Unitate de învăţare Nr.

14

ELEMENTE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14…………………………...…………………... 2

14.1. Noțiunea tehnicii juridice și legislative................................................................. 2
14.2. Principiile (cerințele) legiferării……………………............................................ 4
14.3. Părțile contitutive ale actului normativ................................................................. 8
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14…………………………………..….10
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………..........................10
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14……………………………………………….11
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 14

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 14 sunt:

 Să înțeleagă elementele de tehnică legislativă;

 Să cunoască noțiunea tehnicii juridice și legislative;
 Să distingă principiile (cerințele) legiferării.

14.1. Noțiunea tehnicii juridice și legislative

Actele Prezența actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este
administrative rezultatul activității constructive desfășurate de organe specializate,
abiIitate prin Constituție, legi sau regulamente cu competență normativă (cu
dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie). Aceste organe
poarta denumirea de organe legiuitoare (denumite si 'legiuitorul' sau
'legislatorul') si ele sunt, inainte de toate, organele puterii legiuitoare,
indreptatite sa reglementeze primar si originar relatiile sociale fundamentale
dintr-o societate, sa organizeze ordinea juridica a unei natiuni sau a unei
comunitati de natiuni.
Activitatea acestor organe se desfasoara in conformitate cu anumite reguli
de tehnica juridica si potrivit cu scopurile generale, impuse de buna
functionare a mecanismului social, de coexistenta a libertatilor sociale.
Noțiunea tehnicii juridice
Crearea dreptului, in baza necesitatilor pe care viata le infatiseaza,
reprezinta o actiune de mare rezonanta sociala si cu adanci implicatii in
derularea normala a raporturilor esentiale dintre oameni. In acest proces, un
rol, daca nu exculsiv, cel putin fundamental, il are – mai ales in societatile
moderne – cunoasterea stiintifica, teoria juridica. Au, de asemenea,
importanta lor, procedeele tehnice, artificiile, modalitatile practice de
constructie normativa. Prin intermediul acestora, cerintele vietii sociale
imbraca forma specifica a reglementarilor legale.
Pentru ca realitatile sa poata primi reglementare juridica trebuie ca
inteligenta sa intervina spre a le face accesibile spiritului omenesc.
Datorita caracterului sau imperativ, dreptul cere o precizie si o sistematizare
pe care numai perceptele intelectuale i le pot da. Prin generalizari si
abstractiuni, tehnica juridica tinde la economia gandirii sau a mijloacelor.
Din faptul ca dreptul este 'construit' nu trebuie dedus ca aceasta constructie
ar putea fi edificata in mod arbitrar. Legiuitorul nu extrage regula din neant
si nu o edifica in vid. Creatia juridica este o opera a ratiunii care apreciaza
faptele, relatiile si, in general, toate realitatile care intereseaza ordinea
sociala, securitatea raporturilor umane, 'binele public'.
Ideea in conformitate cu care trebuie operata distinctia necesara intre stiinta
si tehnica, merita a fi retinuta. In cadrul acestei distinctii stiinta
supune investigatiei mediul social ce solicita interventia legiuitorului, iar
tehnica determina modalitatile prin care aceasta interventie devine posibila,
prin actiunea nemijlocita a legiuitorului. Retinand aceasta distinctie,
consideram ca nu poate fi vorba, in nici un caz, de o rupere a acestor doua
preocupari, ci, dimpotriva, ar trebui sa se vorbeasca despre unitatea actiunii
stiintifice si tehnice in procesul elaborarii normativ-juridice, unitate in care
operatiile stiintifice asigura cadrul esential de rationalitate care previne
voluntarismul creatiei, interventia subiectiva, nefondata pe cunoastere, a
legiuitorului. Tehnica prin procedeele sale, indelung si migalos conturate,
