Sunteți pe pagina 1din 22

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU – BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ TG. JIU

LUCRĂRI PRACTICE
Anul I – Semestrul II

LECTOR UNIVERSITAR/ŞEF DE LUCRĂRI

DR. OCTAVIAN – ION PREDESCU


ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR

1.RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE

Stopul cardio-respirator - constă din oprirea respiraţiei (stopul respirator) şi


oprirea inimii (stopul cardiac), ceea ce corespunde morţii clinice.

Stopul respirator - oprirea respiraţiei fără oprirea inimii, deci cu prezenţa


pulsului la artera carotidă, permite pe un interval variabil (3-10 minute sau chiar 12
minute) ca reanimarea respiratorie să aibă succes.

Stopul cardiac - este urmat la 20-30 de secunde şi de stopul respirator.

Regulă generală: se face reanimare respiratorie fără masaj cardiac, în opriri


accidentale ale respiraţiei cu hemodinamică păstrată, dar nu există masaj cardiac
fără respiraţie artificială, pentru că odată cu stopul cardiac se opreşte şi respiraţia.
De aceea pacientul trebuie reanimat în 3 – 4 minute.

Moartea clinică începe odată cu stopul cardiac, care determină şi oprirea


circulaţiei cerebrale. Este important de ştiut că moartea clinică este un proces
reversibil şi pacientul poate reveni complet la o viaţă normală dacă i se acordă
primul ajutor competent în timp util.

Dacă reanimarea întârzie, lipsa oxigenării creierului duce la moarte biologică,


adică la moartea definitivă, ireversibilă a victimei (leziuni ireversibile în creier şi
alte organe, midriază fixă şi cornee opacă, apariţia petelor cadaverice).

Dacă reanimarea nu se face în timp corespunzător, activitatea cardiacă şi


respiraţia se reiau, dar pacientul prezintă moarte cerebrală.

Stopul cardio-respirator poate apare în următoarele situaţii:

- accidente prin electrocutare, înec, traumatism craniocerebral, traumatism


toracic, aspirare de corpi străini;

- afecţiuni cardiace, stări de şoc, anemii severe, tulburări hidroelectrolitice,


infecţii grave, afecţiuni respiratorii severe, embolie pulmonară;

- manopere medicale terapeutice sau efectuate în scop diagnostic: administrare


de medicamente, angiocardiografie, manevre chirurgicale.

Semnele clinice în stopul cardio-respirator:

– oprirea mişcărilor respiratorii, toracice şi abdominale;

1
– încetarea bătăilor inimii;

– absenţa pulsului la artera carotidă;

– paloarea externă;

– midriază, cu globii oculari imobili;

– pierderea cunoştinţei;

– relaxarea completă a musculaturii, inclusiv a sfincterelor;

Înainte de a începe reanimarea cardio-respiratorie se vor controla:

– pulsaţiile cardiace;

– respiraţia: semnul oglinzii;

– reflexul pupilar (midriază).

Etapele resuscitării cardio-respiratorii:

1. Confirmarea stopului cardiorespirator

2. Solicitarea ajutorului, fără a părăsi bolnavul

3. Iniţierea tratamentului:

a. eliberarea căilor aeriene superioare (cu o prealabilă hiperextensie a


capului şi luxaţia anterioară a mandibulei împreună cu baza limbii pentru
degajarea orificiului glotic) prin curăţirea orofaringelui, aspiraţia căilor aeriene,
introducerea unei pipe Guedel.

b. respiraţie gură la gură. Pentru ca respiraţia artificială să fie eficientă,


trebuie respectată succesiunea timpilor de execuţie şi acurateţea cu care se
desfăşoară toate gesturile. În cadrul respiraţiei artificiale gură la gură, ordinea
succesiunii timpilor şi semnificaţia gesturilor obligatorii, care precedă insuflarea
aerului sunt:

– hiperextensia capului(H)

– eliberarea căilor respiratorii(E)

– luxarea (proiectarea) mandibulei înainte(L)

– pensarea nasului(P).

Tehnică: – salvatorul îşi ţine respiraţia, aplică repede gura larg deschisă şi
insuflă puternic. Apoi manevra se repetă.
2
- dacă este 1 reanimator: 5 masaje cardiace, 1 respiraţie (5/1)

- dacă sunt 2 reanimatori: 15 masaje cardiace, 2 respiraţii (15/2).

Alte metode de respiraţie artificială prin:

– respiraţie gură la mască;

– respiraţie gură la sondă;

– respiraţie cu aparate simple, portabile (balon Ruben, trusă Ambu, trusă


Ranima etc.).

c. Masajul cardiac extern. Reanimarea stopului cardiac se face obligatoriu în


paralel cu respiraţia artificială. După constatarea opririi activităţii inimii, prima
măsură este masajul cardiac extern, combinat cu respiraţia artificială .

