Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Era odata o femeie si avea doi copii: un baiat si o fata. Copiii au plecat amandoi in
lume, sa-si caute de lucru, pentru ca mama lor n-avea putere sa-i tie. Baiatul a intrat invatacel la
un tesator de panza, iar fata cara pietre pentru zidarii care faceau case.
Dupa catava vreme, mama lor s-a imbolnavit de moarte si a rugat pe un om din satul
sau sa duca veste copiilor. Omul, dupa mult umblet prin lume, a gasit pe baiat si pe fata. Baiatul
era tocmai la razboiul de tesut. si cand i-a spus omul de ce a venit, baiatul raspunse: "Eu ce sa-i
fac? Las sa moara, ca e batrana si i-a sosit ceasul. Eu nu pot sa plec, ca am prea mult de lucru."si
a ramas baiatul tot la razboi, si a tesut mai departe si n-a plecat.
Pe fata a gasit-o omul suind schelele cu pietre in poala hainei. si cand i-a spus omul de
ce a venit, fata a lasat pietrele jos si a inceput sa planga, si a plecat intr-un suflet spre casa.
Muma-sa, cand a vazut-o, s-a ridicat din pat si de multa bucurie i s-a limpezit sufletul; dar s-a
facut neagra de suparare cand i-a spus ca baiatul n-a vrut sa vie. A luat capul fetei intre maini si a
sarutat-o pe frunte si a zis: "Macar ca el a uitat de mine tocmai in ceasul mortii mele, eu va
iubesc deopotriva pe amandoi. Il iubesc si il iert. si daca a facut cu asta vreun pacat, sa-l judece
Dumnezeu, ca e drept si puternic, si judecata lui e fara greseala. Asa a zis biata mama, apoi si-a
lasat capul pe capatai si a inchis ochii si-a murit,si in clipa aceea, fata s-a facut Albina, iar baiatul
Paianjen.
De atunci Paianjenul traieste singur, vesnic singur, fara frati si fara surori, si fara
parinti. El fuge de lumina si vesnic isi tese panza prin locuri intunecoase, si e posomorat si
suparat, iar oamenii il urgisesc si, oriunde il afla, ii strica panza si pe el il fugaresc si il omoara.
Iar Albina, de atunci e vesela si toata ziua zboara de pe o floare pe alta si traieste cu
parintii ei si cu fratii si cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc si o vad cu drag caci ea cu toti
impartaseste ce aduna si tuturor le da din mierea ei, iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, si
din ceara albinelor fac crestinii lumanarile pe care le aprind in ceasul mortii si le pun sa lumineze
sub icoana Maicii Domnului.
Prostia omenească
de Ion Creangă
A fost odata, cand a fost, ca, daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe cand poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro doua-trei zile, de
pe cand se potcovea purecele cu nouazeci și noua de oca de fer la un picior și tot i se parea
ca-i ușor.
Cica era odata un om însurat, și omul acela traia la un loc cu soacra-sa. Nevasta lui,
care avea copil de țața, era cam proasta; dar și soacra-sa nu era tocmai hatra.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasa dupa trebi, ca fiecare om. Nevasta lui,
dupa ce-și scalda copilul, îl înfașa și-i dete țața, îl puse în albie langa soba, caci era iarna;
apoi îl legana și-l dezmerda, pana ce-l adormi. Dupa ce-l adormi, statu ea puțin pe ganduri ș-
apoi începu a se boci cat îi lua gura: „Aulio! copilașul meu, copilașul meu!”
Mama ei, care torcea dupa horn, cuprinsa de spaima, zvarli fusul din mana și furca din
brau cat colo și, sarind fara sine, o întreba cu spaima:
– Ce ai, draga mamei, ce-ți este?!
– Mama, mama! Copilul meu are sa moara!
– Cand și cum?
– Iata cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
– Îl vad. Și?
– De s-a sui mața, are sa-l tranteasca drept în capul copilului și sa mi-l omoare!
– Vai de mine și de mine, ca bine zici, fata mea; se vede ca i s-au sfarșit mititelului
zilele!
Și, cu ochii pironiți în drobul de sare de pe horn și cu manile încleștate, de parca le
legase cineva, începura a-l boci amandoua, ca niște smintite, de clocotea casa. Pe cand se
sluțeau ele, cum va spun, numai iaca și tatal copilului intra pe ușa, flamand și nacajit ca vai
de el.
– Ce este? Ce v-au gasit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-și puțin în sine, începura a-și șterge lacramile și a-i povesti cu mare
jale despre întamplarea neîntamplata.
Omul, dupa ce le asculta, zise cu mirare:
– Bre! mulți proști am vazut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai vazut. Ma… duc în
lumea toata! Și de-oiu gasi mai proști decat voi, m-oiu mai întoarce acasa, iar de nu, ba.
Așa zicand, ofta din greu, ieși din casa, fara sa-și ieie ziua buna, și pleca suparat și
amarat ca vai de om!