proiecteaza modelele de conduita, fixeaza aceasta conduita in raport de
categoriile de subiecte participante si in legatura cu anumite categorii de
valori ce trebuie ocrotite prin mijloace specifice juridice. Intr-un asemenea
cadru de intelegere, stiinta juridica se preocupa si de crearea dreptului, ea
nu este o simpla 'juristica' care sa fie preocupata doar de ce este dreptul si
cum este si cum nu ar trebui sa fie.
In concluzie, tehnica juridica constituie ansamblul mijloacelor,
procedeelor, artificiilor prin care necesitatile pe care le infatiseaza viata
sociala capata forma juridica (se exprima in continutul normei de drept) si
se realizeaza apoi in procesul convietuirii umane.
Continutul notiunii de tehnica juridica ne apare astfel ca deosebit de
complex, el implica momentul receptarii de catre legiuitor a
comandamentului social, aprecierea sa selectiva si elaborarea normei
(tehnica legislativa), dar cuprinse, de asemenea, si momentul realizarii
(transpunerii in viata) a normei de drept construite de legiuitor (tehnica
realizarii si interpretarii dreptului).
Noțiunea tehicii legislative
Tehnica legislativa este parte constitutiva a tehnicii juridice si este alcatuita
dintr-un complex de metode si procedee, menite sa asigure o forma
corespunzatoare continutului (substantei) reglementarilor juridice.
Uneori se confunda tehnica juridica cu legiferarea (cu tehnica legislativa),
printr-o reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborarii
normative.
Tehnica legislativa priveste, strict, construirea solutiilor normative de catre
legiuitor, actiune ce se prezinta ca o sinteza si un bilant al experientelor
dobandite in trecut de participantii la viata sociala, experiente filtrate din
perspectiva judecatilor de valoare a legiuitorului.
Pentru a putea intra in exercitiul practic al administratiei justitiei, stiinta
legislatiei formuleaza mai intai ideile, principiile calauzitoare ale dreptului
pozitiv. In acest fel, legiferarea cunoaste doua mari momente: a) constatarea
existentei situatiilor sociale ce reclama reglementare juridica; b)
desprinderea idealului juridic, care trebuie sa se aplice acestor situatii in
functie de constiinta juridica a societatii.
Actiunea legiuitoare implica tendinta de schimbare, de inovare a unor solutii
juridice normative noi, apreciate ca superioare, sau mai bune decat solutiile
de reglementare existente. Modul de apreciere al legiuitorului, scara sa
proprie de valori, mijloacele de care se serveste, sunt foarte variate si depind
de un numar mare de factori.
Misiunea legislativa poate avea caracterul de institutie permanenta sau de
delegatie ocazionala.
Regula de drept nu poate ajunge la o forma tehnica satisfacatoare, sau cel
putin suficienta, decat prin actiunea constienta a legiuitorului. In acelasi
timp, insa, trebuie prevenit exclusivismul metodologic; dreptul nu trebuie
redus la o simpla punere in forma (dictata de metode si reguli tehnice
specifice) a 'dat'-ului social. El presupune, pe langa maiestria legiuitorului,
luarea in considerare a influentei sistemului de valori, fiind intr-un anume
sens o rezultanta a acestui sistem. Pentru acest motiv, arta de a formula legi
este extrem de dificila si cere nu numai o serioasa informatie, ci si un
sentiment de utilitate sociala si un fel de intuitie pe care nu o au decat putini
oameni.
 A legifera a devenit element central si definitoriu al activitatii statului, a
devenit sinonim cu a guverna.
Alegerea procedeelor tehnice ale legiferarii apartine legiuitorului. Dar ea nu
poate fi nici pe departe arbitrara. Exista anumite principii care stau la baza
actiunii de legiferare, principii deduse din reglementari constitutionale sau
inscrise ca atare in metodologii de tehnica legislativa, adoptate de
parlamente. Asemenea principii sunt urmnarite, atat in practica normativa
parlamentara, cat si in activitatea desfasurata de alte organe statale cu
competente normative.

Test de autoevaluare 14.1. – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Ce reprezintă tehnica juridică?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 10.