La începutul reanimării oricărui stop cardio-respirator se încearcă stimularea


inimii prin aplicarea unei singure lovituri uşoare cu pumnul de la o înălţime de 20-
32 cm în mijlocul regiunii presternale. În caz de insucces, se trece imediat la
respiraţie artificială şi masaj cardiac.

După una-două insuflări de aer, se trece la comprimarea ritmică a sternului în 1/3


inferioară – masaj cardiac (5-6 compresiuni).

Tehnica masajului cardiac:

• Se aplică transversal podul palmei uneia din mâini (de obicei stânga) pe 1-3
inferioară a sternului, iar cealaltă palmă (dreaptă, a cărei forţă este mai mare) se
suprapune perpendicular pe prima;

• Cu cele două mâini suprapuse şi cu braţele întinse, ajutându-se de greutatea


corpului, salvatorul exercită presiuni ritmice asupra sternului;

• Fiecare compresiune va fi bruscă şi scurtă (aproximativ o secundă) şi va


exercita o presiune verticală a sternului spre coloana vertebrală, în aşa fel ca sternul
să fie înfundat cu aproximativ 5-6 cm;

• Se apasă numai cu podul palmei, degetele fiind ridicate pentru a se evita


comprimarea coastelor (se pot rupe). După fiecare compresiune, sternul este lăsat să
revină în poziţia iniţială, fără să se ridice mâinile de pe sternul victimei;

Dacă este un singur salvator se fac trei insuflaţii urmate de 15 compresiuni sternale;

La copii mici, cu 1-2 degete, în ritm de 80-100 de compresiuni pe minut.

3
Eficienţa ventilaţiei artificiale şi a masajului cardiac se apreciază prin apariţia
pulsului la vasele mari (carotidă, femurală), dispariţia midriazei, reapariţia
reflexului la lumină, recolorarea tegumentului. De aceea, pulsul trebuie verificat
periodic după primul minut de la începerea resuscitării cardio-respiratorii şi apoi la
fiecare 5 minute.

Contraindicaţiile masajului cardiac extern sunt:

• leziuni grave ale peretelui toracic cu fracturi costale;

• hemoragie masivă intrapericardică şi tamponada inimii;

• embolie gazoasă masivă.

• după 50-60 de minute de resuscitare cardio-respiratorie la o victimă la care

semnele ce caracterizează instalarea morţii biologice nu se remit, manevra de

resuscitare trebuie întreruptă.

Medicamente:

Asistentul medical va avea pregătite instrumentar medical şi medicamente


necesare a fi folosite concomitent. Astfel:

– adrenalină 3-4 ml 1/10.000 (1 fiolă 1‰ diluată în 10 ml apă distilată);

– clorură de calciu 10%;

– droguri antiaritmice;

– trusă pentru dezobstrucţia căilor aeriene subglotice prin intubaţie traheală

(se execută de medici specialişti);

– defibrilatoare (pentru defibrilarea electrică a inimii);

– monitoare (pentru monitorizarea funcţiilor vitale);

– aparate automate pentru respiraţie artificială;

– truse de perfuzie, soluţii de perfuzie(substituenţi plasmatici, soluţii

cristaloide);

– oxigen.

4
Toate aceste manevre de strictă specialitate pot fi aplicate la locul accidentului
sau în timpul transportului de cadre perfecţionate, de anestezişti-reanimatori, în
ambulanţe cu dotare de reanimare.

2. INTOXICATIILE ACUTE EXOGENE

Definiţie intoxicaţie acută: pătrunderea în organismul uman, voluntară sau


involuntară, pe cale digestivă sau cutanată a unor substanţe toxice (solide, lichide,
gazoase) care determină tulburări grave, uneori letale.

Substanţă toxică = orice fel de substanţă care, introdusă în organism provoacă


tulburări funcţionale sau leziuni organice.

