Caracterizare personaj de basm cult

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

HARAP-ALB

Considerat de Pompiliu Constantinescu „sinteză a basmului românesc”, Povestea lui Harap-Alb

cuprinde întreaga filosofie populară. Ieşiţi din spaţiul închis al ţinuturilor Moldovei, eroii din povestea lui
Creangă par desprinşi dintr-o adevărată epopee. Prin viziunea asupra lumii, Creangă poate fi încadrat
în realismul de factură mitică, reconstituind în basmele sale o lume cât se poate de reală, chiar dacă
ne aflăm pe tărâm fabulos.
Povestea lui Harap-Alb poate fi considerată un Bildungsroman (roman de formare) cu subiect
miraculos, deoarece prezintă formarea personajului principal care este nevoit să treacă prin anumite
probe, unul dintre cei care îl ajută fiind calul înzestrat cu însuşiri omeneşti.
În prezentarea personajului său, Creangă foloseşte ca modalităţi caracterizarea directă de către
narator, de către alte personaje, dar şi caracterizarea indirectă ce reiese din fapele personajului, din
vorbele, gesturile sau atitudinea acestuia.
Fiind protagonistul unui basm cult, Harap-Alb este un personaj realizat complex, înzestrat atât cu
o serie de calităţi specifice eroului oricărui basm, cum fi bunătatea, mila, nobleţea sufletească, încrederea
în oameni, cât şi cu anumite defecte ca teama, lipsa de încredere în forţele proprii, naivitatea, neascultarea
sfatului părintesc, în fond trasături specifice oricărui tânăr aflat la începutul drumului maturizării.

