Sunteți pe pagina 1din 50

 Texte suport

• ,,Legenda privighetorii” (folclor),


• “Legenda albinei şi a păianjenului” (folclor).
• Prostia omenească de Ion Creangă
• Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă
• Moș Ion Roată și Unirea de Ion Creangă
• Hainele cele noi ale împăratului de Hans Christian Andersen
• Motanul încălţat, după Charles Perrault
• Tom Degețel, de Frații Grimm
• Iarna pe uliță de George Coșbuc
• Primăvara de Vasile Alecsandri
• Vara de St. O Iosif
• Toamnă, de Octavian Goga
• Vulpea şi corbulde Jean de la Fontaine.
• Gândăcelulde Elena Farago;
• Proverb, zicători și ghicitori
• Fetiţa alintată de O. Cazimir
• La Pasti, de George Topîrceanu
Legenda Privighetorii

Odata ... imparatul pasarilor a fost foarte voios si


bine dispus ... Voind sa stie care dintre supusii sai canta
cel mai frumos, mai placut si mai fermecator, a dat
porunca in toata imparatia, ca de indata, sa se adune la
curtea imparateasca cei mai vestiti cantareti ca sa-i cante
la masa.
Cum au auzit pasarile de aceasta porunca
imparateasca, indata s-au adunat toate la un loc, au tinut o
sedinta si au ales apoi din mijlocul lor pe trei reprezentanti. Pe acestia i-au trimis la curtea
imparateasca. Au fost alese urmatoarele pasari: gangurul, mierla si privighetoarea. Cele alese nu
au stat mult pe ganduri sa se sfatuiasca, ci se pornira in graba spre curtile imparatesti, fiindca
timpul cand trebuiau sa se prezinte imparatului se apropiase.
Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa si cea mai frumoasa, fiind
acoperit cu pene aurii, care stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte.
Dar, nu numai ca il lasara, el singur se puse in fruntea celorlalte doua si nici pe una n-o lasa de
fel sa mearga inaintea lui.
Mierla mergea si ea in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca si penele
gangurului, si imbracamintea neagra si stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.
Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura si avand imbracamintea cea mai simpla, ramase in
urma si mergea cu capul plecat si umila spre curtea imparatului.
Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca si intra inlauntru, imparatul, vazandu-l ca e
asa de frumos aranjat si ca are o statura foarte impunatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il
puse apoi in fruntea mesei si-l pofti sa cante. Gangurul, mandru si plin de fala, incepu a canta.
Imparatul fu foarte multumit cu cantecul lui si-l lauda.
Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu si pe aceasta, indata ii intinse si ei un scaun
poftind-o sa stea langa masa si sa cante. Incepand sa cante, mierla impresiona mult mai placut si
canta mult mai frumos decat gangurul.
La urma sosi si privighetoarea si se pleca plina de umilinta pana la pamant dinaintea
imparatului. Vazand-o ca e atat de mica, de prizarita, de umila si nebagata in seama, imparatul se
mira ce cauta la curtea lui si de aceea o intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa sa o
pofteasca sa stea, cum facuse cu ceilalti doi oaspeti care intrasera inaintea ei.
- Inaltate Imparate, zise privighetoarea umila de langa usa, unde ramasese de cand intrase
inauntru, sa nu va fie cu suparare si cu banat, sunt aleasa si trimisa de catre neamurile mele la
Inaltimea voastra ca si eu sa va cant un cantec.
- Canta-mi atunci, zise imparatul zambind, sa te vad si pe tine ce poti.
Privighetoarea, necutezand macar sa-si indrepte privirea spre imparat, isi drese mai intai
glasul si apoi incepu a canta cum stie ea sa cante, nu cum cantasera celelalte ...
Imparatul, cand o auzi cantand, ramase uimit de frumusetea cantecului ei. Un glas asa de
duios, dulce, placut si fermecator n-a mai auzit de cand s-a trezit el pe lume. Privighetoarea, prin
cantecul ei, a bagat sub covata pe ceilalti doi cantareti de mai inainte.
Si dupa ce a sfarsit ea acuma de cantat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa, ci o puse
pe dansa in locul gangurului, in fruntea mesei, totdeodata si „prima”, adica darul cel mai mare,
mai frumos si mai pretios, care era menit pentru cel mai bun cantaret, iar dupa ce s-a sfarsit
acuma masa, dupa ce toti oaspetii s-au sculat de la dansa, ea - privighetoarea - a fost aceea care a
pornit prima in fruntea celorlalti doi cantareti, chiar daca imbracamintea ei e cu mult mai simpla
decat a gangurului si a mierlei.
Mierla, care cantase ceva mai frumos decat gangurul, s-a dus in urma
privighetorii. Gangurul insa, cu toata statura lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbraca-
mintei sale, ramase indarat si, iesind umilit si rusinat de la imparatul, se duse acuma cel din
urma.
Si de atunci, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cante la masa, a
ramas privighetoarea cea mai renumita si maiastra cantareata dintre toate neamurile pasarilor.
Fiecare pasare cantatoare trebuie sa-si plece capul si sa se inchine inaintea ei.
Legenda albinei și păianjenului

