The desk

Este o vorbă aproape de când lumea, cum că anii de liceu sunt cei mai frumoşi ani pe care îi poate avea un
adolescent. Acea perioadă de graţie în care adolescenţii încep să se maturizeze şi îşi găsesc anumite ţeluri în viaţă. Să fie
oare adevărată toată această poliloghie sau o fi doar o minciună frumos mascată care ascunde de fapt un adevăr crunt şi
greu de suportat? Ei bine, părerile sunt împărţite, iar exemplele tot continuă să apară. Poveştile nespuse ale liceenilor care
au suferit pentru întreaga perioadă din liceu, tind să spună multe lucruri de fapt. Peter Mitchell era cel mai bun exemplu pe
care îl putea da cineva, care voia să contrazică ideea de cei mai frumoşi ani de liceu, bineînţeles.

Peter era genul acela de băiat tăcut, timid, mai pe scurt introvertit care stătea mereu în spatele clasei, în ultima
bancă şi nu prea vorbea cu colegii săi. Devenise victima perfectă pentru bullying. Era adesea luat peste picior, arătat cu
degetul şi lovit de câţiva camarazi de şcoală. Ultima dată a fost împins pe hol, în timp ce se ducea către sala de clasă,
chiar de faţă cu fata pe care o plăcea.

Primul an trecuse foarte greu, iar în cel de-al doilea reuşise să-şi găsească un mic refugiu. Totul se întâmplase în
sala cu numărul 111, unde se ţinea de obicei ora de limba şi literatură engleză. Peter îşi alesese deja locul unde avea să-şi
petreacă anul, în banca din spatele clasei, unde nu atrăgea prea multă atenţie şi putea visa în voie cu ochii deschişi. O idee
îi venise în minte. Luă un creion din ghiozdan şi începu să scrie pe banca care deja era decojită şi crăpată pe alocuri.
Scrise o mică prezentare – numele său. O făcuse de parcă pupitrul îi putea răspunde înapoi sau să-l salute. Suspină
puternic şi se lăsă iar purtat de aceleaşi gânduri care nu-i dădeau pace. Ce căuta aici? Ce avea de gând să facă mai departe
cu viaţa sa?

Ziua următoare reveni în aceeaşi sală, aceeaşi bancă. Se aşezase pe scaun, în timp ce îşi aranjă materialele pentru
cursul respectiv. Ochii îi căzură pe partea de bancă unde îşi scrise cu o zi în urmă numele. O stare de panică îl lovi undeva
în moalele capului. Cineva îi răspunse la salut – o fată pe nume Julie. Luă din nou creionul din ghiozdan şi începu să scrie
“Ce mai faci?” în timp ce un mic zâmbet îi scăpă printre buze. Se gândise că o altă colega dintr-o clasă diferită îi
răspunse la micul mesaj pe care îl lăsase pe masă.

Următoarea dimineaţă se trezi mai agitat ca de obicei. Simţea ca lucrurile începuseră să se aranjeze la locul lor şi
ca în sfârşit îşi putea face un prieten. Păşi grăbit pe holurile liceului, fără să se mai uite în jurul lui dacă lovea pe cineva
sau nu şi intră cu paşi apăsaţi în sală care avea să devină pentru adolescent un adevărat loc terapeutic. Primi un alt
răspuns. De data aceea propoziţia nu mai era una scurtă, ci una mai închegată. Băiatul zâmbi din nou în sinea lui şi îi
răspunse, fără să stea prea mult pe gânduri. Ora de literatură se terminase mai repede decât trebuia, iar Peter plecase din
clasă fără rucsac. Făcu cale întoarsă şi mai privi pentru ultima oară spre locul unde scrise pentru Julie. Rămase împietrit
după ce văzu următorul enunţ pe care fata îl scrisese. Şocul era prea mare pentru Peter ca să mai realizeze cum de acel
lucru era posibil, având în vedere că Julie nu se afla în aceeaşi încăpere cu el. Continuă să o întrebe cum de făcea acel
lucru, dar reacţia ei fu asemănătoare cu cea a lui Peter. Niciunul nu-şi putea explica ce se întâmpla mai exact. Amândoi
aveau aceeaşi oră de engleză susţinută în aceeaşi clasă, în acelaşi timp. Acţiunea se desfăşura exact ca în aceea teorie cum
că ar exista două planuri temporale care se suprapun, dar nu se întâlnesc niciodată. Sau cel puţin aşa se presupunea
înainte.

