Acum mult timp, in China traia un imparat al carui palat era cel mai frumos din

lume, fiind construit in intregime din portelan delicat.

Acum mult timp, in China traia un imparat al carui palat era cel mai frumos din
lume, fiind construit in intregime din portelan delicat. In jurul palatului erau
splendide gradini imense, pline cu plante si flori rare. In spatele acestor
gradini, o padure mare de pini strajuia drumul pana la mare. In aceasta padure de
pini traia o micuta privighetoare.

Privighetoarea canta atat de frumos incat, oricine o auzea cantand nu mai putea sa
uite vrodata cantecul ei.

Pescarii sarmani care-si aruncau plasele in mare toata ziua, se opreau din munca
lor cand auzeau privighetoarea cantand. "Ce frumos canta!" ziceau ei, uitand de
problemele lor si ascultand muzica dulce.

Calatori multi veneau din tari indepartate sa vada regatul imparatului, ei admirau
delicatul palat de portelan si gradinile minunate, dar cand auzeau cantecul
privighetorii, toti spuneau: "Acesta e cel mai frumos din toate frumusetile de
aici!"

Scriitori si poeti au scris carti in care laudau frumusetea palatului imparatului

si a gradinilor lui. Dar ei laudau privighetoarea mai mult chiar decat aceste
frumuseti. Aceste carti ajungeau peste tot in lume, iar intr-o zi, imparatul insusi
deschise una dintre acestea. "Ce minunat!" zise el, "Aceasta carte spune ca, dintre
toate lucrurile minunate din regatul meu, cantecul privighetorii e cel mai frumos!
Dar unde este aceasta privighetoare, de ce eu n-am auzit-o niciodata cantand?"

Imparatul a adunat toti ministrii si curtenii sai si i-a intrebat despre

privighetoare. Dar nici-unul din acestia nu auzise pasarea, nici macar doamnele de
onoare, bucatarii sau ceilalti servitori nu auzisera cantecul privighetorii.

In sfarsit, unul din ajutorii de bucatari a exclamat:"Oh, privighetoarea, o stiu

foarte bine! In fiecare seara merg in vizita la batrana mea mama, care locuieste pe
malul marii. Cand ajung in padure sunt intotdeauna obosit, dar atunci aud cantecul
privighetorii, care e atat de dulce incat imi dau lacrimile."

Asa incat omul, impreuna cu alti curteni si doamne de onoare au plecat spre padure
sa caute privighetoarea.

Au mers ei ce-au mers si au ajuns la o pajiste unde o vacuta a inceput sa mugeasca.

"Aceasta trebuie sa fie privighetoarea! O, dar am mai auzit sunetul asta inainte.",
zice un curtean. "Ah, nu", a spus ajutorul de bucatar "aceasta e doar o vacuta, mai
avem putin de mers pana sa ajungem la privighetoare."

Curand ei au trecut pe langa un iaz, unde cateva broaste oracaiau de zor. "Ce
dragut", zice un alt curtean "vocile lor seamana cu clinchetul clopotelor de la
biserica!". Ajutorul de bucatar a inceput sa rada si a zis: "Dar nu-i
privighetoarea, insa o vom gasi curand."

Au mai mers putin si, in sfarsit, ajutorul de bucatar a zis: "Iata privighetoarea!"
si a aratat catre o pasare micuta, gri, cocotata pe o creanga deasupra capetelor
lor.

"Ce incolora este, nu ne-am fi imaginat niciodata ca privighetoarea e o pasare atat

de stearsa!" au zis doamnele de la curte. Atunci privighetoarea a inceput sa cante,
iar trilurile ei dulci au umplut padurea. "Ah, ce minunat!" au soptit doamnele de
onoare.
"Da, intr-adevar" au zis toti curtenii "Cantecul ei seamana cu clinchetul unor
clopotei de cristal!". Dupa aceasta ei s-au adresat privighetorii: "Buna ziua,
privighetoare, am venit sa te rugam sa canti pentru imparatul nostru."

"Trebuie sa merg acum?" a intrebat privighetoarea.

"Nu chiar acum, poti veni in seara asta la palat sa canti pentru imparat." a zis
unul din curteni.

Multe semintii s-au perindat pe sub soare de cand a fost durat acest pamant, dar
niciuneia nu i-au lipsit visele.

Ati putea crede ca a existat vreodata o semintie lipsita de acest balsam aproape
nepamantean? Ei bine, era odata, intr-o tara indepartata, un popor de oameni care
nu visau niciodata. tara lor era imprejmuita de un brau urias de piatra. Asa fiind,
nici nu puteau spera sa viseze vreodata pentru ca visele nu pot trai in stransoarea
apasatoare a unei temnite din piatra.

