Sofiștii. Fragmentul lui Gorgias.

Textele lui Platon și Aristotel instituie o imagine clar depreciativă a așa-numiților

sofiști, înfățișându-i drept simpli specialiști ai disputelor, manipulatori subtili ai argumentelor
menite să-l determine pe oponent să renunțe la propriile aserțiuni, aducându-l în culmile
exasperării, și implicit, disprețuitori ai adevărului. Totuși, acest fapt nu eclipsează strălucirea
gândirii și a tezelor sofistice și nici prezența ostentativă a unor reprezentanți în istoria
filosofiei, precum Protagoras din Abdera, Prodicos din Ceos, Hippias din Elis, Gorgias din
Leontium, nefiind lipsite de interes filosofic și atâtea din tezele emise de sofiști de mai mică
importanță ca Alkidamas, Lycophron, Antiphon sofistul, Anonimul lui Iamblichos, Kallicles,
Thrasimachos și alți câțiva. Sofiștii sunt reuniți sub această denumire prin faptul că figurau
drept dascăli profesioniști care predau, în schimbul unei renumerații și mai ales tineretului,
cunoștințe și explicații din domenii variate-îndeletnicire necunoscută până la ei în polis-urile
grecești, și nu din similitudinea de opinii: dintre acești filosofi, unii au îmbrățișat cauza
democrației, alții pe cea a aristocrației, unii au fost materialiști, alții idealiști; au fost atei sau
bigoți, sceptici sau raționaliști și așa mai departe. Ideile de natură democratică afirmate cu
succes pe plan politic în Atena, solicită omul simplu să ia parte la activitățile de guvernare și
la distribuirea justiției, ivindu-se o nouă necesitate socială: pregătirea în acest sens. Astfel ia
naștere fundația sofiștilor, ei constituind factori de răspândire a cunoștințelor filosofice și
literar-științifice. Îi învățau pe atenieni meșteșugul exprimării corecte și limpezi, al pledoariei,
al argumentării, instruindu-i cum să participe cu succes la dezbaterile în contradictoriu din
adunările politice și din instanțele judecătorești. Prodicos se ocupa de limba greacă și de
literatură, de etică și de fizică, Gorgias de retorică, Antiphon preda fizica și matematica,
Protagoras devenise cunoscut pentru arta sa de a iniția în „potrivita folosire a cuvintelor”.

„Despre nonexistent și despre existent” este o lucrare pierdută a sofistului-retor

Gorgias, al cărei conținut este cunoscut datorită a două ample relatări: aceea a lui Sextus
Empiricus și cea cuprinsă în textul pseudo-aristotelic „De Melisso, Xenophane, Gorgia”. Deși,
între cele două versiuni se observă deosebiri, totuși fondul lor este, în esență, coinicident:
Gorgias declară trei teze ce descriu un ritm discursiv: i) nu există nimic, ii) dacă ceva există,
nu poate fi închipuit, iii)dacă acel ceva există și este inteligibil, este, oricum, incomunicabil.

Argumentarea primei teze pune la dispoziție trei posibilități: existentul sau

nonexistentul, ori atât existentul, cât și nonexistentul. A spune „este nonexistentul”, este
formulată absurditatea logică „există ceea ce nu există”, astfel fiind contestat nonexistentul.
Negarea existentului este bazată pe următoarele considerente: dacă ființează, atunci este fie
generat, fie este dintodeauna; dacă e dintodeauna, atunci este nelimitat; dacă este nelimitat,
trebuie „să fie într-un loc”, dar „fiind într-un loc” , înseamnă că ar fi cuprins în ceva mai mare
decât nelimitatul, ceea ce este absurd; dacă este finit, atunci este generat din ceva anume: fie
din existent, fie din nonexistent; primul caz implică existentul înainte de a fi existent, ceea ce
este absurd; nonexistentul nu poate constitui o entitate generatoare deoarece este impusă
necesitatea unei implicații la o modalitate de existență; nici infinit, nici finit, existentul nu
poate fi. Se ajunge la aceeași concluzie dacă se problematizează felul în care este elaborat
existentul: dacă e Unu, acesta trebuie să fie ori cantitate, ori continuitate, ori mărime, ori
corporalitate, dar, în toate aceste cazuri e divizibil, deci multiplu; dat fiind însă că multiplul
constituie un ansamblu de părți, „o punere laolaltă a celor luate câte unul”, iar unu nu
este(subînțelegându-se că orice unitate e divizibilă la infinit, ceea ce- fiind exclus infinitul,
după cum s-a văzut mai sus- duce la absurd) se ajunge iar în impas. Coexistența existentului
cu nonexistentul fiind contradictorie, este si ea absurdă. După toate acestea nu rămâne nimic.

Se observă că mersul argumentării sofistului este cel urmat de Parmenide spre a

demonstra teza existentului absolut. Acesta din urmă consideră principiul noncontradicției
însăși raționalitatea gândirii, modalitate absolută, unică, în care ea ființează în chip coerent,
instituind identitatea univocă între real, rațional și noncontradictoriu. Acceptând acest curs
demonstrativ, Gorgias susține că, aplicat în chip consecvent, elimină nu doar nonexistentul, ca
la eleat, ci și existentul. Astfel, reducerea zeflemistă la absurd a metafizicii parmenidiene ar fi
o consecință a denunțării metodei sale logice. În adevăr, întreaga construcție parmenidiană
fusese o speculație ontologică derivată din principiul logic al necontradicției.