14.2. Principiile (cerințele) legiferării

Actele A. Principiul (cerința) fundamentării științifice a activității de

administrative elaborare a normelor juridice
Creșterea semnificației dimensiunii juridice a realității sociale, în condițiile
amplificării și adâncirii complexității relațiilor interumane, ridică în fața
legiuitorului aspecte de reglementare cu totul noi. Apar, astfel, domenii noi
de reglementare, cum ar fi: domeniul concurentei, domeniul dezvoltarii,
domeniul cosmic, spatiul submarin etc. Abordarea acestor domenii implica
o specializare accentuata, o intelegere a corelatiilor, interne si
internationale, in procesul reglementarii, o inarmare cu cunostinte noi.
Necesitatea cunoasterii aprofundate a realitatilor, il obliga pe legiuitor sa
indeplineasca investigatii prealabile economice, sociologice, de psihologie
sociala. Legiuitorul nu ajunge niciodata in mod intamplator la definirea
propozitiei normative (a normei), ci, prin practica si rationament (prin ceea
ce s-a chemat progressio a singularibus ad universale). In acest proces
complicat el trebuie sa asigure, pe baza unui studiu aprofundat al realitatii
corespondenta necesara intre fapt si drept.
Legiferarea presupune previziune si raspundere. Pregatirea legilor implica
preparare metodica, o fundamentare a acestora pe rezultatele unor cercetari
stiintifice serioase, care sa previna si sa inlature 'empirismul rutinar'. Opera
legislativa trebuie sa se inspire dintr-o cunostinta profunda si exacta a
trebuintelor sociale si nationale si dintr-o perspicacitate clara a sesizarii
faptelor reale si, numai dupa ce aceste operatii vor fi fost terminate, se vor
construi, prin imaginatia constructiva a legiuitorului, solutiile normative.
O insuficienta cunoastere a faptului poate conduce la solutii
juridice nefondate, poate oferi o falsa imagine asupra efectelor sociale ale
respectivei reglementari, cu toate consecintele negative ce se pot ivi.
Simplul apel la posibilitatea impunerii unei legi prin forta coercitiva a
statului, indiferent de gradul acceptarii sale de catre societate, nu poate fi
nici suficient si nici hotarator in durabilitatea si eficienta acesteia. Mai
curand, sau mai tarziu, o asemenea reglementare, care nu tine cont de
trebuintele sociale reale, se va confrunta cu fenomenul de respingere, de
revolta a faptelor impotriva dreptului.
Fundametarea stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa
cuprinda: descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transformate in
situatii de drept, analiza judecatilor de valoare cu privire la
determinarea situatiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate si
care se gasesc in contact cu judecatile de valoare din care se inspira insasi
schimbarea, determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei
reglementari, costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea
sa etc.
Cercetarea stiintifica, trebuie, de asemenea, sa conduca la fundamentarea
unor prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau lungi si sa reduca
terenul de manifestare al actiunii legislative conjucturale, lipsita de o baza
de analiza corespunzatoare.
Intrucat organele de decizie juridica (parlamentele) nu au ele insele
posibilitatea sa intreprinda asemenea operatiuni, se apeleaza, de obicei, la
organisme juridice specializate, care sunt indrituite sa avizeze proiectele de
acte normative.
B. Principiul (cerinta) asigurarii unui raport firesc intre dinamica si
statica dreptului
In procesul elaborarii normative, legiuitorul se confrunta cu presiuni sociale
dintre cele mai variate (economice, politice, culturale, ideologice).
Schimbarile rapide ce intervin in societate conduc la mutatii in continutul
raporturilor sociale, la modificari institutionale. Rolul regulii de drept este
acela de a ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea si siguranta
juridica, de a calma posibilele conflicte, conferind sentimentul de liniste si
relativa stabilitate. Pentru ca dreptul sa-si poata atinge acest scop este
necesar ca regula de conduita sa se incorporeze in patrimoniul psihologic al
individului si al grupurilor sociale.
