Instituții centrale și locale în Țările Române (sec.

IX-XVIII)
A. Transilvania

Transilvania s-a format în sec. XII ca stat (voievodat) aflat sub suzeranitatea
Ungariei: voievodatul avea autonomie, adică drept de organizare politică administrativă
și teritorială proprie.
În fruntea voievodatului se afla un voievod, vasal (supus) al regelui Ungariei
(regele maghiar îl numea în funcție).
Instituția voievodatului durează până în 1540, când, după înfrângerea Ungariei de
către turci (turcii ocupă Ungaria centrală și Ungaria sudică, formând pașalâcul de la
Buda), Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană. În fruntea sa se
află acum un principe ales de Dietă (Parlamentul) și confirmat de sultan.
Voievodul Transilvaniei avea atribuții (sarcini, roluri) militare, administrative și
judiciare. Exista o cancelarie voeivodală și un vicevoievod.
O altă instituție era Adunarea Generală a Nobililor. În scurt timp, din această
instituție vor face parte numai reprezentanți ai stărilor privilegiate, adică maghiari, sași și
secui. De ex., în 1366, regele Ludovic I de Anjou a legat calitatea de nobil de confesiunea
catolică. Mulți nobili români care au refuzat maghiarizarea și abandonarea confesiunii
ortodoxe s-au pierdut în timp în masa oamenilor simpli, lipsiți fiind de drepturile
nobiliare.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, Transilvania era organizată astfel:
a. 12 comitate maghiare
Primul comitat a fost Bihor. Altele: Dăbâca, Alba, Cluj, Turda, Hunedoara etc.
b. 7 scaune săsești și secuiești
c. districte românești sau „țări libere”, așezate în regiunile de graniță
Acestea erau teritorii atunome românești. conduse de juzi, cnezi sau voievozi.
Ex. Țara Maramureșului, Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Amlașului etc.

Spre sfârșitul secolului XVII, în condițiile în care începea problema orientală

(declinul Imperiului Otoman, de care vor profita Austria și Rusia), Imperiul Habsuburgic
(Austria) își extinde dominația și asupra Transilvaniei, care devine provincie imperială în
1699.
B. Moldova și Țara Românească= formate ca state medievale independente în sec. XIV

Instituția cea mai înaltă era domnia. Domnul era și mare voievod (adică era
comandant suprem al armatei). De asemenea, beneficia și de puteri largi în cadrul
politicii interne și externe:
- elabora legi;
- acorda danii;
- numea dregătorii (funcționarii);
- declara război, încheia tratate de pace și alianțe etc.
- era considerat unsul lui Dumnezeu pe pământ etc.

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului electiv-ereditar (boierii țării

alegeau un domn dintre fiii domnului răposat). Începând de la mijlocul sec. XVI, când
Moldova și Țara Românească intră sub suzeranitatea otomană, după ce sunt aleși de
boieri, domnii trebuie să fie confirmați de sultan (primesc firmanul). De foarte multe ori,
părerea boierilor nici nu mai conta, cel care hotăra fiind sultanul (politica pungilor cu
aur).

Instituția care îl ajuta pe domn atât în politica internă, cât și în cea externă,
era Sfatul Domnesc. Inițial era alăcuit din toți marii boieri ai țării, apoi numai din cei cu
funcții (dregătorii) și clerici importanți (mitropoliții).

Cei mai importanți dregători erau:

- logofătul= șeful cancelariei;

- vornicul= șeful curții;
- postelnicul= se ocupa de politica externă;
- vistiernicul= șeful vistieriei;
- paharnicul= șeful pivnițelor domnești;
- stolnicul= șeful cămărilo domnești;
- comisul= șeful grajdurilor domnești.
Alți dregători:
- portarul Sucevei (doar în Moldova); cei mai mari în rang!!!
- banul Olteniei (doar în Țara Românească).

O altă instituție era Marea Adunare a Țării (reprezentanți ai clerului bisericesc,

boierilor, orășenilor și țăranilor liberi). Era convocată rareori, în situații deosebite.

Din punct de vedere adminsitrativ-teritorial, Moldova era împărțită în ținuturi.

După 1435, acestea sunt grupate în 2 unități administrative: Țara de Sus a Moldovei
(reședința la Dorohoi) și Țara de Jos a Moldovei (reședința la Bârlad). În aceste orașe
conducea un vornic.
 Țara Românească era împărțită în județe conduse de juzi..

Toate aceste instituții s-au păstrat și în timpul suzeranității otomane, inclusiv în

sec. XVIII, când au fost instaurate domniile fanariote.

În ceea ce privește Biserica, în ambele țări Biserica Ortodoxă era organizată sub
forma Mitropoliei (ambele mitropolii erau dependente de Patriarhia de la
Constantinopol), a episcopiilor și mănăstirilor.