Cat era ziua de mare, oamenii trebaluiau necontenit, fara a-si lasa o singura clipa
gandurile sa zburde. Truda nesuferita, precum si neputinta gandului de a se elibera
ii ostenea atat la trup cat si la minte, facandu-i sa astepte noaptea ca pe o
binecuvantare. Cum venea timpul odihnei, isi lasau capul in perna si, vreme de
cateva ore, dormeau un somn intotdeauna greu si monoton. A doua zi se trezeau si o
luau de la capat, mereu si mereu, intocmai ca o moara ce se invarteste fara
crutare, dar si fara simtire.

Cat timp nu cunosteau si alt fel de viata, li se parea obisnuit sa nu viseze.

Simteau si ei ca domneste pretutindeni o tristete si o vlaguiala tot mai
daunatoare, dar nu stiau care era pricina. Vedeau ca viata lor, precum si casele si
uneltele, nu se schimbasera cu nimic in ultimele sute de ani, dar nici prin gand nu
le trecea care putea fi pricina. Pana una, alta, intre un rasarit si un apus de
soare nu se intampla nimic neobisnuit.

Intr-una dintre zile, pe cand se aflau cu totii in fata meselor, fiind ora
pranzului, din vazduh cobori o pasare alba, uriasa, care purta in spate…un om. Cand
se lasa deasupra pamantului, pasarea intinse o aripa in asa fel incat omul sa poata
cobori cat mai lesne. Tanarul sosit din inaltul cerului se uita patrunzator la
oamenii tarii unde nu se visa niciodata si spuse:

– Bine v-am gasit, oameni buni! Bucurosi de oaspeti?

Mesenii nu raspunsera nimic. Se uitau cu neincredere si cu o oarecare teama,

nevenindu-le parca sa creada ca este aievea ceea ce vedeau. intr-un tarziu, un
batran prinse curaj si raspunse:

– Esti pamantean ca si noi, cladit din carne si oase, ori esti insusi Dumnezeu cel
mare si puternic?

– Om, ca toti oamenii, unchiasule. Singura mea putere este pasarea aceasta care m-a
adus aici. Am gasit-o cand era mica. Se ratacise de mama ei. Am luat-o si am
ingrijit-o, intocmai ca pe un copil. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca nu se
mai opreste din crestere. in trei luni se facuse cat casa. Vrand sa-mi arate ca nu
este o pasare obisnuita, la un an incepu sa vorbeasca deslusit, intocmai ca o
fiinta omeneasca: ,,Stapane, a zis, mi-ai salvat viata cand eram fara nici un
sprijin. A venit acum vremea sa te folosesti si tu de mine. Cere-mi orice, pentru
ca puterile mele sunt nelimitate!”

intre timp, oamenii locului se apropiara mai mult de ciudatul lor musafir. Le
disparuse teama si acum isi facuse loc o curiozitate aproape copilareasca.
– Si ce anume i-ai cerut pasarii? vru sa cunoasca batranul.

– Stiam de la mosul meu ca se afla undeva o tara inconjurata de munti inalti, cu

crestele mereu inzapezite. De cand eram copil visam sa ajung pe acele meleaguri,
unde nu calcase niciun alt muritor.

– Visai? intreba omul cel batran. Ce talc are acest cuvant?

– Imi doream nespus, raspunse oarecum mirat flacaul, incat nu am mai stat nici
macar o clipa in cumpana si i-am cerut pasarii sa ma poarte spre acel taram. M-am
ridicat in spatele ei si, dupa un zbor in inaltul cerului, iata-ma printre voi.

O tacere adanca se asternu. Nimeni nu indraznea sa scoata o vorba, desi erau multe
pe care nu le pricepusera. in infruntarea dintre curiozitate si neputinta de a-si
lasa gandurile sa colinde fara nici o stavila, invinse aceasta din urma.

Vazand ca noul venit era un om pasnic, sfatul batranilor acelei tari hotari sa ii
ofere ospitalitatea. De atunci, tanarul calator al vazduhului ramase printre noii
lui prieteni. Umbla de colo pana colo, privind cu interes atat oamenii, cat si
locurile. Simtind braul acela de piatra care imprejmuia tara, incepu sa traiasca cu
teama ca, intr-o zi, va ramane fara aer si se va sufoca.

– Cum puteti trai vesnic inchisi intre zidurile cele inalte pana la cer? intreba
el. Nu va simtiti stingheri, nu pricepeti ca sunteti prizonieri intr-o inchisoare
unde nu patrunde niciodata suficienta lumina?

