Sunteți pe pagina 1din 3

Vrajitorie.

Procese de vrajitorie in Evul Mediu

Novăcescu Elena, Studii de securitate, anul I, grupa2

Pentru majoritatea oamenilor de cultura modernă, a califica un lucru drept


„magic” înseamnă a pune sub semnul întrebării raţionalitatea acestuia. Ştiinţa şi chiar
religia pot parea, în felul lor specific raţionale în timp ce magia pare să se definească prin
iraţionalitate.Totuşi, în contextul culturii medievale lucrurile erau foarte diferite. A numi
o practică sau o credinţă „superstiţie” ar fi putut-o marca drept produs al ignoranţei, cand
de fapt, „magia” implica adesea o formă distinctivă de raţionalitate ale cărei principii
teologii, filosofii, şi oamenii de ştiinţa încercau să le înţeleagă.
Vrăjitoria, diferită de magie prin aceea că nu este o ştiinţă, fapt pentru care nu
afectează decât mentalităţile primitive, a fost unul dintre flagelurile secolelor trecute.
Vrăjitoarea este receptacolul viu al tuturor păcatelor, al tuturor revoltelor.
„Evul Mediu a fost marea epocă a Vrăjitoriei”. Din nenumăratele cazuri de
vrăjitorie, începând cu Evul Mediu şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea se desprinde
o constantă. Epidemiile de vrăjitorie au apărut ori de cate ori într-o anumită ţară s-au
declanşat crize economice sau sociale. În Evul Mediu, Diavolul se concretizează, i se
împrumută un chip, când uman, când de animal, diform sau monstruos. „Vrăjitoarele şi
vrăjitorii se adunau noapte, de obicei în locuri singuratice, pe câmpii sau în munţi. Uneori
soseau în zbor, după ce îşi unseseră trupurile cu alifii, călare pe beţe sau pe cozi de
mătură, alteori, călare pe animale sai transformaţi ei înşişi în animale. Cei care veneau
pentru prima dată la întâlnire trebuiau să renunţe la religia crestină, să profaneze cele
sfinte şi să se închine Diavolului prezent sub formă omenească sau (cel mai adesea) sub
formă de animal sau semi-animal”.
Între secolul al XI-XII, vrăjitoria era o credinţă răspândită printre oamenii din
popor, intelectualii şi clasele dominante pe atunci prea puţin interesate. Numărul mic de
documente rămase arată că se cunoaşte o singură condamnare la moarte în anul 1074 a
unei vrăjitoare din Koln.
În secolul al XIII-lea, Inchiziţia creată în 1220 a trebuit să se ocupe de Vrăjitorie.
Doar ea avea dreptul -alaturi de biserică- să pedepesească Vrăjitoria eretică. Pedepsele
date de Inchiziţie erau amenda, biciuirea, dar niciodată moartea. Pentru aceasta din urmă,
Inchiziţia îl dădea pe condamnat în mâinile tribunalului laic, iar bunurile puse sub
sechestru reveneau justiţiei civile. Cel mai vechi document referitor la Vrăjitoria din
secolul al XIII-lea este un tratat din 1230, încheiat între prinţii Imperiului şi Regele
Roman Henric: „Ereticii, făcătorii de farmecce şi oricine săvârşeşte fapte interzise,
dovediţi şi arestaţi, vor suferi pedeapsa cuvenită, la aprecierea judecătorului. În 1329 un
carmelit, Pierre Ricordi, acuzat de a fi pus sub pragul caselor mai multor femei pe care le
dorea, nişte statuete de ceară unse cu salivă si sânge de broască râioasă şi-a recunoscut
vina şi a fost condamnat împreună cu alţi vrăjitori la închisoare pe viaţă.
În Evul Mediu târziu, Europa se afla pe marginea Apocalipsei. Se atribuie acest
lucru mizeriei în care trăiau femeile şi în general marea majoritate a populaţiei. Se credea
că Vrăjitoarele cunoşteau secretele ancestrale şi acestea au cauzat criza fara precedent. În
anul de graţie 1626, la 26 mai, un val de frig a îngheţat viile şi câmpiile de grâu în sudul
Germaniei actuale. O mantie albă a acoperit întreaga zonă şi a cauzat o criză de cereale
