Baltagul – caracteriare Vitoria Lipan

de Mihail Sadoveanu

Introducere: Perioada interbelică este una de diversitate la toate nivelurile, fapt vizibil prin
coexistența unor direcții romanesti diferite. Astfel, realismul este reprezentat in opera lui Liviu
Rebreanu sub aspectul unui realism dur, obiectiv, în timp ce G. Călinescu optează pentru influența
balzaciană, iar Sadoveanu, pentru realismul cu substrat mitic. Formula estetică sadoveniană este
expresia unei viziuni mitice asupra lumii, lume în care personajele sunt învăluite într-o aură
legendară.
Detalii despre autor: Prozatorul a exersat toate speciile epicii: schița (Un om năcăjit),
povestirea (Zâna lacului), nuvela, romanul, dar și ciclul de povestiri. El a surprins in operele sale
bogăția sufletească și atitudinea etică exemplară a oamenilor din popor, pe care unii îi considerau
niște apariții elementare.
Aparitie: Baltagul (1930) este un roman polimorf, realist, obiectiv, social, doric, monografic,
mitic, interbelic si simbolic in același timp, acesta făcând parte, alături de volumul ,,Hanu Ancuţei”
(1928), din a doua etapă a creației autorului. Prezintă trăsăturile unei opere traditionale, având un
discurs epic linear, axat pe tema calătoriei explorative care are drept scop cautarea, cunoasterea,
initierea si actul justitiar. Se incadrează in categoria romanului doric (N. Manolescu) prin prezenta
personajului tip, prin zugrăvirea unei lumi arhaice, in care biserica si practicile magice coexistă, prin
perspectiva narativă omniscientă si verosimilul evenimentelor relatate. Aspectele sale mitice se
concentrează in mare parte asupra similitudinilor cu balada populară „Miorita”, dar pot fi puse in
legătură si cu mituri universale (protagonista a fost comparată cu Isis care pleacă in cautarea lui
Osiris).
Geneza romanului „Baltagul” se leagă de una dintre călătoriile autorului prin satele
Moldovei, unde scriitorul a asistat la o discuţie între doi ciobani, care vorbeau despre o crimă în
lumea pastorală.
Tema textului o constituie călătoria pentru descoperirea adevărului, călătorie ce se
transformă într-un veritabil drum inițiatic. Aceasta se armonizează cu alte teme specifice lumii
sadoveniene: viata pastorala, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, intelepciunea.
Titlul este simbolic, pentru că baltagul are o dublă semnificație: este atât unealta cu care
Nechifor Lipan este omorât, cât si instrumentul cu care se infaptuiete actul justitiar.
Naratiunea se face la persona a Ill-a, iar naratorul omniprezent si omniscient reconstituie in
mod obiectiv, prin tehnica detaliului si observatiei, luma satului de munte. Secventele narative sunt
legate prin inlantuire si alternanță. Narațiunea este dominantă. Iar pasajele descriptive fixează
diferite aspecte ale cadrului spațial sau element de portret fizic (portretul Vitoriei si al lui
Gheorghiță). Secvențele dialogate creează impresia de verosimilitate și accentuează dramatismul
trăirilor muntencei (întrebările adresate pe drum celor pe care îi întâlnea). De asemenea, trăirile
protagoniștilor sunt bine evidentiate de monologul interior, care reprezintă o modalitate de
caracterizare a personajelor.
 Timpul acțiunii este vag precizat, prin repere temporale de natură religioasă (aproape de
Sfântul Andrei, in Postul Mare), iar toposul ales este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor si a
Bistritei, dar si zona de câmpie, Cristești, in Balta Jijiei.
Incipitul, scenă semnificativă, presupune evocarea de catre Vitoria a legendei neamurilor,
legenda auzită de Nechifor Lipan de la un baci înţelept. Bărbatul ei obişnuia să o spună uneori „la
cumătrii şi nunţi", adică în momente ritualice. Prima „voce" pe care cititorul o aude în roman este
deci a marelui absent, dar mediată prin conştiinţa femeii lui.
Finalul romanului, în simetrie cu incipitul, prezintă ieşirea personajului principal din
împărăţia morţii şi reluarea vieții de unde au lăsat-o. Misiunea Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării
cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă mai departe în familia Lipanilor,
condusă acum de Gheorghiţă.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este unul dintre cele mai complexe personaje feminine
din literatura română, o femeie voluntară, curajoasă, inteligentă şi lucidă, care apare în toate
scenele romanului şi prin intermediul căreia se realizează acţiunea. Vitoria Lipan devine un personaj
puternic individualizat, inconfundabil în galeria portretelor feminine, de factură realistă,
reprezentativ pentru lumea din care face parte.
Statutul social al personajului este cel de mamă și de soție, pe care și-l asumă cu
responsabilitate si devotament: pe fiică o educă în spiritul tradiției, iar pe Ghorghiță îl
responsabilizează, contribuind la maturizarea sa prin călătoria inițiatică.
O scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului, construită în manieră tipic
realistă, îi conturează Vitoriei un portret fizic, accentuându-i fizionomia, care lasă să se vadă trăirile
lăuntrice: obrazul ca „un portret neclintit" este însufleţit de „ochii ei căprii, în care parcă se
răsfrângea lumina castanie a părului". Din portretul fizic se dezvoltă caracterizarea
comportamentului: „în singurătatea ei, femeia cerca să pătrundă până la el (Nechifor Lipan)".
Descrierea devine procedeu de caracterizare, ochii devenind elementul central al portretului.
Gesturile exprimă precizie și îndemânare, hărnicie și o atitudine absentă care sugerează îngrijorare:
„Fusul se învârtea harnic, dar singur...”. Pe măsură ce coboară în „ţara de jos", Vitoria pătrunde tot
mai adânc şi în împărăţia morţii.
Portretul său moral reiese atât direct, cât si indirect, din fapte, gesturi, limbaj, atitudine.
Este un tip complex de feminitate, deoarece în ea coexistă spiritul practic (vinde produse pentru a
face rost de bani In vederea călătoriei, face ordine In gospodărie, lăsându-l pe argatul Mitrea sà
aibă grijă de casă, iar pe Minodora o duce la mănăstire), cel religios (face daruri bisericii, posteste,
se spovedeste si se impărtăseste), dar si o predispozitie pentru superstitii( o vizitează pe vrăjitoarea
satului, baba Maranda, crezând că poate astfel nelinistea si stările contradictorii li vor fi spulberate,
crede in visele premonitorii).
Este surprinsă într-un moment de criză interioară, iar toate actiunile ei se vor indrepta spre
rezolvarea acesteia: pedepsirea ucigasilor sotului ei. Astfel, pentru a alungaincertitudinile care o
măcinau de ceva timp, decide să plece la drum impreuă cu fiul ei, Gheorghită, dând dovadă de
responsabilitate si curaj. Träirile personajului, reliefate chiar si în portretul fizic dezvăluie un suflet
sensibil, măcinat de framântări: „ acei ochi aprigi si incă tineri căutau zări necunoscute”.
Călătoria pe care o intreprinde scoate in evidentă si alte laturi ale personalitätii sale: este
inteligentă, o bună organizatoare si o fină cunoscătoare a psihologiei umane. Dornică să
implinească actul justitiar, toate demersurile ei servesc acestei idei: reface traseul parcurs de
Nechifor, le adresează intrebari elocvente persoanelor pe care le întâlneste, stârnind admiratia
acestora. Fiul o caracterizează direct, evidentiind acest amestesc de inteligentă și intuitie: „Mama
asta trebuie să fie fărmacătoare; cunoaste gândul omului...”.
Este o bună pastrătoare a tradițiilor, trăsătură ce reiese din scena nuntii si cea a botezului
(la botez oferă bani copilului, iar la nuntă închină un pahar de vin in cinstea mirilor). Ea le transmite
si copiilor săi respectul fată de traditie si, de aceea, este refractară la elementele moderne: „în tren
esti olog, mut si chior”.
Inteligentă, ea isi dă seama că Nechifor a fost ucis intre Sabasa si Suha si găseste rămăsitele
acestuia cu ajutorul câinelui credincios, Lupu, intr-o râpă de munte. Suferinta si deznădejdea se
dezlănțuie intr-un ultim strigăt de iubire: „Gheorghiță!”, semn al eliberării interioare. Aflată intr-un
moment critic, ea nu cedează, ci dă dovadă de stăpânire de sine: îl lasă pe fiul ei in râpă să păzească
osemintele, iar ea pleacă după autorităti.
Scena praznicului este magistral construită si respectă tote momentele: identificarea locului
crimei, descoperirea cadavrului, stabilirea mobilului, investigarea suspectiior, găsirea unor probe,
identificarea asasinilor Calistrat Bogza si lie Cuțui si pedepsirea lor. Vitoria reuseste să creeze gradat
o atmosferă tensionată adresând intrebări incomode si neasteptate ucigasilor, dar, indiferent de
situatie, nu uită să-si păstreze calmul si stăpânirea de sine. Îi demască pe vinovati, implinindu-si
astfel datoria prin infăptuirea dreptătii, iar viata ei poate reintra in normal: „ne-om intoarce la
Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”. G. Călinescu o consideră un Hamlet feminin,
care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și
când dovada s-a făcut dă drumul răzbunării.
Încheiere: Așadar, Sadoveanu a construit în acest roman un personaj bine individualizat,
care aparține lumii arhaice și care dovedește prin calitățile sale(respect față de legile strămoșești,
inteligență, curaj, consecvență, tenacitate, o bună cunoaștere a firii umane) complexitatea
psihologiei omului de la sat.