Era odata o femeie si avea doi copii: un baiat si o fata. Copiii au plecat amandoi in
lume, sa-si caute de lucru, pentru ca mama lor n-avea putere sa-i tie. Baiatul a intrat invatacel la
un tesator de panza, iar fata cara pietre pentru zidarii care faceau case.
Dupa catava vreme, mama lor s-a imbolnavit de moarte si a rugat pe un om din satul
sau sa duca veste copiilor. Omul, dupa mult umblet prin lume, a gasit pe baiat si pe fata. Baiatul
era tocmai la razboiul de tesut. si cand i-a spus omul de ce a venit, baiatul raspunse: "Eu ce sa-i
fac? Las sa moara, ca e batrana si i-a sosit ceasul. Eu nu pot sa plec, ca am prea mult de lucru."si
a ramas baiatul tot la razboi, si a tesut mai departe si n-a plecat.
Pe fata a gasit-o omul suind schelele cu pietre in poala hainei. si cand i-a spus omul de
ce a venit, fata a lasat pietrele jos si a inceput sa planga, si a plecat intr-un suflet spre casa.
Muma-sa, cand a vazut-o, s-a ridicat din pat si de multa bucurie i s-a limpezit sufletul; dar s-a
facut neagra de suparare cand i-a spus ca baiatul n-a vrut sa vie. A luat capul fetei intre maini si a
sarutat-o pe frunte si a zis: "Macar ca el a uitat de mine tocmai in ceasul mortii mele, eu va
iubesc deopotriva pe amandoi. Il iubesc si il iert. si daca a facut cu asta vreun pacat, sa-l judece
Dumnezeu, ca e drept si puternic, si judecata lui e fara greseala. Asa a zis biata mama, apoi si-a
lasat capul pe capatai si a inchis ochii si-a murit,si in clipa aceea, fata s-a facut Albina, iar baiatul
Paianjen.
De atunci Paianjenul traieste singur, vesnic singur, fara frati si fara surori, si fara
parinti. El fuge de lumina si vesnic isi tese panza prin locuri intunecoase, si e posomorat si
suparat, iar oamenii il urgisesc si, oriunde il afla, ii strica panza si pe el il fugaresc si il omoara.
Iar Albina, de atunci e vesela si toata ziua zboara de pe o floare pe alta si traieste cu
parintii ei si cu fratii si cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc si o vad cu drag caci ea cu toti
impartaseste ce aduna si tuturor le da din mierea ei, iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, si
din ceara albinelor fac crestinii lumanarile pe care le aprind in ceasul mortii si le pun sa lumineze
sub icoana Maicii Domnului.
Prostia omenească
de Ion Creangă
A fost odata, cand a fost, ca, daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe cand poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro doua-trei zile, de
pe cand se potcovea purecele cu nouazeci și noua de oca de fer la un picior și tot i se parea
ca-i ușor.
Cica era odata un om însurat, și omul acela traia la un loc cu soacra-sa. Nevasta lui,
care avea copil de țața, era cam proasta; dar și soacra-sa nu era tocmai hatra.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasa dupa trebi, ca fiecare om. Nevasta lui,
dupa ce-și scalda copilul, îl înfașa și-i dete țața, îl puse în albie langa soba, caci era iarna;
apoi îl legana și-l dezmerda, pana ce-l adormi. Dupa ce-l adormi, statu ea puțin pe ganduri ș-
apoi începu a se boci cat îi lua gura: „Aulio! copilașul meu, copilașul meu!”
Mama ei, care torcea dupa horn, cuprinsa de spaima, zvarli fusul din mana și furca din
brau cat colo și, sarind fara sine, o întreba cu spaima:
– Ce ai, draga mamei, ce-ți este?!
– Mama, mama! Copilul meu are sa moara!
– Cand și cum?
– Iata cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
– Îl vad. Și?
– De s-a sui mața, are sa-l tranteasca drept în capul copilului și sa mi-l omoare!
– Vai de mine și de mine, ca bine zici, fata mea; se vede ca i s-au sfarșit mititelului
zilele!
Și, cu ochii pironiți în drobul de sare de pe horn și cu manile încleștate, de parca le
legase cineva, începura a-l boci amandoua, ca niște smintite, de clocotea casa. Pe cand se
sluțeau ele, cum va spun, numai iaca și tatal copilului intra pe ușa, flamand și nacajit ca vai
de el.
– Ce este? Ce v-au gasit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-și puțin în sine, începura a-și șterge lacramile și a-i povesti cu mare
jale despre întamplarea neîntamplata.
Omul, dupa ce le asculta, zise cu mirare:
– Bre! mulți proști am vazut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai vazut. Ma… duc în
lumea toata! Și de-oiu gasi mai proști decat voi, m-oiu mai întoarce acasa, iar de nu, ba.
Așa zicand, ofta din greu, ieși din casa, fara sa-și ieie ziua buna, și pleca suparat și
amarat ca vai de om!
Și mergand el bezmetic, fara sa știe unde se duce, dupa o bucata de vreme, oprindu-se
într-un loc, i se întampla iar sa vada ceva ce nu mai vazuse: un om ținea puțin un oboroc
deșert cu gura spre soare, apoi rapede-l înșfaca și intra cu dansul într-un bordeiu; pe urma iar
ieșea, îl punea iar cu gura la soare, și tot așa facea… Drumețul nostru, nedumerit, zise:
– Buna ziua, om bun!
– Mulțamesc dumitale, prietene!
– Da ce faci aici?
– Ia, ma trudesc de vro doua-trei zile sa car pocitul ist de soare în bordeiu, ca sa am
lumina, și nici ca-l pot…
– Bre, ce truda! zise drumețul. N-ai vrun topor la îndamana?
– Ba am.
– Ie-l de coada, sparge ici, și soarele va intra singur înlauntru.
Îndata facu așa, și lumina soarelui întra în bordeiu.
– Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram sa
îmbatranesc carand soarele cu oborocul.
„Înca un tont”, zise drumețul în sine și pleca.
Și mergand el tot înainte, peste catva timp ajunse într-un sat și, din întamplare, se opri
la casa unui om. Omul de gazda, fiind rotar, își lucrase un car și-l înjghebase, în casa, în toata
întregimea lui; ș-acum, voind sa-l scoata afara, tragea de proțap cu toata puterea, dar carul nu
ieșea. Știți pentru ce? Așa: ușile era mai stramte decat carul. Rotarul voia acum sa taie ușorii,
spre a scoate carul. Noroc însa ca drumețul l-a învațat sa-l desfaca în toate parțile lui, sa le
scoata pe rand afara ș-apoi iarași sa-l înjghebe la loc.
– Foarte mulțamesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învațat! Ia uita-te dumneta! Era sa
daram bunatate de casa din pricina carului…
De aici, drumețul nostru, mai numarand un natarau, merse tot înainte, pana ce ajunse
iara la o casa. Acolo, ce sa vada! Un om, cu-n țapoiu în mana, voia sa arunce niște nuci din
tinda în pod.
„Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumețul în sine.
– Da ce te framanți așa, om bun?
– Ia, vreu sa zvarl niște nuci în pod, și țapoiul ista, bata-l scarba sa-l bata, nu-i nici de-
o treaba…
– Ca degeaba te trudești, nene! Poți sa-l blastami cat l-ei blastama, habar n-are țapoiul
de scarba. Ai un oboroc?
– Da cum sa n-am?!
– Pune nucile într-însul, ie-l pe umar și suie-le frumușel în pod; țapoiul e pentru paie
și fan, iar nu pentru nuci.
Omul asculta, și treaba se facu îndata.
Drumețul nu zabovi nici aici mult, ci pleca, mai numarand și alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, pana ce ajunsese ca sa mai vada aiurea și alta
nazbatie. Un om legase o vaca cu funia de gat și, suindu-se pe-o șura, unde avea aruncat
oleaca de fan, tragea din rasputeri de funie, sa urce vaca pe șura. Vaca ragea cumplit, și el nu
mai putea de ostenit…
– Ma omule! zise drumețul, facandu-și cruce; dar ce vrei sa faci?
– Ce sa fac, ma-ntrebi? Da nu vezi?
– Ba vad, numai nu pricep.
– Ia, haramul ista e hamisit de foame și nu vra nici în ruptul capului sa vie dupa mine
sus, pe iasta șura, sa manance fan…
– Stai puțin, creștine, ca spanzuri vaca! Ia fanul și-l da jos la vaca!
– Da nu s-a irosi?
– Nu fi scump la tarațe și ieftin la faina.
Atunci omul asculta și vaca scapa cu viața.
– Bine m-ai învațat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cat pe ce sa-mi gatui
vaca!
Așa, drumețul nostru, mirandu-se și de aceasta mare prostie, zise în sine: „Mața tot s-
ar fi putut întampla sa deie drobul de sare jos de pe horn; dar sa cari soarele în casa cu
oborocul, sa arunci nucile în pod cu țapoiul și sa tragi vaca pe șura, la fan, n-am mai gandit!”
Apoi drumețul se întoarse acasa și petrecu langa ai sai, pe cari-i socoti mai cu duh
decat pe cei ce vazuse în calatoria sa.
Ș-am încalecat pe-o șa, ș-am spus povestea așa.
Ș-am încalecat pe-o roata, ș-am spus-o toata.
Ș-am încalecat pe-o capșuna, și v-am spus, oameni buni, o mare minciuna!
Ursul păcălit de vulpe
de Ion Creangă

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană și
nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului și se culcă sub o tufă,
gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Șezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea
ridică puțin capul și, uitându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de boi.
- Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește
în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și, crezând că-i moartă cu
adevărat, strigă la boi: „Aho! Aho!” Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită la ea de
aproape și, văzând că nici nu suflă, zice: „Bre! da' cum a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă
cațaveică am să fac nevestei mele din blana ei!” Zicând așa, apucă vulpea de după cap și, târând-
o până la car, se opintește ș-o aruncă deasupra peștelui. Apoi strigă la boi: „Hăis, Joian! Cea,
Bourean!” Boii pornesc.
Țăranul mergea pe lângă boi și-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă
acasă. Însă, cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos.
Țăranul mâna, carul scârțâia și peștele din car cădea.
După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, sare și ea din car și, cu
mare grabă, începe a strânge peștele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la
vizuina sa și începe a mânca, că tare-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
- Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce de pește ai! Dă-mi și mie, că tare mi-i poftă!
- Ia mai pune-ți pofta-n cui, cumetre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu.
Dacă ți-i așa de poftă, du-te și-ți moaie coada-n baltă, ca mine, și-i avea pește să mănânci.
- Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele.
Atunci vulpea rânji dinții și zise:
- Alei, cumetre! da' nu știi că nevoia te duce pe unde nu-ți e voia și te-nvață ce nici
gândești? Ascultă, cumetre: vrei să mănânci pește? Du-te deseară la băltoaca cea din marginea
pădurii, vâră-ți coada-n apă și stai pe loc, fără să te miști, până înspre ziuă; atunci smuncește
vârtos spre mal și ai să scoți o mulțime de pește, poate îndoit și întreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nicio vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca din marginea pădurii și-
și vâră-n apă toată coada. În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheța limba-n gură și
chiar cenușa de sub foc. Îngheță zdravăn și apa din băltoacă, și prinde coada ursului ca într-un
clește. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozii și de frig, smuncește o dată din toată
puterea. Și, sărmanul urs, în loc să scoată pește, rămâne făr' de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit și-a sări în sus de durere; și-nciudat pe vulpe că l-a
amăgit, se duce s-o ia la bătaie. Dar șireata vulpe știe cum să se ferească de mânia ursului. Ea
ieșise din vizuină și se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; și când văzu pe urs că vine
făr' de coadă, începu a striga:
- Hei, cumetre! Dar ți-au mâncat peștii coada, ori ai fost prea lacom și-ai vrut să nu mai
rămână pești în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ia și în râs, se înciudează și mai tare și se repede iute spre
copac; dar gura scorburii fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înăuntru. Atunci el caută o
creangă cu cârlig și începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și să-i dea de
cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: „Trage, nătărăule, mie nu-mi pasă,
că tragi de copac...!” Iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Văleu, cumetre, nu trage, că-mi
rupi piciorul!”
În zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din
scorbura copacului.
Și iaca așa a rămas ursul păcălit de vulpe!
Moș Ion Roată și Unirea
de Ion Creangă
La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache
Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani
fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act
național. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos
și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit.
Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt, ca să-i facă a înțelege
scopul chemării lor la Iași.
— Oameni buni, știți pentru ce sunteți chemați aici, între noi? zise boierul cu blândeță.
— Vom ști, cucoane, dacă ni-ți spune, răspunse cu sfială un țăran mai bătrân,
scărpinându-se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două țări surori, creștine și megieșe,
Moldova noastră și Valahia sau Țara Muntenească, de care poate-ți fi auzit vorbindu-se, se sfâșie
și se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie și peire a neamului românesc. Țări surori și
creștine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, așa se închină și frații
noștri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea și toate obiceiurile câte le avem noi le
au întocmai și frații noștri munteni. Țări megieșe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuașul
Milcov, ce trece pe la Focșani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire" și să facem sfânta
Unire, adică înfrățirea dorită de strămoșii noștri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările
grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creștinească și frumoasă avem de făcut. Numai
Dumnezeu să ne-ajute! Înțeles-ați, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Și dacă aveți
ceva de zis, nu vă sfiiți; spuneți verde, moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem; că de-aceea
ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții și Dumnezeu să ne lumineze pe toți cum a ști el
mai bine!
— Înțelegem, cucoane, așa a fi, răspunseră câțiva țărani mai rușinoși; că, dă, nu-ți ști
dumnevoastră ce-i pe lume, noi, țărănimea de la coarnele plugului, avem să știm ce-i bine și ce-i
rău?
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înțeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre
țărani, anume Ion Roată. Ș-apoi, chiar dacă ne-am pricepe și noi la câte ceva, cine se mai uită în
gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Țăranul, când merge, tropăiește, și când vorbește,
hodorogește", să ierte cinstită față dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face și fără de
noi; că, dă, noi știm a învârti sapa, coasa și secera, dar dumnevoastră învârtiți condeiul și, când
vreți, știți a face din alb negru și din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povățuiți
și pe noi, prostimea...
— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în țara
aceasta ș-o storceau după plac. Astăzi toți, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la
nevoile și la fericirea țării. Muncă și câștig, datorii și drepturi pentru toți deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste
locuri; despre suferințele lor și cum au ajuns a fi dezbinați și împrăștiați prin alte țări. Le dă el
pilde câte și mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul
creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le
aminte că tot "pentru unirea tuturor" se roagă și sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850
de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acuma ați priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toți. Dumnezeu să vă ajute la
cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moșul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneta, cum văd, ești cam greu de cap; ia
haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine,
bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine și adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care ședea acum pe un jilț în mijlocul
țăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu șagă.
— Ia cearcă și vezi.
Moș Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
— Ia du-te și dumneta moș Vasile, și dumneta, bade Ilie, și dumneta, bade Pandelachi.
În sfârșit, se duc ei vro trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere și-l
aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați
mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea
cântecului:
Unde-i unul nu-i putere, Unde-s mulți, puterea crește,
La nevoi și la durere; Și dușmanul nu sporește.
Așa și cu Unirea, oameni buni! Credeți dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni
Moldova cu Valahia avem să fim numai atâția? Frații noștri din Transilvania, Bucovina,
Basarabia și cei de peste Dunărea, din Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă
că trăim bine, și ei se vor bucura și ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni dușmanii, în vecii vecilor, a
se lega de români. D-apoi frații noștri de sânge: franțujii, italienii, spaniolii și portughezii, ce
așteapt? La orice întâmplare, Doamne ferește, stau gata să-și verse sângele pentru noi... Unirea
face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-ați înțeles și răsînțeles.
— Ba eu unul, să iertați dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înțeles, răspunde moș
Roată.
— Cum se face asta, moș Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să
înțeleagă.
— Mai așa, cucoane, răspunseră ceilalți.
— Moș Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în
legea dumitale, cum ai înțeles, cum n-ai înțeles, de când se face atâta vorbă; să auzim și noi!
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă și până la faptă este mare
deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-
ați pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneați dinioarea, că de-acum toți au să ieie
parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi așa, cucoane, că la războiu
înapoi și la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră
am înțeles așa: că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe
umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre...
Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a păra rău.
La aceste vorbe, țăranii ceilalți au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul
și a zice:
— Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate!
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum.
Hainele cele noi ale împăratului
de Hans Christian Andersen

Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu
haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.
Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure
decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa
cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că "se
îmbracă", asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.
Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care
se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o
stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că
culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că
hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire
minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi
pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau
proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.
– Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-
aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din
slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le
au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-
mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.
Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu
ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi
aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.
"Oare unde or fi ajuns cu lucrul?", s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme,
dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă
nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să
trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare
era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.
– Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine
decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el.
Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.
– Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd
nimic!
Dar n-a spus că nu vede.
Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul
stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu
vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. "Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum,
asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că
nu văd stofa."
– Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.
– Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori
minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.
– Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are
stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi
spus.
Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât
până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă,
dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.
Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au
ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-
a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.
– Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum
şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. "Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că
nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să
afle nimeni."
– E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.
Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât
mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care
mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în
războiul de ţesut.
– Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau
stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. "Ce să fie oare? se gândea
împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?"
– Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!
Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede
nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă
ca şi împăratul: "O, ce frumos!". Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa
aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. "Minunat, frumos,
măreţ!", spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie,
ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale.
În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi
lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau
stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea
au spus: "Hainele sunt gata".
Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în
mână, şi au spus: "Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!" şi aşa mai departe. "Hainele
sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e
frumuseţea."
– Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.
– Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele
cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.
Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata
şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.
– Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici
nu se poate ceva mai frumos!
– E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al
curţii.
– Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă
lumea că îşi vede hainele.
Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi
ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că
nu văd nimic.
Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau:
"Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!" Nici unul nu voia să spună
că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în
gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.
– Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.
– Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.
– E dezbrăcat! a strigat tot poporul.
Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: "Acuma nu mai pot să
dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început". Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena
pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.
Motanul încălţat
de Charles Perrault
S-a întâmplat odată ca trei feciori de morar să primească moştenire după moartea tatălui
lor o moară, un măgar şi un motan. Moara i-a rămas celui mai vârstnic dintre feciori, măgarul
mijlociului, iar motanul mezinului.
„Ce folos de la un motan?” gândi, amărât, mezinul. Fraţii mei vor putea să-şi câştige
pâinea cu uşurinţă, dar eu voi muri de foame. „Nu fi trist, stăpâne!” îi zise într-o bună zi motanul,
cu glas omenesc. „Fă-mi doar rost de o pereche
de cizme, ca să pot umbla mai uşor prin păduri şi
câmpuri. Şi-ţi promit că n-are să-ţi pară rău!”
Nu trecu mult şi motanul află că regele ieşise
împreună cu fiica lui la plimbare cu trăsura.
Aşa că motanul alergă înainte caleştii şi le strigă
ţăranilor care strângeau fânul: „Dacă vă întreabă
regele ale cui sunt câmpurile acestea mănoase,
să-i spuneţi că sunt ale marchizului de Carabas.
Altfel vă paşte ştreangul! Aţi înţeles?!”
La auzul vorbelor motanului, ţăranii se speriară
straşnic. Astfel că atunci când se apropie trăsura
regelui, aceştia făcură întocmai cum le poruncise
motanul încălţat.
„Ale cui sunt câmpurile acestea?” – întrebă
împăratul.
„Ale marchizului de Carabas!” răspunseră-n cor ţăranii.
„Marchizul ăsta pare a fi un gospodar foarte bun” îi spuse atunci regele fiicei sale.
Apoi, motanul îi porunci stăpânului să se scalde în râu când or trece pe acolo regele şi
prinţesa.
Zis şi făcut! Feciorul de morar îşi ascultă motanul. Şi atunci când trăsura regelui se
apropie de dânşii, se dezbrăcă şi intră în apă. Iar motanul, care îi ascunse repede hainele, începu
numaidecât să strige, cât îl ţineau puterile: „Ajutor! Marchizul de Carabas a fost jefuit! Hoţii i-au
furat îmbrăcămintea!”
Auzind aşa o grozăvie, regele dădu de îndată poruncă slugilor să-l ajute pe marchiz.
Acesta fu scos din apă şi i se dădu cel mai frumos costum regal. În hainele acelea dichisite,
marchizul arăta şi mai frumos decât fusese. Aşa că prinţesa se îndrăgosti de el de îndată, iar
regele îl invită să facă împreună o plimbare cu trăsura lui.
Între timp, motanul cel isteţ plecă să i se închine unui căpcăun bogat, care era stăpânul de
drept al câmpurilor mănoase pe lângă care trecuseră cu toţii. Căpcăunul locuia într-un castel
măreţ, dar nespus de întunecat, undeva la
poalele unor dealuri.
De îndată ce intră în castel, motanul
făcu o reverenţă şi îi spuse căpcăunului:
– N-am putut trece pe lângă frumuseţea
asta de castel fără să nu fac o vizită Măriei
Voastre. Mai cu seamă că am auzit că vă puteţi
transforma în orice fel de animal. E adevărat?
se prefăcu neştiutor motanul.
– Este adevărat! se grozăvi căpcăunul.
Numeşte numai animalul şi voi intra pe dată în
pielea lui!
– Aş vrea să vă transformaţi într-un leu
fioros, dacă se poate, îi ceru motanul încălţat.
Căpcăunul prinse a râde înspăimântător,
apoi se transformă într-un leu falnic.
Motanul se sperie foarte tare când leul începu să ragă, dar se strădui să n-o arate. Şi
atunci când căpcăunul reveni la înfăţişarea lui obişnuită, îi spuse:
– Mă plec smerit înaintea Măriei Voastre! Aşa o măiestrie n-am mai pomenit!
– Hă, hă!… Şi încă n-ai văzut nimic, se grozăvi şi mai abitir căpcăunul.
– Mă întreb însă dacă înălţimea voastră poate să se preschimbe şi într-un animal mic şi
nevinovat. De exemplu, într-un şoricel, zise, mieros, motanul. Dar poate că asta vă este mult prea
greu…
– Mie?! zbieră căpcăunul. Eu pot să mă transform în orice. Priveşte numai şi învaţă!
Însă, de îndată ce căpcăunul se preschimbă într-un şoricel, motanul nu mai stătu nicio
clipă pe gânduri: sări pe el şi-l înghiţi dintr-o singură suflare.
Iar atunci când caleaşca împăratului poposi la poarta castelului, motanul încălţat le ieşi în
întâmpinare.
– Bine aţi venit maiestate în castelul marchizului de Carabas!
Apoi, spre uimirea tuturor, mai cu seamă a feciorului de morar, motanul încălţat îi pofti
înăuntru, unde îi aştepta o masă îmbelşugată,
aranjată după toate regulile artei.
Regele fu nespus de plăcut impresionat
de bogăţia şi de gusturile desăvârşite ale
marchizului de Carabas, aşa că îi zise:
– Dragă marchize, n-ai vrea să te însori
cu fiica mea? Nu cred că ea ar avea ceva
împotrivă…
Privind-o pe prinţesă cum îi zâmbea
galeş, marchizul de Carabas încuviinţă pe dată,
nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste
dânsul.
La puţină vreme, tinerii făcură o nuntă
mare, care ţinu trei zile şi trei nopţi încheiate.
Eu doar am auzit de ea, şi-mi pare tare rău că n-
am fost şi eu pe acolo, fiindcă am auzit că s-au
servit numai mâncăruri alese şi băuturi fine.
Şi uite aşa se făcu că ajunse feciorul de morar ginerele regelui şi mare sfetnic al luminăţiei sale…
Tom Degetel