Primind carte de la fratele său, Craiul îşi trimite pe rând feciorii spre împărăţia acestuia pentru a
domni în locul lui. Singurul care reuşeşte să tracă de proba-cursă întinsă de Crai este fiul cel mic, şi
aceasta cu ajutorul Sfintei Duminici, deghizată în babă. Datorită bunătăţii sale şi a respectului faţă de
cei vârstnici, prezentate cu ajutorul caracterizării indirecte ce reiese din faptele personajului, fiul craiului
este sfătuit să ceară calul, armele şi hainele cu care tatăl său a fost mire, reuşind astfel acolo unde nu au
reuşit fraţii săi.
Nerespectând sfatul tatălui său, fiul craiului îl ascultă pe Spân, care, păcălindu-l, îl bagă în fântână
să se răcorească, cerându-i apoi să-i jure credinţă, schimbându-şi rolurile şi botezându-l Harap-Alb. Lipsa
de experienţă şi de înţelepciune fac ca eroul să cadă în capcana întinsă de Spân. El îşi schimbă astfel
statutul social, din fiu de crai devine slugă, primeşte însă şi un nume, fiind de acum înainte Harap-Alb.
Fântâna poate fi comparată astfel cu uterul matern, deoarece este locul în care se produc transformările
echivalente cu o a doua naştere a eroului.
Observăm că la începutul basmului personajul nu ne este prezentat decât prin referire la statutul său,
fiul craiului, deoarece el nu este încă o individualitate bine conturată, nu are astfel nici nume, Spânul
fiind cel care îl va boteza, Harap însemnând sclav negru, iar Alb arătând puritatea eroului. Ca figură de
stil Harap-Alb este un oximoron, deoarece sunt puse alături două elemente opuse ce arată totodată şi
drumurile pe care Harap-Alb le-ar putea urma în viaţă, cel bun sau cel rău. Vom vedea cum personajul îl
va alege pe cel bun şi cum obstacolele peste care va trece vor contribui la formarea sa pentru că, să nu
uităm, „Povestea lui Harap-Alb” poate fi considerată un Bildungsroman.
După ce jură credinţă Spânului, Harap-Alb porneşte împreună cu acesta spre împăratul Verde.
Ajunşi la curte, Spânul îşi joacă rolul mai departe, iar Harap-Alb îşi respectă jurământul făcut şi se dă
drept sluga acestuia. Fetele împăratului se îndoiesc însă de apropierea de rudenie cu Spânul, pe care îl
cred rău şi neomenos faţă de Harap-Alb. Observăm astfel, cum eroul este prezentat cu ajutorul
procedeului antitezei, iar bunătatea şi omenia sa ies în evidenţă, în mod indirect, în opoziţie cu Spânul.
Ca în toate basmele, eroului i se va cere să treacă anumite probe ce vor contribui la formarea sa.
Sfânta Duminică îl sfătuieşte să se supună soartei pentru că aceasta este orânduită de Dumnezeu: „aşa a
trebuit să se întâmple…pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vre Domnul”. Harap-Alb e
supus probelor de aducere a salăţilor din Grădina Ursului şi a capului şi a pielii cerbului din Pădurea
Cerbului. Cu ajutorul sfaturilor Sfintei Duminici reuşeşte, învăţând cum să dea dovadă de curaj, răbdare
şi îndemânare. Toate aceste trăsături ale sale, fiind puse în evidenţă cu ajutorul caracterizării indirecte ce
reiese din faptele personajului.
Trimis să aducă fata lui Roş Impărat, Harap-Alb ocroteşte în drum nunta de furnici, dând dovadă de
bunătate şi primind în dar o aripă ce-i poate servi la nevoie; tot ca dovadă a bunătăţii sale este şi ajutorul
dat albinelor în urma căruia primeşte o aripă de la regina lor. Cei cu care se întâlneşte apoi sunt nişte
personaje groteşti din calea cărora toţi fug de groază, el însă li se adresează firesc, ca unor semeni
obişnuiţi, dovedind prietenie. Purtându-i eternă recunoştinţă, uriaşii îi devin prieteni nedespărţiţi şi îl
ajută în confruntările cu Împăratul Roşu şi cu fiica acestuia. Aceste personaje fantastice, ce par desprinse
din opera lui Rabelais„ Gargantua şi Pantagruel”, sunt creaţii originale ale lui Creangă, fiind
individualizate într-o manieră clasică printr-o singură trăsătură fizică sau morală dominantă: Gerilă era „o
dihanie de om” care îngheţa totul cu „buzoaiele” lui, Flămânzilă era „o namilă de om” şi „un sac fără
fund”, Setilă reprezenta „o arătare de om” care „avea un grozav burdăhan şi un nesăţios gâtlej”, Ochilă
este comparat cu un ciclop privind prin „ochiul mare cât o sită” iar Păsări-Lăţi-Lungilă este considerat
„brâul pământului şi scara ceriului”.
Cu toţii ajung la Roşu Împărat, cel care „nu avea milă nici de om, nici de câine”, unde sunt calificaţi
ca „nişte golani” care îndrăznesc să-i ceară fata. Aici vor fi supuşi la nişte probe peste care năzdrăvanii
vor trece cu succes, reuşind să câştige mâna fetei împăratului, care ia cu ea cele trei smicele de măr dulce,
apă moartă şi apă vie şi apoi pornesc spre împărăţia lui Verde împărat. Harap-Alb, fiind îndrăgostit de
fata împăratului Roş, nu-i venea să o ducă Spânului, mai ales că şi aceasta îi împărtăşea dragostea:
„Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă… şi ea fura cu ochii din când în când pe Harap-Alb şi în inima
ei parcă se petrecea nu ştiu ce.” Observăm cum eroul este iniţiat şi într-un sentiment, cel al dragostei,
lucru esenţial în viaţa oricărui om, deci şi în cea a unui împărat, aşa cum urma să fie Harap-Alb.
Ajungând la împărăţie, surprins de frumuseţea fetei, Spânul se repede să o ia în braţe de pe cal, dar
aceasta respinge adresându-i-se astfel: „Lipseşti dinaintea mea Spânule. Doar n-am venit pentru tine, ş-am
venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Spânul, văzând că a fost dată
în vileag înşelătoria sa, se repede ca un „câine turbat şi retează capul lui Harap-Alb”. Fata de împărat
pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjoară cu cele trei smicele de măr dulce, îl stropeşte cu apă vie,
apă moartă şi-l învie, acesta simţindu-se ca după un somn greu. Calul lui Harap-Alb îl pedepseşte pe
Spân ridicându-l spre cer şi dându-i drumul de acolo. Vedem astfel cum Fiul craiului îşi redobândeşte
condiţia socială iniţială tot printr-o moarte şi o altă naştere, în urma experienţei acumulate el fiind capabil
să domnească peste o împărăţie având-o pe fata împăratului Roş alături de el.
Lipsa portretului fizic dă personajului valabilitate la modul general, ajutând cititorul să se identifice
mai bine cu acesta și evidențiind faptul că orice om trece printr-un proces de formare, maturizându-se
asemeni lui Harap-Alb.
Scriind acest basm Ion Creangă a urmărit să reprezinte la modul simbolic etapele prin care trece
orice om atunci când se maturizează. La fel cum Harap-Alb învaţă ce este mila, prietenia, bucuria sau
iubirea, aşa învăţăm şi noi din experienţele pe care viaţa ni le oferă. Depinde însă de fiecare ce drum îşi
alege: cel bun sau cel rău, iar Harap-Alb, deşi la început greşeşte neascultând sfatul părintesc, va face apoi
dovada bunătăţii şi maturităţii sale trecând probele la care este supus.
După cum reiese din întreg basmul, Harap-Alb se caracterizează ca un tânăr milos, îndemânatic,
harnic, supus, fiind ajutat în izbânda lui de Sfânta Duminecă, de crăiesele furnicilor şi albinelor, de calul
năzdrăvan şi de către cei cinci tovar[;i de drum, fiindcă „era bun, credincios în Dumnezeu şi-n oameni”.

