1.

Abraham Lincoln, al 16-lea preşedinte al SUA

Mandat:4 martie 1861 – 15 aprilie 1865

Abraham Lincoln este cel care a condus la victoria Nordului în timpul

Războiului Civil American, la reunirea dintre Nord şi Sud. De asemenea, s-a
remarcat în septembrie 1862, când a emis Proclamaţia de emancipare, prin
care sclavii afro-americani din statele din sud erau eliberaţi. Lincoln este
azi un simbol al luptei pentru libertăţile civile. Sclavia a fost abolită
complet prin adoptarea celui de-al 13-lea amendament.
2. Franklin Delano Roosevelt, al 32-lea preşedinte al SUA

Mandat:4 martie 1933 – 12 aprilie 1945

Fraklin D. Roosevelt apare în unele statistici ca fiind cel mai mare

preşedinte american, având în vedere faptul că este cel care a condus
Statele Unite ale Americii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
luptând cu succes împotriva naziştilor şi japonezilor – deşi nu el a fost cel
care a aprobat bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki. Dar el a fost
prezent în marile momente ale războiului – de la atacul de la Pearl Harbor,
din 1941, când SUA intră în război, până la Conferinţa de la Yalta din 1945.
De asemenea, pe plan intern, este considerat cel care a condus cu mână de
fier America în timpul ultimilor ani ai Marii Depresii, fiind şi iniţiatorul
noului set de politici, numit „New Deal”, prin care au fost create sistemele
de asigurare socială şi a fost reformat sistemul bancar.
3. John Fitzgerald Kennedy, al 35-lea preşedinte al SUA

Mandat:20 ianuarie 1961 – 22 noiembrie 1963

„Aceia care fac revoluţia paşnică imposibilă, fac revoluţia violentă

inevitabilă.”

Personalitatea lui JFK apare în numeroase episoade ale Războiului Rece,

dintre care cel mai pregnant este momentul crizei rachetelor din Cuba, din
1962. Acesta a fost punctul cel mai fierbinte al Războiului Rece, când toţi se
temeau că lumea va intra într-un nou conflict armat, mai mare şi mai
puternic decât oricare de până atunci. Dar Kennedy a reuşit să întoarcă
situaţia şi să depăşească criza. Dar înainte existaseră alte două momente
importante:invazia din Golful Porcilor, din 1961, când americanii au
încercat, fără succes totuşi, să înlăture regimul comunist cubanez, şi
construirea zidului Berlinului  -devenit un simbol al Războiului Rece –
pentru care a fost nevoie de instituirea podului aerian prin care au fost
trimise alimente si provizii populaţiei captive din Berlinul de Vest.

4. George Washington, primul preşedinte al SUA

Mandat:30 aprilie 1789 – 4 martie  1797

Partid:Independent

„Părintele naţiei americane”, cum este supranumit Washington, a fost

primul preşedinte american, ales în unanimitate, în 1789, după ce îi
înfrânge pe britanici în lupta pentru independenţă. A fost cel care a pus
bazele instituţiei preşedenţiei, instituind şi maximul de două mandate care
va fi legiferat mai târziu prin amendamentul 22 la Constituţia SUA.

5. Ronald Reagan, al 40-lea preşedinte al SUA

Mandat:20 ianuarie 1981 – 20 ianuarie 1989

Partid:Republican

Reagan este un preşedinte iubit pentru faptul că a rezistat atâţia ani în

fruntea statului american, în ulimii ani ai Războiului Rece, cu o politică
fermă de combatare a comunismului. În timpul celui de-al doilea mandat al
său a fost martor la politicile de relaxare din URSS, propuse de Gorbaciov şi
are numeroase întrevederi cu liderul sovietic. Anterior, în primul mandat,
este preocupat de apărarea spaţială împotriva rachetelor intercontinentale
ruseşti şi încurajează Iniţiativa de Apărare Strategică, sub denumirea de
„Star Wars”, în confruntarea cu URSS, pe care o numeşte „Imperiul Răului”
(Empire of Evil).

6. Bill Clinton, al 42-lea preşedinte al SUA

Mandat:20 ianuarie 1993 – 20 ianuarie 2001

Partid:Democrat

Bill Clinton a fost ales preşedinte al SUA la vârsta de 46 de ani, fiind cel de-
al treilea cel mai tânăr preşdinte ales. Două evenimente internaţionale au
marcat mandatele preşedintelui Clinton:semnarea tratatului NAFTA (1994)
– Acordul Nord-American de Comerţ Liber, care acoperă o piaţă de 375 de
milioane de consumatori din SUA, Canada şi Mexic, şi războiul din fosta
Iugoslavie, dintre care cele care au atras cel mai mult atenţia comunităţii
internaţionale au fost cele din Bosnia şi Kosov (când NATO a decis
bombardarea în Bosnia şi Herţegovina, 1995;şi Serbia în 1999).

