„Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creangă
-eseu structurat-

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin promovarea unei
literaturi autentice, care să înlocuiască „formele fără fond”, aspect evidențiat de scrierile vremii. Ion
Creangă este un mare clasic al literaturii române. În epoca marilor clasici, sub semnul direcţiilor impuse
de societatea „Junimea” şi de mentorul cultural Titu Maiorescu, se vor cristaliza valori în toate cele trei
genuri literare: Mihai Eminescu în poezie, ca „ultim mare romantic”, Ion Luca Caragiale în dramaturgie,
„clasicul nostru autentic în teatru”- G.Călinescu și Ioan Slavici şi Ion Creangă în proză, „genii poporale”-
Titu Maiorescu, ce vor evidenția realismul, revista „Convorbiri literare”, embrionul cultural al „direcţiei
noi” urmând să le publice capodoperele.

Apărută în anul 1877 în revista „Convorbiri literare”, opera lui Ion Creangă, fiind numit de
George Călinescu, care scrie o monografie închinată operei acestuia, „întâiul mare scriitor român ieșit din
sânul poporului și scriind pentru popor, însă înălțându-se la mijloacele marii arte”, intitulată „Povestea lui
Harap-Alb” este un basm cult, detașându-se de cel popular prin: individualizarea personajelor prin limbaj,
îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere și originalitatea limbajului, a povestitorului humuleștean.
Acesta este o specie a genului epic în proză, pluriepisodic, în care personajele reale sau fantastice sunt
purtătoare de valori simbolice, iar lupta dintre bine și rău se finalizează de obicei cu victoria binelui. În
„Estetica basmului”, criticul literar George Călinescu definește basmul ca „un gen vast, depășind cu mult
romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală”. Ceea ce se remarcă mai presus de orice la
basmele lui Creangă este realismul caracteristic acestora fapt susținut și de Nicolae Manolescu în lucrarea
„Lecturi infidele” care menționează că ele „nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor”,
reflectând realitatea imediată. Acestuia se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate
real-ireal încât împletindu-se astfel între o formă inovativă, conferind o viziune epică originală.

Tema basmului este eterna luptă dintre bine și rău, însă textul lui Creangă implică și o dimensiune
morală dată de evoluția protagonistului care înainte de a fi împărat devine slugă, însă dovedește că „omul
de soi bun se vădește sub orice strai” (G. Călinescu), tocmai pentru a învăța să-și cunoască supușii și să-și
exercite responsabil puterea. Viziunea lui Creangă asupra lumii basmului este de factură realistă,
fantasticul este umanizat, astfel încât „Povestea lui Harap-Alb” devine „o oglindire a vieții în moduri
fabuloase”. Realismul țărănesc al scriitorului se reflectă și în imaginea carnavalescă a lumii și în tendința
de hiperbolizare a unor defecte umane. În monologul personajului Ochilă este sintetizată viziunea „lumii
pe dos”, acest personaj întruchipând ipostaza scriitorului care are darul de a vedea altfel lucrurile: „vede
toți și pe toate altfel de cum vede lumea cealaltă”.Fantasticul este construit prin împletirea elementelor
realiste cu cele fabuloase ca specific ancestral al basmelor, Ion Creangă îmbinând supranaturalul popular
cu evocarea realistă a satului moldovenesc, de unde reiese și originalitatea acestei opere.

Construcția subiectului respectă tiparul din basmul popular, acțiunea se desfășoară linear
conform etapelor tradiționale, însă opera se individualizează prin construcția unor bucle narative, o
consecință a triplicării. Cronotopul surprins în incipit este vag determinat, trăsătură prin care opera lui
Creangă se apropie de textul popular. Timpul ficțiunii, sugerat prin imperfectul verbului ,,era” plasează
acțiunea într-un illo tempore. Cu toate acestea, incipitul conține sugestii ale unui timp istoric, real,
amintind de perioada Evului Mediu romanesc: ,,țări bântuite de războaie cumplite”, ,,drumuri pe ape și pe
uscat impracticabile”. La fel ca timpul, și spațiul acțiunii este o coordonată nedeterminată: ,,într-o țară”
locuiește craiul și cei trei fii ai săi, iar, ,,într-o altă țară mai depărtată” trăiește fratele său, împăratul
Verde.

Situația inițială presupune o stare de echilibru, prin existența unui împărat cu trei fii într-un capăt
al lumii și a fratelui său mai mare, împăratul Verde, în celălalt capăt. Factorul perturbator îl constituie
primirea unei scrisori prin care împăratul Verde solicită un moștenitor al tronului, conturându-se motivul
împăratului fără urmași. Desfășurarea acțiunii include călătoria mezinului, care se dovedește superior
fraților săi și probele la care este supus (proba milosteniei, proba curajului, proba naivității, probele de la
curtea împăratului Verde – aducerea sălăților, aducerea capului și a pieii cerbului bătute cu diamante,
aducerea fetei împăratului Roș, probele de la curtea împăratului Roș – proba casei de aramă, proba
ospățului, proba alegerii macului de nisip, proba găsirii fetei, proba recunoașterii fetei). Restabilirea
echilibrului constă în recunoașterea identității lui Harap-Alb, redobândirea statutului inițial și demascarea
spânului. Moartea și învierea lui Harap-Alb reprezintă sfârșitul jurământului față de spân, dar și
dobândirea unui nou statut, cel de inițiat. Deznodământul include răsplata eroului (împărăția și căsătoria)
și învingerea răului, spânul fiind ucis de către cal.