fără precedent, care a dus automat la foamete şi la o teribilă disperare. De unde a venit
acest climat pe care oamenii nu l-au recunoscut niciodată? La începutul timpurilor
moderne, sătenii au căutat explicaţii pentru necazurile lor în fapte spirituale şi fataliste.
Se căutau vinovaţi, responsabili şi vrăjitoarele au plătit pentru asta. Valul de îngheţ
devastator a făcut ca frumzele plantelor să se ofilească şi să cadă. Între 1626 şi 1630 s-a
lansat cea mai mare vânătoare de vrăjitoare pe care a cunoscut-o istoria Europei. Anii
următori au confrmat masacrele.
Răul trebuia să fie spălat public şi pedepsit, era singura modalitate de a depăşi
acest flagel. Apocalipsa părea iminentă, iar oamenii încercau să înţeleagă motivele
acestei pedepse divine. La aceea vreme se căuta un adevărat responsabil pentru
nenorocirile care se întâmplau oamenilor. Se urmărea nu numai vina în sine, ci de
asemenea, un acuzat: se presupunea că există printre oameni unii indivizi, care provocau
mânia lui Dumnezeu, deoarece aceştia erau încarnări ale răului. La început leproşii au
fost cei care au devenit ţapii ispăşitori ai societăţii, adică cei care otrăveau apa şi cauzau
moartea. Dar a-i acuza numai pe leproşi nu era suficient, a fost nevoie să se caute şi alţi
ţapi ispăşitori.
Femeile care practicau magia neagră au fost apoi acuzate pentru că sacrificau
copiii pentru a-i oferi Diavolului. Nu se vorbea încă de vrăjitoare în epocă, ci de
magiciene. Cuvântul „vrăjitoare” vine de la cuvântul latin „sort” care înseamnă destin sau
soartă. La început inculpările erau exclusiv bazate pe magie neagră, apoi au început
acuzaţiile de vrăjitorie în regiunile alpine din Franţa, Elveţia şi Italia. Alpii constituie o
vagă rotaţie a schimbului şi a inovaţiei între mai multe ţări din Europa: aici au avut loc
primele mutaţii ale noilor idei, concepte, comerţ şi cuvinte/ limbaj. Astfel, cuvântul
german Vrăjitoare a apărut în acest spaţiu mai întâi şi apoi a făcut turul Europei, dar
adaptându-se la specificul fiecarei limbi. Se spune că vrăjitoarele fac parte dintr-o sectă,
ceea ce declanşează controverse fără de sfârşit: ereticii sunt convertiţi sau exterminaţi şi
inchizitorii încep să creadă că răul vrăjitoarelor supravieţuieşte chiar şi după moarte.
Membrilor sectei se reproşează imediat că ar fi comis cel mai grav delict: negarea lui
Dumnezeu şi recunoaşterea Diavolului ca stăpân absolut.
Atunci apare o figură întunecată: Henric Institoris(cunoscut ca şi Heinrich
Kramer) un vânător de vrăjitoare, originar din Selestat, care vrea în mod absolut să fie
numit inchizitor de către Papa de la Roma. Acesta vânează nu numai vrăjitoare ci şi pe
ereticii de orice fel. A demonstrat o pietate exagerată şi a stăpânit arta manipulării. El va
prigoni pe toti cei care se vor abate de la modelele religioase pe care el însuşi le
reprezenta. Deci în acest context teribil în epocă s-a produs unul dintre cele mai mari
genociduri în proporţie de populaţie din istorie. El a constatat exterminarea femeilor din
această perioadă tristă pentru motive de pură superstiţie, de ignoranţă şi mai ales de
prostie umană.
Vrăjitoarele au fost arse pe ruguri fară milă, dar pe nimeni nu a interesat dacă vina
era sau nu a lor. Ţapul ispăşitor pentru răul din epoca fusese găsit.
Bibliografie:
1. Arnould Colette, Istoria vrăjitoriei în Occident, Bucureşti, 2008
2. Bengt Ankarloo, Magia şi vrăjitoria din Evul Mediu până astăzi, Bucureşti, 1997
3. Jean Palou, Vrăjitoria, Timişoara. 1992
4. Laurenţiu Zoicaş, Lumea Vrăjitorului, Bucureşti, 1996
5. www. Vrăjitoare.eu, http://www.vrajitoare.eu/index.php/intre-istorie-si-mit/463-
vrajitoarele-au-fost-arse-de-vii-in-evul-mediu