Introducere

Apendicita acută reprezintă una din afectiunile incluse în sindroamele

abdominale acute chirurgicale ( un grup de boli , care atunci când sunt diagnosticate
impun de cele mai multe ori o interventie chirurgicală de urgentă pentru salvarea
vietii bolnavului).
În cazul copiilor, apendicita se manifestă de obicei printr-o durere de stomac în
zona buricului, care coboară apoi spre partea dreaptă a abdomenului. De asemenea, e
posibil să apară pierderea poftei de mâncare, febră, greață și vărsături. În cazul în care
copilul are aceste simptome, medicul trebuie contactat imediat.
În ceea ce privește apendicita în sarcină, aceasta apare în formă acută și este
una dintre cele mai frecvente urgențe non-ginecologice care afectează femeile
însărcinate. Deși apendicita poate fi confundată cu disconfortul abdominal din timpul
sarcinii, e bine ca gravida să se adreseze medicului dacă simte dureri în partea dreaptă
jos a abdomenului, deoarece altfel pot apărea complicații, inclusiv pierderea sarcinii.
Apendicita apare mai des la adulții tineri până în 30 de ani, dar și vârstnicii
se pot confrunta cu afecțiunea. Dacă simptomele apar la vârstnici, trebuie sunat la
numărul de urgență 112, deoarece, în caz de apendice perforat, riscul de mortalitate
este mai mare în cazul lor.

II.2.1 Etiologie

În apariţia apendicitei acute elementul patogenic determinant este cel infecţios

care găseşte condiţii favorizante prin:
- situaţia anatomică a apendicelui care constituie un fund de sac cu conţinut
bacterian, ce se poate exacerba prin transformarea într-o cavitate închisă prin
obstrucţie ( copoliţi, corpuri straine în special, sâmburi mici de fructeot astupa
complet lumenul apendicelui si ulcera mucoasa exagerând virulenta microbilor aflati într-
o cavitate închisa, adevarat "tub de cultura );
- constipaţie cronică- regimul alimentar excesiv carnat sau exclusiv vegetal
alcalinizeaza pH-ul digestiv, determinând tulburari de diskinezie si alterari neurotrofice
ceco-apendiculare ;
- parazitare ( oxiuri, ascarizi, tenie );
-infecţii generale acute ( gripa, angine pneumococice,febrele eruptive -scarlatina,
pojarul, rubeola, febra tifoida,); Aparitia apendicitei acute "epidemice" în cursul anginelor
este atribuita asemanarii structurii anatomice ce exista între amigdale si apendice, considerat
"amigdala abdomenului", datorita bogatiei sale în foliculi limfoizi.Infectii intestinale
cronice: colita dreapta, enterocolita, dizenteria, pot determina prin "propagare"
inflamatia apendicelui de origine enterogena, dând nastere unui proces complex anatomo-
clinic: colo-tiflo-apendicita
-apendicita acuta traumatica: prin lovituri repetate în fosa iliaca dreapta (la
tâmplari) este determinata prin excitatia receptorilor atât de numerosi ai regiunii ileo-ceco
apendiculara deja inflamati..Infectii acute: gripa, anginele, pot determina apendicita acuta..

În abdomenul acut chirurgical sunt incluse mai multe sindroame :

  infectii acute peritoneale :
 apendicita acută
 peritonita acută difuză
 ocluzia intestinală
 infarctul enteromezenteric
 hemoragia internă
 pancreatita acută
 torsiunea de organe sau tumori