7. Theodore Roosevelt, al 26-lea preşedinte al SUA

Mandat:14 septembrie 1901 – 4 martie 1909

Partid:Republican

Theodore Roosevelt a fost cel mai tânăr preşedinte la momentul depunerii

jurământului – la numai 42 de ani. Preşedintele Theodore Roosevelt a fost
primul preşedinte american – după el au mai urmat trei, Woodrow Wilson,
Jimmy Carter şi Barack Obama – care a primit premiul Nobel pentru pace,
în 1906, pentru contribuţia pe care a avut-o la încheierea războiului ruso-
japonez (1904-1905). Acesta a fost primul caz la care a lucrat Curtea de la
Haga. Roosevelt s-a remarcat prin personalitatea sa, prin vitalitatea cu care
a condus ţara şi prin dorinţa de reformare, de adaptare la noile nevoi ale
secolului XX.

8. George H. W. Bush, al 41-lea preşedinte al SUA

Mandat:20 ianuarie 1989 – 20 ianuarie 1993

Partid:Republican

George Bush Sr. a fost martor la destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991 şi la

instaurarea unei noi puteri la Kremlin, mai cooperantă cu Vestul. S-a
remarcat însă în momentul când a izbucnit Războiul din Golf, când, în
1991, Irakul lui Saddam Hussein a invadat şi anexat statul Kuweit,
reclamând drepturi istorice asupra acestuia. Americanii au contribuit
masiv la organizarea unei operaţiuni ample, „Furtună în Deşert”, în urma
căreia Kuweitul a fost eliberat.

9. Harry S. Truman, al 33-lea preşedinte al SUA

Mandat:12 aprilie 1945 – 20 ianuarie 1953

Partid:Democrat
Devenit preşedinte după moartea lui FDR, Truman a fost cel care a aprobat
bombardarea Japoniei, pentru a pune capăt Războiului Mondial. Acesta
este evenimentul pentru care este cel mai cunoscut, dar după război a
elaborat o întreagă doctrină – care se înscrie în politica de containmentdusă
împotriva comunismului – prin care statele europene erau ajutate să îşi
revină după război (Doctrina Truman a fost susţinută şi de planul
Marshall). Această doctrină a venit ca o nevoie, căci americanii se temeau
că regimurile comuniste vor prolifera;de altfel, scopul declarat al doctrinei
era „să ajute naţiunile libere care se opun tentativelor de subjugare de
către minorităţi armate sau prin presiuni externe”. Dar mandatul lui
Truman a fost presărat cu numeroase evenimente importante:înfiinţarea
Naţiunilor Unite (1945), procesele de la Nuremberg (1945-46), înfiinţarea
statului Israel (1948), semnarea Tratatului Atlanticului de Nord şi
înfiinţarea NATO (1949), purtarea războiului din Coreea (1950-53) şi
detonarea bombei cu hidrogen (1952).

10. Dwight Eisenhower, al 34-lea preşedinte al SUA

Mandat:20 ianuarie 1953 – 20 ianuarie 1961

Partid:Republican
Eisenhower a fost preşedinte mare, dar un la fel de mare general. După
încheierea războiului în Coreea, s-a remarcat prin doctrina Eisenhower,
instituită în 1957. Conform acestei doctrine, un stat din Orientul Mijlociu
putea cere ajutor american – economic sau militar – dacă era ameninţat
armat de alt stat. Eisenhower a individualizat pericolul sovietic şi a autorizat
forţele SUA „să securizeze şi să protejeze integritatea teritorială şi
independenţa politică a acestor naţiuni, care cer astfel de ajutoare
împotriva unei agresiuni armate deschise din partea oricărei naţiuni
controlate de comunismul internaţional”.
În 1992, cele șapte țări care erau atunci membre ale AELS au negociat un acord care să le
permită să participe la ambițiosul proiect al pieței interne a Comunității Europene, lansat în
1985 și finalizat la sfârșitul lui 1992. Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) a
fost semnat la 2 mai 1992 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

Însă, la puțin timp după aceea, numărul țărilor membre ale SEE-AELS s-a diminuat: Elveția
nu a mai ratificat acordul în urma rezultatului negativ al referendumului organizat pe acest
subiect, iar Austria, Finlanda și Suedia au aderat la Uniunea Europeană în 1995. În SEE au
rămas numai Islanda, Norvegia și Liechtenstein. Cele 10 noi state membre care au aderat la
UE la 1 mai 2004 au devenit automat membre ale SEE, la fel ca Bulgaria și România, în
momentul aderării acestora la Uniune în 2007, precum și Croația în 2013[1].

