Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BIBLIOGRAFIE
Antichitatea despre artele plastice, Bucureşti, Meridiane, 1971
Alpatov, Mihail, Istoria artei,vol. I, Bucureşti, Meridiane, 1967
L'Art Bouddhique. Ouvrage réalisé d'après une exposition itinérante de l'Unesco, Genève,
Ed. Olizane / Unesco, 1990
Banu, Ion, Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic,
Bucureşti, Ştiinţifică, 1967
Bonnard, André, Civilizaţia greacă, Bucureşti, Ştiinţifică, 1967
Carven, Roy, A Concise History of Indian Art, London, Thames and Hudson,1976
Aslan, Reza, Dumnezeu, o istorie umană, Bucureşti, Humanitas, 2020
Daniel, C-tin, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, Sport-Turism, 1976
Daniel, C-tin, Cultura spirituală a Egiptului antic, Bucureşti, Cartea românească, 1985
Dodds, E.R., Dialectica spiritului grec, Meridiane, 1983
Elsen, Albert E., Temele artei, Bucureşti, Meridiane, 1983
Frontisi, Claude (coord.), Istoria vizuală a artei, Bucureşti, RAO, 2003
Gombrich, E. H., O istorie a artei, Bucureşti, Meridiane, 1975
Hollingsworth, Mary, Arta în istoria umanităţii, Bucureşti, RAO, 2004
Lalouette, Claire, Civilizaţia Egiptului Antic, Bucureşti, Meridiane, 1987
Leveque, Pierre, Aventura greacă, Bucureşti, Meridiane, 1987
Maspero, Gaston, Istoria artei egiptene, Bucureşti, C.N.I .Coresi, 2008
McArthur, Riana, Egyptian Art: The Amarna Revolution, https://www.researchgate.net/,
2011
Michalowski, Kazimierz, Cum şi-au creat grecii arta, Bucureşti, Meridiane, 1975
Miclea, Ion, Egiptul faraonilor, Bucureşti, Meridiane, 1974
Otto, Walter, Zeii greciei. Imaginea spiritualităţii în arta greacă, Bucureşti, Humanitas,
1995
Posener, George, Sauneron, Serge, Yoyotte, Jean, Enciclopedia civilizaţiei şi artei
egiptene, Bucureşti, Meridiane, 1974,
Zimmer, Heinrich, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, Bucureşti, Meridiane, 1983
Zimmer, Heinrich, Mituri si simboluri în arta şi civilizaţia indiană, Humanitas, 2007
“Istoria religiilor ne spune că
zeii l-au făcut pe om după
chipul şi asemănarea lor, iar
istoria artei că oamenii i-au
făcut pe zei după propriul
chip.“
Una dintre principalele funcţii ale artei în antichitate era să exprime idei religioase într-o
manieră vizuală. Timp de milenii arta a produs imagini evocatoare ale autorităţii cereşti
şi a făcut mai inteligibile, pentru ochii şi minţile oamenilor, natura zeilor lor.
Cele mai vechi monumente de artă sunt religioase, primele capodopere în pictură sunt
imaginile zeilor, în sculptură sunt statuile care-i reprezintă pe zei, în poezie rugăciunile
adresate zeilor.
Prezenţa sculptată sau pictată a zeului constituia centrul veneraţiei şi al ritualului şi
dădea, în acelaşi timp, credinciosului sentimentul de siguranţă şi ocrotire.
Investirea zeului cu o forma materială satisfăcea atât curiozitatea muritorului, cât și
dorința de apropiere și posibilitatea de a face apel la zei. Faptul de a executa statuia
sau tabloul unui zeu era un gest onorific și totodată un mijloc de a fi în termeni buni cu
supranaturalul. În același timp, lucrarea de artă religioasă finisată îl înzestra pe om cu o
etică vizibilă, care sa-l conducă în viață. Astăzi, nu mai trebuie să credem în religiile
care au inspirat imaginile lui Apollo, Budha, Hristos pentru a fi impresionați și emoționați
de ele. Valoarea lor ca opere de artă depășește hotarele timpului și ale credinței
religioase.