Apendicita acută

Se defineste a fi un proces inflamator acut cu punct de plecare apendicular

endoluminal care se extinde la diferitele structuri parietale ale organului în functie de
extensia procesului patologic.
Apendicita rezultă prin obstructia lumenului apendicelui , de obicei prin
hiperplazie limfoidă , dar uneori si prin fecaliti, corpi străini înghititi si chiar paraziti.
Ocluzia duce la distensie , dezvoltarea exagerată a bacteriilor , ischemie si inflamatie.
Dacă nu este tratată apar necroză, gangrenă si perforatie.
Se deosebesc :
- apendicita acută catarală (inflamatia mucoasei) care poate regresa sau
ulcera si pune în contact musculara cu continutul septic al apendicelui si dezvoltă o
apendicită acută supurată – caracterizată prin cresterea în volum , cu peretii
îngrosati de culoare rosietică - mai mult sau mai putin închis .
Supuratia apendicelui poate perfora si revărsa în cavitatea peritoneală , provocând
o supuratie localizată ( abces) sau generalizată ( peritonită) .
Sediul apendicelui este variabil : alături de situatia sa cea mai frecventă în fosa
iliacă dreaptă , el mai poate fi localizat retrocecal subhepatic , mezoceliac si chiar în
flancul stâng atunci când există defecte de rotatie , dezvoltare si fixare a ansei
intestinale primitive. Localizarea apendicelui determină particularităti de ordin clinic
si dificultăti de diagnostic.
 Frecventa : boala afectează 25 % din populatie si este cea mai frecventă cauză de
operatii pe abdomen ; survine la toate vârstele si la ambele sexe ; apare cu frecventă
maximă între 10 si 30 de ani ; incidenta ei este rară sub 5 ani si scade peste 50 de ani ;
este mai frecventă al bărbati .
Semnul esential furnizat de o criză de apendicită acută este durerea provocată cu
localizare maximă, în functie de sediul apendicelui care se pune în evidentă prin
mijloace si manevre diverse. Oricare ar fi sediul , importanta semnelor clinice nu este
în concordantă cu gravitatea leziunilor.

Criza tipică de apendicită acută ( în fosa iliacă dreaptă )