Cea de-a doua teza infirmă declarația parmenidiană care impune coincidența dintre
gândire și existență; echivalența este dezmințită de capacitatea noastră de gândi ființe și
ipostaze care nu există. Inadvertența nu este produsă la nivelul senzațiilor, deoarece acestea
corespund calităților sensibile ale lucrurilor, ci se constată la nivelul cugetării, nedispunând
aici de nici o dovadă a conformității acesteia cu lucrurile reale. În acest sens, așa cum nu
putem cere văzului mărturii despre cele audibile, nici auzului despre cele vizibile, nu avem
posibilitatea de a pretinde sensibilității să ateste congruența celor gândite cu realitatea
sensibilă. Din contră, abordând acest criteriu, rezultatul ar fi mai degrabă în favoarea acestei
discordanțe: se poate gândi un car alergând pe mare, însă văzul contestă această posibilitate în
planul realității obiectuale. Reiese certitudinea prezenței nonexistenței în sfera inteligibilității,
și caracterul nedefinit în sfera realului obiectual. Teza circumscrie refuzul lui Gorgias a
realismului absolut, care presupune că ceea ce gândim ar imita exhaustiv realul, autonom de
rolul activ al subiectivității.

Cea de-a treia teză proclamă incomunicabilitatea cunoașterii lucrurilor perceptibile, cuvântul
constituind doar o modalitate de semnalare a lucrurilor reale, fiind „produsul unei acțiuni
exercitate asupra noastră de lucrurile din exterior”. Cuvântul este comunicabil - prezintă, deci,
constanță, universalitate-, însă relativitatea individuală anulează posibilitatea lucrurilor de a fi
transmisibile, prin singularitățile date de subiectivitatea perceperii lor.

Ideea imposibilității de a cunoaște lumea în mod real, din pricina incompatibilității datelor
senzoriale de la un individ la altul, nu era pentru Protagoras decît un exordiu la tema omului
cunoscator ca atare. Primind în anul 444 hegemonul democrației ateniene și misiunea de a
elabora legile coloniei panhelenice Thourioi din Italia, învățătorul sofist e chemat să se ocupe
de destine omenești în mod nemijlocit, nu mijlocit și estompat așa cum fusese cazul cu
premergătorii săi. El știe că în acest domeniu, „lucrurile”- legile civile, normele etice, în mod
chintesențial, datoria omului în polis, căreia toate celelalte „lucruri” i se subordonează- sunt
„lucruri omenești”. A știi aceasta înseamnă a admite „lucrurile” respective ca fiind entități
subiective, părtinite și că rezidă doar prin dimensiunile și semnificațiile pe care omul i le
acordă. Este vizibil faptul că, prin tezele sofiștilor, se concretizează concepte ale unei
antropologii filosofice în care rezidă o subiectivitate umană ca obiect al cunoașterii și, drept
corolar, funcțiile ei active din planul relațiilor social-politice.

Prin tratatul său, și prin alte lucrări care ne sunt cunoscute fie aproape integral, fie
fragmentar, Gorgias proclamă irelevanța elaborării unor speculații de ordin metafizic și
îndeamnă spre cercetarea concretului uman, consacrând rolul esențial al artei pe care acesta o
considera superioară, subordonatoare: retorica.În substratul disjuncției dintre cuvânt și
realitate se întrevede tema bine cunoscută și viu desfășurată printre sofiști, în tema physis-
nomos. Punctul de vedere al lui Gorgias în această dispută nu apare în chip explicit, dar
problema este sugerată în mod vădit de însuși titlul tratatului: Despre natură. Tezei eleate ce
identifică natura cu existentul, sofistul îi replică prin filosofemul nonexistentului. Foarte
probabil, physis avea pentru el sensul de complex existent-nonexistent, considerînd că,
lipsind, aici, un criteriu al adevărului, reprezintă pentru știință un teren pe care nimic
consistent nu se poate construi. Dimpotrivă, există edificiul vorbirii, care, generat după
măsura umană și a cerințelor acesteia, e coerent și durabil. Aici, cerințele și putințele, ambele
omenești, ceea ce este virtute a conversației, adică de domeniul lui nomos. Tocmai pentru
faptul că disciplina vorbire-gândire nu e aservită naturii, care e sferă a rigidității și
invariabilității, dominată de inflexibilul spirit divin- ea e susceptibilă să slujească
omenescului, domeniu al diferențierilor și schimbărilor.Astfel, principalul obiect al meditației
filosofice trebuie să fie acela al comunicării între oameni, al acțiunilor formative, care, prin
cuvânt, rememorând trecutul, explicitând prezentul și scrutând viitorul, să traseze chipul unor
valori universale a căror asimilare este decisivă pentru formarea oamenilor. Înțelege retorica
ca pe o disciplină științifică și politico-filosofică bine-determinată ce are ca scop vehicularea
adevărului, având ca și instrumentele arta convingerii, puterea de a obține capacitatea liber
consimțită, opusă argumentelor autorității. Gorgias spunea că „seriozitatea adversarului
trebuie nimicită prin râs, iar râsul său prin seriozitate”(Aristotel, Rhet. III, 18, 1417 b3).
Această considerație nefiind doar retorică, ci raportându-se și la punctul de vedere gorgian la
comedie. Despre nonexistent era, pe cât se pare, o luare în derâdere a lui Parmenides. Dat
fiind că discursul său e polemic, e ambivaelnt: e o gravă argumentare logică dar și ofensivă
emoțională, căci vrea să fie nu doar convingător, ci și mișcător, așa încât toate coardele
sufletești ale auditoriului să vibreze. Dacă însuși realul cuprinde un aspect inefabil, se gândea
poate că acesta, lipsit de acces la semiotica vorbirii, dispune de aceea a zâmbetului.

Bibliografie:

Filosofia greacă până la Platon: Volumul I, Partea I; Volumul II, Partea II, Editura
Științifică și Enciclopedică București, 1984, Ion Banu, Adelina Piatkowski