Totuși, dacă nu putem să ne însușim într-o anumită măsură conceptele și emoțiile
inițiale produse de aceste imagini sacre, nu putem aprecia pe deplin teama
respectuoasă, uimirea și gratitudinea cu care ele erau primite în epoca în care au fost
create. Mulțumindu-te să iei în considerare numai valoarea vizuală sau estetică a artei
religioase înseamnă să fii privat de satisfacția de a cunoaște încercările importante ale
oamenilor de a descoperi și de a da o formă adevărului existenței.
În această lucrare voi prezenta imaginea unor divinităţi născute în sânul a trei
civilizaţii diferite(egipteană, greacă şi orientală) aşa cum este ea reflectată în artă,
în perioada antică.
Egiptul antic – prima manifestare a monoteismului
Egiptenii au fost, după Herodot, cei mai religioşi dintre oameni. De fapt, religia
pătrundea în fiecare dintre activităţile lor şi se poate concepe cu uşurinţă opinia pe care
un străin putea să o capete din spectacolul vieţii lor cotidiene.
Religia egiptenilor din perioada antică a fost o religie politeistă prin excelență. Panteonul
Egiptului Antic era unul cât se poate de bogat. In general, aceastei civilizatii ii este
caracteristic faptul ca s-au numarat printre primii care au expus o conceptie clară si
apropiată a vieţii de după moarte.
În directă legătură cu religia politeistă şi cu rigorile cultului morţilor, arta reflecta
concepţia mistică a omniprezenţei puterii divine, ocrotitoare, a faraonului, cu egală
competenţă asupra fiinţelor însufleţite, ca şi asupra destinului cotidian al oamenilor. Zeii
erau cei care guvernaul soarta puterii politice a monarhiei, ordinea generală în spaţiile
lumii terestre şi în lumea de dincolo. Panteonul egiptean, cu caracterul său politeist,
populat de fiinţe antropomorfe şi zoomorfe, cuprindea sute de zei, sub multitudinea
formelor divine a numelor, ca şi a cultelor.
Apariția în picturile de pe morminte i-a făcut pe unii dintre zei mai cunoscuți ca alții. De
exemplu, Anubis, zeul cu cap de șacal care îi conducea pe cei morți prin încercările lor,
Toth, zeul cu cap de ibis considerat a fi scribul zeilor, Horus, zeul cu cap de șoim ce era
considerat zeitatea cerului și a luminii, Seth, rivalul lui Horus, recunoscut prin botul său
ascuțit și misterios, Osiris, ce purta un coif alb înalt care reprezenta ideea de înviere pe
lumea cealaltă, fiind zeul morților și nu în ultimul rând soția sa, Isis.
S-a spus adesea că arta egipteană ar fi rămas neschimbată de la început până la sfârşit
şi că, în oricare parte a imensului teritoriu s-ar cerceta, ea ar fi identică, micile diferenţe
datorându-se îndemânării sau stângăciei artizanilor. Cert este că arta egipteană antică
a rezistat fără multe schimbări de mai bine de trei mii de ani şi chiar dacă a reuşit să-şi
diversifice manifestările de la o regiune la alta, ea şi-a a păstrat identitatea și
caracteristicile într-un grad remarcabil pe parcursul ei istoric.
Acest imobilism al artei egiptene a fost puternic zdruncinat, pentru o scurtă perioadă de
timp, ce-i drept, de către un faraon eretic, Amenhotep al IV-lea, faraouul eretic,
cunoscut în istorie ca Akhenaton.
Domnia acestuia a început în jurul anului 1353 î. Cr. Şi a fost, după toate mărturiile, un
faraon cu o înfăţişare bizară. Înalt, cu membrele alungite, cu faţa îngustă, madibula
ascuţită şi ochii alugiţi şi trişti, Akenaton este o prezenţă fizică stranie în statuile şi
bazoreliefurile care au dăinuit peste veacuri, iar savanţii nu ştiu cum să o interpreteze.
În unele statui este sculptat cu o formă sinuoasă, aproape androgină; în altele are sâni
pronunţaţi şi coapse feminine – trăsături care trebuie să fi fost la fel de ciudate şi de
scandaloase pentru egiptenii antici, pe cât sunt pentru privitorul modern.
