Biodiversitatea: de la concepte fundamentale la aplicaţii biotehnologice

STRATEGII DE CONSERVARE A BIODIVERSITĂŢII

ANCA PĂUNESCU

Secolul XX va rămâne în istorie drept secolul progresului tehnologic, dar

deopotrivă şi cel al schimbărilor pe care omul le-a produs în natura înconjurătoare,
schimbări care au condus în mod dramatic la pierderi de biodiversitate.
Conceptul de biodiversitate a fost introdus în limbajul de specialitate în anul
1985 de către W. G. Rosen, şi desemnează varietatea tuturor formelor de viaţă
incluzând nivelul molecular (biodiversitate moleculară), populaţional
(biodiversitate populaţională), biocenotic (biodiversitatea speciilor) şi cel al
biosferei (biodiversitatea ecosistemelor).
Amplitudinea biodiversităţii este estimată în limite foarte largi, între 2 şi 100
milioane de specii, numărul acceptat de cei mai mulţi specialişti, fiind 15 milioane.
Dintre acestea, doar 2.5 milioane au fost descrise şi clasificate (900.000 specii de
insecte, 300.000 specii de plante, 41.000 specii de vertebrate, restul fiind
reprezentat de specii de nevertebrate, fungi, alge şi microorganisme).
Biodiversitatea reprezintă un patrimoniu inestimabil, de la valoarea intrinsecă
a speciilor în habitate naturale şi utilizarea lor în scop nutriţional, medicinal sau
economic, până la rolul esenţial al diverselor ecosisteme în controlul eroziunii, în
purificarea aerului şi apelor, în îmbogăţirea solului şi polenizarea recoltelor.
Conform celor mai recente estimări (raportul IUCN din 2 mai 2006), ritmul
global de dispariţie al speciilor este de 100 până la 1000 de ori mai alert decât cel
natural, anterior apariţiei omului. În acelaşi context se apreciază că pierderile de
biodiversitate sunt în continuă creştere, mai bine de 50 % dintre acestea,
producându-se în ultimii 20 de ani. În prezent, se estimează că una din 8 specii
vegetale este ameninţată cu extincţia şi că aproximativ 140.000 de specii dispar
anual, la nivel global. Consecinţele acestui fapt sunt cel puţin, îngrijorătoare.
Dispariţia, spre exemplu, a unei singure specii cheie din cadrul unui ecosistem,
poate crea în timp, dezechilibre atât de grave, încât să conducă la colapsul
întregului ecosistem. Dacă fenomenul de dispariţie a speciilor nu este stopat, sau
măcar încetinit, în mai puţin de 100 de ani, civilizaţia terestră ar dispărea, peisajul
fiind similar cu cel consecutiv unei catastrofe nucleare!
Cauzele dispariţiei de specii sunt în marea lor majoritate consecinţele
activităţilor umane:
 distrugerea habitatelor asociată cu degradarea şi fragmentarea acestora –
principalul factor de risc pentru păsări, mamifere şi amfibieni
 extinderea activităţilor agricole şi forestiere- factorul cheie al dispariţiei de
habitate
2 Anca Păunescu