Examenul clinic
Apendicita acută se caracterizează printr-o durere abdominală spontană care
creste rapid în intensitate , la debut poate fi difuză sau epigastrică , sau periombilicală
, dar care rapid tinde să se localizeze în fosa iliacă dreaptă , adesea însotită de greturi
si vărsături.
Prevalenta apendicitei acute la o populatie cu dureri abdominale reprezintă cam
25% . incidenta anuală este de aprox. 1/400 , afectiune întâlnită de obicei la tineri.
Pacientul nu prezintă scaun după debutul crizei .
Semne generale
 Temperatura este de 38º – 38,5ºC
 Pulsul este accelerat , concordant cu febra si bine bătut ; starea pulsului
prezintă o mare valoare prognostică ;
 Limba este saburală , acoperită de un depozit albicios , importantă semnificatie
poate avea si un lizereu ;
Examenul fizic
 Palparea – ea poate fi practicată cu blândete si mâinile calde , asezate plat pe
abdomen , începând din fosa iliacă stângă , ascensionând pe cadrul colic până în
fosa iliacă dreaptă. Putem înregistra două semne :
 durerea provocată în fosa iliacă dreaptă , în zona clasică Mac
Burney( situată la jonctiunea treimii mijlocii cu cea externă a unei linii
care uneste ombilicul cu spina iliacă antero-superioară ) sau triunghiul
Iacobovici ;
 durerea provocată uneori este mai clară prin decompresiunea bruscă a
peretelui abdominal în aceeasi regiune, după o palpare progresivă
profundă (semnul Blumberg);
 durerea la percutia fosei iliace drepte cu degetele ( semnul clopotelului =
semnul Mandel)
  intensificarea durerii prin extensia pasivă a membrului inferior drept , care
întinde muschiul iliopsoas ( semnul psoasului );
 durerea provocată prin rotatia internă pasivă a coapsei flexate ( semnul
obturatorului );
 semne de iritatie peritoneală : contractura netă în fosa iliacă dreaptă ; mai
adesea o simplă apărare musculară care se accentuează la o palpare mai
insistentă ; apărarea musculară este în aproximativ 53% din cazuri –
valoarea sa este importantă pentru a o diferentia de altele ;
 Tuseul rectal sau vaginal : este indispensabil ( exclude o suferintă genitală) si
decelează uneori o durere pelvină asociată cu durere iliacă dreaptă ( tipătul
Douglasului) .
Examene de laborator . Examenul sanguin .
 pune în evidentă leucocitoza cu polinucleoza neutrofilă .
 Leucocitoza moderată, de aproximativ 12000/mm3 în 25% din cazuri, este
prezentă la pacienţii cu apendicită necomplicată; creşterea peste 18000-
20000/mm3 caracterizeazând apendicita perforată; în 20-30% cazuri leucocitele
pot fi normale. Raportul neutrofile/limfocite > 3,5 este sugestiv pentru
apendicita acută .Leucocitoza in jur de 10 000/mmc cu/sau fara polinucleoza
(80-90%) si VSH-ul marit sunt caracteristice. Cresterea leucocitelor la 12 000
in prezenta tabloului clinic de apendicita acuta este sugestiva pentru diagnostic.
 Perforatia se insoteste de leucocitoze pana la 20 000/mmc. Insa in 20-30% din
apendicitele acute, numarul de leucocite este in limite normale sau doar usor
crescut. Leucocitoza nu trebuie sa influenteze negativ decizia de interventie
chirurgicala la cei cu tablou clinic clar de apendicita acuta (49). Pentru
ameliorarea diagnosticului unele studii mentioneaza ca raportul
neutrofile/limfocite cu valoare mai mare de 3,5 ar indica si ar fi mai sensibil
pentru acuratetea diagnosticului in comparatie cu numarul absolut de leucocite
(23). in scop de cercetare si in cazurispeciale s-ar putea utiliza leucocite
marcate cu Tc99m care ar evidentia apendicita acuta.
 Analiza urinei este folosită pentru diferenţierea de patologia tractului urinar, dar
în apendicita pelvină şi retrocecală sedimentul urinar poate conţine hematii şi
leucocite.edimentul urinar este normal in apendicita acuta si ajuta la
diferentierea de o afectiune renala. Totusi, un apendice inflamat si situat in
contact cu ureterul sau cu vezica urinara poate determina un sediment urinar
patologic cu hematii, leucocite si puroi. Prezenta excesiva a hematiilor si piuria
masiva este de obicei determinata de o afectiune urologica.
 Radiografia abdominală simplă are importanţă semnificativă pentru
diagnosticuldiferenţial : ocazional, în caz de apendicită tardivă şi flegmon
retroperitoneal conturul muşchiului iliopsoas drept lipseşte sau este umbrit;
pneumoperitoneul impune diferenţierea de ulcerul perforat, dar acesta apare rar
în caz de apendicita acută perforată (0-7%); imaginile hidro-aerice determinate
de ileusul paralitic apar în caz de peritonită.
 Radiografia toracică este indicată pentru diferenţierea de un proces pneumonic
localizat la nivelul lobului pulmonar inferior.
  Ecografia cu presiune gradată evidenţiază apendicele sănătos sau inflamat
(structură tubulară nedeformabilă, multistratificată, Ø >6 mm), masă tumorală
sau exsudat pericecal. Pe de altă parte, această explorare permite diferenţierea
de litiaza biliară şi renală şi/sau evidenţierea patologiei ginecologice.Ecografia
permite identificarea cu usurinta a stazei reno-ureterale si deci a litiazei. Recent
s-a constatat ca ecografia are rol si in diagnosticul pozitiv al apendicitei acute
prin evidentierea apendicelui inflamat ca o structura nedeformabila la
compresiunea gradata, cu extremitatea distala inchisa, cu structura tubulara
multistratificata si cu un diametru mai mare de 6 mm
 Computer tomografia relevă apendicita flegmonoasă şi abcesul apendicular si
stabileste cu o precizie de 98% diagnosticul de apendicita acuta flegmonoasa
 Clisma baritată evidenţiază plastronul apendicular şi permite diferenţierea de o
tumoră cecală.
 Laparoscopia este folosită ca metodă de diagnostic şi eventual de tratament în
caz de suspiciune de apendicită acută şi pentru diferenţierea apendicitei de
patologia acută ginecologică (sindromul de fosă iliacă dreaptă – PID Pelvic
Inflammatory Disease).
 ECG (electrocardiograma) pentru aprecierea funcţiei cardiace pre- şi
postoperator.
 Examinările paraclinice vor fi folosite în ordine secvenţială: dacă diagnosticul
clinic este pozitiv (durere, asociată cu orice grad de contractură musculară) sunt
necesare pentru confirmare doar analizele de sânge şi urină, iar în unele cazuri –
radiografia abdominală; dacă în procesul diferenţierii diagnosticul rămâne
neclar sau incert (există doar durerea somatică, dar localizarea ei şi alte
simptome ale apendicitei nu pot fi evidenţiate prin palpare) se practică celelalte
metode paraclinice după necesitate, chiar şi laparoscopia diagnostică.

Diagnosticul

Este impus de triada – durere, hiperestezie cutanată si apărare în fosa iliacă

dreaptă (triada Dieulafoy) , plus febră peste 38ºC, plus leucocitoza de 10.000, care
permite afirmarea crizei de apendicită acută.
Constatarea sa impune interventia chirurgicală de urgentă.
Absenta acestor semne impune repetarea examenului peste 6 si 12 ore.
Nu se recomandă administrarea de medicamente antispastice sau antialgice
înaintea unui nou examen , la fel si antibiotice.