de Fratii Grimm
A fost odată un tăietor de lemne sărman, care trăia împreună cu nevasta lui într-o căsuţă
din pădure. Dar necazul lor cel mare, mult mai mare decât sărăcia, era că nu aveau copii.
- M-aş mulţumi şi cu unul mic, nu mai mare decât un deget! obişnuia să spună bărbatul.
Or, după o vreme chiar avură un copil, aşa cum îşi doriseră... cât un deget! Şi ce nume ar fi
fost mai potrivit decât... Degeţel? Tom Degeţel. Odată cu trecerea anilor, Tom rămânea la fel de
mic de statură. Se făcu în schimb un băieţel ascultător, care-şi ajuta părinţii cum putea el mai
bine. Într-o zi, Tom luă căruţa cu calul gata înhămat şi se duse la pădure ca să-l aducă pe tatăl său
acasă. Ei, dar ca să-l poată conduce pe unde trebuia, mama îl aşeză pe Tom pe creştetul calului.
Iar acesta se îndemna la drum de parcă ar fi fost condus de un vizitiu iscusit! Trecând pe lângă
cal şi nevăzându-l pe Tom, un circar bătrân îşi închipui
că ar fi fost vorba de vreun armăsar isteţ. Aşa că încercă
să-l cumpere de la tăietorul de lemne. Apoi, văzându-l pe
Tom şi pricepând cum stăteau lucrurile, se tocmi ca să-l
cumpere pe băiețel, pe care era dispus să dea o pungă de
galbeni.
Tatălui lui Tom nici prin gând nu-i dădea să-şi
vândă feciorul, dar acesta îi suflă la ureche:

— Vinde-mă tată circarului şi nu-ţi face griji, că o să mă întorc eu degrabă acasă!


Peste câteva săptămâni, băiatul fugi de la circar şi porni, aşa cum făgăduise, spre casă. Pe
drum însă, fiind obosit, Tom adormi pe o pajişte. Un taur care păştea prin preajmă îl înghiţi şi pe
băieţel, odată cu smocul de iarbă pe care-l rupsese! Ajuns în burta animalului, băiatul se puse pe
strigat:

— Ajutor! Dă-mi drumul! Tăuraşule, lasă-mă să ies!

Taurul se sperie şi o rupse la fugă, de parcă l-ar fi lovit strechea. Strigătele disperate ale
lui Tom ajunseră însă şi la urechile unui ţăran. Înfricoşat nevoie mare, omul tăie taurul şi îi
aruncă burta în pădure. Nu trecu multă vreme şi peste burta în care se afla băieţelul dădu un lup
lihnit de foame, care o şi înfulecă!
— Lupuşorule! strigă Tom din burta dihaniei. Ştiu eu un loc în care vei găsi un ospăţ
pe cinste şi unde o să te înfrupţi numai cu bunătăţi!

Vorbindu-i din burtă şi spunându-i pe unde s-o apuce, Tom îl duse pe lup chiar la casa
părinţilor săi! Iar acolo se puse pe strigat, chemându-şi mama şi tatăl în ajutor. Acesta din urmă
ieşi din casă şi omorî lupul, scoţându-l la lumina zilei pe Tom. Şi cât de fericiţi se arătară cei doi
de întoarcerea iubitului lor Tom Degeţel!

Iarna pe uliţă
de George Coşbuc
A-nceput de ieri să cadă Gură fac ca roata morii;
Câte-un fulg, acum a stat, Şi de-a valma se pornesc,
Norii s-au mai răzbunat Cum prin gard se gâlcevesc
Spre apus, dar stau grămadă Vrăbii gureşe, când norii
Peste sat. Ploi vestesc.

Nu e soare, dar e bine, Cei mai mari acum, din sfadă,


Şi pe râu e numai fum. Stau pe-ncăierate puşi;
Vântu-i liniştit acum, Cei mai mici, de foame-aduşi,
Dar năvalnic vuiet vine Se scâncesc şi plâng grămadă
De pe drum. Pe la uşi.

Sunt copii. Cu multe sănii, Colo-n colţ acum răsare


De pe coastă vin ţipând Un copil, al nu ştiu cui,
Şi se-mping şi sar râzând; Largi de-un cot sunt paşii lui,
Prin zăpadă fac mătănii; Iar el mic, căci pe cărare
Vrând-nevrând. Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul Uite-i, mă, căciula, frate,
Şi-o târăşte-abia, abia: Mare cât o zi de post
Cinci ca el încap în ea, Aoleu, ce urs mi-a fost!
Să mai bată, soro, vântul Au sub dânsa şapte sate
Dac-o vrea! Adăpost!

El e sol precum se vede, Unii-l iau grăbit la vale,


Mă-sa l-a trimis în sat, Alţii-n glumă parte-i ţin
Vezi de aceea-i încruntat, Uite-i, fără pic de vin
Şi s-avântă, şi se crede S-au jurat să îmbete-n cale
Că-i bărbat; Pe creştin!

Cade-n brânci şi se ridică Vine-o babă-ncet pe stradă


Dând pe ceafă puţintel În cojocul rupt al ei
Toată lâna unui miel: Şi încins cu sfori de tei.
O căciulă mai voinică Stă pe loc acum să vadă
Decât el. Şi ea ce-i.

Şi tot vine, tot înoată, S-oţărăşte rău bătrâna


Dar deodată cu ochi vii, Pentru micul Barba-cot.
Stă pe loc să mi te ţii! Aţi înnebunit de tot
Colo, zgomotoasa gloată, Puiul mamii, dă-mi tu mâna
De copii! Să te scot!

El degrabă-n jur chiteşte Cică vrei să stingi cu paie


Vrun ocol, căci e pierdut, Focul când e-n clăi cu fân,
Dar copiii l-au văzut! Şi-apoi zici că eşti român!
Toată ceata năvăleşte Biata babă a-ntrat în laie
Pe-ntrecut. La stăpân.
Ca pe-o bufniţă o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna


Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:


Bate, înjură, dă din mâini:
Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte Ba se răscolesc şi câinii


Ca să-şi facă-n jur ocol; De prin curţi, şi sar la ei.
Dar abia e locul gol, Pe la garduri ies femei,
Şi mulţimea năvăleşte Se urnesc miraţi bătrânii
Iarăşi stol. Din bordei.

Astfel tabăra se duce Ce-i pe drum atâta gură?


Lălăind în chip avan: Nu-i nimic. Copii ştrengari.
Baba-n mijloc, căpitan, Ei, auzi! Vedea i-aş mari,
Scuipă-n sân şi face cruce Parcă trece-adunătură
De Satan. De tătari!
Primavara
de Vasile Alecsandri

A trecut iarna geroasă,


Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarași a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară


Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se îngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Si pe harnica albină
Din flori miere adunând.

Cânta cucu-n dumbrăvioară


Pe copacul înflorit,
Salutare, primăvară
Timp frumos, bine-ai venit!
Vară
de Ştefan Octavian Iosif

Asfinţeşte. Printre ramuri Tresărind păşeşte-n taină,


Aurite-n foc de soare, Doar prin foi adie vântul...
Tremură nenumărate Stă şi-ascultă... Unde-s oare?
Mici fereşti strălucitoare. Nu se ştie ca pământul!

Sub arţar, plecat, moşneagul Moşule, tu ştii, pesemne,


Şade cu luleaua-n gură, Stai cu degetul la gură,
Pare că-i cioplită-n piatră Şi, zâmbind şiret, ce dulce
Luminoasa lui figură... Amintirile te fură...

Joacă în văzduh ţânţarii; Dar deodat' s-aude-un ţipăt,


Pe furiş, prin frunza rară, Şi din nalta bălărie
Ca un zgomot de şopârle Sare o fetiţă blondă
Drăcuşorii se strecoară, Ca un fir de păpădie!

Ici şi colo doar s-arată Geaba fuge nebuneşte


Printre crengile mişcate, Ca să scape de ştrengar...
Şi, pitiţi, şoptesc în umbră, Din tufişuri, pretutindeni,
Se ghiontesc, râd pe-nfundate... Alte capete răsar...

Dând semnal întregii cete, E un haz! Cu larmă mare,


Cel din urmă-n fund dispare... Toţi, jucând, se strâng în drum,
— Caută-i de-acu, băiete! Şi bunicul râde tare
Mută stă grădina mare... Pipa scuturând de scrum...
Toamnă
de Octavian Goga
Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina,
Firelor de lămâiță
Li se uscă rădăcina.

Peste creștet de dumbravă


Norii suri își poartă plumbul,
Cu podoaba zdrențuită
Tremură pe câmp porumbul.