 corelaţia între răspândirea bolilor şi producerea de evenimente climatice

extreme – ipoteza principală a declinului generalizat al amfibienilor
 acţiunea speciilor străine invazive
 exploatarea nejudicioasă a resurselor naturale
 factori biologici intrinseci
Necesitatea adoptării unor măsuri eficiente de conservare a naturii se
concretizează încă din 1948, prin înfiinţarea la Gland în Elvetia a International
Union for Conservation Nature and Natural Resources (IUCN). Acestă organizaţie
reprezintă cea mai cunoscută şi mai extinsă reţea globală de factori implicaţi în
conservarea naturii, reunind 181 de ţări, 120 de agenţii guvernamentale, 850 agenţii
nonguvernamentale şi 10.000 de experţi independenţi. Misiunea sa este să
influenţeze, să susţină şi să asiste conservarea biodiversiţătii la nivel global,
activitatea sa fiind coordonată de Organizaţiile membre, de cele 6 Comisii
ştiinţifice şi de Secretariatul profesional. Organizaţiile membre IUCN sunt agenţii
guvernamentale şi nonguvernamentale şi au rol în stabilirea politicii IUCN, în
definirea programului global de lucru, în alegerea Consiliul IUCN şi în organizarea
World Conservation Congress. Comisiile IUCN sunt următoarele:
1. Comisia pentru Supravieţuirea Speciilor (SSC) – informează asupra
aspectelor tehnice privind conservarea speciilor şi iniţiază programe de
măsuri pentru speciile ameninţate cu dispariţia; elaborează din 1963
sistemul Listelor roşii. Ultima lansare a acestei comisii, din 2 mai 2006,
constă în Lista IUCN a speciilor ameninţate. În prezent reuneşte 7000
de membri şi are ca preşedinte pe Holly Dublin (SUA)
2. Comisia Globală pentru Arii Protejate (WCPA) – stabileşte
managementul de arii protejate terestre şi marine, reuneşte 1300 membri şi
are ca preşedinte pe Nikita Lopoukhine (Canada)
3. Comisia pentru Legislaţia Mediului (CEL) – elaborează legi şi concepte
ca instrumente eficiente pentru conservarea biodiversităţii, reuneşte 800 de
membri, şi are ca preşedinte pe Sheila Abed (Paraguay)
4. Comisia pentru Educaţie şi Comunicare (CEC) – elaborează strategii de
educare şi informare a factorilor de decizie pe tema conservării
biodiversităţii, totalizează 600 membri şi are ca preşedinte pe Keith
Weehler (SUA)
5. Comisia pentru Politică Economică şi Socială a Mediului (CEESP) –
oferă consultanţă şi expertiză factorilor de decizie, economici şi sociali,
privind conservarea şi utilizarea judicioasă a resurselor biologice, reuneşte
500 de membri şi are ca preşedinte pe Taghi Farvar (Iran)
6. Comisia pentru Managementul Ecosistemelor (CEM) – oferă
consultanţă de specialitate în abordarea multidisciplinară a
managementului ecosistemelor naturale sau modificate, totalizează 400 de
membri şi are ca preşedinte pe Hillary Masundire (Olanda)
Strategii de conservare a biodiversităţii 3

Membrii IUCN şi Comisiile lucrează împreună cu un Secretariat

Profesional care reuneşte peste 1000 de specialişti din 40 de ţări. Începând cu
1 iunie 2006 Director general al IUCN este Ibrahim Thiaw (Kenya).
Câţiva ani mai târziu după înfiinţarea IUCN, în 1972, Organizaţia Naţiunilor
Unite, în cadrul Conferinţei asupra mediului care a avut loc la Stokholm, stabileşte
United Nations Environment Programme (UNEP) – program de mediu pan-
global cu centre de coordonare în toate continentele, ale cărui principale direcţii de
activitate sunt:
 Prevenire şi Evaluare
 Politică şi Legislaţie
 Implementarea politicii de mediu
 Tehnologie Industrie şi Economie
 Cooperare regională
 Convenţii
 Comunicare şi Informare
 Managementul la nivel global a resurselor mediului
De asemenea, UNEP susţine devoltarea unor centre de excelenţă cum ar fi :
 UNEP Collaborating Centre on Energy and Environment (UCCEE) cu
sediul central în Norvegia
 UNEP World Conservation Monitoring Centre (UNEP-WCMC) cu sediul
central în Elveţia
 Global Resource Information Database (GRID) cu sediul central în SUA
Un an mai târziu, în 1973, Comunitatea Economică Europeană (EEC)
elaborează European Environmental Action Programme (EAP) care reprezintă
primul demers în elaborarea unei strategii de conservare a biodiversităţii în spaţiul
european. În cadrul acestui program sunt considerate ca prioritare măsurile de
combatere a poluării aerului, solului şi apelor.
Prin acţiunea concertată a principalelor organisme internaţionale active în
domeniul conservării biodiversităţii (IUCN, UNEP si WWF – World Wildlife
Fund for Nature) a fost elaborată la 5 martie 1980 World Conservation Strategy,
având ca obiective principale: conservarea resurselor naturale necesare menţinerii
vieţii, conservarea diversităţii genetice prin prevenirea dispariţiei de specii şi
asigurarea unei exploatări judicioase a resurselor.
Un alt eveniment important pe scena iniţiativelor privind conservarea
biodiversităţii este marcat în anul 1987, prin întrunirea World Commision on
Environment and Development (cunoscută ulterior sub numele de Comisia
Brundland) în cadrul căreia este lansat pentru prima dată conceptul de dezvoltare
durabilă în contextul conservării biodiversităţii, definit ca “satisfacerea
necesităţilor prezentului fără a compromite resursele pentru generaţiile viitoare ”;
acest concept a fost preluat şi se regăseşte în toate strategiile de conservare
elaborate ulterior.
4 Anca Păunescu