Particularităţile lui Akenaton nu se
opresc la înfăţişarea lui fizică. Încă de
tânăr, acesta pare să fi arătat ceva ce
ar putea fi descris ca o devoţiune
neobişnuită faţă de soare. Venerarea
soarelui fusese dintotdeauna oparte
integrantă a spiritualităţii egiptene. Ca
şi mesopotamienii înaintea lor,
egiptenii divinizau soarele, conferindui-i
un loc elevat în marea Eneadă a celor
9 zei originari.
Din cauza numărului mare de zei şi a
certurilor dintre oraşe cu privire la
întâietatea zeilor proprii a existat,
înainte de reforma atonistă, o încercare
de sincretism, de simplificare a cultului.
Astfel, în jurul anul 1500 Î.Hr.,
Amon(divitatea locală a oraşului-
capitală Teba) se unește cu Ra(care
domina regiunea sudică a imperiului) și
devin Amon-Ra, care la rândul său
devine din acel moment zeul întregului
Egipt și este identificat cu faraonul. Cele două mari temple de la Luxor și Karnak îi sunt
dedicate lui Amon-Ra.
La scurt timp după ce Amenhotep al IV-lea urcă pe tron, în anul 1353 Î.Cr., el își
schimbă numele din Amenhotep care însemna „Amon este mulțumit” în Akhenaton,
care însemna „benefic pentru Aton”. Această schimbare a însemnat că acum noul zeu
al întregului Egipt era Aton, peprezentat prin discul soarelui. În nici o reprezentare, zeul
Aton nu este înfatisat sub forma umană, singura lui reprezentare este cea sub forma de
disc solar, cu razele în forma de mâini.
În mai puțin de două decenii pe tron, Akhenaton a impus noi aspecte ale religiei
egiptene, a revizuit stilul artistic, a mutat capitala Egiptului într-un loc neocupat anterior,
a implementat o nouă formă de arhitectură. Această eră din istoria egipteană este
cunoscută sub numele de perioada Amarna.
Monoteismul cultului de la Amarna este relevat cel mai bine în "Imnul catre zeul Aton",
compus de catre faraon; astfel, el afirmă ca nu exista decât un dumnezeu unic, Aton.
Acesta era singurul creator al oamenilor, straini sau egipteni, ei sunt fii aceluiaşi
dumnezeu la care visează si care le procură tot ceea ce este necesar.
Aton e declarat zeu unic, atotputernic, creator al pamântului si al fiintelor vii, inclusiv
oamenii. El uneste toate fiintele prin iubire, asadar nu prin fortă, nici prin frica pe care ar
inspira-o, ca în mitologia curenta. "Prin tine însuti, tu creezi frumusetea formei, creezi
cetati, orase...". Atenţia pe care Akhenaton o acorda frumosului va avea consecinte
artistice directe. Operele plastice create sub cârmuirea sa ridica arta egipteană, la o
înaltime necunoscută pâna atunci.
Pâna atunci, zeii erau înfatisati
prin imagini antropomorfe sau
zoomorfe. Acum pentru prima
data, zeul apare reprezentat
printr-un simbol: discul solar,
prevazut cu mâini. E adevarat
ca e vorba de soare, element
concret, dar acest concret redă
un continut care-l depaseste
incomensurabil: principiul
caldurii, ca fortă vitală
generatoare a tuturor lucrurilor.
Apoi, în asemenea situatie,
omul nu mai are de-a face cu
obiectul-idol, cu care trateaza de obicei în spiritul în care o face cu oricare obiect
corporal, inclusiv cu un alt om. El are în vedere entitatea simbolizată invizibilă, entitate
care îi apare mai ales ca ansamblu de atribute, de aici, necesitatea efortului de a se
orienta spre atribut în sine, spre concept în sine.