Evolutie si complicatii

Apendicita acută diagnosticată si netratată oportun chirurgical evoluează spre

complicatii adesea grave .
Peritonita – dacă focarul apendicular este liber în cavitatea peritoneală apare
peritonita. Ea se poate dezvolta sub diferite forme :
  peritonita generalizată:
 într-un timp : criza initială nu cedează după 3-4 zile ; durerea persistă ;
întreruperea tranzitului pentru materii fecale si gaze ; pulsul este rapid ,
temperatura în crestere ; totdeauna la palpare , zona dureroasă se întinde
si depăseste fosa iliacă dreaptă , în timp ce contractura depăseste linia
mediană; tuseul rectal determină o durere vie.
 în doi timpi : după remiterea rapidă a crizei , apar brusc dureri
abdominale puternice si contractura ; interventia găseste de regulă un
apendice perforat si lichid purulent liber în cavitatea peritoneală ;

Forme grave de apendicită :

 pileflebite ; abcese hepatice ; septicemie ;
 ocluzie intestinală acută sau mecano-inflamatorie ;

Plastronul apendicular
Se prezintă ca o tumoare cu caractere inflamatorii rezultată din aglutinarea anselor
intestinale si marelui epiploon în jurul focarului infectios apendicular , de cele mai
multe ori o apendicită supurată perforată.
La anamneză se constată prezenta unei crize de apendicită acută ce a avut loc cu
4-5 zile în urmă , care s-a remis incomplet persistând o jenă dureroasă în fosa iliacă
dreaptă , febra până la 38ºC si leucocitoza ; durerile reapar cu intensitate mare , febră,
frisoane, constipatie .
La palpare se constată prezenta unei zone de împăstare ( tumoare dureroasă) în fosa
iliacă dreaptă , imprecis delimitată , aderentă si solidară cu peretele abdominal , cu
submatitate la percutie care se întinde în afară până la creasta iliacă, în jos până la
arcada inghinală , iar spre înăuntru nu atinge linia mediană.
Evolutia plastronului este variabilă :
 posibilitatea unei regresiuni lente cu remisiunea semnelor generale si rezorbtia
tumorii inflamatorii subt tratament medical ;
 constituirea unui abces apendicular ( peritonită localizată) intraabdominal în
functie de topografia apendicelui ; acesta se traduce clinic prin exacerbarea
durerilor care devin continui , temperatura creste din nou , ia un aspect oscilant
în timp ce plastronul devine foarte dureros si chiar fluctuent în zona centrală.
Examene paraclinice :
 leucocitoza crescută peste 10.000 , cu o,puternică polinucleoză neutrofilă ;
 echografia – abdomino-pelvină permite cel mai adesea stabilirea
diagnosticului de abces apendicular ;
Complicatii : după abcedare , dacă tratamentul nu este efectuat la timp , acesta se
poate rupe în cavitatea peritoneală si să dezvolte o peritonită în ”doi-trei timpi” de o
extremă gravitate , sau să fistuleze intern într-un organ cavitar sau extern la peretele
abdominal. Din abces se pot produce determinări septice la distantă – abces
subfrenic, abces hepatic prin embolie septică în sistemul port.
Tratamentul : plastronul constituit are contraindicatie chirurgicală ; se tratează
medical prin antibiotice, pungi cu gheată local, antiinflamatorii, regim hidric de
crutare a tubului digestiv, perfuzii . dacă s-a constituit abcesul , acesta trebuie evacuat
si drenat pe o cale de acces extraperitoneal , asociat cu antibioticoterapie.

Toxemia apendiculară
Se observă mai frecvent la copil si mai rar la adult . Tabloul clinic este marcat de
contrastul dintre discretia semnelor locale si caracterul alarmant al stării generale .
Debutul este marcat de vărsături abundente si nu prin dureri vii.
De la început starea generală impresionează : faciesul pământiu , extremităti
reci , oliguria ; pulsul este filiform , abia perceptibil ; disociat de temperatură care nu
depăseste 38ºC.
Singurul semn la examenul fizic care face legătura cu acest tablou clinic grav cu
originea apendiculară este prezenta unei apărări difuze abdominale putin evidentă si
o sensibilitate mai vie în fosa iliacă dreaptă.