O secvență narativă importantă pentru tema operei este cea în care protagonistul se întâlnește
cu antagonistul, primește un nume și trece printr-o schimbare de statut social. Harap-Alb, încălcând
sfatul tatălui său ajunge slugă la Spân, cu care trebuie să se confrunte însă pentru a putea restabili
dreptatea. Dacă la început nu este identificat decât prin referire la tatăl său, autorul numindu-l fiul
craiului, observăm că în urma unei a doua naşteri simbolice dintr-o fâtână devine Harap-Alb şi este
slujitor al Spânului. Numele „Harap-Alb” este o asociere paradoxală sau un oximoron: „Harap” arată
starea de slugă a eroului şi culoarea neagră a acestuia, în timp ce epitetul „Alb” evidențiază caracterul
integru, pur, nobil al personajului. Poziţia de slugă este chiar necesară protagonistului pentru iniţierea sa
în viaţă, Spânul devenind răul necesar evoluţiei sale, putând fi considerat „pedagogul rău”.

O altă secvență narativă relevantă pentru tema basmului o constituie momentul în care Harap-Alb
va deveni un „luminat împărat”. Când este dezvăluită identitatea Spânului acesta, furios, va provoca
o a doua moarte a lui Harap-Alb iar fata lui Roș împărat îl va readuce la viață. Acum va fi pe deplin
maturizat și capabil să domnească peste o mare împărăție. Pedepsirea Spânului de către cal reprezintă
încheierea procesului iniţiatic al protagonistului, pentru că acesta evoluează în planul cunoaşterii pentru a
fi capabil să conducă o împărăţie. Din acest punct de vedere, criticul literar George Munteanu consideră
basmul lui Creangă un „veritabil Bildungsroman fantastic al epicii noastre”, pentru că eroul evoluează în
planul cunoaşterii pentru a fi capabil să conducă o împărăţie. Astfel, binele învinge ca în orice basm în
lupta împotriva răului.