In general, legea reglementeaza pentru perioade lungi. In relatiile sale cu
politica dreptul apare mai conservator, el cauta sa apere si sa asigure
unitatea dintre existenta si norma, dintre fapt si valoare. Avand un caracter
organizatoric, dreptul isi perfectioneaza necontenit tehnica de reglementare.
Ca produs al activitatii sociale a oamenilor, prin elementele sale tehnice,
dreptul poate atinge nu numai grade relativ mari de independenta, dar poate
circula de la o societate la alta, dand nastere la difuziune si traditie. Are loc,
la scara istorica, un proces de imprumut, de propagare peste timp, de
contaminare juridica. Autonomia relativa a dreptului il face mai rezistent la
presiunile modificatoare. In mod special politica tinde sa desfaca in
permanenta relatiile, sa inoveze mereu alte forme de manifestare a acestora.
Legiuitorul va trebui sa tina in echilibru dreptul, asigurand, prin politica sa
legislativa, stabilitatea fireasca a relatiilor sociale reglementate juridic.
C. Principiul (cerinta) corelarii sistemului actelor normative
Actele normative, intr-un stat, exista intr-o stransa legatura unele cu altele.
Sistemul actelor normative (sistemul legislatiei sau sistemul legislativ)
implica legaturi multiple intre partile care-l compun. Diversele categorii de
acte normative – legi, decrete, hotarari, decizii – actioneaza, in
reglementarea raporturilor sociale, in cadrul unui proces caracterizat printr-
o acuta interferenta. In cadrul acestui proces, legea asigura reglementarea
relatiilor esentialepentru buna functionare a mecanismului social. Legea
insa nu exclude, ci presupune actiunea reglementatoare si a altor categorii
de acte normative. In momentul edictarii actelor normative legiuitorul va
trebui sa tina cont de existenta acestor corelatii, sa ia in calcul totalitatea
implicatiilor unei noi reglementari, modificarile normative subsecvente,
domeniile afectate ca urmare a introducerii unor noi solutii normative,
precum si eventualele conflicte de reglementari. In momentul aparitiei, spre
exemplu a unei reglementari noi realizate printr-o lege, se impune ca si
actele normative cu forta juridica inferioara legii sa fie abrogate si puse de
acord cu noua reglementare.
D. Principiul accesibilitatii si economiei de mijloace in elaborarea
normativa
Acest principiu aduce in discutie in mod nemijlocit elemente ce subliniaza
contributia mijloacelor de tehnica legislativa in fizionomia actului normativ.
Continutul normei juridice, modul de imbinare a elementelor structurale ale
acesteia, caracterul clar, lipsit de echivoc al textului, sunt intotdeauna probe
ale maiestriei legiuitorului. Legiuitorul trebuie sa aiba in vedere faptul ca
destinatarii normelor juridice sunt oameni cu nivele culturale diferite, cu
posibilitati diferite de receptare a unui mesaj normativ, ca derularea
concreta a relatiilor de viata poate conduce la situatii dificile in aplicarea
normei. Arta sa consta in a construi norme care sa previna asemenea
dificultati.
Cerintele principale pe care le implica realizarea acestui principiu constau:
a) alegerea formei exterioare a reglementarii;
b) alegerea modalitatii reglementarii juridice;
c) alegerea procedeelor de conceptualizare si a limbajului normei.
a) Alegerea formei exterioare a reglementarii este o cerinta de tehnica
legislativa intrucat de forma exterioara a reglementarii depinde valoarea si
forta ei juridica, pozitia sa in sistemul actelor normative, corelatia cu
celelalte acte normative, etc. In raport cu materia reglementata, cu natura
relatiilor supuse reglementarii, legiuitorul va proceda la alegerea formei
exterioare de reglementare. Astfel, daca relatiile ce urmeaza a capata forma
juridica fac parte din ceea ce se cheama 'domeniul legii', este obligatoriu ca
ele sa dobandeasca reglementarea juridica prin lege si nu prin alt act
normativ.
b) Alegerea modalitatii de reglementare – priveste optiunea legiuitorului in
legatura cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise prin norma
subiectelor de drept. Dupa cum stim, o regula juridica poate reglementa
imperativ (prohibitiv sau onerativ) o anumita conduita, poate lasa la