Tratamentul
Apendicita acuta beneficiaza atât de tratament chirurgical cât si medicamentos.
Tratamentul chirurgical consta în apendicectomie (extirparea apendicelui) si se
executa cu caracter de urgenta imediat dupa stabilirea diagnosticului de apendicita
acuta.
Apendicectomia clasica
Apendicectomia clasica este o interventie simpla din punct de vedere
tehnic ,rapida si practicabila in conditii foarte bune printr-o incizie relativ mica si
acceptabila pentru estetica pacientului . In formele grave de apendicita este
preferabila o incizie mai mare care sa permita interventia chirurgicala la vedere in
conditii optime, ceea ce favorizeaza o evolutie postoperatorie buna, fara complicatii,
mai ales supuratii ale plagii.
 Tratamentul chirurgical are ca prima faza realizarea anesteziei. Anestezia este
preferabil generala ( asigura confort optim pentru chirurg si pacient). Acest tip de
anestezie este singura posibila pentru abordul laparoscopic. Rahianestezia este utila ,
asigura o relaxare buna, cost redus dar uneori este nedorita de catre pacient .
Anestezia locala este nerecomandata deoarece asigura un confort redus si dificultate
majora de rezolvare a unor eventuale complicatii
Antibiotico-profilaxie se refera la doza unica in formele necomplicate
Apendicectomia poate fi realizata
Tehnica deschisa:
- incizie oblica in fosa iliaca dreapta (McBurney) sau mediana pubo-ombilicala
(in formele complicate)
- identificarea cecului si apendicelui (nu totdeauna facila)
- explorarea cavitatii peritoneale, mai ales daca aspectul apendicelui nu explica
simptomatologia
- ligatura mezoapendicelui, urmata de ligatura apendicelui la baza si sectiunea
acestuia
- infundarea bontului in bursa cecala nu mai este astazi recomandabila
- drenaj peritoneal in caz de probleme hemoragice sau contaminare septica
masiva
parietorafie; in cazuri foarte grave plaga se poate lasa (semi)deschisa
Tehnici mini-invazive:
a) laparoscopica
- recomandata in special in sindromul dureros de fosa iliaca dreapta la femeie
sau copil cu diagnostic incert – explorare mult mai buna a cavitatii peritoneale
- foarte utila si la obezi – reduce complicatiile parietale
- in apendicitele grave tehnica este dificila, dar morbiditatea postoperatorie mai
mica decat in tehnica deschisa
Incizia obisnuita pentru apendicectomie (McBurney) este situata la 3 cm de
spina iliaca antero-superioara dreapta, perpendicular pe linia ce uneste spina ilica
antero-superioara cu ombilicul.
Dupa incizia tegumentelor si tesutului celular se sectioneaza fascia oblicului
mare si se disociaza muschiul oblic mic si transvers abdominal. Nu se sectioneaza
muschii , nu se sacrifica vase si nervi. Incizia McBurney se poate prelungi la nevoie
la nivelul tecii dreptului abdominal proximal sau distal in functie de necesitate. Se
prinde peritoneul cu pense anatomice , apoi se sectioneaza peritoneul si se patrunde
in cavitatea peritoneala.
a) aponevroza oblicului extern este incizata ;
b) fibrele oblicului intern sunt separate ;
c) peritoneul parietal este expus ;
d) si incizat transversal

Explorarea cavitatii peritoneale evidentiaza prezenta lichidului seros, purulent,