Și mergand el bezmetic, fara sa știe unde se duce, dupa o bucata de vreme, oprindu-se
într-un loc, i se întampla iar sa vada ceva ce nu mai vazuse: un om ținea puțin un oboroc
deșert cu gura spre soare, apoi rapede-l înșfaca și intra cu dansul într-un bordeiu; pe urma iar
ieșea, îl punea iar cu gura la soare, și tot așa facea… Drumețul nostru, nedumerit, zise:
– Buna ziua, om bun!
– Mulțamesc dumitale, prietene!
– Da ce faci aici?
– Ia, ma trudesc de vro doua-trei zile sa car pocitul ist de soare în bordeiu, ca sa am
lumina, și nici ca-l pot…
– Bre, ce truda! zise drumețul. N-ai vrun topor la îndamana?
– Ba am.
– Ie-l de coada, sparge ici, și soarele va intra singur înlauntru.
Îndata facu așa, și lumina soarelui întra în bordeiu.
– Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram sa
îmbatranesc carand soarele cu oborocul.
„Înca un tont”, zise drumețul în sine și pleca.
Și mergand el tot înainte, peste catva timp ajunse într-un sat și, din întamplare, se opri
la casa unui om. Omul de gazda, fiind rotar, își lucrase un car și-l înjghebase, în casa, în toata
întregimea lui; ș-acum, voind sa-l scoata afara, tragea de proțap cu toata puterea, dar carul nu
ieșea. Știți pentru ce? Așa: ușile era mai stramte decat carul. Rotarul voia acum sa taie ușorii,
spre a scoate carul. Noroc însa ca drumețul l-a învațat sa-l desfaca în toate parțile lui, sa le
scoata pe rand afara ș-apoi iarași sa-l înjghebe la loc.
– Foarte mulțamesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învațat! Ia uita-te dumneta! Era sa
daram bunatate de casa din pricina carului…
De aici, drumețul nostru, mai numarand un natarau, merse tot înainte, pana ce ajunse
iara la o casa. Acolo, ce sa vada! Un om, cu-n țapoiu în mana, voia sa arunce niște nuci din
tinda în pod.
„Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumețul în sine.
– Da ce te framanți așa, om bun?
– Ia, vreu sa zvarl niște nuci în pod, și țapoiul ista, bata-l scarba sa-l bata, nu-i nici de-
o treaba…
– Ca degeaba te trudești, nene! Poți sa-l blastami cat l-ei blastama, habar n-are țapoiul
de scarba. Ai un oboroc?
– Da cum sa n-am?!
– Pune nucile într-însul, ie-l pe umar și suie-le frumușel în pod; țapoiul e pentru paie
și fan, iar nu pentru nuci.
Omul asculta, și treaba se facu îndata.
Drumețul nu zabovi nici aici mult, ci pleca, mai numarand și alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, pana ce ajunsese ca sa mai vada aiurea și alta
nazbatie. Un om legase o vaca cu funia de gat și, suindu-se pe-o șura, unde avea aruncat
oleaca de fan, tragea din rasputeri de funie, sa urce vaca pe șura. Vaca ragea cumplit, și el nu
mai putea de ostenit…
– Ma omule! zise drumețul, facandu-și cruce; dar ce vrei sa faci?
– Ce sa fac, ma-ntrebi? Da nu vezi?
– Ba vad, numai nu pricep.
– Ia, haramul ista e hamisit de foame și nu vra nici în ruptul capului sa vie dupa mine
sus, pe iasta șura, sa manance fan…
– Stai puțin, creștine, ca spanzuri vaca! Ia fanul și-l da jos la vaca!
– Da nu s-a irosi?
– Nu fi scump la tarațe și ieftin la faina.
Atunci omul asculta și vaca scapa cu viața.
– Bine m-ai învațat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cat pe ce sa-mi gatui
vaca!
Așa, drumețul nostru, mirandu-se și de aceasta mare prostie, zise în sine: „Mața tot s-
ar fi putut întampla sa deie drobul de sare jos de pe horn; dar sa cari soarele în casa cu
oborocul, sa arunci nucile în pod cu țapoiul și sa tragi vaca pe șura, la fan, n-am mai gandit!”
Apoi drumețul se întoarse acasa și petrecu langa ai sai, pe cari-i socoti mai cu duh
decat pe cei ce vazuse în calatoria sa.
Ș-am încalecat pe-o șa, ș-am spus povestea așa.
Ș-am încalecat pe-o roata, ș-am spus-o toata.
Ș-am încalecat pe-o capșuna, și v-am spus, oameni buni, o mare minciuna!
Ursul păcălit de vulpe
de Ion Creangă
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană și
nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului și se culcă sub o tufă,
gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Șezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea
ridică puțin capul și, uitându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de boi.
- Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește
în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și, crezând că-i moartă cu
adevărat, strigă la boi: „Aho! Aho!” Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită la ea de
aproape și, văzând că nici nu suflă, zice: „Bre! da' cum a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă
cațaveică am să fac nevestei mele din blana ei!” Zicând așa, apucă vulpea de după cap și, târând-
o până la car, se opintește ș-o aruncă deasupra peștelui. Apoi strigă la boi: „Hăis, Joian! Cea,
Bourean!” Boii pornesc.