În funcţie de modul şi locul de producere, intoxicaţiile pot fi:

• voluntare;

• accidentale (involuntare);

• profesionale (nerespectarea sau necunoaşterea normelor de protecţie a


muncii);

• criminale (în scop de omucidere)

Semne clinice specifice:

• Simptome nervoase şi tulburări neuro-musculare

– depresiune psihică, somnolenţă, comă;

– delir, halucinaţii;

– cefalee;

– pareze, paralizii muscular;

• Tulburări respiratorii:

– dispnee;

– bradipnee;

– polipnee;

• Tulburări ale aparatului cardio-vascular:

– palpitaţii;
5
– tahicardie;

– bradicardie;

• La nivelul tegumentului:

– cianoză;

– coloraţie roşie;

– tegument uscat;

– tegument umed;

• Tulburări abdominale:

– dureri abdominale;

– vărsături;

– diaree;

• Tulburări ale ochilor:

– vedere neclară, tulbure;

– vedere dublă;

– pupile dilatate;

– pupile contractate;

– pierderea acuităţii vizuale;

• Tulburări auditive:

– zgomote, vâjâituri;

– diminuarea acuităţii auditive;

• Tulburări în cavitatea bucală:

– uscăciunea gurii;

– salivaţie abundentă;

– ulceraţii;

– halenă;

6
Semne clinice generale:

- febră;

- hipotermie

În cazul intoxicaţiilor la care substanţa toxică nu este identificată, toate


produsele suspecte vor fi aduse la spital odată cu pacientul. Lichidul de vărsătură
sau spălătura gastrică trebuie să fie colectate în pungi de plastic pentru eventuale
determinări toxicologice.

Măsuri terapeutice nespecifice:

- În cazul în care toxicul pătrunde pe cale respiratorie, scoaterea victimei din


mediul toxic trebuie făcută cu mare rapiditate.

- În caz de stop cardio-respirator se va face eliberarea căilor respiratorii, masaj


cardiac şi respiraţie artificială (atenţie la respiraţia artificială "gură la gură", care
ar putea pune în pericol de contaminare pe salvator în cazul intoxicaţiilor cu
organo-fosforice, cianuri).

Măsurile de urgenţă care se instituie apoi de la caz la caz, la locul accidentului, în


timpul transportului, în cabinete medicale şi în camerele de gardă ale spitalelor
sunt:

• evacuarea conţinutului gastric - se face prin provocarea de vărsături, spălătură


gastrică, administrarea de purgative. Se recomandă ca înainte de aplicarea acestor
măsuri să se administreze per oral antidotul chimic care precipită toxicul.

• spălarea tegumentului şi a mucoaselor – mai întâi, bolnavul va fi dezbrăcat de


hainele contaminate, apoi, pielea trebuie spălată bine cu apă şi săpun (inclusiv pielea
capului şi unghiile) timp de cel puţin15 minute. Dezbrăcarea de hainele contaminate
şi spălarea tegumentului vor fi făcute cu mănuşi de protecţie şi cu ochelari de
protecţie.

• administrarea de antidot – se face pe cale bucală, pe cale tegumentară, sau


parenteral;

• administrarea de oxigen şi calmarea durerilor;

• menţinerea funcţiilor vitale – pentru aceasta este obligatoriu ca intoxicatul să fie


aşzat în decubit lateral, asigurând astfel căile aeriene libere;

• crearea accesului la o venă – se realizează printr-o puncţie venoasă şi montarea


unei perfuzii de glucoză 5% sau de ser fiziologic. Crearea accesului la o venă este
obligatorie, în special atunci când se prevede o prăbuşire a tensiunii arteriale.

7
3. HEMORAGII

Hemoragiile se clasifică astfel:

A. În funcţie de locul de scurgere a sângelui:

• hemoragia internă, când sângele se varsă într-o cavitate seroasă (hemotorax,


hemopericard, hemiperitoneu, hemartroză etc.) sau, prin fracturarea unor oase, se
scurge printre ţesuturile vecine osului;

• hemoragia externă, când sângerarea se face în afara organismului;

• hemoragia exteriorizată, când hemoragia se face într-o cavitate (stomac,


intestin etc.), iar eliminarea are loc după câtva timp (epistaxis, hemoptizie,
hematemeză, melenă, metroragie, hematurie).

B. În funcţie de felul vasului care sângerează:

• hemoragii arteriale, cele mai periculoase, deoarece sângele se evacuează în

scurt timp într-o cantitate mare. Sângele care provine din artere are următoarele

caracteristici: ţâşneşte din rană în jeturi întrerupte odată cu sistola cardiacă şi are

culoare roşie aprinsă;

• hemoragii venoase: sângele iese în jet continuu şi are o culoare închisă;

• hemoragii capilare: sângerarea este difuză, clinic apar echimoze sau

hematoame;

• hemoragii mixte: arterio-veno-capilare; apar în cazul unui traumatism când se


rup dintr-o dată atât vene, cât şi artere sau capilare.

C. În funcţie de cantitatea de sânge pierdut:

hemoragii mici

hemoragii mijlocii

hemoragii grave.

