din 1920, adică la
perioada de dezorganizare inerentă de după război. Dacă din 1926, adică anul în care Inspectoratul
Tehnic s-a transformat în Inspectorat General, Inspectorul General al Marinei avea rangul unui general
inspector de armată, iar comandanții diviziilor de Mare și de Dunăre erau echivalați cu generalii de
corp de armată, iată că prin legea de organizare a Ministerului Apărării Naționale din 1932 s-a produs o
retrogradare a funcției supreme din Marină.
În ceea ce privește atribuțiile Inspectoratului General al Marinei, conform noii organizări, acestea
erau:
„Comandamentul asupra forțelor maritime și fluviale, stabilimente și servicii ale marinei;
Apărarea fluvială și maritimă, pregătirea cooperării cu armata de uscat și cu aviația;
Direcția superioară a tuturor lucrărilor privind marina;
Supraveghează executarea planurilor de dotare și aprovizionare a marinei;
Controlează întrebuințarea, întreținerea și repararea armamentului și materialelor de toate
categoriile ale marinei;
Organizează comandamentele, unitățile, școalele, serviciile și stabilimentele marinei;
Pregătește și îndrumează instrucția unităților marinei;
Urmărește progresele realizate de alte State în domeniul marinei și face propuneri pentru folosința lor
în profitul marinei noastre;
Execută controlul administrativ asupra unităților, serviciilor și stabilimentelor marinei;
Administrează fondurile ce îi sunt afectate.”21
Din analiza acestor atribuții rezultă unele concluzii interesante. Astfel, de la prima sarcină
observăm că dispar prevederile legii de organizare a ministerelor din urmă cu trei ani, în care
inspectoratului i se acorda dreptul de organizare și pregătire a instrucției doar acelor unități care nu
erau subordonate unor divizii. Acum se stabilea mult mai clar superioritatea inspectoratului, chiar si
asupra Comandamentului Marinei, înființat între timp. De altfel, acest fapt era demonstrat elocvent prin
atribuția inspectoratului de a organiza comandamente, unități, școli, servicii și stabilimente ale Marinei.
Coordonarea pregătirii de luptă a Marinei cu forțele aeriene și terestre era o atribuție firească pentru
Inspectoratul General al Marinei, care era organul cel mai bine poziționat și cel mai îndreptățit să
efectueze această misiune, fiind dispus la București. Alături de Marele Stat Major, Inspectoratul trebuia
să se asigure că toate tipurile de arme cooperau pentru atingerea scopurilor strategice. Supravegherea
planurilor de dotare ale Marinei era obținută prin elaborarea propriu-zisă a unor programe de achiziții și
discutarea lor în cadrul altei structuri subordonate: Comitetul Consultativ al Marinei. Problemele
tehnice, întreținerea și verificarea armamentelor și materialelor cădea în sfera de acțiune a Direcției
Marinei, care raporta inspectoratului. În ceea ce privește acțiunile de culegere a informațiilor despre
marinele vecine, sau cele occidentale, pentru păstrarea contactului cu noile invenții și tactici navale
implementate de acestea, exista încă de la începutul perioadei interbelice un birou de informații și
contrainformații în cadrul Statului Major al Marinei. În sfârșit, ca organ de control administrativ, este
evident că Inspectoratul General al Marinei controla pe linie administrativă toate unitățile Marinei.
Comitetul Consulativ al Marinei, „organul auxiliar al Inspectoratului General al Marinei Regale în
ceea ce privește studiul și formularea avizului”, a fost și el reorganizat și i s-au trasat sarcini mai
precise. Avizul său era necesar în tranșarea chestiunilor:
„Organizării, dotării, instrucției tehnice și tactice la unitățile și școalele marinei;
Chestiunilor tehnice de alegere de materiale, experimentare, construcții navale, puneri și scoateri
din serviciu a navelor și materialului existent, etc.;

20
Ibid.
21
Ibid.