dispozitia partilor dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate
stimula subiectii in legatura cu adoptarea conduitei. Totodata, metoda
reglementarii difera de la o categorie de norme la alta.
Legiuitorul opteaza, in mod deliberat, pentru un gen de conduita sau altul,
pentru o metoda de reglementare sau alta, in functie de specificul relatiilor
sociale, de caracteristicile subiectilor participanti la aceste relatii, de natura
intereselor ce urmeaza a fi satisfacute si de semnificatia valorica a
reglementarilor.
c) Cerinta accesibilitatii normei de drept si cea a economiei de mijloace sunt
transpuse in practica prin folosirea unor procedee de conceptualizare si a
unui limbaj adecvat.
Aceasta cerinta priveste in mod nemijlocit: constructia normei, cuprinderea
in norma a elementelor structurale, fixarea tipului de conduita, stilul si
limbajul juridic. Norma de drept este rezultatul unui proces de abstractizare,
urmare directa a unor complexe operatiuni de evaluare si valorificare a
relatiilor din societate. Nevizand cazuri concrete, ci ipoteze generale, norma
nu poate fi descriptiva, ea opereaza in mod necesar cu o serie de concepte,
categorii, definitii, etc.
O alta constructie a tehnicii juridice o constituie fictiunile si prezumtiile.
Fictiunea juridica este un procedeu de tehnica, in conformitate cu care un
anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit, desi el nu a fost stabilit
sau nu exista in realitate. Fictiunea pune in locul unei realitati, alta
inexistenta. Spre exemplu, situatia in care o persoana este declarata
incapabila permanent, desi poate sunt cazuri cind ea este capabila, are
momente de luciditate, totusi, printr-o fictiune, interzisul este socotit
permanent incapabil. Copilul conceput este socotit ca deja nascut, el fiind
subiect de drept, cat priveste drepturile sale.
Prezumtiile, sunt, la randul lor, procedee tehnice pe care legiuitorul le
utilizeaza in constructiile juridice. Art. 1199 Cod civil defineste
prezumtiile: 'consecintele ce legea sau magistratul trage din un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut'. In anumite situatii, legiuitorul presupune
ca ceva, fara a fi fost dovedit, exista cu adevarat. Spre exemplu, prezumtia
cunoasterii legii, cu consecinta sa: nemo censetur ignorare legem (nimeni
nu se poate scuza invocand necunoasterea legii); prezumtia de paternitate,
potrivit careia copilul are ca tata prezumat pe sotul mamei, etc. Un alt aspect
care priveste cerinta accesibilitatii normei juridice
este stilul si limbajul acesteia. Limbajul juridic este, prin excelenta, un
limbaj specializat, institutionalizat. S-a recunoscut limbajului juridic faptul
ca este un limbaj special de tip preferential, in sensul ca ofera un model de
comportament de un anumit tip, considerat preferabil, sub aspect de utilitate
si interes public, fata de un alt tip de comportament. Textul normei juridice
trebuie sa se caracterizeze prin maxima claritate, precizie, concizie si
caracter stereotip.
Ca limbaj institutionalizat, limbajul actelor normative juridice este guvernat
de reguli pragmatice; in evolutia sa el strabate un proces de specializare si
modernizare la toate nivelele (textual, sintactic si lexico-semantic).
In redactarea textului actului normativ legiuitorul va trebui sa utilizeze
termeni de larga circulatie, cu evitarea neologismelor, a regionalismelor.
Modul de construire a frazei si amploarea exprimarii se vor subordona
cerintei de intelegere corecta si usoara a textului de catre orice subiect.
Terminologia legi trebuie sa fie constanta si uniforma. Aceasta cerinta se
refera atat la continutul unui singur act normativ, in care sunt cuprinse
anumite norme, cat si in ce priveste sistemul global al legislatiei, ce trebuie
sa se caracterizeze prin unitate terminologica. Unitatea terminologica a unei
legislatii creaza atat premisele pentru intelegerea clara de catre subiecti a
mesajului legii (a comandamentului normativ), dar ofera si posibilitatea
introducerii unui sistem de informatica legislativa.
In textul actului normativ trebuie sa se evite folosirea cuvintelor
(expresiilor) nefunctionale sau a acelora cu un sens ambiguu.