Țăranul mergea pe lângă boi și-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă
acasă. Însă, cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos.
Țăranul mâna, carul scârțâia și peștele din car cădea.
După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, sare și ea din car și, cu
mare grabă, începe a strânge peștele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la
vizuina sa și începe a mânca, că tare-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
- Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce de pește ai! Dă-mi și mie, că tare mi-i poftă!
- Ia mai pune-ți pofta-n cui, cumetre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu.
Dacă ți-i așa de poftă, du-te și-ți moaie coada-n baltă, ca mine, și-i avea pește să mănânci.
- Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele.
Atunci vulpea rânji dinții și zise:
- Alei, cumetre! da' nu știi că nevoia te duce pe unde nu-ți e voia și te-nvață ce nici
gândești? Ascultă, cumetre: vrei să mănânci pește? Du-te deseară la băltoaca cea din marginea
pădurii, vâră-ți coada-n apă și stai pe loc, fără să te miști, până înspre ziuă; atunci smuncește
vârtos spre mal și ai să scoți o mulțime de pește, poate îndoit și întreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nicio vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca din marginea pădurii și-
și vâră-n apă toată coada. În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheța limba-n gură și
chiar cenușa de sub foc. Îngheță zdravăn și apa din băltoacă, și prinde coada ursului ca într-un
clește. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozii și de frig, smuncește o dată din toată
puterea. Și, sărmanul urs, în loc să scoată pește, rămâne făr' de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit și-a sări în sus de durere; și-nciudat pe vulpe că l-a
amăgit, se duce s-o ia la bătaie. Dar șireata vulpe știe cum să se ferească de mânia ursului. Ea
ieșise din vizuină și se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; și când văzu pe urs că vine
făr' de coadă, începu a striga:
- Hei, cumetre! Dar ți-au mâncat peștii coada, ori ai fost prea lacom și-ai vrut să nu mai
rămână pești în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ia și în râs, se înciudează și mai tare și se repede iute spre
copac; dar gura scorburii fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înăuntru. Atunci el caută o
creangă cu cârlig și începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și să-i dea de
cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: „Trage, nătărăule, mie nu-mi pasă,
că tragi de copac...!” Iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Văleu, cumetre, nu trage, că-mi
rupi piciorul!”
În zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din
scorbura copacului.
Și iaca așa a rămas ursul păcălit de vulpe!
Moș Ion Roată și Unirea
de Ion Creangă
La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache
Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani
fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act
național. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos
și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit.
Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt, ca să-i facă a înțelege
scopul chemării lor la Iași.
— Oameni buni, știți pentru ce sunteți chemați aici, între noi? zise boierul cu blândeță.
— Vom ști, cucoane, dacă ni-ți spune, răspunse cu sfială un țăran mai bătrân,
scărpinându-se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două țări surori, creștine și megieșe,
Moldova noastră și Valahia sau Țara Muntenească, de care poate-ți fi auzit vorbindu-se, se sfâșie
și se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie și peire a neamului românesc. Țări surori și
creștine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, așa se închină și frații
noștri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea și toate obiceiurile câte le avem noi le
au întocmai și frații noștri munteni. Țări megieșe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuașul
Milcov, ce trece pe la Focșani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire" și să facem sfânta
Unire, adică înfrățirea dorită de strămoșii noștri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările
grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creștinească și frumoasă avem de făcut. Numai
Dumnezeu să ne-ajute! Înțeles-ați, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Și dacă aveți
ceva de zis, nu vă sfiiți; spuneți verde, moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem; că de-aceea
ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții și Dumnezeu să ne lumineze pe toți cum a ști el
mai bine!
— Înțelegem, cucoane, așa a fi, răspunseră câțiva țărani mai rușinoși; că, dă, nu-ți ști
dumnevoastră ce-i pe lume, noi, țărănimea de la coarnele plugului, avem să știm ce-i bine și ce-i
rău?
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înțeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre
țărani, anume Ion Roată. Ș-apoi, chiar dacă ne-am pricepe și noi la câte ceva, cine se mai uită în
gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Țăranul, când merge, tropăiește, și când vorbește,
hodorogește", să ierte cinstită față dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face și fără de
noi; că, dă, noi știm a învârti sapa, coasa și secera, dar dumnevoastră învârtiți condeiul și, când
vreți, știți a face din alb negru și din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povățuiți
și pe noi, prostimea...
— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în țara
aceasta ș-o storceau după plac. Astăzi toți, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la
nevoile și la fericirea țării. Muncă și câștig, datorii și drepturi pentru toți deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste
locuri; despre suferințele lor și cum au ajuns a fi dezbinați și împrăștiați prin alte țări. Le dă el
pilde câte și mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul
creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le
aminte că tot "pentru unirea tuturor" se roagă și sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850
de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acuma ați priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toți. Dumnezeu să vă ajute la
cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moșul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneta, cum văd, ești cam greu de cap; ia
haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine,
bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine și adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care ședea acum pe un jilț în mijlocul
țăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu șagă.