Într-adevar, noutatea noii notiuni teologice, Aton, consă în faptul ca principiul material
divinizat poseda o serie de atribute pur abstracte: universalitate, bunatate, spirit egalitar,
dreptate, frumos, adevar. Aceasta face persoana zeului mai îndepartată, mai
misterioasă. Este drept ca, în antichitate, o asemenea modalitate a fost adesea
speculată, ba chiar initiata, de preoti, spre a face persoana zeilor mai temuta si pe a
preotilor mai necesară. Nu acesta pare însa sa fi fost cazul lui Akhenaton.
Intentia, chiar nereusita a lui Akhenaton, a fost aceea de a se apropia de oameni. Aton
era destinat, în felul sau, sa vorbeasca oamenilor mai mult decât oricare alt zeu.
Singurul mod în care apelul catre oameni al ideologiei noului faraon a ajuns într-adevar
la oameni a fost cel vehiculat de opera de artă, vie si umana, a vremii, de altfel singurul
efect durabil al reformei.
Arta plastică oficială s-a supus vreme
de multe secole unor canoane
neschimbatoare, impuse de
mentalitatea cercurilor dominante si
mai ales a preotilor, cei mai influenti
intelectuali ai vremii. Chipurile de regi
si zei apareau ca anchilozate, chiar
când prezentau însemnate însusiri
artistice. Temele abordate erau în
numar restrâns, liniile putin variate.
Rigiditatea expresiilor, putinatatea
temelor, uniformitatea pozitiilor sugerau
trainicie si imuabilitate, adică, cele mai
dorite atribute ale ordinii politice si
teologice. Noua arta, cunoscută sub
numele de amarniana, detroneaza
vechile scheme, de parcă dezleaga
mâna sculptorilor si pictorilor. Regele si
membrii familiei sunt înfatisati în pozitii
degajate, în cadrul unor scene ale vietii
cotidiene.
Paradoxal, tot acum apar si lucrari
plastice cu linii disproportionate, vadind
multa libertate în tratare, dar si
mediocritate. Înlaturarea normelor, a
cultului pentru forme date, îngaduia sa se manifeste la unii capacitatea, la altii
incapacitatea. Normele impuse sunt temnita pentru talent, dar zid aparator pentru non-
talente. Miscarea initiată de Akhenaton a antrenat cu sine si artisti mediocrii, a caror
dorinta de a se afirma le depasea valoarea.
În În opozitie cu vechea religie egipteana îndreptata înspre lumea de dincolo si spre
problema originii raului, religia atoniana nu pare sa fi avut deloc preocupari legate de
lumea de apoi; doctrină a vietii si a libertatii, ea ignora în mod deliberat moartea.
Cultul lui Aton era foarte simplificat, religia atoniana fiind, dupa cum remarca Warde
Fowler "o dorinta afectiva de a fi în legatura directa cu puterea care se manifesta în
univers". Nu trebuia sa existe nici un intermediar între zeu si cel care venea sa i se
închine.
Templul din Akhetaton nu avea acoperis si nu existau reprezentari ale zeului, cu
exceptia celor de pe stele si din picturi, în care este înfatisat soarele, ale carui raze se
revarsa peste rege si familia sa. Reliefurile de pe pereții din Templul Karnak sunt
extrem de exagerate și aproape grotești atunci când sunt privite în contextul formalității
și reținerii care au caracterizat arta regală și de elită egipteană pentru mileniul care a
precedat nașterea lui Akhenaton. Deși acestea par izbitoare și ciudat de frumoase
astăzi, ne este greu să apreciem efectul profund șocant pe care trebuie să-l fi avut
astfel de reprezentări asupra simțurilor celor care le-au văzut pentru prima dată și care
nu ar fi fost expuși niciodată la altceva decât arta tradițională egipteană.
De remarcat este faptul că, împreună cu abolirea imaginilor zeilor, chiar și ale lui Aton,
faraonul a abolit și mitologia. Noua zeitate nu a avut nicio biografie, modul în care a
creat lumea nu a fost explicată. S-a spus doar că Akhenaton, întinzându-și mâinile pe
discul solar, a simțit căldură - și iluminarea a coborât asupra lui: „spiritul lui Aton”
(căldura solară) este prezent în tot ceea ce există, pătrunde peste tot și spiritualizează
totul.