Și cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o șindrilă.

De vifornița păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult și simt sub gene


Cum o lacrimă-mi învie:
Ni s-aseamănă povestea,
Pui golaș de ciocârlie.
Vulpea și corbul
de Jean de La Fontaine

Cumătrul corb ţinea-n plisc o bucată


De cașcaval, furată.
Cumătra vulpe, atrasă de miros,
Vorbi cu el de sub copac, de jos:
- Măria-ta, îi zise, să trăiești!
Că tare mândru şi frumos mai ești.
De-i fi la cânt cum te arăţi la pene,
E lămurit, cu ochi şi cu sprâncene,
Nu vreau să mint, dar nici nu vreau să neg,
Că eşti minunea codrului întreg.
El, măgulit de-această cuvântare,
Voi să dovedească ce-i în stare;
Deschise pliscul, cașcavalul cade,
Vulpea i-l ia şi-i ţine, cum se cade,
O altă cuvântare: - Domnul meu,
O să te-nvăţ acum ceva şi eu.
Lingușitorii se înfruptă de la cei
Ce cască gura ascultând la ei.
Lecţia mea, văzuși, nu te-a costat
Decât o bucată de caş furat.
Gândăcelul
de Elena Farago

– De ce m-ai prins în pumnul tău, Aşa plângea un gândăcel

Copil frumos, tu nu ştii oare În pumnul ce-l strângea să-l rupă

Că-s mic şi eu şi că mă doare Şi l-a deschis copilul după

De ce mă strângi aşa de rău? Ce n-a mai fost nimic din el!

Copil ca tine sunt şi eu, A încercat să-l mai învie

Şi-mi place să mă joc şi mie, Suflându-i aripile-n vânt,

Şi milă trebuie să-ţi fie Dar a căzut în ţărnă frânt

De spaima şi de plânsul meu! Şi-nţepenit pentru vecie!

De ce să vrei să mă omori? Scârbit de fapta ta cea rea,

Că am şi eu părinţi ca tine, Degeaba plângi acum, copile,

Şi-ar plânge mama după mine, Ci du-te-n casă-acum şi zi-le

Şi-ar plânge bietele surori, Părinţilor isprava ta.

Şi-ar plânge tata mult de tot Şi zi-le că de-acum ai vrea

Căci am trăit abia trei zile, Să ocroteşti cu bunătate,

Îndură-te de ei, copile, În cale-ţi, orice vietate,

Şi lasă-mă, că nu mai pot! Oricât de făr-de-nsemnatate

Şi-oricât de mică ar fi ea!


TEATRU DE PĂPUŞI
(interpretat de copii pentru copii)

Prietenul la nevoie se cunoaște


(scenariu creeat de învățătoare)

PERSONAJE: MIHAELA M
URECHILĂ U
CHIŢ C
SPÂNUL S

DECORUL: un fundal alcătuit dintr-un tablou care reprezintă un colţ de pădure.

Mihaela se plimbă îngândurată pe fondul musical al cantecului “În pădure”.Se opreşte şi


se uită de mai multe ori spre copiii din sală,fără să fie hotărâtă să spună la ce se gândeşte.Într-
un târziu,se opreşte şi spune:

M: Bună dimineaţa,copii!Pe mine mă cheamă Mihaela.Am venit la voi în această dimineaţă


ca să vă povestesc ce mi s-a întâmplat mie şi prietenilor mei,Urechilă şi Chiţ,pe când ne jucam
în pădure de-a” V-ati ascunselea”. Vreţi să vedeţi ce s-a întâmplat?
Atunci priviţi cu atenţie.
(apar Chiţ şi Urechilă care se veselesc şi se joacă)

C: Eu voi număra până la zece,iar voi vă veţi ascunde.Bine?


U: Bine,bine!Numără,numără,că eu mă ascund.Uite,acuşica nu mă mai vezi!
C: Unuuu,doooi,treeei,paaaatruuu,ciiiinci,şaaase,şaaaptee,ooopt,nooouăăă,zeeeeceee!
Gataaaa!Vin să te caut….Unde eşti?....Unde s-o fi ascuns?..Lasă că-l găsesc eu pe
Urechilă! (îl caută peste tot) Na!că nuţl găsesc!.....Mă duc în pădure să-l caut mai
departe.
(Chiţ pleacă,apare Urechilă)

U: M-am ascuns atât de bine,încât poate să mă caute până va obosi…La,la,la,…….


(în timp ce Urechilă cântă vessel,apare Spânul)

S: Vai,ce iepuraş drăguţ!...Iepuraşuleeee!te-ai rătăcit cumva în pădurea cea mare şi


întunecoasă”Eşti singur,sauuu…”
-2–
U: Sunt singur.Adică, nu..Adicăăăă....da,sunt singur.M-am rătăcit – cred- în pădure.N-ai
putea să mă duci înapoi la Chiţ?Stii cine e Chiţ?Chiţ e prietenul meu cel mai bun.
Ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea şi acum îmi dau seama că am făcut rău că m-am
îndepărtat atât de mult de el.
S: Ai făcut rău?Dar ai făcut foarte bine!...Hi,hi,hi,....!Altfel,cum te-ai fii întâlnit cu mine?
Hai,iepuraşule,vino cu mine,cătot nu am cu ce mă ospăta mâine.Ce fripturică gustoasă
voi avea la masă!....
U: Vai,mie!Ajutoooor!Ajutooor!Chiiiţ,ajută-măăă!
S: Hi,hi,hi!Te-am prins!Acum te leg bine,bine,iar mâine....(spânul se linge pe buze şi
plescăie de poftă)Iam,iam!Hi,hi,hi!.....
U: Auu!Ajutooor!Mă doare!Ajutoor!

(cei doi dispar în timp ce apare Chiţ)

C: Îl caut de două ore şi nu-l găsesc.I s-o fi întâmplat ceva?Trebuie să-l caut mai departe.
Dar ce-i aici?Cărarea este umedă de la ploaia de ieri şi se văd urmele lăbuţelor lui
Urechilă...Da,da!Sunt chiar urmele lui.Dar ce-o fi căutând aşa de departe?Mă duc
după urme.

(Chiţ pleacă după urme,iar din spatele cortinei se aude plânsul lui Urechilă)

U: Vai!Vai!Aşa îmi trebuie dacă m-am îndepărtat de prietenul meu,Chiţ!...Vai, mie!


Vai,mie!
C: Urechilă,prietenul meu!Te aud,dar nu te văd.Unde eşti?
U: Sunt închis într-o cuşcă.M-a prins Spânul cel rău şi m-a legat atât de strâns încât
abia mai pot răsufla.Dar fugi,Chiţ,fugi!Altfel vei avea şi tu aceeaşi soartă ca şi mine.

(Chiţ este dezorientat şi până să se dezmeticească,apare Spânul şi se repede asupra lui)

S: Aha!Te-am prins şi pe tine!Hi,hi,hi....Pe tine te voi lega de un copac pentru ca să fii


destul de departe de prietenul tău.Aşa nu-l vei putea vedea şi nu vei putea vorbi cu el.

(Spânul îl leagă pe Chiţ cu o sfoară şi îl lasă singur.Chiţ se străduieşte să roadă sfoara cu


care este legat şi, în cele din urmă,acesta reuşeşte)

C: Aşaaa!Am ros sfoara şi acum trebuie să mă gândesc cum să-l scap pe prietenul meu.
Sărăcuţul de el mi-a spus că Spânul l-a legat atât de strâns încât abia mai poate
răsufla.Cum să fac să-l scap?Cum să fac?....Aha! Am găsit!Mă duc la Mihaela să-i
povestesc ce s-a întâmplat cu prietenul meu şi să mă sfătuiesc cu ea.

(Chiţ pleacă şi apare Mihaela)

M: Uite că se înserează şi Urechilă şi Chiţ nici nu se gândesc măcar să se întoarcă.


N-au mai întârziat niciodată atât de mult.Doar nu li s-a întâmplat nimic rău...!
Ei,dar îl văd pe Chiţ!Hei,Chiţ!Unde-i Urechilă?

-3–
C: Urechilă este într-o mare încurcătură.Acum nu am timp să-ţi povestesc ce şi cum s-a
întâmplat,dar Urechilă este prizonier în casa Spânului.Să ne gândim cum să-l scăpăm.
Vrei să auzi părerea mea?
M: Desigur.Spune.
C: Eu m-am gândit să mergem amândoi acasă la Spân.Acolo, tu îl vei ţine de vorbă pe
Spân ,iar eu voi intra în casă unde voi roade legăturile lui Urechilă.Eu pot să fac asta
pentru că sunt micuţ şi voi trece neobservat.După ce îl voi elibera pe Urecholă voi fugi
împreună cu el.Apoi îţi vei lua şi tu rămas bun de la Spân şi vei pleca.Până-şi va da
seama Spânul de ceea ce s-a întâmplat,toţi trei vom fi deja departe.Ce părere ai?
M: Planul tău pare să fie bun.Să mergem!