— Ia cearcă și vezi.
Moș Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
— Ia du-te și dumneta moș Vasile, și dumneta, bade Ilie, și dumneta, bade Pandelachi.
În sfârșit, se duc ei vro trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere și-l
aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați
mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea
cântecului:
Unde-i unul nu-i putere, Unde-s mulți, puterea crește,
La nevoi și la durere; Și dușmanul nu sporește.
Așa și cu Unirea, oameni buni! Credeți dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni
Moldova cu Valahia avem să fim numai atâția? Frații noștri din Transilvania, Bucovina,
Basarabia și cei de peste Dunărea, din Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă
că trăim bine, și ei se vor bucura și ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni dușmanii, în vecii vecilor, a
se lega de români. D-apoi frații noștri de sânge: franțujii, italienii, spaniolii și portughezii, ce
așteapt? La orice întâmplare, Doamne ferește, stau gata să-și verse sângele pentru noi... Unirea
face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-ați înțeles și răsînțeles.
— Ba eu unul, să iertați dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înțeles, răspunde moș
Roată.
— Cum se face asta, moș Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să
înțeleagă.
— Mai așa, cucoane, răspunseră ceilalți.
— Moș Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în
legea dumitale, cum ai înțeles, cum n-ai înțeles, de când se face atâta vorbă; să auzim și noi!
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă și până la faptă este mare
deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-
ați pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneați dinioarea, că de-acum toți au să ieie
parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi așa, cucoane, că la războiu
înapoi și la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră
am înțeles așa: că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe
umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre...
Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a păra rău.
La aceste vorbe, țăranii ceilalți au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul
și a zice:
— Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate!
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum.
Hainele cele noi ale împăratului
de Hans Christian Andersen
Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu
haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.
Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure
decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa
cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că "se
îmbracă", asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.
Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care
se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o
stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că
culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că
hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire
minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi
pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau
proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.
– Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-
aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din
slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le
au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-
mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.
Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu
ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi
aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.
"Oare unde or fi ajuns cu lucrul?", s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme,
dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă
nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să
trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare
era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.
– Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine
decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el.
Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.
– Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd
nimic!
Dar n-a spus că nu vede.
Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul
stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu
vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. "Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum,
asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că
nu văd stofa."
– Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.
– Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori
minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.
– Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are
stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi
spus.
Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât
până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă,
dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.
Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au
ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-
a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.
– Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum
şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. "Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că
nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să
afle nimeni."
– E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.
Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât
mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care
mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în
războiul de ţesut.
– Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau
stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. "Ce să fie oare? se gândea
împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?"
– Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!
Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede
nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă
ca şi împăratul: "O, ce frumos!". Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa
aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. "Minunat, frumos,
măreţ!", spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie,
ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale.
În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi
lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau
stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea
au spus: "Hainele sunt gata".
Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în
mână, şi au spus: "Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!" şi aşa mai departe. "Hainele
sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e
frumuseţea."
– Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.
– Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele
cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.
Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata
şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.
– Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici
nu se poate ceva mai frumos!
– E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al
curţii.
– Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă
lumea că îşi vede hainele.
Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi
ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că
nu văd nimic.
Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau:
"Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!" Nici unul nu voia să spună
că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în
gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.
– Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.
– Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.
– E dezbrăcat! a strigat tot poporul.
Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: "Acuma nu mai pot să
dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început". Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena
pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.
Motanul încălţat
de Charles Perrault
S-a întâmplat odată ca trei feciori de morar să primească moştenire după moartea tatălui
lor o moară, un măgar şi un motan. Moara i-a rămas celui mai vârstnic dintre feciori, măgarul
mijlociului, iar motanul mezinului.
„Ce folos de la un motan?” gândi, amărât, mezinul. Fraţii mei vor putea să-şi câştige
pâinea cu uşurinţă, dar eu voi muri de foame. „Nu fi trist, stăpâne!” îi zise într-o bună zi motanul,
cu glas omenesc. „Fă-mi doar rost de o pereche
de cizme, ca să pot umbla mai uşor prin păduri şi
câmpuri. Şi-ţi promit că n-are să-ţi pară rău!”
Nu trecu mult şi motanul află că regele ieşise
împreună cu fiica lui la plimbare cu trăsura.
Aşa că motanul alergă înainte caleştii şi le strigă
ţăranilor care strângeau fânul: „Dacă vă întreabă
regele ale cui sunt câmpurile acestea mănoase,
să-i spuneţi că sunt ale marchizului de Carabas.
Altfel vă paşte ştreangul! Aţi înţeles?!”
La auzul vorbelor motanului, ţăranii se speriară
straşnic. Astfel că atunci când se apropie trăsura
regelui, aceştia făcură întocmai cum le poruncise
motanul încălţat.