Un alt aspect al artei din perioada Amarna care o diferențiază de perioadele anterioare
și ulterioare este intimitatea imaginilor, cel mai bine exemplificată în Stela lui Akhenaton
care arată familia bucurându-se de unul de compania celuilalt într-un moment privat.
Imaginile faraonilor înainte și după această perioadă îl înfățișează pe conducător ca pe
o figură solitară angajată în vânătoare sau luptă sau stând în compania unui zeu sau a
reginei sale în demnitate și onoare.
Proporțiile și ipostazele artistice, cândva foarte reglementate, devin din ce în ce mai
flexibile: meșterii pot crea scene realiste și grațioase ale lumii naturale și chiar îi pot
portretiza pe Akhenaton și pe soția sa, Nefertiti, în ipostaze neobișnuite și intime. Cuplul
regal este astfel adesea reprezentat sărutându-și și mângâindu-și fiicele. O scenă
merge atât de departe încât îi prezintă pe regele și regina care se pregătesc să-și
împartă canapeaua.
Reprezentarea trăsăturilor lui Akhenaton pare menită să impresioneze privitorul: fălci
masive, buze căzute și ochi întinși cu o ciudățenie inefabilă.
Aton este reprezentat ca un disc solar cu razele solare care se termină în mâini care
oferă semne „ank” (semne de viață) cuplului regal.
Formele corpului prezentate pe relief, proporțiile prea lungi, șoldurile largi, picioarele
subțiri și gâturile curbate înainte, sunt tipice stilului artistic timpuriu Amarna. După cum
se poat observa, regina Nefertiti este înfățișată în aceeaşi manieră ca și regele, astfel
încât este greu de spus cine este cine.
Această iconografie complexă generează interpretări variate și discuții aprinse.
Acest mod neobișnuit de reprezentare pentru un faraon(total diferit de reprezentările
celorlalţi faraoni în aproximativ 3000 de ani de iconografie faraonică remarcabil de
consistentă) a condus la multe teoretizări, inclusiv afirmații conform cărora Akhenaton
trebuie să fi suferit de Sindromul Marfan. Este extrem de puțin probabil să arate într-
adevăr așa cum este înfățișat pe pereții templelor și mormintelor de la Amarna și, mult
mai probabil, a ales ca el însuși și într-adevăr familia sa să fie reprezentați într-o
manieră excepțională pentru a reflecta statutul lor divin ca punct central al unui cultului
pe care l-a iniţiat.
Mulţi egiptologi au prezentat ideea că stilul unic amarna se cuvine înţeles cumva într-o
manieră simbolică mai curând decât ca portret naturalist sau exagerat al patologiei
regelui. Există un curent de gândire care asociază figura masculină a regelui şi
caracteristicile sale feminine co o reflectare a naturii universale a lui Aton, ca unic
creator(şi nu consort), ca tată şi mamă.
O altă deosebire importantă faţă de perioada anterioară se referă la
reprezentarea/redarea reginei Nefertiti în arta perioadei Amarna. În loc să fie înfățișată
ca o figură feminină la scară redusă care stă în spatele soțului ei, Nefertiti a fost adesea
prezentată la aceeași scară cu Akhenaton, aceasta fiind o alegere artistică îndrăzneață
prin simbolismul ei.
Grecia antică – Apollo – întruparea spiritului elenic
Religia greacă îşi are originea în certitudinea omului că deasupra umanităţii există
puteri care depăşesc posibilităţile umane, trezind uimire şi admiraţie. Ca şi egiptenii,
grecii erau politeişti. Deși grecii din diferite orașe se închinau la aceiași zei, practicile
religioase nu erau uniforme și zeii erau concepuți diferit în locuri diferite.
Ca şi alte culte politeiste, religia greacă e străină oricărei forme de revelaţie: n-a
cunoscut nici profet, nici mesia. Rădăcinile şi le coboară într-o tradiţie care înglobează,
alături de ea, toate celelalte elemente constitutive ale civilizaţiei elenice, tot ce dă
Greciei fizionomia ei proprie, începînd cu limba, gestica, felul de a trăi, de asimţi, de a
gîndi pînă la sistemele de valori şi la regulile vieţii sociale.