În iunie 2009, Islanda și-a depus, la rândul său, cererea de aderare la UE, ca o modalitate de a
ieși din criza financiară mondială din 2008. Consiliul a acceptat cererea de aderare a Islandei
la 17 iunie 2010, iar negocierile au început în iunie 2011. Mai târziu, în martie 2015,
Guvernul Islandei a declarat într-o scrisoare către Consiliul Uniunii Europene că „Islanda nu
trebuie considerată o țară candidată pentru aderarea la UE”. Deși guvernul nu a retras cererea
în mod oficial, în prezent UE nu tratează Islanda ca fiind o țară-candidată.

Anii 1851-1860[modificare | modificare sursă]

1856[modificare | modificare sursă]
 18 martie - Tratatul de la Paris. Pe baza acestui tratat se convoacă adunările ad-hoc care
hotărăsc unirea principatelor Moldova și Țara Românească (Muntenia) sub conducerea
unui principe ereditar străin. Principatele se aflau sub suzeranitate turcă.
1859[modificare | modificare sursă]
 5 ianuarie - Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor al Moldovei de către Adunarea ad-
hoc a Moldovei.
 24 ianuarie - Alexandru Ioan Cuza este ales și domnitor al Țării Românești, de
către Adunarea ad-hoc a Munteniei. Astfel, românii folosind cu eleganță condițiile
vitrege impuse din afară au realizat pragmatic și de facto Unirea Principatelor
Române prin alegerea unui singur conducător, militar român de carieră, educat în
Franța, luptător român în revoluția din 1848.

Anii 1861 - 1870[modificare | modificare sursă]

1866[modificare | modificare sursă]
 11 spre 12 februarie - Cuza este înlăturat, formându-se o Locotenență Domnească.
Membrii acesteia încep demersurile pentru aducerea unui prinț străin la
conducerea Principatelor Unite.
 30 martie - După ce Filip de Flandra refuză tronul Principatelor, Locotenența
Domnească publică o proclamație prin care recomandă alegerea prin plebiscit a
lui Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen ca domn al României cu numele de Carol
I.
 10 mai - Carol I sosește în București. Depune jurământul în fața Parlamentului,
devenind principe al României (până la 10 mai 1881, când România devine regat),
după care devine rege. Aceasta zi va deveni Sărbătoarea Națională a Regatului
României până în 1947.
 29 iunie - O nouă Constituție, care instituie principiile monarhiei parlamentare, a
separării puterilor în stat și a votului cenzitar, este adoptată.
1869[modificare | modificare sursă]
 3 noiembrie - Carol I se căsătorește cu Elisabeta de Neuwied.
1870[modificare | modificare sursă]
 20 august - Se naște Maria, fiica cuplului princiar, care moare de scarlatină în 1874.
Carol și Elisabeta nu au mai avut alți copii.
Anii 1871 - 1880[modificare | modificare sursă]
1877[modificare | modificare sursă]
 4 aprilie - Este semnată, la Bucuresti, convenția militară româno-rusă, prin care
Romania permite Rusiei să treacă pe teritoriul său, aceasta fiind nevoită sa respecte
integritatea teritorială a țării.
 12 aprilie - Începe războiul ruso-turc. România permite trecerea trupelor rusești pe
teritoriul său. Ca ripostă, turcii bombardează localitățile românesti de la Dunăre.
 26 aprilie - Românii ripostează, la rândul lor, la Calafat, deschizând foc asupra
orașului Vidin, aflat pe malul opus al Dunării.
 9 mai - Ministrul de externe al României, Mihail Kogălniceanu, citește în Parlament
„Declarația de independență a statului român”. După dezbateri, moțiunile au fost
votate de ambele camere ale Parlamentului, proclamându-se „independența absolută
a României”.[1]
 10 mai - Celebrarea zilei de 10 mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de
ocupația germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea regelui Mihai
din 1947.[2]
 16 august - Are loc la cartierul imperial rusesc întâlnirea lui Carol cu Țarul Alexandru al
II-lea și cu Marele Duce Nicolae. Carol I preia conducerea reunită a trupelor române și
ruse. După lupte grele, turcii cer armistițiu.
1878[modificare | modificare sursă]
 19 februarie - Pacea de la San Stefano. Rușii refuză participarea României la
tratative, ocupând județele de sud ale Basarabiei, teritoriu românesc.

Anii 1881 - 1890[modificare | modificare sursă]

1881[modificare | modificare sursă]
 14 martie /26 martie - A fost promulgată legea privind proclamarea Regatului.
România ia titlul de Regat, iar domnitorul Carol I, ia titlul de Rege al României.
Festivitățile consacrate proclamării regatului au fost amânate pentru 10/22 mai 1881.[1]
 10 mai /22 mai 1881 - România este proclamată Regat, iar principele Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen este încoronat Rege al României.[2]
1889[modificare | modificare sursă]
 19 aprilie – Principele Ferdinand, nepotul Regelui Carol I, sosește în țară ca viitor
moștenitor al tronului.