care se poate preleva si pentru antibiograma.
Orientandu-se dupa tenii se recunoaste cecul care se exteriorizeaza; la unirea
celor 3 tenii se afla baza apendicelui. Se repereaza si se exteriorizeaza apendicele in
plaga.
 Se leaga mezoul apendicelui (mezoapendicele) , care contine artera
apendciulara. Se plaseaza pe cec o bursa cu fir neresorbabil, se zdrobeste apendicele
in apropierea bazei cu o pensa si apoi se leaga la acest nivel cu fir resorbabil (catgut,
Vicril). Se sectioneaza apendicele imediat distal de ligatura cu un bisturiu cu iod si se
dezinfecteaza transa prin badijonare cu iod sau se elecrocauterizeaza. Se infunda
bontul apendicular legandu-se bursa. Se poate aplica o a doua bursa sau un fir in “Z”.
Zona infudarii se poate acoperi cu mezoapendicele , ceea ce constituie mezoplastia.
In peritonitele apendiculare este indicata toaleta peritoneului si spalarea cavitatii
peritoneale; este obligator drenajul in focar, eventual si in Douglas sau in alte zone
declive considerate necesare. Manevrele de cautare a unui diverticol Meckel si de
inspectie a organelor genitale interne sunt recomandate si absolut necesare in situatia
in care leziunea apendiculara nu justifica suferinta.
In continuare se inchide peretele pe straturi anatomice.
In unele apendicite congestive se poate utiliza daca este posibila tehnica de
infundare a apendicelui ca un deget de manusa in cec cu ajutorul unui fir in bursa
dupa ce initial s-a legat mezoul si s-a triturat apendicele cu o pensa (procedeul
A.Tassos). Acest procedeu este imposibil la apendicitele care prezinta zone de
stenoza sau lungimi excesive ale apendicelui , respectiv , in inflamatii cu peretele
friabil.
Bontul apendicular se infunda de obicei , dar in situatia in care cecul este
cartonos si bursa ar putea leza peretele la tentativa de strangere , se lasa atunci bontul
neinfundat. In astfel de situatii ligatura apendicelui se face cu fir neresorbabil si
evolutia este adesea foarte buna. In apendicectomiile obisnuite bontul se poate
infunda cu una ,doua burse – de obicei suficient, respectiv fir in “Z”.
Evolutia bolnavului apendicectomizat este de regula benigna. In peritonitele
apendiculare este necesara postoperator reechilibrarea hidro-electrolitica.
Antibioterapia energica se instituie preoperator sau intraoperator si este absolut
necesara in apendicitele gangrenoase si peritonite.
Complicatiile intraoperatorii sunt rare : lezarea anselor intestinale sau a cecului
la izolarea apendicului in blocul apendicular; hemoragia prin deraparea ligaturii de pe
mezoapendice; hemoragie la plasarea firului de bursa pe cec si lezarea arterelor
cecului.

Alte forme de apendicită acută :

 după sediul apendicelui :
 apendicită retrocecală
( apendicele situat în
spatele cecului);
 apendicită pelvină ( în
vecinătatea vezicii urinare) ;
 apendicită mezo-celiacă( în
spatele mezenterului si ileonului
terminal) ;
  apendicită subhepatică( în hipocondrul drept; simptome similare
colecistitei) ;
 apendicită herniară ( în sacul de hernie inghinală dreaptă si poate
determina o hernie strangulată);
 apendicită în stânga ( în fosa iliacă stângă);

 după teren :
 la bătrâni ( poate simula un cancer de cec sau de colon drept);
 la copii ( simulează o enterocolită ) ;
 la femeie însărcinată ( volumul uterului împinge apendicele în sus,
simulând o criză de colecistită sau colică renală) ;
 la femeie în perioada de activitate genitală ( poate fi o anexită);
 la bolnavii cu SIDA

Diagnosticul de apendicită acută odată pus , pacientul trebuie operat de urgentă

pentru ca boala să nu se complice cu peritonită.

Interventia chirurgicală
 Constă în extirparea organului bolnav ( apendicectomie) , fie prin laparotomie
clasică în fosa iliacă dreapta , fie prin laparoscopie .
Apendicectomia trebuie precedată de administrarea de antibiotice i.v. ; sunt
preferate cefalosporinele de generatia a treia. Pentru apendicita neperforată , nu sunt
necesare antibiotice suplimentare. Dacă apendicele este perforat , antibioticoterapia
trebuie continuată până la normalizarea temperaturii si numărului de leucocite ( aprox
5 zile ).
Dacă interventia chirurgicală este imposibilă , antibioticoterapia – desi nu curativă
– îmbunătăteste substantial rata de supravietuire. În absenta chirurgiei si a
antibioticoterapiei, mortalitatea este > 50% .
În caz de interventie precoce , mortalitatea este < 1% , iar convalescenta este în
mod normal rapidă si completă .
În cazul complicatiei cu peritonită , abordul se face pe linia mediană ca în orice
peritonită si cu aceleasi obiective : extirparea leziunii , evacuarea puroiului , cu
toaleta si drenajul cavitătii peritoneale, asociat cu reanimare si antibioticoterapie.