 Elaborarea proiectelor de legi și regulamente;
Oricăror chestiuni în legătură cu atribuțiiunile inspectoratului și direcțiilor respective;”22
Compunerea Comitetului Consultativ al Marinei era următoarea: Inspectorul General – președinte;
Comandantul Marinei; Comandantul Diviziei de Mare; Comandantul Diviziei de Dunăre; Directorul
Marinei Regale; un delegat al Inspectoratului General Tehnic; Șeful de Stat Major al Inspectoratului;
Comandantul Școalelor Marinei; un ofițer de stat major din Statul Major al Inspectoratului – secretar.
Pentru diferite chestiuni comitetul se putea completa cu orice ofițer de specialitate, de orice grad, dar
doar cu vot consultativ.
Prima serie de ședințe ale Comitetului Consultativ al Marinei sub președenția generalului de divizie
Olteanu au avut loc în toamna anului 1932. Trebuie să observăm că aceste ședințe se derulau pe
parcursul mai multor săptămâni spre finalul perioadei de instrucție și analizau o multitudine de
probleme cu care se confrunta Marina Militară. Una dintre acestea, la fel de complicată ca achiziția de
noi nave, spre exemplu, era situația cadrelor, mai ales a subofițerilor și maiștrilor militari. Conform
analizei Statului Major al Marinei23, după legea cadrelor în vigoare la acea dată Marina trebuia să aibă
753 de maiștri și subofițeri (454 maiștri și 299 subofițeri). La 1 aprilie 1932, când se realizeaseră
ultimele lucrări generale de personal pentru întocmirea ordinei de bătaie, Marina dispunea de doar 430
de astfel de cadre (279 maiștri și 151 subofițeri). După analizele biroului care se ocupa de personal din
cadrul Inspectoratului, trebuiau să treacă 10 ani până când s-ar fi ajuns la un deficit acceptabil, de doar
36 de cadre. Era clar că se impuneau unele măsuri, iar Comitetul Consultativ al Marinei a propus o
reformă generală în ceea ce privea statutul, ierarhia, recrutarea și încadrarea acestor tipuri de personal,
lucru care s-a realizat abia odată cu formarea Ministerului Aerului și Marinei, din anul 1936.
De asemenea, au fost discutate o serie de chestiuni care rezultau din schimbările organigramei
Marinei, care urmare a „Legii relativă la modificarea Legii de organizare a Armatei”24 și „Legii relativă
la stabilirea cadrelor și efectivelor Armatei”.25 Ambele documente includeau subcapitole importante
pentru evoluția armei Marinei, consemnând apariția, sau după caz, desființarea unor corpuri ale acestei
arme. Spre exemplu, așa cum s-a discutat în ședința Comitetului Consultativ al Marinei din 8
septembrie 1932, încă de la finalul anului 1931 Inspectoratul General al Marinei solicitase o revenire la
grupurile organice navale, desființate încă din 1930. 26 Este vorba despre fosta organizare, pe grupuri de
nave de același tip, precum Grupul Distrugătoarelor sau Grupul Canonierelor. După cum se observă,
chestiunea privea, în principal, Divizia de Mare, dar implica într-o măsură mai mică și pe cea de
Dunăre. Astfel, prin „Legea relativă la modificarea Legii de organizare a Armatei” era prevăzut pentru
forțele Marinei un „Comandament Naval de mare”, la fel ca în legea inițială, din anul 1930. Mai mult,
el era menționat în „Legea relativă la stabilirea cadrelor și efectivelor Armatei” drept „Comandamentul
forțelor navale la Mare”.27
Cu toate acestea, până în 1932 acest comandament nu luase ființă, ceea ce a dus la reacția
Inspectoratului General al Marinei. S-a propus deci înființarea acestui comandament, pentru început
subordonat Diviziei de Mare și încadrat cu cele patru distrugătoare, adică acele nave care se pretau cel
mai bine unor acțiuni de luptă în largul mării. Comitetul Consultativ al Marinei a adoptat poziția creării
acestei unități doar ca un comandament tactic, administrarea navelor realizându-se de către Divizia de
Mare prin intermediul Bazei Navale Maritime. 28 După ce ar fi fost încadrat mai bine și ar fi căpătat o

22
Ibid.