Începând cu acea zi, Peter realizase că nu mai era singur şi ca în sfârşit găsise pe cineva cu care putea vorbi fără
să fie jignit sau agasat. O găsise pe Julie care părea să fie persoana pe care băiatul o tot căutase în acest timp. Zilele
treceau, iar Peter continua să vorbească cu Julie în fiecare oră pe care o avea în sala 111. Devenise mai fericit, mult mai
energic şi îşi găsise după nu ştiu cât timp o mică speranţă care îl făcea să continue să trăiască. Nu mai considera liceul ca
fiind un infern ce-l făcea să se afunde şi mai mult şi să se închidă în el. Găsise un scop de a merge în fiecare zi la liceu şi
de a trece mai uşor peste toate momentele grele care îl măcinau pe interior. Simţea că trăieşte.

Totuşi, până într-o zi când clasa de engleză se mută într-o altă sală. Adolescentul începu să-şi pună multe întrebări
legate de ce avea să se întâmple atunci cu Julie. Dacă putea comunica cu ea doar din acea sală şi nu dintr-o altă sală cu
totul diferită? Panica începu să-l acapareze. În timp ce se se îndrepta către sala 140, camaradul lui de clasa îl îmbrânci din
nou pe hol. Înghiţi în sec în timp ce se aplecă să-şi adune manualele de pe jos. O mână îi sărise în ajutor. O fată cu un
zâmbet angelic se oferise să-l ajute pe Peter. În momentul în care făcu contact vizual cu acesta, îi zâmbi larg.
 De atunci viaţa lui Peter revenise la normal, nu mai vorbea cu Julie şi nici nu mai scria pe bancă, cum obişnuia să
o facă înainte. Chiar dacă i se păruse ciudat la început, prinsese sentimente pentru ea chiar dacă nu o întâlnise niciodată în
realitate. Îşi dorea acel lucru, la fel şi ea, să se întâlnească şi să o vadă pe fata visurilor lui. Numai că acel lucru rămase la
stadiul de vis care nu părea să se mai împlinească vreodată.

În următoarele zile, profesorul anunţase venirea unei colege noi, care se transferase de curând. Peter şi-a adus
instant aminte de fată care-l ajutase atunci când a fost agresat fizic pe holurile liceului. Nu-i acordase prea multă atenţie
pentru că mintea îi stătea la Julie. Profesorul o prezentă în faţa clasei pe fată ca fiind Julie Mitchell. Adolescentul ciuli
imediat urechile şi o privi cu mai mult interes. O urmărea pierdut cum venea spre el şi se aşeză chiar în banca din spatele
său. Se fâstâci puţin pe scaun şi încercă să-şi vadă în continuare de curs. Adolescenta îl bătu uşor pe umăr, oferindu-i un
bileţel împăturit. Peter ezită puţin înainte să-l ia, ca mai apoi să-l citească. “Te cunosc de undeva?” scria pe foaia de caiet.
Băiatul recunoscu imediat caligrafia şi se întoarse cu faţa către ea. Părea imposibil, dar ştia că acel scris aparţinea lui Julie,
pe care el o cunoscuse atunci. Şi nu se putea înşela pentru că îi reţinuse deja felul în care scria, inimioarele pe care le
folosea în locul punctelor, plus multe altele.

Dar ceva lipsea din ecuaţie. Cum de au putut comunica atunci, doar scriind pe bancă în acelaşi timp? Cum de
două persoane diferite se aflau pe atunci în acelaşi loc, la aceeaşi oră? Pentru Peter nimic nu i se mai părea straniu sau
nelalocul lui. Era fericit pentru că o întâlnise pe fata de care se îndrăgostise şi asta era tot ce conta. Ei bine, lucrurile
stăteau în felul ăsta doar pentru că aşa credea Peter, nu şi pentru că erau reale sau adevărate.

Peter Mitchell suferea de tulburare disociativă de identitate, o afecţiune care îl rupea şi deconecta aproape total
faţă de realitatea din jur. Atunci când episoadele se repetă, ajung la stadiul în care nu mai pot fi controlate sau evitate şi
sfârşesc prin a împiedica persoana respectivă să-şi îndeplinească activităţile zilnice. Din cauza traumelor fizice şi
psihologice prin care Peter a trecut de-a lungul timpului la scoală, apariţia acestei tulburări psihice a fost inevitabilă.
Băiatul a creat-o pe Julie ca pe o mică portiţă, ca pe un mic refugiu ce îl putea ajuta să depăşească mai uşor anumite
episoade traumatice, prin care obişnuia să treacă. Julie exista, dar doar în mintea lui Peter.