Particularităti privind pregătirea preoperatorie în apendicectomie :

 probleme :
 durere ; contractură abdominală ;
 greturi, vărsături ;
  stare de disconfort ;
 constipatie ;
 obiective :
 pacientul să aibă stare de bine psihic si fizic ;
 pacientul să fie informat asupra necesitătii
actului operator si să-l accepte ;
 să fie echilibrat respirator si circulator ;
 să nu prezinte semne de deshidratare ;
 să aibă o bună pregătire preoperatorie ;
 interventii :
 se întrerupe alimentatia ; se fac clisme evacuatoare ;
 recoltează sânge pentru hemoleucograma ( nr de leucocite)

Evolutie : în absenta unei interventii chirurgicale urgente , asociată cu un

tratament antiinfectios si o reanimare activă, evolutia se face către moarte în 24-36 de
ore , adesea cu un tablou de hemoragii difuze anuntate prin clasicul ”vomito negro”
( vărsături sanguinolente negricioase) sau încă însotite de anurie sau icter intens
( insuficientă hepato-renală).

Particularităti privind îngrijirea postoperatorie în apendicectomie:

 probleme :
 durere ;
 imobilitate ;
 alimentatie inadecvată în deficit ;
 anxietate ;
 risc de complicatii
 obiective :
 pacientul să prezinte ”stare de bine” , fără dureri ;
 să fie echilibrat hidroelectrolitic , respirator si circulator ;
 să-si recapete independenta în mobilizare , să aibă o bună postură ;
 pacientul să se poate alimenta pe cale naturală ;
 plaga operatorie să se vindece fără complicatii
 interventii :
 pozitia pacientului după actul medical este decubit dorsal , în seara zilei
interventiei chirurgicale – pozitia Fowler ;
 mobilizarea pacientului se face precoce, pasiv si apoi activ ;
 alimentatia : în ziua operatiei va fi pe cale parenterală; începând cu I zi se
reia alimentatia treptat – regim hidric, hidrozaharat, lactat, astfel ca în 5
zile să se ajungă la alimentatie completă ;
 Îngrijirea pacientului după apendicectomie

Bolnavul necesită în această perioadă o supraveghere şi o îngrijire foarte

atentă, de aceasta depinzând şi rezultatul operaţiei.
În perioada postoperatorie asistenta va supraveghea activitatea tututror organelor
si aparatelor, de multe ori bolnavul nefiind in stare sa semnaleze singur modificarile
survenite in starea lui.
Asistenta va urmari aspectul general al bolnavului: culoarea fetei, a
tegumentelor si a mucoaselor indica de multe ori complicatii postoperatorii.
Temperatura se masoara de cel putin două ori pe zi, iar la indicaţia medicului şi
de mai multe ori. În primele zile după intervenţie se întalnesc des stări subfebrile.
Persistenţa ei sau ridicarea ei treptată indică de cele mai multe ori o complicaţie în
evoluţia postoperatorie (infecţie). Creşterea în aceste cazuri este însoţită şi de alte
fenomene, care permit interpretarea justă a cauzei ce o produce (dureri, fenomene
inflamatorii, tuse, junghi etc.)
Aparatul respirator se supraveghează stabilind timpul, frecvenţa şi amplitudinea
respiraţiei. Respiraţia poate fi îngreunată de un pansament abdominal sau toracic prea
strâns. În caz de dispnee sau respiraţie superficială se anunţă medicul şi la indicaţia
lui se administrează oxigen sau medicamente adecvate.
Asistenta va supraveghea si îngriji bolnavul în timpul vărsăturilor. Va urmări
dacă are sughiţuri, semne de iritaţie peritoneală. Asistenta trebuie să supravegheze
aspectul limbii, mucoaselor bucale şi abdomenul bolnavului. Ea va urmări cu atenţie
restabilirea funcţiei tubului digestiv. Întârzierea eliminării gazelor provoacă balonări
şi dureri abdominale; în aceste cazuri se introduce în rect tubul de gaze sterilizat prin
fierbere şi uns cu o substanta lubrefiantă. În general, funcţiile digestive se restabilesc
în a doua zi după intervenţie şi se manifestă prin eliminarea spontană de gaze. Primul
scaun spontan are loc în general în a treia zi. Frecvenţa şi caracterul scaunului se
notează în foaia de temperatură a bolnavului.
O atenţie deosebită trebuie acordată supravegherii şi menajării sistemului nervos
al bolnavului, care are rolul primordial în coordonarea activităţii tuturor organelor.
Datorită traumatismului operator, bolnavul suferă dureri postoperatorii. Intesitatea
este în raport cu locul, felul intervenţiei, precum şi cu tipul de activitate nervoasă
superioară a bolnavului. Durerile cele mai intense apar în primele 24 de ore după
intervenţie, ajungând la intensitate maximă noaptea după care se diminuează treptat şi
dispar în curs de 36-48 de ore.
Pentru combaterea durerii se va folosi un complex de măsuri ţinând seama de
factorii etiologici care au provocat-o, astfel se va recurge la:
- liniştirea bolnavului.
- aşezarea lui în poziţii de menajare a punctelor dureroase.
- utilizarea agenţilor fizici şi mecanici.
Mobilizarea bolnavului trebuie facută cât mai curând. În urma mişcărilor,
circulaţia sanguină devine mai activă, peristaltismul intestinal şi functia excretoare se
îmbunătăţesc, schimbările nutritive sunt mai active, ventilaţia pulmonară se
intensifică şi se pune în miscare întreaga musculatură. Pe lângă aceasta, bolnavii
devin mai încrezători în forţele proprii şi în vindecarea lor.
 Îngrijiri speciale după rahianestezie