(Chiţ şi Mihaela pornesc spre casa Spânului.Apare Mihaela,apoi Spânul)

M: Bună ziua,Spânule!
S: Bună ziua!Bună ziua!Dar ce caută o fetiţă atât de frumoasă şi de cuminte ca tine aşa de
departe de casă la ora asta târzie?
M: Spânule,eu am alergat la tine ca să-ţi povestesc despre ultimele descoperiri ştiinţifice
pentru că ştiu câ eşti de deştept şi de dornic să aflii despre toate noutăţile care există...
S: Care sunt acelea?Care sunt acelea?Spune repede!Vreau să le aud!
M: Păăăi....de pildă,s-a descoperit faptul că dacă stropeşti rădăcina unui copac cu lapte,
acesta se transformă într-o văcuţă cu aripi.Ce zici de asta?
S: Să-ţi spun drept,despre asta eu ştiam demult.Nu este o noutate pentru mine.
M: Vai,ce deştept eşti!Stai,să-ţi mai spun una!Am auyit că o furnică a mâncat un
elefant,că un purcel a mirosit o floare vrăjită şi în loc de coadă i-a crescut o mătură.
Şi cea mai nouă ştire pe care am auzit-o este aceea că ,dacă torni un pahar cu apă
peste o bucată de lemn,lemnul va lua foc şi va arde mai puternic decât cu ajutorul
chibriturilor.Ei,ce zici?
S: Să-ţi spun sincer?Nu mi-ai spus nici acum vreo noutate.Doar eu sunt cea mai
deşteaptă persoană din această pădure.....Nu-i aşa,copii?
M: Te-am ştiut de deştept,dar chiar să le ştii pe toate..!Asta nu mi-am imaginat.
Mă bucur că am vorbit şi ,sincer, te admir mult!Acum trebuie să mă grăbesc acasă.
La revedere,Spânule!
S: La revedere,fetiţă!La revedere!

(Mihaela pleacă,apoi apar Chiţ şi Urechilă veseli,jucându-se)

U: Îţi mulţumesc,Chiţ,că m-ai salvat din mâinile Spânului.De-ai ştii ce spaimă am tras!
C: Ştiu,ştiu!şi sper că altă dată nu te vei mai îndepărta atât de mult de mine când ne vom
juca.
U: Nu!Nu!Îţi promit.Dar, hai, să ne mai jucăm un ultim joc înainte de culcare!...Ţup,ţup,
ţup!....

(Urechilă cântă cântecul „Eu sunt iepuraşul Ţup”şi cei doi prieteni dispar.Apare Mihaela care
se adresează copiilor)

-4–

M: Aşa a păţit Urechilă din cauză că a fost neatent.Şi, dacă eu şi Chiţ nu i- am fi fost nişte
prieteni adevăraţi,sunt sigură că acum Urechilă ar fi în stomacul Spânului.
Nu-i aşa,copii,că şi voi vă ajutaţi prietenii atunci când au necazuri?
Sunt sigură că aşa procedaţi şi voi.
Şi pentru că noi toşi avem prieteni,hai să cântăm în cor” Cântecul prieteniei”.

(Mihaela,Chiţ şi Urechilă se iau de mână şi cântă împreună cu copiii cântecul propus de


Mihaela.Toţi bat veseli din palme)

SFÂRŞIT
Fetiţa alintată
de Otilia Cazimir
– Mamă, coase-mi paltonaşul!

– Mamă, mi s-a rupt rochiţa…

– Prinde-mi, mamă, guleraşul!

S-alinta mereu fetiţa.

Coase mama, ce să facă?

Mama n-are bucurii,

Necăjită şi săracă

Şi c-o droaie de copii.

Şi de treburi câte are,

Nici să doarmă n-are când

– De mi-ar creşte fata mare,

Să m-ajute mai curând!

Vine fata alintată

– Mamă, coase-mi ciorăpiorul!

Dar măicuţa, supărată,

A luat-o mai cu zorul:

Uite ac şi uite aţă.

Nu mai eşti fetiţă mică,

Ia împunge – şi te-nvaţă –

Să mai coşi şi singurică!


La Paște
de George Topîrceanu

Astazi în sufragerie Si ne zvarle coaja-n strada”


Dormitau pe-o farfurie -„Ce rusine! Ce dezastru!
Necajite si manjite Preferam sa fiu omleta”
Zece oua înrosite. -„Eu, de m-ar fi dat la closca,
Un ou alb abia ouat As fi scos un pui albastru”
Cu mirare le-antrebat -„Si eu unul violet”
-Ce va este fratioare -„Eu mai bine-ar fi sa tac
Ce va doare? Asa galben sunt, ca-mi vine
Nu va ninge Sa-mi închipui ca pe mine
Nu va ploua M-a ouat un cozonac”!
Stati gatite-n haina noua
Parca, Dumnezeu ma ierte
N-ati fi oua”…
„-Suntem fierte”!
Zise-un ou rotund si frez
Langa pasca cu orez.
Si schimbandu-si brusc alura,
Toate-au început cu gura:
„-Pan la urma tot nu scap”
-„Ne gateste de parada”
-„Ne ciocneste cap în cap
Povestea lui Mos Craciun
- Autor Necunoscut

Se spune ca dupa un drum lung şi obositor Sf. Fecioara împreuna cu Sf. Iosif au ajuns
la Betleem, un oraşel situat mai jos de Ierusalim. Simţind ca i-a venit vremea sa nasca, Sf.
Maria la rugat pe Sf. Iosif sa gaseasca un salaş unde sa se adaposteasca.
Au batut din poarta în poarta, dar nimeni nu i-a primit. Ajunşi la casa lui Moş Ajun
acesta i-a îndreptat la fratele sau Moş Craciun, deoarece el era sarac şi nu avea loc nici pentru
copiii lui.
Pe la miezul nopţii au ajuns la Moş Craciun, om bogat care avea case mari, grajduri
pline cu vite şi o mulţime de oi. Cu toate acestea Moş Craciun nu le-a dat adapost în casa, i-a
trimis în staulul vitelor. Ziurel de ziua Sf. Fecioara
în ieslea cea saraca a nascut pe Domnul Sfant.
Dupa ce Iisus a venit pe lume, grajdul s-a
umplut de o lumina lucitoare ca lumina soarelui. În
iesle s-au aprins zeci de faclii, iar paiele scanteiau ca
nişte luminiţe.
Dimineaţa Moş Craciun s-a dus sa dea
mancare vitelor. A ramas mirat vazand grajdul
înconjurat de o lumina neobişnuita, iar în iesle un prunc la care pastorii îngenuncheaţi se
rugau. Îngerii din cer cantau din trambiţe cu flori de mar în mana.
Moş Craciun şi-a adus aminte de cele spuse de proroci: “Dumnezeu va trimite pe pamant pe
fiul sau sa mantuiasca lumea.
El se va naşte din Fecioara”. A îngenuncheat alaturi de pastori şi cu lacrimi în ochi a
cerut iertare lui Dumnezeu pentru fapta sa. Pentru a-şi îndrepta greşeala, Moş Craciun a
hotarat sa împarta averea copiilor. De atunci, în fiecare an, cu traista plina urca în sannie
trasa de cai albi şi colinda pamantul în lung şi-n lat pentru a împarţi daruri copiilor.
Dupa ce a murit, Moşul cel bun a ajuns sus în ceruri de unde priveşte pe pamant sa vada ce
fac copiii.
Un înger scrie într-o carte mare tot ce îi dicteaza moşul despre fiecare copil în parte:
daca s-a rugat, a ascultat parinţii, a învaţat la şcoala, într-un cuvant faptele bune dar şi cele
rele.
În noaptea de Craciun coboara pe o raza de luna cu tolba plina de daruri pana la
pamant. Se urca într-o sanioara care-l poarta pe la casele copiilor.
Pe Moşul cel adevarat de mult nu la vazut nimeni: deoarece Dumnezeu i-a dat harul
de a se face nevazut. El poate intra în casa pe fereastra, prin coşul de fum, pe gaura cheii sau
chiar pe uşa. Lasa bradul încarcat cu beteala, beculeţe, daruri, suna din clopoţel, şi iese tiptil
fara sa fie vazut. Cand aud clinchete de clopoţel, copiii ştiu ca Moş Craciun a sosit cu daruri
multe.
În amintirea acestui Moş bun, ziua în care se sarbatoreşte Naşterea Domnului se
numeşte Craciun.
Ziua premergatoare Craciunului se numeşte Ajun deoarece Moş Ajun a calauzit pe Sf.
Fecioara şi pe Sf. Iosif spre casa lui Moş Craciun.
SCENETĂ de CRACIUN

