FLOARE ALBASTRĂ

de Mihai Eminescu

-eseu-

Poezia “Floare albastră” a fost scrisă de Mihai Eminescu, un scriitor român născut în 15
Ianuarie 1850 la Botoșani și decedat la vârsta de 39 de ani. Poezia a fost publicată la 1 Aprilie
1873 și sugerează atât aspirația eului liric către o iubire ideală, cât și imposibilitatea împlinirii
cuplului.
Această poezie se încadrează în romantism, un curent literar apărut în Europa la începutul
secolului al XIX lea.
O trăsătură specifică acestui curent literar este procedeul antitezei. Acesta apare la nivel
compozițional între vocea feminină și vocea masculină, între cele două ipostaze ale cunoașterii și
între cele două planuri. Prima și a treia secvență, în opoziție cu cea de a doua și ultima formează
antiteza dintre cele doua voci. În secvențele unu și trei este evidențiată vocea iubitei, iar în
celelalte două vocea eului liric. Poezia începe cu chemarea acestuia într-o lume reală, iubita
îndemnându-l să abandoneze contemplația: “Nu căta în depărtare/ Fericirea ta iubite!”. Din
secvența a doua reiese sugestiv superioritatea eului liric care face o ușoară derâdere la adresa
fetei, numind-o “mititica”, “dulce”. Chemarea iubitului în natură se află în secvența a treia, unde
este prezent de asemenea jocul dragostei prin gesturi tandre, declarații de dragoste sau șoapte de
amor. Ultima secvență surprinde monologul liric al poetului încărcat de idei filozofice. Iubirea
moare, iar cuplul rămâne neîmplinit. Antiteza dintre cele două ipostaze ale cunoașterii este de
fapt dintre cea absolută, infinită, specifică geniului și cea terestră, specifică omului comun. Iar
cele două planuri găsite în antiteză sunt astral-cosmic cu teluric-pământesc.
O altă trăsătură care încadrează poezia în romantism este amestecul mai multor specii
literare în același text. În “Floare albastră” sunt prezente idila, meditația și elegia. Idila, specia
care prezintă iubirea în chip idealizat, este prezentă în cea de a treia secvență, unde iubita îl
cheamă pe poet în natură. Tot aici au loc gesturile și declarațiile constituite într-un joc erotic.
Meditația filozofică cuprinde reflecții filozofice asupra lumii și este evidențiată chiar la început,
în primele trei strofe. Ele surprind de fapt meditația asupra condiției omului de geniu. Iubita îl
îndeamnă pe eul liric să abandoneze cunoașterea absolută, să-și adune gândurile și să pătrundă în
lumea reală. Elegia, specie care transmite sentimente de tristețe sau melancolie, reiese sugestiv în
ultima strofă, unde eul liric suferă din cauza neîmplinirii iubirii. Versul “Totuși este trist în
lume!” reprezintă o concluzie la care ajunge poetul după încercările sale eșuate.
Tema poeziei “Floare albastră” este iubirea imposibilă între ființe cu condiții diferite.
Aceste ființe sunt mai precis cei doi protagoniști, eul liric și iubita sa. Având aspirații diferite și
neputând ajunge la un numitor comun, iubirea dintre aceștia rămâne nedesăvârșită.
O idee relevantă pentru tema poeziei se află în secvența a doua, în cea de a patra strofă.
Această secvență redă în mod evident diferența dintre ei, unde iubita poartă rolul de fată

1
“mititică” și “dulce”, iar el, omul superior, râde ironic de zisele ei, neacordându-i vreun răspuns.
Deși vocea auctorială este încărcată de afectivitate și gingășie, ironia își spune cuvântul din nou
când îi acordă fetei profilul de om comun, inferior lui, iar eul liric îl ia pe cel de geniu, nefiind
mulțumit de iubirea acordată de fată.
O altă secvență care pune în evidență iubirea imposibilă este în ultimele două versuri,
unde eul liric devine melancolic în legatură cu fata frumoasă care i-a dispărut din fața ochilor.
După ce aceasta pleacă, el rămâne “ca in stâlp”, uimit de perfecțiunea ei. Punctele de suspensie
care delimitează ultima strofă de restul poeziei îndeamnă la meditație pe tema năzuinței către
iubirea ideală și imposibilitatea atingerii sale. Din cauza opoziției dintre cei doi, adică om comun
și om de geniu, iubirea lor moare, iar ultimele cuvinte pe care le poate rosti poetul conțin
repetiția motivului poetic “Floare albastră”, care semnifică tristețe și dezamăgire.
Un element de structură reprezentativ pentru poezie este titlul. Acesta este alcătuit din
substantivul comun “floare” și “adjectivul “albastră” și sugerează idealul feminin privit dintr-un
unghi aparte, dar și gingășia, sensibilitatea și efemeritatea. Adjectivul “albastră” semnifică cerul,
mai exact infinitul, absolutul, idealul. Din perspectiva poetului, floare albastră semnifică
aspirația spre o lume ideală și imposibilitatea împlinirii cuplului.
Un alt element de structură semnificativ pentru această opera este incipitul. Acesta
definește sufletește iubitul care este contemplativ visător, izolat și nefericit; în vreme ce fără are
un suflet cald, e familiară și plină de viață și entuziasm. Primul cuvânt care inițiază această
poveste de dragoste este cuvântul “Iar” care redă faptul că contemplația poetului este un lucru
obișnuit, pe care îl face în mod repetat. Astfel, prima strofă sugerează un reproș adresat poetului
care e adâncit în meditație, iar fata care vrea să îl transpună în lumea reală.
În concluzie, poezia “Floare albastră” de Mihai Eminescu cuprinde atât idei filozofice,
viziuni eminesciene și stări emoționale, cât și chipul iubitei echivalent cu un ideal feminin.