– N-avem defel astfel de ganduri. Pana sa sosesti pe meleagurile noastre credeam ca

suntem singurii oameni de pe acest pamant. De fapt, ce folos sa aflam adevarul daca
tot nu ne face trebuinta?

– Bine, nu se lasa baiatul, dar poate ca ati fi avut de invatat lucruri folositoare
daca ati fi cunoscut si alti oameni. Viata voastra poate ca ar fi fost mai buna si
mai frumoasa!

– De ce sa fie altfel, daca pana acum a fost croita pe masura dorintelor noastre?

– Oare chiar este croita pe masura dorintelor voastre?

Omul nu mai raspunse nimic. Se apleca asupra lucrului sau, facand sa dispara orice
urma de preocupare de pe fata lui. Parea o statuie ale carei maini incepusera sa se
miste prin cine stie ce minune.

,,Neobisnuiti oameni”, gandi baiatul in sinea lui. Cu toate acestea, incepuse sa

simta o mila nesfarsita pentru ei. Vazadu-i cum se chinuie sa macine boabele de
grau cu ajutorul unei rasnite din piatra, merse de-a lungul unui fir de apa, pana
ce gasi un loc numai bun pentru ridicarea unei mori. Dupa ce gasi locul cu pricina,
cazu pe ganduri, incercand sa-si inchipuie cum ar aseza-o mai bine. Cand vazu cu
ochii mintii ceea ce dorea, zambi multumit. Cei din jur il urmarisera cu
surprindere, fara sa priceapa de ce a stat minute in sir nemiscat si, mai cu seama,
de ce zambea de unul singur. Cu toate acestea, nu indrazni nimeni sa il intrebe
ceva.

In numai cateva zile, oaspetele reusi, ajutat si de ceilalti, sa ridice o minunatie

de moara. Cand vazura bietii oameni la ce foloseste, crezura cu adevarat ca tanarul
lor oaspete fusese totusi trimis de Bunul Dumnezeu. Cum prinsesera drag de el, mai
marii tarii se stransera laolalta, il chemara si ii spusera:

– Dragul nostru, am dori sa cunosti cat de mult pretuim binele pe care ni l-ai
facut si cat de mare este grija pe care ti-o purtam. Oamenii nostri au bagat de
seama ca, de la un timp, esti cam bolnav si am vrea sa te aratam celei mai mari
vindecatoare din tara.

– Eu, bolnav? se minuna flacaul.

– Fara indoiala, altfel de ce ai ramane minute in sir cu privirea atintita undeva

departe?

– Bunii mei prieteni, rase tanarul, acelea sunt clipele in care gandurile mele sunt
lasate libere. Bunaoara, asa s-a nascut ideea acelei mori.

– Vrei sa spui ca in clipele in care stai de pomana tu nascocesti asemenea lucruri?

– Desigur, asa au aparut toate lucrurile facute de om. Puterea gandului este mai
mare decat ati putea crede. Totul este sa nu ii puneti stavila atunci cand trebuie
sa il lasati slobod.

Mult s-au minunat cand au auzit asemenea cuvinte. inca o data, aveau temei sa
creada ca in fata lor nu se gasea un om obisnuit.

Intr-o noapte, tanarul nostru avu un cosmar ingrozitor. Se facea ca se afla pe

spatele pasarii sale uriase si ca aceasta il azvarle intr-o prapastie fara fund.
inspaimantat de vis, se trezi in toiul noptii cu cativa oameni langa el.

– Ce s-a intamplat, dragul meu? il intreba cineva. Oare a patruns vreun duh necurat
in sufletul tau si nu-ti da pace?

– Nici vorba, ii linisti el, dezmeticindu-se. Am avut un vis urat.

– Un vis? Prin urmare tu poti avea asemenea vise si noaptea?

– Mai cu seama noaptea, numai ca visele noptii nu cunosc nici un stapan. De aceea,
se nimereste uneori sa visezi si ce nu iti place. Asa am patit-o eu mai inainte.

,,Mai, sa fie! Curios mai este si tanarul acesta, gandira oamenii care nu stiau sa
viseze. Daca isi pierde vremea cu vise si ziua si noaptea, cand mai are timp sa
faca si altceva?”

si totusi, timp avea din belsug. Pusese sa se ridice si alte mori, asa incat
rasnitele de piatra fusesera aruncate si in curand uitate. Apoi, ii invata sa
cladeasca poduri durabile peste cursurile de apa, sa coaca oalele in cuptoare spre
a le face mai durabile si cate, cate altele! De fiecare data, inainte sa cladeasca
ceva, cadea pe ganduri. Oamenii nu se mai mirau, iar in clipa in care il vedeau
zambind, stiau ca in mintea lui se conturase iarasi ceva folositor pentru ei.