Test de autoevaluare 14.2. – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Ce reprezintă ficțiunea juridică?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 10.

14.3. Părțile contitutive ale actului normativ

Actele Un act normativ este compus, de regulă, din următoarele părți: expunerea
administrative de motive, titlul actului normativ, preambulul și formula introductivă,
dispoziții sau principii generale, dispoziții de conținut, dispoziții formale și
tranzitorii.
Expunerea de motive insoteste unele acte normative de importanta
deosebita. In ea se face o prezentare succinta a actului normativ, a
conditiilor care au impus aparitia acestuia, a finalitatilor urmarite prin
adoptarea respectivului act normativ.
Titlul actului normativ este elementul sau de identificare. El trebuie sa fie
scurt si sugestiv (sa exprime cu claritate continutul actului normativ).
Preambulul actului normativ constituie o introducere, o punere in tema a
subiectilor in legatura cu motivatia social-politica a interventiei
legiuitorului. Aceasta parte nu este obligatorie, ea se va regasi in continutul
actelor normative de importanta deosebita.
Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional sau legal al
reglementarii. Aici sunt institutionalizate normele de competenta pentru
organul care adopta actul normativ respectiv.
Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina obiectul,
scopul, sfera relatiilor ce se reglementeaza, definirea unor notiuni, etc.
Dispozitiile de continut formeaza, propriu-zis, continutul actului normativ.
In aceasta parte sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi si obligatii, se
stipuleaza un anumit comportament, sunt reglementate urmarile
nefavorabile, in cazul nerespectarii conduitei impuse.
Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi in legatura cu: punerea in
aplicare a reglementarii, intrarea sa in vigoare, relatiile cu reglementarile
preexistente, etc.
Actele normative mai pot cuprinde si Anexe, care fac corp comun cu legea
si au aceeasi forta juridica. Necesitatea lor este determinata de faptul ca prin
continutul lor sunt redate organigrame, tabele, schite, statistici, etc.
Elementele de structură ale actului normativ
Norma juridica, cu structura sa interna, este cuprinsa in articolele actului
normativ. Elementul structural al actului normativ il formeaza articolul (asa
cum norma juridica alcatuieste celula de baza a dreptului). Continutul
normei juridice este redat in articolele actului normativ in mod variat.
Articolul, de regula, contine o dispozitie de sine-statatoare. Exista cazuri
insa cand, in cuprinsul actului normativ, un articol contine o singura norma
sau, dimpotriva, o norma este cuprinsa in mai multe articole. Totodata,
diversele componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza,
dispozitia, sanctiunea) pot fi regasite in articole diverse. Pentru acest motiv
nu se poate identifica norma juridica cu articolul actului normativ. Ideal ar
fi ca fiecare articol dintr-un act normativ sa cuprinda o singura regula
(norma) cu toate trasaturile care o caracterizeaza. Aceste caracteristici
trebuie redate in asa fel incat ele sa exprime, in mod cat mai complet, norma
juridica si sa delimiteze, in mod precis, continutul acelei norme in raport cu
celelalte norme ale actului normativ. Intr-o buna tehnica legislativa
articolele actului normativ trebuie sa se afle in stransa legatura, iar
structurarea pe articole sa se faca intr-o ordine de expunere logica.
Complexitatea reglementarii este impusa de natura relatiilor sociale. Pentru
acest motiv, articolul se subdivide, uneori, in paragrafe si alineate.
Articolele se numeroteaza cu cifre arabe. In cazul unor acte normative care
modifica reglementarea din alte acte normative, se utilizeaza numerotarea
cu cifre latine. De obicei, alineatele si paragrafele nu se numeroteaza. In
cazul unor acte normative de mare importanta (Constitutia, Codul)
articolele au si note marginale, care redau, intr-o forma sintetica, continutul
articolului respectiv.
Atunci cand intr-un act normativ se introduc articole noi, fara sa se modifice
numerotarea veche a actului normativ, se foloseste metoda introducerii unor
indici.
Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se
pot grupa in sectiuni, capitole, titluri. Unele coduri sunt organizate pe parti
(partea generala si partea speciala). Sectiunile, capitolele, titlurile, au
denumiri care evoca pe scurt continutul prevederilor pe care le contin.
In cazul in care un act normativ face referire la dispozitii dintr-un alt act
normativ, deja existent, noul act normativ nu va reproduce dispozitiile din
actul normativ preexistent, ci va face trimitere la dispozitiile respective
printr-o norma de trimitere.
Tehnica sistematizării actelor normative
Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematizarii lor.
Sistematizarea actelor normative este determinata de nevoia organizarii
acestora in baza unor criterii precise, in scopul bunei cunoasteri si aplicari
a normelor juridice in relatiile sociale.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative
sunt: incorporarea si codificarea.
A. Incorporarea
Incorporarea este o forma inferioara (initiala) de sistematizare si priveste o
simpla asezare a actelor normative, in raport de criterii exterioare –
cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau institutii juridice etc. O
asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala. Este
oficiala incorporarea realizata de organe de drept (spre exemplu: colectiile
de legi, decrete, hotarari publicate periodic, colectii in care se imbina
criteriul cronologic cu cel al fortei juridice a actului normativ). In afara
acestor colectii pot sa alcatuiasca culegeri de acte normative si persoane
particulare (sub forma unor indrumare legislative).
In continutul acestor incorporari nu se procedeaza la prelucrarea
materialului normativ, nu sunt aduse modificari continutului normelor
juridice adunate in colectii sau culegeri (se corecteaza doar anuniite erori
materiale sau eventuale greseli gramaticale).
B. Codificarea
Codificarea este o forma superioara de sistematizare. Ea presupune
cuprinderea intr-un cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor
juridice apartinand aceleiasi ramuri de drept. Actiunea de codificare implica
o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare complexa a intregului
material normativ, de indepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a
obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea
unor norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale), de ordonare logica a
materialului normativ si de utilizare a unor mijloace moderne de tehnica
legislativa (alegerea modalitatii de reglementare, a formei exerioare de
reglementare, a folosirii mijloacelor adecvate de conceptualizare).
Codificarea este o forma superioara de sistematizare realizata de legiuitor,
intrucat ea porneste totdeauna de la principiile generale ale sistemului
dreptului si ale unei ramuri de drept, cautand sa redea, intr-un singur act, cu
un continut si o forma unitare, cat mai complet si mai inchegat, toate
 normele juridice dintr-o ramura (a dreptului civil, penal, financiar etc.). Desi
are forta juridica a unei legi, Codul nu este o lege obisnuita, el este un act
legislativ unic, cu o organizare interna aparte, in care normele juridice sunt
asezate intr-o consecutivitate logica stringenta, dupa un sistem bine gandit,
care reflecta structura interna a ramurii de drept respective.
In compozitia unui cod intra patru grupe de factori: politici, economici,
ideali si juridici.
Conditiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate in
expunere, caracter practic, logica, frumusetea stilului etc.