8
3.1. HEMORAGIILE INTERNE

a. Simptome:- paloare, datorită vasoconstricţiei;

- ameţeli, vâjâituri în urechi, lipotimii (datorită ischemiei scoarţei

cerebrale);

- extremităţi reci;

- sete intensă, gură uscată;

- puls accelerat (100-120 de bătăi pe minut);

- tensiune arterială scăzută;

- respiraţie accelerată superficială;

- apar semne în funcţie de cavitatea în care a avut loc hemoragia.

b. Primul ajutor - se aşează traumatizatul într-o poziţie în care centrii nervoşi


cerebrali, rinichii şi ficatul, organe foarte sensibile la lipsa de
oxigen să primească o cantitate suficientă de sânge, cu picioarele ridicate;

- recoltarea sângelui pentru grup sanguin;

- montarea unei perfuzii macromoleculare;

- controlul funcţiilor vitale;

- scoaterea sau slăbirea oricărei părţi a vestimentaţiei;

- învelirea bolnavului.

c. De reţinut: - traumatizatul va fi mişcat cât mai puţin;

- nu se administrează apă sărată sau alte lichide, vărsăturile


declanşate punând în pericol viaţa bolnavului;

- nu se injectează vasoconstrictoare.

3.2. HEMORAGIILE EXTERNE

a) Simptome: - se stabileşte provenienţa sângelui(arterială, venoasă)

9
- sângele care provine din artere are următoarele caracteristici:
ţâşneşte din rană în jeturi întrerupte odată cu sistola cardiacă şi are culoare
roşie aprinsă;

b) Primul ajutor: - se întinde accidentatul la orizontală;

- se face hemostaza provizorie în mai multe moduri:

1. Compresiunea manuală sau digitală: - artera rănită va fi


comprimată dacă se apasă artera în regiunile în care ea trece în apropierea unui
plan osos.

2. Compresiunea digitală se foloseşte în prima urgenţă până ce se face


hemostaza provizorie prin alte tehnici: cu ajutorul pansamentului compresiv,
garoului sau aplicarea unei pense pe vasul care sângerează.

3. Locurile de elecţie (traiectul anatomic al arterelor) pentru realizarea


compresiunii sunt:

- când rana se află pe frunte, compresiunea se face înaintea


urechii;

- când rana se află pe creştetul capului, compresiunea se face de o


parte şi de alta a marginilor rănii.

- în rănile din regiunea temporală compresiunea se face imediat


deasupra şi în spatele pavilionului urechii;

- în rănile de la obraz, buze, pe suprafaţa exterioară a nasului, se


comprimă la mijlocul mandibulei (a. Facială);

- în hemoragiile din regiunea gâtului şi a feţei: se comprimă


artera carotidă, anterior de muşchiul. sternocleidomastoidian;

- pentru hemoragiile din regiunea umărului a articulaţiei


umărului sau a axilei se va comprima artera subclaviculară deasupra
claviculei, pe prima coastă;

- în rănile sângerânde ale braţului, antebraţului: comprimarea


arterei humerale – pe faţa internă a braţului, înspre muşchii biceps
anterior) şi triceps (posterior).

- în rănile sângerânde ale mâinii, palmei, comprimarea arterei


radiale se face cu un deget, pe partea externă a plicii pumnului şi cu un al doilea
deget pe partea internă a aceleiaşi plici a pumnului, pe artera cubitală.

10
- când rana se află pe membrul inferior comprimarea vasului se
face pe pliul inghinal;

- când hemoragia se află la coapsă, se comprimă artera femurală


pe traiectul ei proximal de plagă,

- dacă rana se află la nivelul genunchiului sau a gambei,


comprimarea se face pe faţa posterioară a coapsei în apropierea pliului
genunchiului, sau comprimarea arterei poplitee în faţa
posterioară a genunchiului;

- când sângerarea provine dintr-o rană situată în regiunea


pelvisului, se comprimă aorta abdominală se face prin apăsarea peretelui
abdominal cu pumnul sub ombilic.

c) Prevenirea şi/sau combaterea şocului posthemoragic:

- Se aşează bolnavul pe targă în decubit dorsal, orizontal sau decliv.

Declivitatea este contraindicată dacă există traumatism cerebral.

- Se pregăteşte o trusă de perfuzie şi se racordează la un flacon sau pungă

cu soluţie perfuzabilă (Dextran, Macrodex, ser fiziologic, Ringer, sânge,

plasmă).

- Dacă hemoragia este gravă se ridică membrele la verticală.

- Se montează tensiometrul, se numără pulsul şi se măsoară valorile T.A.

- Se va evita manevrarea traumatizaţilor.