Anii 1891 - 1900[modificare | modificare sursă]

1892[modificare | modificare sursă]
 29 decembrie - Ferdinand se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata Reginei
Victoria a Marii Britanii.
1893[modificare | modificare sursă]
 15 octombrie - Se naște Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, primul fiul Regelui Ferdinand
și al Reginei Maria.
După el au mai urmat cinci copii: Elisabeta; viitoare Regină a Greciei, Maria; viitoare Regină
a Iugoslaviei, Nicolae, Ileana (cunoscuta ca Maica Alexandra, după ce se călugărește) și Mircea,
care avea să moară de febră tifoidă la numai 3 ani, în timpul Primului Război Mondial.

Anii 1911 - 1920[modificare | modificare sursă]

1913[modificare | modificare sursă]
 27 iunie - România declară război Bulgariei. În urma acestui război, România primește
sudul Dobrogei, Cadrilaterul.
1914[modificare | modificare sursă]
 21 iulie - Consiliul de Coroană proclamă neutralitatea României. Regele Carol, deși fidel
Puterilor Centrale, se supune în cele din urmă hotărârii Consiliului de Coroană.
 28 iulie - Începutul Primului Război Mondial. România, ca aliat al Austro-
Ungariei și Imperiului German, ar fi trebuit să intre în război alături de Puterile Centrale.
 27 septembrie - Regele Carol I moare, la 75 de ani, iar după doi ani moare și Regina
Elisabeta, soția sa. Principele Ferdinand devine Rege.
 28 septembrie - Regele Ferdinand I depune jurământul. El promite ca va fi „un bun
român”, ceea ce însemna ca nu se va opune intrării în război împotriva Austro-
Ungariei și Imperiului German.
1916[modificare | modificare sursă]
 14 august - În Consiliul de Coroană se hotărăște intrarea României în război de
partea Antantei. Se declară razboi Austro-Ungariei, iar trupele romăne intră
în Transilvania. Riposta Puterilor Centrale este foarte puternică.
 noiembrie - Regele și Guvernul iși mută sediul la Iași. Bucureștiul ca și o bună parte
din România este ocupată de trupele germane.
1917[modificare | modificare sursă]
 vara anului 1917 - Lupte eroice se dau la Mărășești, Oituz, Mărăști. Trupele române
obțin memorabile victorii.
 octombrie - noiembrie - Rusia se retrage din război ca urmare a revoluției bolșevice.
1918[modificare | modificare sursă]
 27 martie - Sfatul Țării de la Chișinău, capitala provinciei ocupate de ruși, Basarabia,
proclamă unirea cu Regatul României.
 24 aprilie - Se semnează pacea parțiala între România și Puterile Centrale. Regele
Ferdinand nu a ratificat acest tratat de pace, care a devenit astfel nul.
 27 august/9 septembrie - Carol al II-lea părăsește unitatea militară din Târgu Neamț (al
cărei comandant era) și după patru zile se căsătorește la Odessa cu Ioana Zizi
Lambrino. Ferdinand a dispus arestarea lui Carol timp de 75 de zile la mănăstirea
Horaița.
 15 noiembrie - Bucovina, provincie aflată sub ocupație austriacă, se unește cu Regatul
României.
 1 decembrie - Are loc Marea Adunare de la Alba Iulia care proclamă unirea Transilvaniei
cu Regatul României. Tratatele de pace încheiate după terminarea Primului Război
Mondial aveau să valideze aceste acte.
1919[modificare | modificare sursă]
 1 august - Principele Carol i-a trimis Regelui Ferdinand o declarație scrisă de renunțare
la calitatea de principe moștenitor al Coroanei României, după care lui Carol i s-a
impus domiciliu forțat la Bistrița. În cele din urmă, în februarie 1920, Carol revine
asupra deciziei, căsătoria sa cu Zizi Lambrino fiind anulată.