Prezentatorul:
Iar acum, dragi părinţi vă prezentăm sceneta ” Păţania lui Moş Crăciun”.
(Cinci spiriduşii dorm cu capul pe umărul celuilalt , au în mână jucăriile la care lucrau )
Spiriduşul moşului:
Vai, vai !
Toţi :
Ce s-a întâmplat? ( tresar )
Spiriduşul Moşului:
Ha ha, nimic, v-am păcălit! M-a trimis Moş Crăciun să văd dacă mai aveţi mult până terminaţi
toate jucăriile cerute.
Spiriduşul leneş:
Mai avem…. Cred ca vine primăvara şi nu terminăm ! (Cască)
Spiriduşul Moşului:
Cum?!
Spiriduş 1:
Nu-l lua în seamă, vorbeşte şi el aşa…..şti doar că el este Spiriduşul leneş
( spiriduşul leneş se strâmbă, nemulţumit de cele auzite )
Spiriduş 2:
Aşa e !
Spiriduş 3:
Te poţi baza pe noi !
Spiriduş 4:
Spune-i Moşului să nu-şi facă probleme, muncim zi şi noapte să le terminăm .
Spiriduş 2:
Aţipisem puţin când ai venit, dar în rest….am muncit……
Spiriduşul Moşului:
Atunci, mă duc să-i spun Moşului că totul este bine.
( Muncesc ce muncesc şi iar adorm )
Spiriduşul Moşului:
(Intră ajutându-l pe Moş Crăciun)
Spiriduşilor, spiriduşilor ( tresar, le cad căciulile la câţiva) Moş Crăciun a alunecat şi cred că şi-a
rupt piciorul !
Toţi:
Cum? Se poate? !
Spiriduşul Moşului:
Da, se poate.
Spiriduş 3:
Să îl ajutăm !
Spiriduş 4:
Dar cum?
Spiriduş 1:
Să chemăm doctorii, cum altfel .
Spiriduşul Moşului :
Imediat !
(vine cu doctorii)
Doctorul bătrân:
Bună ziua Moş Crăciun !
Moş Crăciun:
Nu e bună, cred ca mi-am rupt piciorul.
Doctorul tânăr:
Să vedem…..Ai febră ? (îi pune mâna pe frunte)
Moş Crăciun:
Nu ! ( mirat)
Doctorul tânăr:
(îi ascultă inima)
Te înţeapă inima ?
Moş Crăciun:
Da, de supărare ! Cum să mă înţepe inima , când eu v-am spus ca mă doare piciorul ?
Doctorul bătrân:
A, a, a pipicioorull !
Doctorul tânăr:
Piciorul, piciorul…
Moş Crăciun:
Da, piciorul .(enervat) Vreau să mă vindec până mâine .
Doctorul bătrân:
(după ce îl consultă la picior)
Ai nevoie de o licoare fermecată ca să te faci bine atât de repede.
Spiriduşul leneş:
S-o chemăm pe Zâna Zăpezii .
Toţi:
Zâna Zăpezii, Zâna Zăpezii!
Zâna Zăpezii:
M-aţi chemat?
Doctorul tânăr:
Avem nevoie de o licoare pentru a se însănătoşi Moş Crăciun atât de repede .
Zâna Zăpezii:
Dar nu am bagheta fermecată, nu ştiu dacă voi reuşi.
Toţi:
Te rugăm încearcă !
( prepară licoarea)
Poftim!
Moş Crăciun:
Mulţumesc !
( se repede să o bea)
Doctorii:
Nu se bea, o punem direct pe piciorul care te doare !
Prezentatorul:
Şi astfel Moş Crăciun s-a vindecat pe dată.
Ghicitori despre corpul uman

Ce fuge mai repede decat toate? Am doua surori gemene


(gandul) Ce dorm in picioare.
Ce nu poti cantari? (sprancenele)
(mintea) Ce sede in apa
El e sus, are si ochi Si tot se adapa,
Nas si gura del deochi. Omul imbatraneste,
(capul) Ea nu putrezeste.
Ce apa este in lume (limba)
Fara nisip? Nu e laie,
(lacrima) Nici balaie,
Am o rasnicioara Nu e brici,
Toata ziua rasneste Ca briciul taie.
Si noaptea se odihneste. (limba)
(gura) Cinci pitici
Am un ciocanas de piele Cinci voinici…
Cu doua gaurele. Cat ii vezi de mititei,
(nasul) Faci cu ei
Bate fara incetare, Tot ce vrei.
Incepand de la nascare; Scrii,
Iar cand ceasul a sosit, Joci mingea,
Atunci si ea a tacut. Impletesti,
(inima) Palate construiesti.
Am doua ape-aprinse, (degetele)
Sub doua paturi intinse.
Ghici ce sunt? Peste tot gasesti in lume
(ochii) Cinci frati cu acelasi nume.
(degetele)
Proverbe, zicători și ghicitori

A avea ac de cojocul cuiva.


A bate fierul cât e cald.
A face treaba în doi peri.

A fi cu ochii în patru.

Bine faci, bine găsești.

Calul de dar nu se caută la dinți.

Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

Cine se scoală de dimineață, departe ajunge.

Dă-i nas lui Ivan, că se suie pe divan.

Foamea e cel mai bun bucătar.

Graba strică treaba.

Hoțul neprins e negustor cinstit

La plăcinte înainte, la război înapoi.

Lauda de sine nu miroase a bine.

Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.

Meseria e brățară de aur.

Nevoia te învață.

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi.

Omul harnic, silitor, de pâine nu duce dor.

Paza bună trece primejdia rea


Ghicitori

Ce îți aparține, dar îl folosesc mai mult alții? (prenumele)