23
Atât Inspectoratul General al Marinei, cât și Comandamentul Marinei, aveau un stat major, dar primul purta titlul de „Stat
Major al Marinei”.
24
Monitorul Oficial, nr. 102/4 mai 1932.
25
Monitorul Oficial, nr. 106/9 mai 1932.
26
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 223, ff. 258-260.
27
Monitorul Oficial, nr. 106/9 mai 1932, p. 5.
28
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 385, f. 78.
importanță mai mare, se preconiza punerea acestui comandament în subordinea directă a
Comandamentului Marinei.
Revenind la legea privind cadrele armatei, aceasta desființa cele două corpuri (Corpul Echipagiilor
Maritime și Corpul Echipagiilor Fluviale), adică acele structuri care se ocupau cu administrarea și
supravegherea navelor de luptă dezarmate ale celor două divizii. La categoria „Trupe” legea stabilea
pentru Marină următoarele: „Baza navală maritimă, Baza navală fluvială, Apărarea fixă maritimă,
Apărarea fixă fluvială, Nave la Mare, Nave la Dunăre” 29. Se observă, deci, absența corpurilor
echipajelor, ceea ce punea în dificultate Inspectoratul General al Marinei în ceea ce privea
administrarea navelor dezarmate. În organigrama Marinei din 1 aprilei 1932 apare pentru prima dată
consemnată noua categorie de bastimente, „Nave de Mare”.
Prin urmare, s-a decis în ședința Comitetului Consultativ al Marinei ca administrarea navelor
respective să se realizeze de către bazele navale. Această soluție trebuia completată cu aceea care a
făcut obiectul solicitărilor inițiale ale organului central de comandament al Marinei: revenirea la
grupările navale organice, de care să depindă atât navele armate, cât și cele dezarmate, pentru „o
supraveghere și o conducere mai apropiată a navelor de luptă în orice poziție ar fi ele”. 30 În acest sens
Comitetul Consultativ al Marinei a propus înființarea și introducerea în ordinea de bătaie a Marinei
Militare a nu mai puțin de patru comandamente:
„- Comandamentul Flotilei Fluviale, compus din 7 monitoare și 3 vedete;
- Comandamentul Diviziunei de Distrugătoare, compus din patru distrugătoare;
- Comanamentul Grupului de Canoniere, compus din patru canoniere;
- Comandamentul Grupului de Torpiloare, compus din trei torpiloare;”31
Această propunere a fost admisă și, începând cu luna octombrie a anului 1932, în schema de
organizare s-a revenit la formula consacrată în anii anteriori, de „Grupul Canonierelor” și „Grupul
Torpiloarelor”.32
În primăvara anului 1932 Comandantului Marinei, viceaamiralul Scodrea, i s-a intentat un proces
penal, alături de alți ofițeri de marină, comandorul V. Năsturaș, comandorul M. Vasilescu (fost
Director al Marinei) și căpitanului mecanic I. Gheorghiu, prin care li se imputa suma de 51.628.000 lei.
Suma reprezenta un prejuduciu rezultat în urma contractelor pentru achiziționarea armamentului
necesar modernizării unor nave, cumpărării submarinului Delfinul, dar mai ales un surplus la valoarea
reală a unor piese de artilerie pentru distrugătoarele „M”. Punctual, în urma unei investigații a
Ministerului de Război, s-au constatat nereguli în ceea ce privea Marina în cazurile: aprovizionarea cu
cărbuni Cardiff a Diviziilor de Dunăre și de Mare 33, schimbarea armamentului de artilerie la
distrugătoarele tip „M”, înlocuirea tuburilor de alamă cu tuburi supranickel la distrugătoarele tip „R” și
plata supratonajului pentru aceleași distrugătoare. Din punct de vedere administrativ, această trimtiere
în judecată a Comandantului Marinei a impus numirea contraamiralului Ioan Bălănescu, la acel
moment comandantul Diviziei de Mare, în funcția de interimar al comenzii Marinei, până la
soluționarea problemelor legale ale viceamiralului Scodrea.