Anii 1921 - 1930[modificare | modificare sursă]

1921[modificare | modificare sursă]
 10 martie - Principele Carol se căsătorește cu Elena, Principesă din familia regală
a Greciei.
 25 octombrie - Se naște Mihai, fiul lui Carol și al Elenei, viitorul Rege al României.
1922[modificare | modificare sursă]
 15 octombrie - Regele Ferdinand și Regina Maria sunt încoronați la Catedrala din Alba
Iulia ca suverani ai României întregite.
1923[modificare | modificare sursă]
 28 martie - Regele Ferdinand promulgă "Constituția din 1923". Tot în perioada de
după război, are loc și reforma agrară promisă de Rege.
1926[modificare | modificare sursă]
 4 ianuarie - În urma plecării Principelui Carol cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris,
și a scrisorii acestuia de renunțare pentru a treia oară la tron, Parlamentul
Romaniei convocat de Regele Ferdinand îl proclamă pe Mihai moștenitor al tronului
României.
1927[modificare | modificare sursă]
 20 iulie - Moare Regele Ferdinand, după numai 13 ani de glorioasă domnie. Mihai
devine pentru prima dată Rege, sub oblăduirea Regentei formate din Patriarhul Miron
Cristea, Principele Nicolae al României, fratele lui Carol, și George Buzdugan.
1930[modificare | modificare sursă]
 6 iunie - Carol se întoarce în țară, și după două zile este proclamat Rege, cu numele
de Carol al II-lea. După scurt timp, revine în România și amanta Regelui.

Anii 1931 - 1940[modificare | modificare sursă]

1932[modificare | modificare sursă]
 1 noiembrie - Principesa Elena, mama regelui Mihai este nevoită să părăsească
România ; se va stabili la Firenze (Italia).
1938[modificare | modificare sursă]
 10 februarie - Regele Carol al II-lea abrogă Constituția Regală din 1923 și instaurează
"dictatura regală".
1939[modificare | modificare sursă]
 1 septembrie - Începerea celui de-Al Doilea Război Mondial prin ocuparea aproape
simultană a Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
1940[modificare | modificare sursă]
 26 iunie - URSS adresează un ultimatum României prin care cere cedarea Basarabiei.
După doua zile România cedează.
 19-21 august - Tratative româno-bulgare, desfășurate sub presiune hitleristă, prin care
România cedează Cadrilaterul.
 30 august - Dictatul de la Viena. România pierde în favoarea Ungariei Transilvania de
Nord-Vest, teritoriu locuit în majoritate de români.
 5 septembrie - În urma tulburărilor din țară, nefiind capabil să controleze haosul ce se
prefigura, Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Antonescu.
 6 septembrie - Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai, care devine pentru a
doua oara Rege, fără vreun juramânt pe Constituție și fără votul de aprobare al
vreunui Parlament, inițial suspendat, redeschis abia mai târziu, în 1946. În aceeași zi,
Mihai e încoronat și uns rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în
Catedrala Patriarhală din București[3]. Mihai domnește a doua oară doar ca rege de
drept divin, nu și constituțional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă
autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al Armatei și de a desemna un
prim-ministru cu puteri depline[4], numit „Conducător”. Se instaurează statul național-
legionar condus de Ion Antonescu și Horia Sima.

Anii 1941 - 1950[modificare | modificare sursă]