„Ale cui sunt câmpurile acestea?” – întrebă
împăratul.
„Ale marchizului de Carabas!” răspunseră-n cor ţăranii.
„Marchizul ăsta pare a fi un gospodar foarte bun” îi spuse atunci regele fiicei sale.
Apoi, motanul îi porunci stăpânului să se scalde în râu când or trece pe acolo regele şi
prinţesa.
Zis şi făcut! Feciorul de morar îşi ascultă motanul. Şi atunci când trăsura regelui se
apropie de dânşii, se dezbrăcă şi intră în apă. Iar motanul, care îi ascunse repede hainele, începu
numaidecât să strige, cât îl ţineau puterile: „Ajutor! Marchizul de Carabas a fost jefuit! Hoţii i-au
furat îmbrăcămintea!”
Auzind aşa o grozăvie, regele dădu de îndată poruncă slugilor să-l ajute pe marchiz.
Acesta fu scos din apă şi i se dădu cel mai frumos costum regal. În hainele acelea dichisite,
marchizul arăta şi mai frumos decât fusese. Aşa că prinţesa se îndrăgosti de el de îndată, iar
regele îl invită să facă împreună o plimbare cu trăsura lui.
Între timp, motanul cel isteţ plecă să i se închine unui căpcăun bogat, care era stăpânul de
drept al câmpurilor mănoase pe lângă care trecuseră cu toţii. Căpcăunul locuia într-un castel
măreţ, dar nespus de întunecat, undeva la
poalele unor dealuri.
De îndată ce intră în castel, motanul
făcu o reverenţă şi îi spuse căpcăunului:
– N-am putut trece pe lângă frumuseţea
asta de castel fără să nu fac o vizită Măriei
Voastre. Mai cu seamă că am auzit că vă puteţi
transforma în orice fel de animal. E adevărat?
se prefăcu neştiutor motanul.
– Este adevărat! se grozăvi căpcăunul.
Numeşte numai animalul şi voi intra pe dată în
pielea lui!
– Aş vrea să vă transformaţi într-un leu
fioros, dacă se poate, îi ceru motanul încălţat.
Căpcăunul prinse a râde înspăimântător,
apoi se transformă într-un leu falnic.
Motanul se sperie foarte tare când leul începu să ragă, dar se strădui să n-o arate. Şi
atunci când căpcăunul reveni la înfăţişarea lui obişnuită, îi spuse:
– Mă plec smerit înaintea Măriei Voastre! Aşa o măiestrie n-am mai pomenit!
– Hă, hă!… Şi încă n-ai văzut nimic, se grozăvi şi mai abitir căpcăunul.
– Mă întreb însă dacă înălţimea voastră poate să se preschimbe şi într-un animal mic şi
nevinovat. De exemplu, într-un şoricel, zise, mieros, motanul. Dar poate că asta vă este mult prea
greu…
– Mie?! zbieră căpcăunul. Eu pot să mă transform în orice. Priveşte numai şi învaţă!
Însă, de îndată ce căpcăunul se preschimbă într-un şoricel, motanul nu mai stătu nicio
clipă pe gânduri: sări pe el şi-l înghiţi dintr-o singură suflare.
Iar atunci când caleaşca împăratului poposi la poarta castelului, motanul încălţat le ieşi în
întâmpinare.
– Bine aţi venit maiestate în castelul marchizului de Carabas!
Apoi, spre uimirea tuturor, mai cu seamă a feciorului de morar, motanul încălţat îi pofti
înăuntru, unde îi aştepta o masă îmbelşugată,
aranjată după toate regulile artei.
Regele fu nespus de plăcut impresionat
de bogăţia şi de gusturile desăvârşite ale
marchizului de Carabas, aşa că îi zise:
– Dragă marchize, n-ai vrea să te însori
cu fiica mea? Nu cred că ea ar avea ceva
împotrivă…
Privind-o pe prinţesă cum îi zâmbea
galeş, marchizul de Carabas încuviinţă pe dată,
nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste
dânsul.
La puţină vreme, tinerii făcură o nuntă
mare, care ţinu trei zile şi trei nopţi încheiate.
Eu doar am auzit de ea, şi-mi pare tare rău că n-
am fost şi eu pe acolo, fiindcă am auzit că s-au
servit numai mâncăruri alese şi băuturi fine.
Şi uite aşa se făcu că ajunse feciorul de morar ginerele regelui şi mare sfetnic al luminăţiei sale…
Tom Degetel
de Fratii Grimm
A fost odată un tăietor de lemne sărman, care trăia împreună cu nevasta lui într-o căsuţă
din pădure. Dar necazul lor cel mare, mult mai mare decât sărăcia, era că nu aveau copii.
- M-aş mulţumi şi cu unul mic, nu mai mare decât un deget! obişnuia să spună bărbatul.