Prelungirea anchetelor și sentințelor în procesul în care a fost implicat Comandantul Marinei a făcut
ca în practică el să nu mai semneze vreun proces verbal al Comitetului Consultativ al Marinei.

29
Monitorul Oficial, nr. 106/9 mai 1932, p. 5.
30
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 385, f. 78.
31
Ibid.
32
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 293, ff. 418-419.
33
Această chestiune a fost obiectul unei analize la momentul realizării contractelor, în anul 1926, de către o comisie
condusă de generalul de corp de armată Mărdărescu și soluționată de Ministrul de Război în funcție la acel moment. Cu
toate acestea, a fost reluată în 1931. Arhivele Militare Naționale Române, Fond Cabinetul Ministrului Apărării Naționale,
Dosar 547, f. 12.
 Ioan Bălănescu – Inspector General al Marinei
În mai 1933 generalul inspector de armată Marcel Olteanu a fost trecut în rezervă, iar funcția de
Inspector General al Marinei a rămas vremelnic neocupată. În paralel, contraamiralul Bălănescu ținea
locul viceamiralului Scodrea la șefia Comandamentului Marinei, care a fost pus la dispoziția Corpului
2 Armată.34 În ordinea de bătaie a Marinei Regale din data de 1 octombrie 1933, contraamiralul
Bălănescu figurează ca interimar pe funcția de Inspector General al Marinei, ținând prin cumul și
funcția de Comandant al Marinei, tot în locul viceamiralului Scodrea. La Divizia de Mare a fost numit
comandant contraamiralul Petre Bărbuneanu.35
Tot în anul 1933 legislativul a promulgat o lege de modificare a legii de organizare și funcționare a
Ministerului Apărării Naționale. Documentul, publicat pe 25 aprilie 1933, prevede unele modificări în
atribuțiile Inspectoratului General al Marinei și Direcției Marinei. Astfel, spre deosebire de legea din
anul anterior, în 1933 inspectoratul primește atribuțiile de a „face studii și propuneri relative la dotarea
marinei cu materiale de războiu”36, o sarcină ce, până în acel moment, aparținea doar Direcției Marinei.
De asemenea, ca urmare a eforturilor de a da o direcție unică înzestrării armatei, Inspectoratul General
al Marinei urma să conducă „toate studiile, cercetările și experiențele, necesare alegerii de noui
armamente sau materiale de război, precum și a îmbunătăților de adus celor existente în serviciul
marinei regale” sub directivele Ministrului Apărării Naționale și „în legătură cu Marele Stat Major și
Inspectoratul General Tehnic”.37 Cu alte cuvinte, organele superioare de comandament ale
organismului militar urmau să coordoneze toate viitoarele comenzi de nave și materiale de război ale
Marinei Regale. Se realiza astfel un control mai strict asupra uniformizării armamentului și altor dotări
ale forțelor navale. Tot în acest sens trebuie înțelese și celelalte atribuțiuni atribuite în plus
inspectoratului față de prevederile legale din anul 1932, anume întocmirea contractelor, supravegherea
executării lor prin intermediul Direcției Marinei și „recepția materialelor noui comandante prin
comisiuni instituite prin decizie ministerială.”38 Din punctul nostru de vedere, aceste atribuții
suplimentare, explicate în detaliu într-un act de asemenea importanță ca legea de organizare a
ministerului de resort, sunt o urmare directă a scandalului provocat de trimiterea în judecată a
Inspectorului General al Marinei tocmai pentru presuspuse nereguli în stabilirea și executarea unor
contracte de achiziții de armament, care au provocat prejudicii statului român.