1941[modificare | modificare sursă]
 20-27 ianuarie - Rebeliunea legionară. După înfrângerea legionarilor, se instaurează
dictatura militară a lui Ion Antonescu.
 22 iunie - România intră în război împotriva URSS, alături de Germania.
1943[modificare | modificare sursă]
 1 ianuarie - În mesajul său de Anul Nou, Regele Mihai ia poziție împotriva războiului,
ceea ce stârnește furia germanilor.
 1943 - 1944 - În urma înfrângerilor suferite în Rusia, Regele Mihai, alături de partidele
de opoziție, poarta tratative secrete cu reprezentanții Puterilor Aliate.
1944[modificare | modificare sursă]
 martie - Trupele rusești (sovietice) intră pe teritoriul României.
 23 august - În urma refuzului lui Antonescu de a încheia imediat armistițiul cu Aliații,
Regele Mihai îl demite și îl arestează, numind apoi un guvern militar condus de
generalul Sănătescu și sprijinit de partidele democratice, inclusiv de minusculul partid
comunist. În cursul serii, Regele transmite prin radio o proclamație către popor si
Armată, prin care cere încetarea ostilităților contra Armatei Roșii si anunță acceptarea
armistițiului cu Aliații, însă fără să-l semneze. Urmează lupte grele între români și
Aliați, pe de o parte, și germani, pe de altă parte, în urma cărora capitala României
este eliberată fără nici un ajutor din partea sovieticilor. Aceștia, odată proclamată
încetarea focului de către Rege, ocupă în scurt timp toată România. Armistițiul cu
Aliații se va semna la Moscova abia trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944,
în termeni impuși aproape în întregime de către Uniunea Sovietică[5]. Lovitura de stat
 de la 23 august a echivalat, astfel, cu o „capitulare”[6], o „predare necondiționată”[7] în
fața sovieticilor.
 30 august 1944 - Trupele rusești (sovietice) ajung în Bucureștiul eliberat complet de
către trupele române.
 12 septembrie 1944 - Semnarea la Moscova a armistițiului.
 25 octombrie 1944 - Transilvania este eliberată în întregime chiar în ziua de naștere a
Regelui Mihai.
 2 decembrie 1944 - Sănătescu își dă demisia din funcția de premier. Este numit ca șef
al guvernului generalul Nicolae Rădescu.
1945[modificare | modificare sursă]
 6 martie - În urma presiunilor rusești, la putere vine un guvern procomunist, condus
de Petru Groza.
 20 august - Regele Mihai, sprijinit de Iuliu Maniu și de Constantin Brătianu, liderii
principalelor partide democratice, cere demisia guvernului procomunist deoarece
S.U.A. respectiv Marea Britanie considerau guvernul Groza ca fiind
"nereprezentativ". Petru Groza refuză să demisioneze și își continuă activitatea de
premier.
 21 august - Regele Mihai refuză colaborarea cu guvernul procomunist și declanșează
"greva regală". Regele încetează a mai promulga actele și legile emise de guvern.
Greva va dura pana în ianuarie 1946.
 8 noiembrie - Cu ocazia onomasticii Regelui, are loc o mare manifestație
promonarhistă și anticomunistă. Guvernul procomunist deschide focul și operează
nenumărate arestări.
1946[modificare | modificare sursă]
 ianuarie - În urma lipsei de suport din partea SUA și a Angliei, Regele înceteaza greva,
însă numește în guvern doi membri ai partidelor democratice.
 19 noiembrie - Alegeri parlamentare. În urma victoriei covârșitoare a democraților
lui Maniu și Brătianu, guvernul procomunist falsifică grosolan rezultatele alegerilor.
1947[modificare | modificare sursă]
 29 iulie - 4 noiembrie - În urma unei înscenări, sunt arestați și judecați Iuliu Maniu și alți
lideri democrați, personalități politice marcante interbelice. Maniu este condamnat la
temniță pe viață, murind în 1955 la închisoarea din Sighet.
 11 noiembrie - Regele Mihai pleacă la Londra la nunta prințesei Elisabeta a Angliei,
actuala suverană britanică, unde caută sprijinul liderilor occidentali pentru acțiunile
sale împotriva comuniștilor și sovieticilor. Aici Mihai se logodește cu Ana de Bourbon-
Parma, cu care se va căsători un an mai târziu, în exil. Potrivit anumitor „cercuri
regaliste românești” citate de Washington Post[8], Regele Mihai „nu a vrut să se
întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au
încurajat să o facă”. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”,
care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că "mai presus de orice, un rege trebuie să
fie curajos"”. Potrivit propriei sale relatări[9], Regele Mihai n-a avut astfel de intenții de
a nu reveni acasă. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, care se
presupune ca ar fi fost scoase din țară de Regele Mihai în noiembrie 1947[10][11][12][13][14],
a revenit în patrimoniul național în 2004 ca donație[10][15][16] facută de John Kreuger,
fostul soț al fiicei Regelui Mihai, Principesa Irina. Renumitul editorialist Dan Cristian
Turturică[17] susține că „Regele nu furase acele tablouri, ele fiindu-i oferite de
conducerea comunistă pentru a pleca mai repede din țară”[12]. Comuniștii sperau că
Regele Mihai nu se va mai întoarce în țară. Spre surpriza acestora, Regele revine în
 România pe 20 decembrie, anunțând guvernul și de intențiile sale de a se căsători.
Toate acestea duc la precipitarea evenimentelor.

 30 decembrie - Palatul Regal este înconjurat de unități române fidele comuniștilor

(Divizia "Tudor Vladimirescu"). Regele Mihai este nevoit să abdice. Comuniștii
proclamă Republica Populară Română. Potrivit autobiografiei fostului șef al serviciului de
spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe
sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu Regele Mihai în vederea
abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai
în Mexic[18]. Unii monarhiști români, pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu și
constituțional, deoarece nici n-a jurat pe Constituție, nici n-a fost învestit în funcție de
Parlament în a doua sa domnie, consideră abdicarea sa drept nulă, argumentând ca
aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o
poziție în care a fost pus de către Dumnezeu.
1948[modificare | modificare sursă]
 3 ianuarie - Regele părăsește România cu trenul, alături de mama sa și de câțiva
apropiați. Când a părăsit România, valorile financiare ale Regelui Mihai se ridicau la
500.000 franci elvețieni[19], se pare primite de la guvernul comunist, conform
transcrierilor sovietice recent declasificate[20][21] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și
prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat de repetate ori în trecut[22] că
guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu el în exil vreo valoare financiară sau bunuri
de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de
tren. Totuși, în mod aparent lipsit de griji financiare, în timpul vizitei la New York din
martie 1948[23], Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera
comercială cea mai scumpă din lume[24]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de
mult avionul în care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea
cumpăra[23].
 martie - Regele Mihai declară la Londra că abdicarea sa a fost obținută prin forță și în
consecință este nulă. Ca urmare a acestor declarații, guvernul comunist retrage
cetățenia română regelui și membrilor familiei regale. Sunt confiscate toate
proprietățile regale. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste
două luni de zile pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii
recuperarea unor proprietăți din România[25], în ciuda unui articol anterior cum că
Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru
automobile si o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin[26].