3.3. HEMORAGIILE EXTERIORIZATE

a) Simptomatologie: - epistaxis = hemoragie din nas;

- hemoptizie = hemoragie din arborele respirator, roşu,


aerat, spumos, eliminat prin tuse;

- hematemeză – vărsături cu sânge;

- melenă – exteriorizarea sângelui prin defecaţie;

- metroragie – hemoragie care provine din uter în afara


ciclului;

11
- hematurie – sângerare urinară;

b) Primul ajutor – Se va păstra bolnavul nemişcat în poziţia laterală de securitate


sau în poziţie semişezândă, în funcţie de sediul hemoragiei.

– Hemostaza provizorie.

– Tratament general.

4. PLĂGILE

Tehnica pansării plăgii la locul accidentului, făcută de cadrul mediu:

a) Toaleta şi dezinfecţia tegumentului: - se tunde regiunea păroasă;

- se spală tegumentule din jurul plăgii cu apă şi


săpun, apoi se degresează cu eter sau benzină;

- se dezinfectează în jurul plăgii cu tinctură de


iod, apoi cu alcool.

b) Toaleta plăgii: - se curăţă plăga, prin turnare în jet de apă sterilă, ser fiziologic,
antiseptice, permanganat de potasiu, apă oxigenată.

- se tamponează plăga cu comprese şi tampoane de tifon sterile.

Atenţie! Nu se toarnă nici un fel de substanţă în plăgile penetrante, perforante de


organe şi cavităţi naturale.

c) O nouă dezinfecţie a tegumentului din jurul plăgii se face cu tinctură de iod, apoi
cu alcool.

d) Acoperirea plăgii: - acoperirea plăgii se face cu comprese sterile

- compresele vor fi astfel manevrate încât să nu se atingă cu

mâinile, suprafeţele ce vin în contact cu plaga.

e) Fixarea pansamentului: - se face cu galifix, leucoplast sau prin înfăşare.

5. ENTORSE, LUXAŢII, FRACTURI

1. Fractura = întreruperea totală sau parţială a continuităţii unui os, apărută în


urma traumatismului.

12
Fracturile pot fi: închise, deschise, complete, incomplete, cu deplasare, fără
deplasare.

2. Entorsa = este o leziune capsulo-ligamentară dată de mişcarea forţată,


anormală.

3. Luxaţie = extremităţile osoase care alcătuiesc o articulaţie sunt îndepărtate


prin traumatisme de la raporturile normale şi sunt permanent menţinute în aceeaşi
situaţie.

Imobilizarea provizorie la locul accidentului sau în camerele de gardă ale


spitalelor a entorselor, luxaţilor şi fracturilor se bazează pe aceleaşi principii, cu
toate că aceste leziuni sunt diferite ca gravitate şi ca potenţial de evoluţie.

Scopul imobilizării este:

- de a împiedica mişcările active şi pasive,

- de a menţine axarea corectă a membrului atunci când fragmentele nu sunt

deplasate, sau când au putut fi readuse corect

- de a diminua durerile,

- de a evita complicaţiile pe care le poate provoca mişcarea în focar a unui

fragment osos rupt şi devenit tăios: - secţionări ale unor nervi şi vase;

- sfâşierea musculaturii din jurul

osului;

- perforarea tegumentului şi

transformarea fracturii închise

într-una deschisă;

6. ARSURILE TERMICE

Arsurile termice, în funcţie de profunzime, sunt de patru grade:

Gradul I : eritem, edem, hipertermie, usturime;

Gradul II: flictenă albă cu conţinut serocitrin, limpede, transparent, eritem


accentuat, edem;

13
Gradul III: flictenă roşie cu conţinut sanguinolent tulbure;

Gradul IV: escară dermică totală, cu epiderm şi derm distruse în totalitate,


carbonizând musculature şi chiar vasele.

Arsurile termice, în funcţie de suprafaţă, sunt calculate din ochi, cunoscând faptul
că suprafaţa unei palme reprezintă circa 1% .

Evaluarea cât mai precisă a suprafeţei arse are o mare importanţă:

- Afectarea unei suprafaţe de 5%, duc la afectarea celorlalte organe;

- Arsurile care depăşesc 15% sunt generatoare de şoc;

- Arsurile care depăşesc 30% au un prognostic rezervat.

Prognosticul vital al bolnavului ars se poate calcula în funcţie de mărimea


suprafeţei şi de profunzimea arsurii, prin "indexul de prognostic" (I.P.). Indexul
prognostic se calculează înmulţind suprafaţa arsă cu gradul de profunzime (ex. 20%
arsuri gr. II = 20x2 = 40 I.P, 20% arsuri gr. III = 20x3 = 60 I.P, 20% arsuri gr. IV =
20x4 = 80 I.P.