În basmul lui Creangă, conflictul principal are la bază lupta dintre bine și rău, însă este construit
conform viziunii realiste. Astfel, binele se multiplică, iar răul este întruchipat de omul însemnat, nu de
personaje fantastice ca în basmul popular. În plus, conflictul se încheie cu victoria binelui, însă forțele
răului nu sunt învinse de protagonist, ci de calul său, personaj fabulos cu puteri supranaturale. Conflictul
este și de natură interioară, între starea de neofit și dificultatea probelor la care este supus Harap-Alb,
calul nepedepsindu-l pe Spân de la început, deoarece mezinul trebuia să treacă printr-un proces de
inițiere.

O primă scenă importantă pentru pentru evoluția fiului de crai și pentru tema basmului este
întâlnirea cu Sfânta Duminică deghizată în cerșetoare, moment în care el dă dovadă de milostenie, calitate
esențială pentru a fi cel ales. Sfânta Duminică, considerată de Vasile Lovinescu „Bătrâna Timpurilor”,
„intelectul cosmic”, anticipează destinul fiului de crai și necesitatea inițierii sale: „când vei ajunge și tu
odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți”.
Personajul are totodată și rolul de pedagog, sfătuindu-l pe protagonist să ia „calul, armele și hainele” cu
care tatăl său a fost mire, pentru a izbândi. Se sugerează astfel că fiul va repeta inițierea tatălui în aceleași
condiții.

A doua scenă care evidențiază o altă etapă a inițierii este rătăcirea în pădurea-labirint și întâlnirea
cu spânul, care îl va determina să încalce sfatul părintesc. Nefiind capabil să distingă între aparență și
esență, fiul craiului este convins că se află în ţara spânilor din cauza celor trei apariții ale Spânului și îl
tocmește ca slugă. Din naivitate, îi mărturisește ce l-a sfătuit tatăl său și coboară în fântână, fără a se
gândi la urmări. Fântâna are, în plan simbolic, semnificația unui spațiu al nașterii și al regenerării,
conform „Dicționarului de simboluri”. Lipsa de maturitate este sancționată prin pierderea însemnelor
originii și a dreptului de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de
crai”.

Schimbarea numelui, respectiv, a identității reprezintă începutul inițierii spirituale, rolul de

inițiator revenindu-i Spânului. Numele primit de Harap-Alb, pe care i-l atribuie Spânul este considerat
„numele androginului primordial” (Vasile Lovinescu) și sugerează condiția duală a protagonistului: rob-
nobil. Jurământul din fântână include condiția eliberării și, implicit, sfârșitul inițierii: „Jură-mi-te pe
ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare întru toate (…) până când îi muri și iar îi învie”.
 Ca în orice basm, discursul narativ este construit pe baza unor clișee compoziționale sau
formule tipice, care diferă față de basmul popular, subordonându-se viziunii lui Creangă. Formula inițială
ce constituie incipitul operei, marchează intrarea în lumea fabulosului și include termeni populari „amu
cică era odată un crai care avea trei fii”. Astfel, intrarea în text se face „ex abrupto”, nefiind prezente
negarea sau elementul fabulos. Incipitul include și motive populare tipice basmului. Formulele mediane
asigură trecerea de la o secvență narativă la alta și întrețin interesul cititorului („și merge el cât merge”;
„cuvântul din poveste înainte mult mai este”). Formula finală marchează ieșirea din fabulos și spre
deosebire de basmul popular, include o reflecție asupra realității sociale, o comparație de un umor amar
între lumea basmului și lumea realului („Iară pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și
rabdă”). Relația incipit-final din basm evidențiază raportul dintre lumea reală și lumea fabuloasă, marcând
intrarea, respectiv, ieșirea din planul fantastic.

Așa cum afirmă George Călinescu, personajele unui basm „nu sunt numai oameni, ci și anume
ființe himerice”, purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul, în diversele lor ipostaze. În funcție de
rolul fiecăruia în basm, Vladimir Propp stabilește în studiul „Morfologia basmului” anumite categorii:
protagonistul (Harap-Alb), antagonistul (Spânul), trimițătorul (craiul), ajutoarele (Sfânta Duminică, cei
cinci tovarăși, calul), donatorii (albina, furnica), răufăcătorul (Împăratul Roș) și farmazoana (fiica
împăratului Roș). Basmul lui Creangă se individualizează prin modul în care sunt construite personajele și
prin relația lor cu lumea satului humuleștean.

Basmul lui Ion Creangă este particularizat din punct de vedere lingvistic. Limbajul emană umor și
oralitate, fiind impregnat cu expresii populare: „vorba ceea”, „pace bună”, „toate ca toate”, interjecții și
exclamații: „alelei”, „trosc-plosc”, diminutive cu valoare augmentativă: „băuturică”, „buzișoare”, ironii și
autoironii: „doar unu-i Împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită”,
fraze ritmate : „de-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”.

În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult care se individualizează prin viziunea realistă a
scriitorului, prin umanizarea fantasticului, prin particularitățile personajelor, prin ironie și umor, dar care
transmite valori morale precum dreptatea, adevărul, cinstea și bunătatea, oglindind viața „în moduri
fabuloase” (G. Călinescu).