Anii 1951 - 2005[modificare | modificare sursă]

 1948 - 1989 - După ce a locuit o vreme în Anglia, Mihai se stabilește în Elveția,

la Versoix. De aici va superviza activitatea Comitetului Național Român, principala
organizație a exilului român, condusă de către Nicolae Rădescu, fostul prim-ministru al
României și ulterior de Constantin Vișoianu, fost ministru de externe. În anii '50 si apoi
din nou începând din anii '80, Regele Mihai transmite Mesaje către țară și ține
legăturile cu refugiații care vin din România.

- Totul a început în noaptea de 15 spre 16 iulie 2016, când un grup de

militari din forțele armate ale Turciei au încercat să dea o lovitură de
stat împotriva președintelui autoritar Recep Tayyip Erdogan. Puciul a
 eșuat însă iar represiunea lui Erdogan continuă chiar și azi, la aproape
cinci ani de la evenimente.

Oficial puciul s-a încheiat în ziua respectivă cu 251 de morţi, în afara

puciştilor, şi peste 2.000 de răniţi. Cifrele reale probabil sunt mult mai mari

- Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (2pac) este o

organizație internațională alcătuită din Algeria, Angola, Arabia
Saudită, Emiratele Arabe Unite, Gabon, Guineea
Ecuatorială, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Republica
Congo și Venezuela. Sediul central al OPEC (din 1965) este situat
în Viena, Austria. Organizația este considerată de mulți observatori
drept un cartel.
Scopul principal al organizației, conform statutului ei, este determinarea
celor mai bune modalități pentru apărarea intereselor statelor membre, în
mod individual și colectiv; întocmirea și adoptarea metodelor pentru a
garanta stabilizarea prețurilor pe piețele acțiunilor petroliere internaționale
în vederea eliminării fluctuațiilor dăunătoare și inutile; considerarea
continuă a intereselor națiunilor producătoare și a necesității securizării
venitului stabil a țărilor membre; susținerea eficientă, economică și regulată
cu petrol a națiunilor consumatoare și o întoarcere cinstită a capitalului
pentru investitorii în industria petrolieră.
Influența OPEC pe piață nu a fost întotdeauna una de stabilizare. Ea a
alarmat lumea favorizând inflația atât în țările în curs de dezvoltare, cât și în
cele dezvoltate prin folosirea „armei petrolului” în criza petrolului din 1973.
Capacitatea OPEC de a controla prețul petrolului s-a diminuat considerabil
de atunci, ca urmare a descoperirii și dezvoltării unor mari exploatări de
petrol în Golful Mexic și Marea Nordului. Oricum, OPEC are încă o mare
influență asupra prețului petrolului.
În mai 2008, Indonezia, care a devenit importator net de petrol, a anunțat
că se va retrage din OPEC[2]. Indonezia a înregistrat o scădere a producției
de petrol începând cu anul 1995, devenind importator net.
În mai 2008, Algeria, a anunțat că își va spori capacitatea de rafinare a
petrolului la 50 milioane tone/an până în 2014, de la nivelul actual de 22
milioane tone[3]. Organizația are 13 state membre.
 Armata Roșie a fost creată la 28 ianuarie 1918. La început, țăranii și
muncitorii erau membri pe bază de voluntariat. Armata Roșie a fost
termenul folosit pentru forțele armate ale Uniunii
Sovietice între 1918 și 1946. Denumirea datează din perioada războiului
civil rus, când această armată era adversara „Armatei Albe”. Numele
complet era Armata Roșie a Muncitorilor și Țăranilor. Din 1946 armata
URSS primește oficial numele de Armata Sovietică; totuși, în vorbirea
informală, continuă să fie adesea denumită „Armata Roșie”

Tratatul de Pace de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 de Franța,

Marea Britanie, Italia, Statele Unite, Japonia, România, Regatul Sârbilor,
Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și alte nouă state - pe de o parte - și de
Ungaria, pe de altă parte, aceasta fiind reprezentată de Agost Benárd și
Alfréd Drasche-Lázár. Din partea României Tratatul a fost semnat de dr. Ion
Cantacuzino, ministru de stat și Nicolae Titulescu, fost ministru.
Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie în mai 1921 și de Franța în iunie
1921. Cu ocazia dezbaterilor referitoare la ratificarea de către
Franța, Aristide Briand a confirmat frontierele fixate pentru România și
integritatea sa teritorială, spunând:
"Franța nu va interveni niciodată împreună cu guvernele aliate și prietene,
pentru a dăuna dreptului României la suveranitate națională, oricât de puțin