O manifestare crucială pentru toate iniţiativele consecutive acesteia, a avut

loc în 1992, sub numele de United Nation Conference on Environment and
Development, la Rio de Janeiro în Brazilia, în cadrul căreia au fost adoptate trei
convenţii de importanţă majoră:
 Convenţia asupra Schimbărilor Climatice (WMO) cunoscută după 1997
ca Protocolul Kyoto şi având ca obiectiv major reducerea emisiilor de
gaze care produc efectul de seră
 Convenţia asupra combaterii deşertificării (CIESIN)
 Convenţia asupra diversităţii biologice (CDB) reprezentând primul
acord global privind conservarea biodiversităţii, la data aprobării semnat de
154 de guverne. România ratifică această convenţie la 17 august 1994. Din
septembrie 2006, un număr de 192 de state sunt semnatare ale CDB.
Convenţia asupra diversităţii biologice (CDB) constituie piatra de
temelie pentru toate strategiile de conservare elaborate ulterior şi are următoarele
obiective majore:
 Conservarea biodiversităţii
 Utilizarea judicioasă a resurselor naturale
 Accesul corect şi echitabil la beneficiile ce decurg din exploatarea
resurselor genetice
 Asigurarea mijloacelor financiare pentru accesul la resursele genetice prin
transfer de tehnologie, cu respectarea dreptului la proprietate
De asemenea, prin CDB au fost desemnate şi principalele organisme
internaţionale coordonatoare ale aplicării măsurilor de conservare a plantelor ex
situ: Botanic Gardens Conservation International (BGCI), International Plant
Genetic Resources Institute (IPGRI) şi International Association of Botanic
Gardens (IABG).
Prin implementarea articolelor 6-13 şi 17, 18 din CDB în cadrul Conferinţei
asupra Conservării Plantelor Spontane (23-28 iunie, 2001, Pruhonice, Republica
Cehă) organizată de Planta Europa şi Consiliul Europei, s-au adoptat două
documente de importanţă majoră pentru conservarea biodiversităţii în Europa şi
anume:
• Pan European Biological and Landscape Diversity Strategy (PEBLDS)
• European Plant Conservation Strategy
În cadrul European Plant Conservation Strategy au fost stabilite
următoarele obiective principale:
• Constituirea unei baze de date privind diversitatea floristică şi înţelegerea
mecanismelor biodiversităţii
• Conservarea diversităţii floristice
• Utilizarea judicioasă a resurselor vegetale
• Educaţie şi conştientizare privind diversitatea plantelor
• Crearea de capacităţi pentru conservarea diversităţii floristice
Strategii de conservare a biodiversităţii 5

Un an mai târziu, în cadrul celei de-a 6-a Conferinte a Părţilor (COP)

semnatare ale Convenţiei asupra Biodiversităţii (CDB) prin Decizia VI/9 (7-19
aprilie 2002, Haga, Olanda) a fost adoptată Strategia Globală privind
Conservarea Plantelor. În cadrul acestei strategii a fost aprobat ca obiectiv central
care să stea la baza tuturor demersurilor privind conservarea biodiversităţii,
oprirea dispariţiei de specii până în anul 2010. Acest deziderat urmează să fie
atins prin îndeplinirea următoarelor obiective generale, stabilite în cadrul strategiei:
• Conservarea diversităţii vegetale
• Mobilizarea tuturor resurselor necesare creării unor reţele eficiente de
conservare a plantelor
• Utilizarea judicioasă a resurselor naturale ca o consecinţă a conştientizării
rolului vital al plantelor în organizarea şi funcţionarea ecosistemelor
• Înţelegerea şi investigarea diversităţii vegetale
• Informare şi educare asupra diversităţii vegetale
• Crearea de capacităţi pentru conservarea diversităţii vegetale
În ceea ce priveşte România, prin ratificarea CDB (17 august 1994),
elaborează în iulie 1996, Strategia Naţională şi Planul de Acţiune pentru
Conservarea Biodiversităţii şi Utilizarea judicioasă a Componentelor sale.
Această strategie a fost creată prin implementarea articolelor PEBLDS şi CDB şi
cuprinde următoarele obiective majore:
• Conservarea ecosistemelor şi a habitatelor naturale prin crearea unei reţele
naţionale de arii protejate
• Conservarea in-situ şi ex-situ a speciilor spontane periclitate, rare,
endemice, precum şi a celor de interes economic
• Crearea unui cadru legislativ şi instituţional pentru aplicarea măsurilor de
conservare a biodiversităţii
• Integrarea obiectivelor prevăzute în CDB
• Conservarea biodiversităţii prin reducerea impactului antropic negativ şi
prin restaurarea ecosistemelor şi habitatelor alterate
• Protejarea, conservarea şi restaurarea ecosistemelor agricole, prin
implementarea de tehnologii nedistructive
• Informarea pe scară largă, asupra importanţei conservării biodiversităţii
• Implicarea ONG-urilor şi a comunităţilor locale în programe de conservare
a biodiversităţii
• Dezvoltarea de programe de cercetare pentru conservarea biodiversităţii