Această tradiţie religioasă nu este nici uniformă, nici fixată cu stricteţe; ea nu are câtuşi
de puţin un caracter dogmatic. Fără castă sacerdotală, fără cler specializat, fără
Biserică, religia greacă nu cunoaşte noţiunea de carte sfîntă, în care adevărul să fie
odată pentru totdeauna cuprins într-un text. Ea nu implică nici un credo care să impună
credincioşilor un ansamblu coerent de credinţe privitoare la viaţa de dincolo, cum s-a
întâmplat la egipteni.
La greci, preotii nu reprezentau o patură socială privilegiata precum in Egipt, India sau
Babilon. In timp ce in Egipt si in Orientul Apropiat clerul domina statul, in Grecia
fenomenul era invers: statul domina si controla clasa sacerdotala, oferindu-le preotilor
doar functii minore in temple. De asemenea, in clasa sacerdotală nu exista ierarhie si
nu existau nici seminare pentru pregatirea preotilor. In Grecia, biserica si statul erau
una. Fiecare putea crede ce dorea, cu conditia sa participe la ceremoniile cultului oficial.
Religia vechilor greci are un caracter antropomorf, deoarece în concepţia lor zeii sînt
asemănători oamenilor ca aspect fizic, caracter, slăbiciuni. Ei se deosebesc de oameni
doar prin faptul că sînt nemuritori şi prin gama largă de puteri. Panteonul include un
număr mare de zeităţi, dintre care 12 au statutul de zei principali.
Dintre toti zeii , Apollo, fiul zeului suprem al grecilor, Zeus, este zeul cel mai specific
grecesc. Apollo este cunoscut din tradiția greacă ca zeul zilei, al luminii și al artelor, al
profeției, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a
Soarelui. Era numit și Phoebus-Apollo. Înțelepciunea sa nu este, însă, o moștenire, ci
rodul unei cuceriri. Toate forțele vieții se conjugă în el pentru a-l determina să nu
găsească echilibrul decât dincolo de aparența lucrurilor și pentru a-l călăuzi de la
intrarea în peștera nemărginită unde s-a născut până în înaltul cerurilor.
În cartea sa Zeii Greciei – Imaginea divinităţii în Grecia antică, Walter Otto a rezumat
valoarea lui Apolo pentru vechii greci, observând că Apollo este chiar întruparea
spiritului elenic. Tot ce deosebește gîndirea poporului grec de aceea a altor popoare,
frumosul de orice fel, în artă, în muzică, în poezie sau alte calități cum ar fi tinerețea,
sănătatea și moderația — este întruchipat în Apollo.
El reprezintă cel mai înalt nivel de spiritualitate pe care îl poate atinge omul și constituie
unul dintre cele mai frumoase simboluri ale ascensiunii umane.
Pare imposibil ca un sculptor să poată întruchipa toate aceste atribute într-o singură
formă omenească. De fapt, sculptorul trebuia să se bazeze nu numai pe îndemînarea
sa, dar și pe un public înțelegător, înclinat să vadă în sculptură multe din aceste
trăsături. Că acesta era cazul și că îndemînarea artistului avea o importanță secundară
ne-o spun poveștile din Grecia antică, cum este aceea despre tatăl care-l îndemna pe
fiul său să fie ca Apolo, dar nu ca sculptorul care-i făcuse statuia.
Reprezentarea lui Apollo în artă a produs în secolele al VII-lea şi al VI-lea î.Hr. sculpturi
de tineri în picioare numiţi Kuroi, care s-au răspândit în întreaga lume grecească antică.
Aceste mici şi monumentale statui de tineri goi,
văzuţi din faţă, cu braţele de-a lungul trupului şi
un picior împins înainte au fost numiţi Apoloni
arhaici, dar este foarte probabil că erau
reprezentări comemorative ale unor oameni
defuncţi sau învingători la jocurile olimpice. Mulţi
dintre
aceşti mici
Kuroi din
perioada
mai veche erau sculpturi votive, ofrande prin care
cei vii îl venerau pe Apollo.