Martin Luther King Jr. (n. 15 ianuarie 1929, Atlanta, Georgia – d. 4

aprilie 1968, Memphis, Tennessee) a fost un pastor baptist nord-american, activist politic,
cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite
ale Americii.
Cunoscut și sub abrevierea MLK, a organizat și a condus marșuri în favoarea dreptului la vot,
pentru desegregare rasială și alte drepturi civice elementare pentru cetățenii de culoare nord-
americani. Cele mai multe astfel de legi, și anume Civil Rights Act, Voting Rights Act, au fost
promulgate sub președinția lui Lyndon B. Johnson.
În timpul unui marș pentru libertate (28 august 1963) a pronunțat unul dintre cele mai celebre
discursuri: I have a dream (Am un vis).
L-a cunoscut pe John Fitzgerald Kennedy care i-a acordat sprijinul în lupta împotriva discriminării
rasiale.
Martin Luther King a fost cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1964, pentru
lupta împotriva segregației rasiale și discriminării rasiale. A depus eforturi în lupta împotriva
sărăciei precum și a opririi războiului din Vietnam.
King a fost asasinat pe data de 4 aprilie 1968, în Memphis, Tennessee. După moartea sa i s-a
acordat Medalia prezidențială pentru libertate în 1977 și Medalia de Aur în 2004; În 1986 ziua lui
Martin Luther King a fost declarată zi federală în Statele Unite.
Taj Mahal este un monument în orașul Agra, India. A fost construit de împăratul Shah
Jahan drept mausoleu pentru soția sa, Mumtaz Mahal. Clădirea a fost construită
între 1630 și 1653.
În 1983 Taj Mahal a devenit parte din patrimoniul mondial UNESCO și rămâne și până astăzi
printre cele mai vizitate și faimoase monumente din lume.

Cel mai important teoretician al curentului țărănist a fost Virgil Madgearu.

În lucrarea sa monumentală Agrarianism, Capitalism, Imperialism, apărută
în 1936, el definește și rafinează doctrina economică și socială a
țărănismului. Alți reprezentați importanți au mai fost: Constantin
Stere, Mihail Manoilescu, Nicolae Cornățeanu, Ion Mihalache, Mihail
Ralea, Gheorghe Zane, Ernest Ene dar și, în anumite privințe, Constantin
Rădulescu-Motru.
Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul
Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 26 iunie 1936, Bucov, județul
Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe,
pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile
țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892).

Mihail Manoilescu (n. 9 decembrie 1891, Tecuci – d. 30 decembrie 1950, închisoarea Sighet) a

fost un publicist, gânditor economic și politic, politician român dintr-o veche familie aristocratică.
Printre alte funcții publice pe care le-a deținut, Mihail Manoilescu a fost ministru al afacerilor
străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. Gândirea sa economică
a trezit interes în America de Sud.
Acesta este cunoscut pentru vederile sale fasciste și antisemite, fiind unul dintre
finanțatorii Mișcării legionare în anii 1930 (fără ca regele Carol al II-lea să știe). Mihail Manoilescu
a fost unul dintre cei mai loiali intelectuali față de regele Carol al II-lea. Versiunea sa cu privire la
necesitatea aducerii în țară a celui care fusese îndepărtat de către liberali este expusă memoriile
sale (publicate abia după căderea comunismului) și diferă substanțial de versiunile prezentate de
către detractorii săi
Petăr Toșev Mladenov (în bulgară Петър Тошев Младенов, n. 22 august 1936 - d. 31
mai 2000) a fost un diplomat și politician bulgar comunist. El a servit ca ministru de externe timp
de aproape două decenii pentru Todor Jivkov. Mladenov s-au alăturat Biroului Politic și a devenit
ministru de externe în 1971, servind în această poziție până în noiembrie 1989, când l-a demis
pe Jivkov. Mladenov a preluat apoi ambele functii a lui Jivkov, devenind secretar general al
Partidului Comunist și președinte al Consiliului de Stat. A reorganizat Executivul bulgar. Ambele
sale funcții au fost eliminate la începutul anului 1990, însă Mladenov a devenit președinte al
Bulgariei pe 3 aprilie 1990. La 6 iulie în același an și-a dat demisia, în urma unei acuzații că ar fi
cerut folosirea tancurilor împotriva demonstranților anticomuniști in noiembrie 1989.