Or, după o vreme chiar avură un copil, aşa cum îşi doriseră... cât un deget! Şi ce nume ar fi
fost mai potrivit decât... Degeţel? Tom Degeţel. Odată cu trecerea anilor, Tom rămânea la fel de
mic de statură. Se făcu în schimb un băieţel ascultător, care-şi ajuta părinţii cum putea el mai
bine. Într-o zi, Tom luă căruţa cu calul gata înhămat şi se duse la pădure ca să-l aducă pe tatăl său
acasă. Ei, dar ca să-l poată conduce pe unde trebuia, mama îl aşeză pe Tom pe creştetul calului.
Iar acesta se îndemna la drum de parcă ar fi fost condus de un vizitiu iscusit! Trecând pe lângă
cal şi nevăzându-l pe Tom, un circar bătrân îşi închipui
că ar fi fost vorba de vreun armăsar isteţ. Aşa că încercă
să-l cumpere de la tăietorul de lemne. Apoi, văzându-l pe
Tom şi pricepând cum stăteau lucrurile, se tocmi ca să-l
cumpere pe băiețel, pe care era dispus să dea o pungă de
galbeni.
Tatălui lui Tom nici prin gând nu-i dădea să-şi
vândă feciorul, dar acesta îi suflă la ureche:
Taurul se sperie şi o rupse la fugă, de parcă l-ar fi lovit strechea. Strigătele disperate ale
lui Tom ajunseră însă şi la urechile unui ţăran. Înfricoşat nevoie mare, omul tăie taurul şi îi
aruncă burta în pădure. Nu trecu multă vreme şi peste burta în care se afla băieţelul dădu un lup
lihnit de foame, care o şi înfulecă!
— Lupuşorule! strigă Tom din burta dihaniei. Ştiu eu un loc în care vei găsi un ospăţ
pe cinste şi unde o să te înfrupţi numai cu bunătăţi!
Vorbindu-i din burtă şi spunându-i pe unde s-o apuce, Tom îl duse pe lup chiar la casa
părinţilor săi! Iar acolo se puse pe strigat, chemându-şi mama şi tatăl în ajutor. Acesta din urmă
ieşi din casă şi omorî lupul, scoţându-l la lumina zilei pe Tom. Şi cât de fericiţi se arătară cei doi
de întoarcerea iubitului lor Tom Degeţel!
Iarna pe uliţă
de George Coşbuc
A-nceput de ieri să cadă Gură fac ca roata morii;
Câte-un fulg, acum a stat, Şi de-a valma se pornesc,
Norii s-au mai răzbunat Cum prin gard se gâlcevesc
Spre apus, dar stau grămadă Vrăbii gureşe, când norii
Peste sat. Ploi vestesc.
Turturelele se îngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Si pe harnica albină
Din flori miere adunând.
Și cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o șindrilă.
De vifornița păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.
PERSONAJE: MIHAELA M
URECHILĂ U
CHIŢ C
SPÂNUL S
C: Îl caut de două ore şi nu-l găsesc.I s-o fi întâmplat ceva?Trebuie să-l caut mai departe.
Dar ce-i aici?Cărarea este umedă de la ploaia de ieri şi se văd urmele lăbuţelor lui
Urechilă...Da,da!Sunt chiar urmele lui.Dar ce-o fi căutând aşa de departe?Mă duc
după urme.
(Chiţ pleacă după urme,iar din spatele cortinei se aude plânsul lui Urechilă)
C: Aşaaa!Am ros sfoara şi acum trebuie să mă gândesc cum să-l scap pe prietenul meu.
Sărăcuţul de el mi-a spus că Spânul l-a legat atât de strâns încât abia mai poate
răsufla.Cum să fac să-l scap?Cum să fac?....Aha! Am găsit!Mă duc la Mihaela să-i
povestesc ce s-a întâmplat cu prietenul meu şi să mă sfătuiesc cu ea.
-3–
C: Urechilă este într-o mare încurcătură.Acum nu am timp să-ţi povestesc ce şi cum s-a
întâmplat,dar Urechilă este prizonier în casa Spânului.Să ne gândim cum să-l scăpăm.
Vrei să auzi părerea mea?
M: Desigur.Spune.
C: Eu m-am gândit să mergem amândoi acasă la Spân.Acolo, tu îl vei ţine de vorbă pe
Spân ,iar eu voi intra în casă unde voi roade legăturile lui Urechilă.Eu pot să fac asta
pentru că sunt micuţ şi voi trece neobservat.După ce îl voi elibera pe Urecholă voi fugi
împreună cu el.Apoi îţi vei lua şi tu rămas bun de la Spân şi vei pleca.Până-şi va da
seama Spânul de ceea ce s-a întâmplat,toţi trei vom fi deja departe.Ce părere ai?
M: Planul tău pare să fie bun.Să mergem!
M: Bună ziua,Spânule!
S: Bună ziua!Bună ziua!Dar ce caută o fetiţă atât de frumoasă şi de cuminte ca tine aşa de
departe de casă la ora asta târzie?
M: Spânule,eu am alergat la tine ca să-ţi povestesc despre ultimele descoperiri ştiinţifice
pentru că ştiu câ eşti de deştept şi de dornic să aflii despre toate noutăţile care există...