Cu fiecare zi, oamenii care nu visau pretuiau tot mai mult puterea gandului si a
viselor si, in egala masura, isi dadeau seama ca, fara ele, erau ca niste papusi
din lut miscate de colo pana colo de o mana nevazuta. Pe negandite, in mintea lor
se nascu intrebarea daca ei vor putea visa vreodata. Se stransera iarasi laolalta,
in frunte cu cei mai batrani si mai intelepti oameni ai tarii si il intrebara pe
oaspetele lor ceea ce ii nelinistea. Ba, inca, un intelept il intreba si mai mult:

– Spuneai ca lucrarile facute de om s-au nascut prin puterea gandurilor. inseamna

ca inaintasii nostri, care ne-au lasat mostenire uneltele, casele, precum si bruma
de cunostinte pe care o avem, au cunoscut aceasta putere? Este oare cu putinta ca
ei sa fi fost oameni ca toti ceilalti, iar mai tarziu sa-si fi pierdut, cine mai
stie de ce, putinta de a visa?
– Este neindoielnic ca asa s-a intamplat, zise baiatul.

– Sa nadajduim atunci, ca, intr-o zi ne vom recapata puterea de a visa?

– Oameni buni, zise pasarea uriasa care, de cand aparuse pe acel taram nu scosese
nici un cuvant, in zborurile mele am aflat ca stramosii vostri si-au pierdut darul
visarii in clipa in care in jurul tarii lor au inceput sa creasca acesti munti
inalti. Singuratatea si lipsa puterii de a vedea departe, catre linia orizontului,
au facut ca in fiecare zi sa moara cate un vis. Nu peste multa vreme, inaintasii
vostri nici nu mai stiau ce inseamna a visa.

– Dar ce ne ramane de facut, pentru ca nici asa nu putem ramane?

– Asteptati, le spuse pasarea. Eu si cu stapanul meu ne vom ingriji de toate. Hai,

stapane, urca pe spatele meu, ca avem lung drum de facut!

Flacaul urca, asa cum i se ceruse si cat ai clipi din ochi se aflau deja in inaltul
cerului.

Zbura pasarea cea alba cale lunga, lasand in urma tari nenumarate pana cand ajunse
intr-o tara frumoasa cum nu erau multe in lume.

– Stapane, vezi catre miazanoapte un castel de culoarea aurului stralucitor?

– Il vad, raspunse baiatul.

– Ei bine, acolo traieste Zana Viselor. Coboara si cere-i cateva seminte de mac,
din cele fermecate.

il lasa la pamant si, in timpul cel mai scurt, se infatisa inaintea Zanei.

– Zana a Viselor, da-mi cateva seminte de mac din cele fermecate, si iti voi ramane
recunoscator toata viata.

– Iti daruiesc cu toata inima lucrul pe care mi-l ceri, intrucat asteptam de mult
amar de timp sa pot infaptui ceva pentru nefericitii aceia.

Baiatul isi lua semintele, multumi Zanei si se inapoie la pasarea cea puternica.

– Buna treaba ai facut, stapane. Acuma tin-te bine, ca am sa zbor mai iute decat
gandul.

Nu trecu mult si se aflau deja deasupra tarii oamenilor fara vise.

– Fierbe semintele de mac si da fiecaruia sa bea cate o gura din fiertura obtinuta.
ii va cuprinde un somn lung si odihnitor, in care vor avea cele mai frumoase vise.
intre timp, eu plec sa imi aduc surioarele. impreuna, trag nadejde sa urnim din loc
muntii acestia inalti.

Ajuns printre noii sai prieteni, baiatul le imparti din fiertura miraculoasa, care
ii adormi de indata.

Cat dura somnul lor, pasarea fermecata veni cu suratele sale si apucara cum putura
de munti, tarandu-i usor, usor, pana la capatul lumii. Numai intr-o parte a tarii
au lasat, totusi, un munte ca sa nu le lipseasca cu desavarsire.

Cand s-au trezit, oamenii aveau fetele imbujorate de o placere cum nu mai traisera
nicicand. Pentru intaia data, gustasera din placerea atat de sfanta a visului.
Vazand ca a disparut si braul de piatra care inconjura altadata tara, se simtira cu
adevarat eliberati. De acum, nici privirea si nici gandul nu le mai erau stavilite.

Multumit de misia indeplinita, baiatul incaleca pasarea uriasa si se grabi sa se

intoarca in tara sa, acolo unde oamenii gustasera dintotdeauna din dulceata
visului.