Ți-e prieten credincios,Chiar și când nu-i dai un os? (câinele)
Casă mare-și duce-n spate,
Pe tălpici adevărate,
Iar pe unde trece lasă
Fir de-argint și de mătase. (melcul)
Ce obiect se udă în timp ce te usucă? (prosop)
Nu-i pisică, nici motan. E dungat și roșcovan. (tigrul)
Și un an de mă privești, tot pe tine te zărești. (oglinda)
Are roți, dar nu-i căruță. Are uși, dar nu-i căsuță. Se numește? (mașinuță)
Apar noaptea, fără să fie chemate, dispar dimineața, fără să fie furate. (stelele)
Am făcut și pot.
Am învățat și știu.
Am reușit și voi mai încerca.
Ce să fie? (încrederea)
Când nu ai și vrei.
Când poți, dar nu poți.
Când vezi, dar nu vezi.
Când bolnăvior ești și….
Când e plecat și….
Of, of, of. Ce mă fac? (îngrijorarea)
Nu-l întrebi
Și îti răspunde
Cauți în jur
Și nu știi unde-i. (ecoul)
Animal cu chip de om
Țopăie din pom în pom. (maimuța)
Nu e pasăre dar zboară,
Și poartă nume de floare. (liliacul)
Cenușiu, cu ochi sticloși Patru picioare are,
Și cu colții fioroși Dar să le miște
Umblă-n haită prin pădure Nu e în stare. (masa)
Și oițe-ar vrea să fure. (lupul) Nu sunt carte, dar am foi
Ce trece prin apă fără să se Pregătite pentru voi
ude? (luna) Cu linii sau pătrățele
Felinar cu trei culori Să puteți scrie pe ele.
I-ajută pe trecători. (caietul)
(semaforul) Vara umblu după miere,
Cât este ziua de mare, Iarna dorm să prind putere. (ursul)
Se tot uită după soare. Ce este oare?
(floarea-soarelui) Are aripi,
N-are roți, n-are picioare Dar nu zboară,
Mă duce iute la vale. Umblă fără sănioară,
Dar pe deal de voi urca Pe gheţuri şi prin zăpezi,
Trebuie s-o duc eu pe ea. Mergi la Poli şi ai să-l vezi.
(săniuța) (pinguinul)
N-are gură, dar vorbește Chip de om, dar minte n-are
Și deloc nu obosește. Nici nu cere de mâncare
Și în fiecare zi îți spune Știe jocuri mii și mii
Tot ce se petrece-n lume. E iubită de copii. (păpușa)
(radioul) Are zeci de ace groase
Dar nu ţese nici nu coase. (ariciul)
Iarna-i palid sub un nor,
Vara e dogoritor,
Luminează și-ncălzește.
Cine e? Haide, ghicește! (soarele)
La bunica în ogradă patru cațeluși fac zarvă.
Azorel, mai supărat,
Repede-a fugit în sat.
Să numărăm încă-o dată: Câți cățeluși sunt în ogradă? (3)
În grădina de legume
Crește un ardei anume.
Este roșu și bombat și-l pui toamna la murat. (gogoșarul)
Seamănă cu-n castravete
Dar e galbenă, nu-i verde.
Maimuțică de-ar avea
Toată ziua ar mânca. (banana)
Ce e în casă și afară? (geamul)
Cine ne dezvăluie povești Și nu poți să-i mulțumești? (cartea)
Mama, tata-sunt părinţi, Iar noi doi-băieţi cuminţi. O avem şi pe bunica, Care-o creşte pe
Monica. Să ghicească cineva, Câţi sunt în familia mea? (6 persoane)
Dacă-l uzi, el face spumă Dar când merge şi vorbeşte
Şi-ţi alunecă din mână! (săpunul) Îl asculţi ca la poruncă:
Ce lucru poate să ţină: Sari din pat şi mergi la muncă.
Zahăr, grâu, mălai, făină? (sacul) (ceasornicul)
Cin’ se află-n orice casă Iarna-n frig, vara la soare,
Stă cu oaspeţii la masă? (scaunul) Neschimbat e la culoare! (bradul)
Un castron cu găurele În pământ pui unul, doi
Trece făina prin ele! (Sita) Şi scoţi toamna muşuroi;
Iarna toţi grămadă Cine-i? (cartoful)
La tine venim, Chiar de-şi trece vara toată
Vara dacă vine, Sub al său cojoc ţepos,
De tine fugim. (soba) Toamna când l-aruncă jos,
Nu-i pasăre şi totuşi zboară Minunat e de bronzată. (castana)
Dacă-l ţii bine de sfoară. (zmeul) Am cămăşi nenumărate,
Am un prieten priceput Plângi de le dezbraci pe toate!
De toată lumea ştiut; (ceapa)
Îmi dă sfaturi şi îmi spune Frunze n-are,
Tot ce se petrece-n lume. (ziarul) Nu-i nici floare.
Gură n-are, În păduri şi pe ogor,
Nici picioare, Prin grădini şi-n deal la vie
Câteodată amuţeşte, Stă mereu într-un picior. (ciuperca)
Clopoţel mititel Rămurea cu clopoţei,
Cine sună lin din el? Hai, ghiciţi numele ei! (lăcrimioara)
Nimeni! Nimeni! Care floare
Numai vântul, Are gheare
Clătinându-l, legănându-l, Şi parfumul cel mai tare?
Dă de veste-n toată ţara (trandafirul)
Că soseşte primăvara. (ghiocelul)
Uriaş cu nasul mare Nu latră, nu muşcă
Poartă oameni pe spinare ! Şi nici nu împuşcă.
(elefantul) În casă
Cine-mi spune dintr-o datăCâte Pe nimeni nu lasă! (lacătul)
colţuri are-o roată? (zero) Cine ziua dormitează
Este un prieten bun, Şi noaptea ne luminează? (lampa)
El mă duce unde-i spun Seamănă cu un vapor
Cu căpăstru şi cu şa Şi merge tot cu motor
Iarna-mi plimbă sania. (calul) Dar când pleacă-n depărtare
În mănuşă sau ciorap El se lasă încet în mare.
Câte degete încap? (cinci) Şi străbate calea toată
Zi şi noapte prin fâneţi, Făcând drumul pe sub apă.
Auzi mii de cântăreţi. (greierii) (submarinul)
Pe cămăşi, haine, flanele
Sunt bănuţi cu găurele! (nasturii)
Nu e tren, nu e maşină Cin’ se zbate zi şi noapte,
Dar aleargă tot pe şine De stânci veşnic se izbeşte
Şi te duce când îl iei Şi deloc nu oboseşte? (marea)
Tot oraşul dacă vrei. (tramvaiul) Între nori şi-ntre pământ
Şi pe fluvii şi pe mare Sfori de apă cad pe rând! (ploaia)
Duce lumea în spinare! (vaporul) Dis de dimineaţă-n zori
Parc-ar fi nişte petale, Varsă lacrimi peste flori
Ori steluţe ce dansează Soarele s-a ridicat
Norii le presară iarna Şi pe loc el le-a uscat. (roua)
Şi pe gene ţi le-aşază. (fulgii de nea)
Sunt două surori în lume, Are solzi şi nu e peşte
Neasemenea la nume: Şi când merge, se târăşte! (şarpele)
Una-i albă, luminată, Nu e cerb, dar ţi se pare,
Ş-alta neagră-ntunecată; Când îl vezi din depărtare! (renul)
Se gonesc prin lumea lungă, Ghiceşte: care gospodină
Şi nu pot să se ajungă. (ziua şi Strânge pentru cină
noaptea) Zahăr din grădină? (albina)
Ce-ncăpere are cadă, Sunt surori, chiar gemene,
Apă rece, apă caldă, Dar nu vor să semene
În care, când ai intrat, Între ele nicidecum
Ieşi mai alb şi mai curat? (baia) Se stropesc cu alt parfum,
Să-mi ghiciţi în graba mare, Hainele nu sunt la fel,
Unde sunt cărţi de vânzare? (la Au la deget alt inel.
librărie) Una-şi pune haină verde,
Poţi să-l faci că-i sănătos Alta haina-ncet şi-o pierde;
Chiar de stai cu capu-n jos Una – haină colorată
E un sport mai de folos. (yoga) Alta – alb imaculată
Unde-s munţi fără-nălţimi Una-i caldă; alta-i rece
Şi ape făr-adâncimi? (pe hartă) Nimeni nu le întrece
Jucăuşă, dolofană, Una păsările aduce
Toată ziua ar sări. Alta – păsările alungă
E de piele sau de ”gumă”, Una ni se pare dulce
Ia ghiciţi, cine-i, copii! (mingea) Alta ni se pare lungă. (anotimpurile)
Mici pitici cu felinare Nu-i ureche, dar aude;
Umblă noaptea pe cărare! (licuricii) Nu e ochi şi vede multe;
Bucălaia de la stână Orice veste ea primeşte
Ne dă miel, lapte şi lână! (oaia) Îndată o povesteşte. (antena de radio
O bătrână supărată şi televiziune)
Peste ape aplecată! (salcia) Ce dihanie ciudată,
Câte stele lucitoare Cu gât lung şi gură mare,
Strălucesc în Carul Mare? (şapte) A-nghiţit, aşa, deodată,
Tot ce-i pulbere-n covoare? El te-nalţă sus spre soare
(aspiratorul) Şi te duce-n depărtare
Nici pe apă,nici pe şine Ca gândul,ca vântul
Îl ghiceşte orişicine Ocolind pământul. (avionul)
Atunci când sunt în ogradă/ Ga, ga, ga se iau la sfadă/ Iar când sunt pe lângă lac/ Baie
întruna fac. (gâştele)
Dar știți voi oare-o fetiță Scoală Cuţu, hai la joacă
Ce roșie avea o scufiță? (Scufița Împreună pe toloacă!Dacă mă întreci
roșie) la fugă
În mici tuburi se găseşte, O să-ţi fac un dar frumos…
Dinţii bine îi albeşte ! (pasta de dinţi) Spune-mi, Cuţule, ce vrei?
Duce veste – Tare-aş să-mi dai un… (os)
Ca-n poveste Nu e fioros, nu muşcă
Şi oricui el ştie-a spune E un leu bine venit.
Că e semnul păcii-n lume. Dacă ai mai mulţi – nu strică,
(porumbelul) Doar să îi câştigi cinstit.Când îi dai –
Cine poate mânca fierul primeşti în schimb
Fără să-şi rupă dinţii ? (rugina) Haine, dulciuri – tot ce vrei.
Cine-și cântă numele? (cucul) Ia priviţi o ciocolată!
Mărgeluşe pe vergele Costă tocmai zece… (lei)
Socoteşti ce vrei cu ele. O fiinţă mică, mică,
(socotitoarea) Merge-agale pe cărare.
Cât trăim o ţinem minte, Mică, mică, dar voinică,
Ne învaţă lucruri sfinte. Duce-un bob cât ea de mare.
Răbdătoare şi sfătoasă, Cine-i mică şi voinică?
Ea ne este-a doua casă.Ani la rând, Păi cum cine? O… (furnică)
de dimineaţă Spre fântâna de la poartă
Toţi elevii când se scoală, Goală o s-o duci în mână,
Se gătesc frumos apoi Din fântână o vei scoate
Se pornesc voioşi la… (şcoală) Plină ochi cu apă lină.
Unde-i Cuţu, unde-i oare? Ia priviţi cum de îndată
Doarme iar întins la soare? O să umplu o… (găleată)
Nu mai vreau să stau acasă, Mulţi copii frumoşi, cuminţi,
Chiar de am un frăţior. Când mă aflu printre ei
De prieteni buni de joacă Nu mai plâng după părinţi.
Totdeauna-mi este dor. Fuga, fuga, fuguliţa,
Jucării şi jocuri multe, Mă aşteaptă… (grădiniţa)
Urecheat e şi-i fricos, E mereu la om pe masă.
Dar e tare norocos. Bună să fie mâncarea,
Noroc are de picioare. Nu uita să pui şi… (sarea)
Când primejdia e mare, Ne îndeamnă la munte,
Fuge iute pe imaş, Ne salută la mare,
Urecheatul… (iepuraş) Ne aduce cireşe,
Nu e pasăre, dar poate Multe fructe şi soare.
Sus să urce, hăt departe. Ne aduce vacanţa
Când spre cer îşi face drum Şi căldură în ţară.
Lasă-n urmă-un drum de… (fum) Să uităm de răcoare,
Nu le ştie chiar pe toate, În sfârşit iar e… (vară)
Însă-i prima la bucate! Bate lin şi bate tare
Le amestecă cum ştie, E puternic, blând sau mare,
Ţi le pune-n farfurie… E de nord, de sud, de vest,
Dar bucatele la gură Uneori vine din est.
Nu le duce singură. Poate-nconjura Pământul
Cine-mi spune, cum se-apucă Căci e slobod, căci e… (vântul)
Şi se ţine-o… (lingură) Patru frați stau într-o casă
Grohăie nemulţumit, Și de ploaie nu le pasă. (miezul de
E sălbatic, n-ai ce-i face. nucă)
De te afli în pădure – Are coadă,
Grijă ai să nu te-atace! Are gheare,
Chiar sub mărul pădureţ Merge-n patru picioare,
Roade mere un… (mistreţ) Și când nu-i acasă,
Fără ea orice mâncare, Șoarecii joacă pe masă!
Vă spun eu, nu e gustoasă, Ghici ghicitoarea mea! (pisica)
Şi alăturea de pâine
Ce e mic și e plăpând și plânge din când în când? (bebelușul)
Ce trece peste apă și stă pe loc? (podul)
Ce are fulgi și nu zboară? (perna)
Ce zboară mai iute și mai iute pe lumea-asta? (gândul)
Poartă-n spate o cetate/ Şi din ea doar capu-l scoate ! (broasca ţestoasă)
Cu arome îmbietoare/ Pâinea rumenă apare/ Din cuptorul dogorit/ Cine o scoate mulţumit
? (brutarul)
Care gâză stricătoare/ Apare în luna mai/ Şi face pagubă mare,/ De ţipă copacii: “Vai” !
(cărăbuşul)
Cine poate să-l ajungă
Pe acest alergător,
Care-şi poartă puii-n pungă ?
Îl ghiciţi foarte uşor ! (cangurul)

S-ar putea să vă placă și