Test de autoevaluare 14.3. – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Explicați principala formă de sistematizare a actelor normative,

respectiv: incorporarea.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 10.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 14.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

14 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14

Explicați tehnica legislativă.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

14.1. Tehnica juridica constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor,

artificiilor prin care necesitatile pe care le infatiseaza viata sociala capata
forma juridica (se exprima in continutul normei de drept) si se realizeaza
apoi in procesul convietuirii umane
14.2. Fictiunea juridica este un procedeu de tehnica, in conformitate cu care
un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit, desi el nu a fost
stabilit sau nu exista in realitate. Fictiunea pune in locul unei realitati, alta
inexistenta. Spre exemplu, situatia in care o persoana este declarata
incapabila permanent, desi poate sunt cazuri cind ea este capabila, are
momente de luciditate, totusi, printr-o fictiune, interzisul este socotit
permanent incapabil. Copilul conceput este socotit ca deja nascut, el fiind
subiect de drept, cat priveste drepturile sale.
14.3. Incorporarea este o forma inferioara (initiala) de sistematizare si
priveste o simpla asezare a actelor normative, in raport de criterii exterioare
– cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau institutii juridice etc. O
 asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala. Este
oficiala incorporarea realizata de organe de drept (spre exemplu: colectiile
de legi, decrete, hotarari publicate periodic, colectii in care se imbina
criteriul cronologic cu cel al fortei juridice a actului normativ). In afara
acestor colectii pot sa alcatuiasca culegeri de acte normative si persoane
particulare (sub forma unor indrumare legislative).
In continutul acestor incorporari nu se procedeaza la prelucrarea
materialului normativ, nu sunt aduse modificari continutului normelor
juridice adunate in colectii sau culegeri (se corecteaza doar anuniite erori
materiale sau eventuale greseli gramaticale).

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I şi II, ediţia a IV-a,

Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
Cristian Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura Juridică,
Bucureşti, 2004;
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008;
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca,
2004;
Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ediţia a III-a revăzută şi actualizată,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.