Responsabilitatea pentru aplicarea acestor obiective, şi în general a măsurilor

de protecţie şi conservare a biodiversităţii, revine următoarelor instituţii şi
organizaţii:
 Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor
 Agenţii afiliate Ministerului (43 de agenţii)
6 Anca Păunescu

 Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – asistată de sprijin internaţional

 Comisia pentru Protecţia Monumentelor Naturii (Academia Română) –
autoritatea ştiinţifică legală pentru conservarea naturii şi a ariilor protejate
 Agenţia autonomă ROMSILVA - management şi conservare a ariilor
forestiere
 Garda Naţională de Mediu
 Instituţii cu preocupări naţionale, regionale sau locale în domeniul
biodiversităţii (Universităţi, Grădini Botanice, Institute de Cercetare)
Prin integrarea în Uniunea Europeană, România îşi va asuma legislaţia
europeană de mediu care prevede măsuri specifice privind:
 Calitatea aerului
 Calitatea apei
 Gospodărirea deşeurilor
 Protecţia şi Conservarea mediului
 Controlul poluării industriale şi managementul riscului
 Substanţele chimice şi organismele modificate genetic
 Poluarea sonoră
 Siguranţa nucleară şi împotriva radiaţiilor
 Schimbările climatice
 Protecţia civilă
 Politica internă de mediu
 Cooperarea internaţională
În calitate de membru UE, începând cu 1 ianuarie 2007, România trebuie
să-şi asume prevederile convenţiilor şi strategiilor europene în vigoare privind
Protecţia şi Conservarea mediului. Acestea sunt următoarele:
• Convenţia de la Berna, 1979 - Convenţia privind conservarea vieţii
sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa - transpusă integral prin
Legea nr. 13 din 11 martie 1993
• Directiva “Habitate”, 1992 - 92/43/EEC referitoare la conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, prin reţeaua Natura 2000
• Strategia Pan-Europeană privind Biodiversitatea şi Peisajul natural,
(1995), prin afilierea la Pan-European Ecological Network (PEEN) şi la
reţeaua Planta Europa
• Strategia Comunităţii Europene privind Biodiversitatea, 2001, se
implementează prin EC Biodiversity Action Plan
• Directiva “Păsări”, 1972 - 79/409/EEC privind conservarea păsărilor
sălbatice
Unele prevederi din cadrul Directivei “Habitate”s-au realizat deja, altele
urmează să fie implementate:
Strategii de conservare a biodiversităţii 7

• Transpunerea Directivei Consiliului 92/43/CEE privind conservarea

habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice în legislaţia naţională –
transpusă integral prin Legea nr. 462/2001
• Propunerea unei liste de specii şi tipuri de habitate care să amendeze
Anexele I, II, IV si V ale Directivei şi înaintarea acesteia către Comisia
Europeană – realizat
• Propunerea unei liste de Situri de Importanţă Comunitară (SIC),
completarea Formularelor Standard pentru aceste situri şi înaintarea
acesteia către Comisia Europeană – la data aderării
• Aplicarea prevederilor Art.6.2, 6.3 şi 6.4 ale Directivei (evaluarea de
impact a programelor şi proiectelor cu impact semnificativ) - începând cu
data aderării
• Procesul Biogeografic (coordonat de Comisia Europeană şi Centrul Topic
Focal pentru Conservarea Biodiversităţii) – alcătuirea listei comunitare a
Siturilor de Importanţă Comunitară (SIC)- după aderare
Nici o strategie şi nici un plan de conservare nu sunt perfecte, însă aşa cum
afirma profesorul Sir Lawton John, secretar al Royal Commission on
Environmental Pollution (UK), în deschiderea lucrărilor 1st Europeean Congress of
Conservation Biology (22-26 august, Eger, Ungaria): ” În prezent sunt deja
indentificate principalele căi de acţiune pentru a obţine rezultate durabile. Din
păcate, adoptarea măsurilor privind conservarea biodiversităţii nu depinde numai
de cercetarea ştiinţifică ci, în mare masură de societate – politicieni, legislaţie,
interese economice sau politice – devenind astfel un rezultat al efortului susţinut al
nostru, al tuturor”.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Edward O.Wilson, Frances M. Peter, Biodiversity, National Academy Press, 1988, ediţia online
2. European Plant Conservation Strategy. www.plantaeuropa.org
3. Global Biodiversity Assessment. UNEP, 1995. www.unep.org
4. Global Strategy for Plant Conservation. www.biodiv.org
5. Release of the 2006 IUCN Red List of Threatened Species. www.iucn.org
6. The Convention on Biological Diversity. www.biodiv.org
7. The National Strategy and Action Plan for the Biological Diversity Conservation and Sustainable
use of its Components in Romania. www.undp.org
8. 1st European Congress of Conservation Biology “Diversity for Europe”. www.eccb2006.org