Până la finalul existenței Inspectoratului General al Marinei nu au avut loc modificări semnificative
în structura și organizarea acestuia. Perioada 1933-1936 s-a suprapus cu etapa în care în fruntea
Marinei a stat contraamiralul și, din 1936, viceaamiralul Bălănescu. La sfârșitul aceluiași an, prin
Decretul-lege nr. 2620 din 14 noiembrie 1936, „pentru înființarea, organizarea și funcționarea
Ministerului Aerului și Marinei”, Inspectoratul General al Marinei s-a desființat. Cealaltă structură de
la vârful Marinei, Comandamentul Marinei Regale a supraviețuit și a fost integrat ca „organ de
conducere superioară, comandament și pregătire”.39

4. Concluzii
În 1930 inspectoratului i-au fost luate o parte din atribuții și acordate unei noi structuri:
Comandamentul Marinei, care, deși îi era subordonat, dedubla într-o măsură deloc neglijabilă
organizarea și funcțiile inspectoratului. Ideea care a stat la baza acestei decizii a fost să se creeze un
comandament care să se ocupe strict cu pregătirea de luptă, lăsând chestiunile de nivel înalt, precum
politica și doctrina navală, achizițiile de nave, etc. în sarcina organului superior, inspectoratul. În
34
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 223, f. 469.
35
Ibid., ff. 472-476.
36
Monitorul Oficial, no. 94/25 aprilie 1933, p. 7.
37
Ibid.
38
Ibid.
39
Codul General al României (Codurile, Legile și Regulamentele în vigoare), fondator C. Hamangiu, vol. XXIV, 1936,
partea II, (București: Imprimeria Centrală), 1937, 711-713.
practică însă, ambele aveau o organizare similară, cu state majore, cu birouri cu denumiri și atribuții
identice, ceea ce desigur poate fi explicat prin nevoia de a asigura funcții înalte într-o marină totuși încă
mică.
Momentul de final al Inspectoratului General al Marinei a sosit la sfârșitul anului 1936. Din punctul
nostru de vedere, constituirea Ministerului Aerului și Marinei era decizie firească și o realizare pe care
factorii de decizie din Marină și-au dorit-o de foarte multă vreme. Un minister special care să servească
nevoile a două arme tehnice, cu nevoi speciale, era un model pe care țările occidentale l-au propus de
multă vreme și pe care țara noastră l-a adoptat. Era, cu alte cuvinte, o încununare a eforturilor de
perfecționare a organismului militar român în perioada interbelică.

Bibliografie
*** Codul General al României (Codurile, Legile și Regulamentele în vigoare), fondator
Hamangiu, C. vol. XXIV, 1936, partea II, București: Imprimeria Centrală, 1937;
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Cabinetul Ministrului, Dosar 152, Dosar 547;
Arhivele Militare Naționale Române, Fond Inspectoratul General al Marinei, Dosar 223, Dosar
293, Dosar 385, Dosar 828, Dosar 830;
Avram, Valeriu; Dăghici, Lucian; Pătrașcu, Gabriel-George; Rîșnoveanu, Ion. Războiul de
întregire (1916-1919) Comandanți militari români, București: Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, 2016;
Boerescu, Dan-Silviu. Cu arma în mână! Carierele militare și faptele de arme ale membrilor
dinastiei române, București: Ed. Integral, 2018;
Documentar cu date și evenimente din istoricul Marinei Militare (perioada 1843-1944), vol I (în
continuare Documentar cu date și evenimente), lucrare întocmită pe baza documentelor arhivistice de
către căpitanii de rangul II Dumitru Cozmei și Emil Mărculescu, Mangalia, 1979;
Monitorul Oastei, no. 7, 1 iulie 1930, no. 24, 20 iunie 1930, no. 21, 20 iunie 1931;
Monitorul Oficial, no. 132, 8 iunie 1932, nr. 102, 4 mai 1932, nr. 106, 9 mai 1932, , no. 94, 25
aprilie 1933.