S: Care sunt acelea?Care sunt acelea?Spune repede!Vreau să le aud!
M: Păăăi....de pildă,s-a descoperit faptul că dacă stropeşti rădăcina unui copac cu lapte,
acesta se transformă într-o văcuţă cu aripi.Ce zici de asta?
S: Să-ţi spun drept,despre asta eu ştiam demult.Nu este o noutate pentru mine.
M: Vai,ce deştept eşti!Stai,să-ţi mai spun una!Am auyit că o furnică a mâncat un
elefant,că un purcel a mirosit o floare vrăjită şi în loc de coadă i-a crescut o mătură.
Şi cea mai nouă ştire pe care am auzit-o este aceea că ,dacă torni un pahar cu apă
peste o bucată de lemn,lemnul va lua foc şi va arde mai puternic decât cu ajutorul
chibriturilor.Ei,ce zici?
S: Să-ţi spun sincer?Nu mi-ai spus nici acum vreo noutate.Doar eu sunt cea mai
deşteaptă persoană din această pădure.....Nu-i aşa,copii?
M: Te-am ştiut de deştept,dar chiar să le ştii pe toate..!Asta nu mi-am imaginat.
Mă bucur că am vorbit şi ,sincer, te admir mult!Acum trebuie să mă grăbesc acasă.
La revedere,Spânule!
S: La revedere,fetiţă!La revedere!
U: Îţi mulţumesc,Chiţ,că m-ai salvat din mâinile Spânului.De-ai ştii ce spaimă am tras!
C: Ştiu,ştiu!şi sper că altă dată nu te vei mai îndepărta atât de mult de mine când ne vom
juca.
U: Nu!Nu!Îţi promit.Dar, hai, să ne mai jucăm un ultim joc înainte de culcare!...Ţup,ţup,
ţup!....
(Urechilă cântă cântecul „Eu sunt iepuraşul Ţup”şi cei doi prieteni dispar.Apare Mihaela care
se adresează copiilor)
-4–
M: Aşa a păţit Urechilă din cauză că a fost neatent.Şi, dacă eu şi Chiţ nu i- am fi fost nişte
prieteni adevăraţi,sunt sigură că acum Urechilă ar fi în stomacul Spânului.
Nu-i aşa,copii,că şi voi vă ajutaţi prietenii atunci când au necazuri?
Sunt sigură că aşa procedaţi şi voi.
Şi pentru că noi toşi avem prieteni,hai să cântăm în cor” Cântecul prieteniei”.
SFÂRŞIT
Fetiţa alintată
de Otilia Cazimir
– Mamă, coase-mi paltonaşul!
Necăjită şi săracă
Ia împunge – şi te-nvaţă –
Se spune ca dupa un drum lung şi obositor Sf. Fecioara împreuna cu Sf. Iosif au ajuns
la Betleem, un oraşel situat mai jos de Ierusalim. Simţind ca i-a venit vremea sa nasca, Sf.
Maria la rugat pe Sf. Iosif sa gaseasca un salaş unde sa se adaposteasca.
Au batut din poarta în poarta, dar nimeni nu i-a primit. Ajunşi la casa lui Moş Ajun
acesta i-a îndreptat la fratele sau Moş Craciun, deoarece el era sarac şi nu avea loc nici pentru
copiii lui.
Pe la miezul nopţii au ajuns la Moş Craciun, om bogat care avea case mari, grajduri
pline cu vite şi o mulţime de oi. Cu toate acestea Moş Craciun nu le-a dat adapost în casa, i-a
trimis în staulul vitelor. Ziurel de ziua Sf. Fecioara
în ieslea cea saraca a nascut pe Domnul Sfant.
Dupa ce Iisus a venit pe lume, grajdul s-a
umplut de o lumina lucitoare ca lumina soarelui. În
iesle s-au aprins zeci de faclii, iar paiele scanteiau ca
nişte luminiţe.
Dimineaţa Moş Craciun s-a dus sa dea
mancare vitelor. A ramas mirat vazand grajdul
înconjurat de o lumina neobişnuita, iar în iesle un prunc la care pastorii îngenuncheaţi se
rugau. Îngerii din cer cantau din trambiţe cu flori de mar în mana.
Moş Craciun şi-a adus aminte de cele spuse de proroci: “Dumnezeu va trimite pe pamant pe
fiul sau sa mantuiasca lumea.
El se va naşte din Fecioara”. A îngenuncheat alaturi de pastori şi cu lacrimi în ochi a
cerut iertare lui Dumnezeu pentru fapta sa. Pentru a-şi îndrepta greşeala, Moş Craciun a
hotarat sa împarta averea copiilor. De atunci, în fiecare an, cu traista plina urca în sannie
trasa de cai albi şi colinda pamantul în lung şi-n lat pentru a împarţi daruri copiilor.
Dupa ce a murit, Moşul cel bun a ajuns sus în ceruri de unde priveşte pe pamant sa vada ce
fac copiii.