1.Transportul:
Se efectuează în poziţie orizontală,sub supravegherea atentă a asistentului
medical.

2.Instalarea bolnavului la pat:

Bolnavul va fi instalat în poziţie orizontală cel puţin 24 de ore fără pernă,fară să-
şi mişte pentru a preveni cefaleea

3. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative:

Pulsul poate fi uşor bradicardic.Tensiunea arterială poate fi uşor acăzută datorită
vasodilataţiei periferice prin paralizia nervilor motori.

4. Supravegherea micţiunii:
Micţiunea poate apare spontan.

5. Revenirea sensibilităţii:
Sensibilitatea în membrele inferioare reapare treptat de la rădăcină spre
extremităţi. Se notează ora reapariţiei sensibilităţii în haluce.

6. Depistarea incidentelor
Dacă apare cefaleea se combate prin aplicarea pungii cu gheaţă pe cap sau a
compreselor reci şi prin administrarea antialgicelor. Apariţia greţurilor redoarea cefei,
trebuie anunţat medicul.

Observaţii:
Medicul anestezist va fi întrebat despre tipul de anestezie efectuată.
În rahianestezia cu soluţii hipertone, toracele şi capul vor fi susţinute pe o pernă
obişnuită

Îngrijirea pacientului cu apendicită

 durerea – confirmată la palparea regiunii iliace drepte , ce
poate fi extrem de vie în apendicita gangrenoasă , si se poate
transforma în hiperestezie cutanată ;
Manifestări  apărarea musculară – mai evidentă în stadiile avansate ;
de  greturi si vărsături ;
dependentă  constipatia care poate alterna cu diaree ;
 febra , nu depăseste 38ºC
 puls crescut
 durere în fosa iliacă dreaptă ;
Problemele  deshidratare ;
 hipertermie ;
 pacientului  anxietate ;
Pacientul :
 pacientul să-si exprime diminuarea durerii ;
Obiective
 să fie echilibrat hidroelectrolitic ;
de  să prezinte temperatura în imite normale ;
îngrijire  să înteleagă necesitatea interventiei chirurgicale ;
 să aibă încredere în echipa de îngrijire ;

Asistenta medicală :
Interventiile proprii si
 asigură repaus la pat bolnavului ;
delegate
 suprimă alimentatia peroral ;
 la indicatia medicului recoltează sânge pentru examinările
paraclinice : hemoleucograma, hematocrit, glicemie,
uree,probe hepatice,, grup sanguin si Rh , T.S., T.C. ; urină
pentru examen sumar de urină;
 aplică pungă cu gheată în fosa iliacă dreaptă;
 hidratează pacientul parenteral , prin perfuzie intravenoasă ,
cu solutii hidratante pentru corectarea volemiei si combaterea
acidozei ;
 administrarea la indicatia medicului de medicatie
antiinfectioasă si antialgică ;
 pregăteste bolnavul pentru interventie chirurgicală , atât local ,
cât si general ;
 discută cu bolnavul si-l face să înteleagă necesitatea
interventiei chirurgicale si să aibă încredere în echipa de
îngrijire ;
 conduce bolnavul la sal a de operatie si-l sustine psihic .

Recuperarea

Ingrijirile postoperatorii ale pacientului incep din momentul terminarii

interventiei chirurgicale.
Transportul pacientului operat se va face cu patul rulant, el va fi acoperit
pentru a fi ferit de schimbarile de temperatura. In timpul transportului asistenta se va
asigura ca pacientul sta comod, in siguranta, avand grija sa observe aspectul fetei,
respiratiei si pulsul.O mare atentie va acorda perfuziilor, tuburilor de dren, sondei
vezicale.