În evoluţia unui ars se cunosc patru Stadii evolutive:

• Stadiul I: primele 3 zile – perioada şocului postcombustional, caracterizată prin


dezechilibre hidroelectrolitice mari, sindrom de deshidratare (hipovolemie, edem,

hipoxie, oligoanurie), sindrom digestiv (vărsături, hemoragii).

• Stadiul II: primele 3 săptămâni (între zilele 4 şi 21). Evoluţia este diferită în
funcţie de întinderea şi profunzimea arsurii. Pentru arsurile severe există o perioadă
critică determinată de complicaţiile care pot surveni (invazia microbiană şi
toxemică, ce pot să ducă la septicemie sau şoc toxic şi septic). Această perioadă se
numeşte şi toxic-infecţioasă. Pot să apară complicaţii grave hepatice, digestive (ileus
şi hemoragie), tromboembolice, insuficientă renală acută, care poate fi ireversibilă.
Starea bolnavului poate evolua favorabil, încât la sfârşitul acestui stadiu bolnavul
are vindecate leziunile de gr. I şi II, iar arsurile de gr. III cu escarele total eliminate
sau în curs de eliminare.

• Stadiul III: primele 2 luni (între zilele 22 şi 66). Este perioada în care şansele de
vindecare cresc; din punct de vedere chirurgical se pot aplica grefe.

• Stadiul IV. La bolnavii corect trataţi, semnifică convalescenta. În cazul


bolnavilor arşi, care nu au beneficiat de tratament corect şi precoce, persistenţa
plăgilor granulare întinse spoliază organismul, epuizându-i rezervele biologice
(şocului cronic).

14
Primele îngrijiri(primul ajutor de urgenţă) trebuie acordate bolnavilor arşi chiar
la locul accidentului şi constau în:

Scoaterea victimei de sub influenţa agentului vulnerant;

Acordarea primului ajutor în funcţie de starea bolnavului: resuscitarea


cardiorespiratorie(dacă este nevoie), liniştirea bolnavului şi calmarea durerii.

Nu se îndepărtează hainele de pe bolnav (acţiunea este şocogenă) decât

dacă manevra se poate face cu uşurinţă. Nu este permisă nici o manevră


de tratament local. În cazul arsurilor prin flacără, pentru prevenirea edemului
glotic se adaugă în perfuzie romergan, algocalmin.

- Evacuarea victimei - transportul rapid la spital în serviciul chirurgical. În


timpul transportului, bolnavul va fi supravegheat permanent şi se administrează
oxigen.

Îngrijirea bolnavilor în spital constă în:

a. Combaterea durerii şi profilaxia antitetanică;

b. Pregătirea bolnavului pentru toaleta locală primară;

c. Anestezie generală: toaleta primară a oricărui ars se face numai sub anestezie

generală.

d. Toaleta primară: se spală suprafaţa arsă, apoi medicul execută toaleta


chirurgicală, îndepărtează flictenele şi conţinutul lor, precum şi tegumentul sau
restul ţesuturilor arse. După îndepărtarea flictenelor sau a sfacelelor, se face o
badijonare cu alcool de 70-90 grade (acţiune triplă: precipită proteinele, are acţiune
anestezică şi antiseptică).

e. Aplicarea pansamentului: se aplică pansamentul steril, depăşind zona nearsă cu


circa 10 cm. Peste pansament se pun feşi sterile.

f. Instalarea sondei vezicale – la pacienţii cu I.P. peste 15, se instalează sonda


vezicală pentru urmărirea diurezei orale.

g. Îngrijirile generale şi supravegherea bolnavului: tempereatura camerei să fie în


jur de 24°C, se instalează perfuzie intravenoasă, se asigură oxigenoterapie prin
sondă nasofaringiană, sunt supravegheate TA, puls, respiraţie, diureză.

h. Reechilibrarea hidroelectrolitică şi volemică prin administrarea de soluţii micro


sau macromoleculare.

i. Asigurarea medicaţiei.
15
7. ELECTROCUTAREA

Electrocutarea este urmată de manifestări locale şi de manifestări sistemice.

Manifestări locale:

– Arsura electrică.

– Coagularea intravasculară.

– Miozita necrozantă avasculară (deteriorarea proteinei musculare).