Un înger scrie într-o carte mare tot ce îi dicteaza moşul despre fiecare copil în parte:
daca s-a rugat, a ascultat parinţii, a învaţat la şcoala, într-un cuvant faptele bune dar şi cele
rele.
În noaptea de Craciun coboara pe o raza de luna cu tolba plina de daruri pana la
pamant. Se urca într-o sanioara care-l poarta pe la casele copiilor.
Pe Moşul cel adevarat de mult nu la vazut nimeni: deoarece Dumnezeu i-a dat harul
de a se face nevazut. El poate intra în casa pe fereastra, prin coşul de fum, pe gaura cheii sau
chiar pe uşa. Lasa bradul încarcat cu beteala, beculeţe, daruri, suna din clopoţel, şi iese tiptil
fara sa fie vazut. Cand aud clinchete de clopoţel, copiii ştiu ca Moş Craciun a sosit cu daruri
multe.
În amintirea acestui Moş bun, ziua în care se sarbatoreşte Naşterea Domnului se
numeşte Craciun.
Ziua premergatoare Craciunului se numeşte Ajun deoarece Moş Ajun a calauzit pe Sf.
Fecioara şi pe Sf. Iosif spre casa lui Moş Craciun.
SCENETĂ de CRACIUN
Prezentatorul:
Iar acum, dragi părinţi vă prezentăm sceneta ” Păţania lui Moş Crăciun”.
(Cinci spiriduşii dorm cu capul pe umărul celuilalt , au în mână jucăriile la care lucrau )
Spiriduşul moşului:
Vai, vai !
Toţi :
Ce s-a întâmplat? ( tresar )
Spiriduşul Moşului:
Ha ha, nimic, v-am păcălit! M-a trimis Moş Crăciun să văd dacă mai aveţi mult până terminaţi
toate jucăriile cerute.
Spiriduşul leneş:
Mai avem…. Cred ca vine primăvara şi nu terminăm ! (Cască)
Spiriduşul Moşului:
Cum?!
Spiriduş 1:
Nu-l lua în seamă, vorbeşte şi el aşa…..şti doar că el este Spiriduşul leneş
( spiriduşul leneş se strâmbă, nemulţumit de cele auzite )
Spiriduş 2:
Aşa e !
Spiriduş 3:
Te poţi baza pe noi !
Spiriduş 4:
Spune-i Moşului să nu-şi facă probleme, muncim zi şi noapte să le terminăm .
Spiriduş 2:
Aţipisem puţin când ai venit, dar în rest….am muncit……
Spiriduşul Moşului:
Atunci, mă duc să-i spun Moşului că totul este bine.
( Muncesc ce muncesc şi iar adorm )
Spiriduşul Moşului:
(Intră ajutându-l pe Moş Crăciun)
Spiriduşilor, spiriduşilor ( tresar, le cad căciulile la câţiva) Moş Crăciun a alunecat şi cred că şi-a
rupt piciorul !
Toţi:
Cum? Se poate? !
Spiriduşul Moşului:
Da, se poate.
Spiriduş 3:
Să îl ajutăm !
Spiriduş 4:
Dar cum?
Spiriduş 1:
Să chemăm doctorii, cum altfel .
Spiriduşul Moşului :
Imediat !
(vine cu doctorii)
Doctorul bătrân:
Bună ziua Moş Crăciun !
Moş Crăciun:
Nu e bună, cred ca mi-am rupt piciorul.
Doctorul tânăr:
Să vedem…..Ai febră ? (îi pune mâna pe frunte)
Moş Crăciun:
Nu ! ( mirat)
Doctorul tânăr:
(îi ascultă inima)
Te înţeapă inima ?
Moş Crăciun:
Da, de supărare ! Cum să mă înţepe inima , când eu v-am spus ca mă doare piciorul ?
Doctorul bătrân:
A, a, a pipicioorull !
Doctorul tânăr:
Piciorul, piciorul…
Moş Crăciun:
Da, piciorul .(enervat) Vreau să mă vindec până mâine .
Doctorul bătrân:
(după ce îl consultă la picior)
Ai nevoie de o licoare fermecată ca să te faci bine atât de repede.
Spiriduşul leneş:
S-o chemăm pe Zâna Zăpezii .
Toţi:
Zâna Zăpezii, Zâna Zăpezii!
Zâna Zăpezii:
M-aţi chemat?
Doctorul tânăr:
Avem nevoie de o licoare pentru a se însănătoşi Moş Crăciun atât de repede .
Zâna Zăpezii:
Dar nu am bagheta fermecată, nu ştiu dacă voi reuşi.
Toţi:
Te rugăm încearcă !
( prepară licoarea)
Poftim!
Moş Crăciun:
Mulţumesc !
( se repede să o bea)
Doctorii:
Nu se bea, o punem direct pe piciorul care te doare !
Prezentatorul:
Şi astfel Moş Crăciun s-a vindecat pe dată.
Ghicitori despre corpul uman
A fi cu ochii în patru.
Nevoia te învață.