Manifestări generale:

– Dacă în parcursul curentului intră organe vitale ca inima sau creierul,


electrocutarea este mortală;

– Dacă electroagresiunea interesează numai centrul respirator, inima


continuă să funcţioneze cât timp se asigură o oxigenare corespunzătoare;

– Dacă curentul parcurge în drumul său mâna stângă - picior stâng,


interceptează inima, care, desincronizată în activitatea sa, suferă tulburări de ritm
până lafibrilaţie ventriculară;

– Electrocutarea poate fi urmată de:

 hemiplegie,

 atrofie optică,

 afazie,

 rinichi de şoc,

 leziuni digestive, necroză pancreatică, ulcer de stres;

Îngrijirile de urgenţă cuprind:

– Întreruperea curentului

– Îndepărtarea accidentatului de sub acţiunea curentului.

– Cel care încearcă să-l salveze va avea grijă să nu se electrocuteze el însuşi


(nu se apucă electrocutatul de părţile descoperite ale corpului).

16
– Scoaterea victimei de sub influenţa curentului se poate efectua acţionând de
la distanţă cu o bucată de lemn sau cu mâna protejată de o haină groasă şi uscată
sau de mănuşi de cauciuc.

– Resuscitarea cardiorespiratorie,

– Transportul la spital

Îngrijirile în spital cuprind:

– Dacă ritmul respirator nu se reia, se presupune o fibrilaţie şi în acest caz se


face:  defibrilare.

 administrarea intracardiac 10-15 ml soluţie clorură de calciu 10%.

 intubaţie orotraheală

– Corectarea acidozei se face cu soluţie molară de bicarbonat de sodiu 8,4%.

– Prevenirea insuficienţei renale acute (I.R.A.) cu manitol 10%.

– Tratamentul local al leziunilor: pansament.

8. DEGERĂTURILE

Degerăturile apar mai frecvent spre extremităţile corpului (mâini, picioare),


datorate acţiunii frigului sau zăpezii asupra corpului omenesc şi datorită inhibiţiei
centrilor termoreglatori.

În raport cu gravitatea leziunilor, degerăturile sunt clasificate în 4 grade:

gradul I – eritem, uşor edem, prurit local foarte supărător.

gradul II şi III – flictene (vezicule) cu conţinut clar sau sanguinolent, care atunci
când se sparg, pun în evidenţă un tegument necrozat care cuprinde şi hipodermul.

gradul IV – gangrenă uscată (ischemică).

Tratamentul preventiv:

o Interzicerea, fumatului

o Nu se va consuma alcool

o Exerciţii de mişcare, elementul cel mai important (produce vasodilataţie

locală)
17
o Utilizarea de îmbrăcăminte şi încălţăminte potrivite, uscate.

Tratamentul curativ:

o Bolnavul va fi introdus într-un loc adăpostit.

o Încălzire dinăuntru în afară prin administrare de lichide calde.

o Înlăturarea tuturor factorilor care împiedică circulaţia sângelui, în special

îmbrăcămintea şi încălţămintea

o În degerăturile uşoare de gradul I-II pentru reîncălzire se aproprie de un

corp cu temperatură normală.

o Transportul bolnavului într-o unitate sanitară pentru tratament

medicamentos.

Primul ajutor acordat unui îngheţat trebuie să ţină cont de:

ce nu trebuie făcut (ce este interzis): - la orice mobilizarea pasivă sau activă sângele
rece din zonele periferice care stagna în special în reţeaua capilară subcutanată se
mobilizează spre zona centrală, provocând reacţii reflexe violente la frig ale
creierului şi ale inimii, adesea cu inhibiţia bruscă a funcţiei acestora;

fricţionările energice şi masajele cu zăpadă, cu prosoape (agravează prin hemoragii,


hematoame, sau leziuni viscerale, starea îngheţatului, pentru că pune sângele în
mişcare);

transportul înainte de a se fi aplicat măsurile de încălzire.

ce trebuie făcut: - Împiedicăm pierderea de căldură (accidentatul este aşezat între


doi salvatori);

- La cabinet sau la spital, se va trece la reîncălzire, care se va


face sub supraveghere medical;

- Ingerarea alcoolului este permisă numai dacă


temperatura rectală a atins 35°C.

9. ÎNECUL

Înecul poate fi de mai multe feluri:

Înecul propriu-zis prin aspiraţie de lichid(apă dulce sau apă de mare)


18
Manifestări:

apnee reflexă - cu spasm glotic;

- dispnee cu inundarea plămânilor cu apă, hipertensiune arterială,


tahicardie, pierderea cunoştinţei,

- stopul respirator cu relaxare musculară,

- stopul cardiac.

Înecul fără aspiraţie de lichid – survine la contactul cu apa rece, datorită unei
hipersensibilităţi la aceasta.

Manifestări:

oprirea reflexă a inimii (sincopă cardiorespiratorie) înaintea înecului propriu-zis.

Spasmul laringian instalat odată cu sincopa respiratorie previne inhalarea apei.

Primul ajutor:

Scoaterea din apă,

Se va examina rapid dacă există respiraţie spontană sau nu, dacă există puls la
carotidă sau nu,

Respiraţie artificială „gură la gură" sau în caz de trismus „gură la nas",

Eliberarea căilor respiratorii superioare prin curăţarea orofaringelui,

Aspiraţia,

Se va încerca eliminarea apei din plămâni prin întoarcerea victimei în poziţie


ventrală sau lateral,

Apoi accidentatul se aşează cu faţa în sus şi se continuă respiraţia artificială „gură


la gură".

Masaj cardiac la nevoie.

Dacă există truse necesare şi specialişti cu experienţă se execută de la

început: - intubaţie traheală,

- aspiraţie traheobronşică (pe sonda de intubaţie),

- evacuarea stomacului pe sondă gastrică.

19
- Transportul accidentatului cât mai urgent la un serviciu de reanimare
unde se va face terapia intensivă de echilibrare.

Tratamentul: E.P.A., tulburărilor hidroelectrolitice, acido-bazice, edemului


cerebral, al complicaţiilor.

10. MUŞCĂTURA DE ŞARPE

Otrăvirea prin muşcătura de şarpe este denumită ofidism.

Cei mai veninoşi şerpi din ţara noastră sunt viperele, care inoculează la locul
muşcăturii un venin cu acţiune hemolitică şi hemoragică. Veninul conţine substanţe
cu o toxicitate foarte mare.

Manifestări locale:

la locul muşcăturii se pot observa, 2-4 înţepături mai mari (muşcătura dinţilor
veninoşi);

durere intensă, arsură, care apare foarte repede după înţepătură;

eritem perilezional: la locul înţepăturii pielea se înroşeşte (chiar se înnegreşte), cu


halou purpuriu, iar în mijloc musteşte o cantitate mică de lichid cu tentă
sanguinolentă;

edem care apare la 10 minute, se extinde foarte repede, într-o oră interesând întreg
membrul. După 12-24 de ore apar flictene cu conţinut serohematic, echimoze,
peteşii, care duc la necroza ţesuturilor şi apoi la gangrenă, la care se adaugă
limfangita.

Semne generale:

- slăbiciune, ameţeală, senzaţie de leşin;

- greţuri, vărsături sanguinolente;

- sufuziuni sanguine generalizate, hemoragii (la 24-48 de ore): epistaxis,

hematemeză, melenă, hematurii, gingivoragii;

- pupilele dilatate, cu tulburări de vedere până la pierderea vederii;

- obnubilare până la comă, stare de şoc.

c. Primul ajutor şi tratament:

20
Încetinirea ritmului de intrare în circulaţie a veninului prin:

accidentatul este culcat, se încearcă liniştirea lui;

se scot inelele, ceasul, brăţările;

se aplică două garouri la câţiva centimetri superior şi inferior muşcăturii,

se face (în primele minute de la muşcătură) o incizie între cele două puncte care
marchează muşcătura. Incizia trebuie să aibă lungimea de 1-2 cm sau chiar 3 cm să
fie orientată în axul longitudinal al membrului şi să aibă adâncime de 0,5-1 cm;

aspirarea lichidului (sânge şi venin) din plagă cu seringă, pompă de cauciuc


specială, pompă de muls sânul, aspirator, ventuză sau sucţiune bucală (cu condiţia
să nu existe leziuni în cavitatea bucală).

excizia – scoaterea unei rondele de tegument în jurul locului de înţepare (un


diametru de cel puţin 5-6 cm);

injectarea în zona înţepăturii a unui vasoconstrictor diluat în anestezic local


(adrenalină cu xilină);

aplicaţii reci locale (pentru reducerea inflamaţiei, tumefacţiei şi împiedicarea


circulaţiei limfatice).

• Inactivarea principiilor toxice ale veninului(cei trei "A" = antivenin,


antibiotic, antitoxină tetanică):

a) Antivenin – ser polivalent (sau antiviperin) s.c.; i.m. sau i. v. lent.

b) Antibiotice cu spectru larg;

c) Antitoxina tetanică.

• Terapia de susţinere biologică:

tratamentul şocului, al sindromului hemolitic(transfuzii, corticoizi);

tratamentul sindromului de coagulare intravasculară diseminată(CID) cu heparină


(la nevoie);

tratamentul insuficienţei renale acute;

tratamentul insuficienţei respiratorii. La nevoie respiraţie asistată după intubaţie


endotraheală.

21